ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Cartea a II-a
Apostolii
 
Anii 34-99
 
3
 

Adversarii lui Pavel şi Varnava în chestiunea riturilor iudaice – Recurs la Biserica Ierusalimului – Petru, Ioan şi Iacov cel Drept, episcopul Ierusalimului, stâlpi ai Bisericii cu acelaşi titlu – Iacov cel Drept, episcop al Ierusalimului –Viaţa sa sfântă – Devotamentul său faţă de respectarea riturilor iudaice – Adevăratul sens al chestiunii dezbătute – Sinodul de la Ierusalim – Discuţii – Opiniile lui Petru, Pavel şi Varnava – Hotărârea propusă de Iacov al Ierusalimului – Ea este adoptată – Scrisoarea sinodului către credincioşii din Antiohia – Mesajul lui Iuda şi Sila, care merg la Antiohia cu Pavel şi Varnava – Epistola lui Iacov cel Drept despre milostenie şi datoriile pe care le aveau de îndeplinit credincioşii în mijlocul discuţiilor şi luptelor care aveau loc în Iudeea – Petru în Antiohia – Conduita sa ambiguă cu privire la riturile iudaice – El este mustrat de Pavel – Petru în Antiohia – Organizarea acestei Biserici după modelul celei din Ierusalim – Evodie, primul episcop al Antiohiei – Cea de-a doua misiune a lui Pavel printre păgâni – El este însoţit de Sila – Propovăduiri în Siria, Chilichia, Dervi şi Listra – Timotei tăiat împrejur de Pavel – Pavel soseşte în Troada, după ce a traversat Frigia, Galatia, Misia şi Bitinia – În Troada, Luca se ataşează de Pavel – Plecarea spre Machedonia – Biserici întemeiate la Filippi şi Tesalonic – Pavel în Atena – Sfântul Dionisie Areopagitul – Pavel în Corint – Cele două epistole către tesaloniceni – Pavel în Asia – Şedere de 3 ani în Efes – Cele două epistole către corinteni

 

Anii 52-58

 

În acea vreme, în Ierusalim, se aflau doi apostoli, Petru şi Ioan, şi episcopul Iacov cel Drept. Ei păreau să fie stâlpii întregii Biserici (Galateni 2, 1-10). Cei care se considerau adversari lui Pavel şi Varnava păreau să fie ceva, spune însuşi Pavel; dar, adaugă el, puţin îmi pasă ce sunt ei, căci Dumnezeu nu ia seama la condiţia persoanei. Aceasta ne dă de gândit că cei care se opuneau lui Pavel erau membri influenţi prin poziţia lor socială. Sfântul Luca ne spune că ei aparţineau sectei fariseilor (Faptele Apostolilor 15, 5).

Pavel şi Varnava au plecat la Ierusalim; ei l-au luat cu ei pe Tit, păgân convertit, care nu fusese tăiat împrejur şi pe care nu l-au silit la acest rit iudaic (Faptele Apostolilor 15, 3 şi urm.). Ei au traversat Fenicia şi Samaria (Galateni 2, 1-3). Ei povesteau pretutindeni cum păgânii primiseră credinţa şi toate Bisericile se bucurau când auzeau istorisirile lor. La sosirea lor la Ierusalim, ei au fost bine primiţi de apostoli şi de bătrâni, cărora le-au spus ce a lucrat Dumnezeu prin slujirea lor.

Dar, adversarii i-au urmat; ei tulburau Biserica din Ierusalim prin discuţii aprinse şi spuneau cu glas mare că tăierea împrejur şi alte rituri ale legii mozaice erau necesare pentru mântuire.

Iacov cel Drept respectase, până atunci, aceste rituri cu mult devotament. Hegesippe, istoricul cel mai apropiat de vremurile apostolice, vorbeşte astfel despre acest subiect[1]: ,,Iacov, fratele Domnului, conducea Biserica în înţelegere deplină cu apostolii. Din vremea lui Hristos până astăzi, el a fost supranumit cel Drept, pentru a-l deosebi de mulţi alţii care purtau acelaşi nume. El a fost afierosit Domnului încă din pântecele mamei sale; nu a băut niciodată nici vin, nici cidru şi nu a mâncat carne de animale. Nu şi-a tăiat niciodată părul; nu avea obiceiul de a se scălda, nici de a-şi unge trupul. Singur, dintre toţi, el avea dreptul de a intra în sfânta sfintelor templului. Veşmântul său era din in şi nu a folosit niciodată lâna; avea obiceiul să meargă singur la templu; acolo, în genunchi, se ruga lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. El stătea atât de mult îngenuncheat în rugăciune, încât pielea genunchilor săi se întărise ca aceea a cămilei. Era numit, în evreieşte, Oblias, care înseamnă sprijinul poporului şi dreptate”. Cu toate acestea, Iacov nu îşi ascundea credinţa sa în Iisus Hristos; el propovăduia că Acesta era Mântuitorul şi un mare număr de evrei, rămaşi ca şi el fideli cultului strămoşesc, credeau în Iisus Hristos, pe care Îl socoteau Mesia.

Petru a primit ca misiune specială evanghelizarea evreilor. De asemenea, Ioan se adresa exclusiv evreilor în apostolatul său (Galateni 2, 9), dar nici aceşti apostoli, nici Iacov nu împărtăşeau opiniile exagerate ale adversarilor lui Pavel. Ei credeau că evreii puteau fi creştini fără a renunţa la legea mozaică pe care Iisus Hristos a desăvârşit-o, nu a distrus-o; dar ei ştiau că păgânii nu aveau nevoie să se facă evrei pentru a deveni creştini. Era tot ceea ce afirma Pavel. Învăţătura lui era identică cu cea a celorlalţi apostoli. El nu condamna legea mozaică; s-a arătat respectuos faţă de ea în mai multe ocazii; dar nu voia să impună jugul celor care nu aparţineau poporului lui Israil. Apostolii i-au convocat pe bătrâni (Faptele Apostolilor 15, 6-35) pentru a lua o hotărâre care să poată pune capăt tulburărilor.

Mai întâi, a început o dezbatere aprinsă. Pentru că fiecare privea chestiunea din punctul său de vedere, Petru s-a ridicat şi, amintind chemarea lui Cornilie, s-a exprimat astfel: ,,Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că din zilele cele mai dinainte Dumnezeu întru noi au ales, ca prin gura mea să auză neamurile cuvântul evangheliei şi să crează. Şi cunoscătorul de inimi Dumnezeu le-au mărturisit lor, dând lor Duhul Sfânt, ca şi nouă; şi nimic nu au osebit între noi şi între ei, cu credinţa curăţind inimile lor. Acum dar ce ispitiţi pre Dumnezeu, a pune jug preste cerbicea ucenicilor, care nici părinţii noştri, nici noi nu am putut să-l purtăm ? Ci prin darul Domnului nostru Iisus Hristos credem că ne vom mântui, ca şi aceia” (Faptele Apostolilor 15, 7-11).

Aceste cuvinte ale unui apostol pe care evreii cei mai râvnitori nu puteau să-l privească ca suspect au fost întâmpinate cu bucurie. I-au ascultat pe Pavel şi pe Varnava, care le-au povestit minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin ei în mijlocul neamurilor şi care dovedeau, în mod evident, că Dumnezeu Însuşi nu impunea deloc păgânilor convertiţi legea lui Moisi.

Când Pavel şi Varnava au încetat să vorbească, Iacov, episcop al Ierusalimului, care era întâiul în adunare, a propus această hotărâre: ,,Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă pre mine; Simon a spus cum întâi Dumnezeu au socotit să ia din neamuri norod întru numele lui. Şi cu aceasta se întocmesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: după acestea mă voiu întoarce, şi voiu zidi cortul lui David cel căzut; şi cele săpate ale lui le voiu zidi, şi voiu îndrepta pre el; ca să caute ceilalţi din oameni pre Domnul, şi toate neamurile preste care s-a chemat numele meu preste ei, zice Domnul, cela ce face acestea toate. Cunoscute din veac sunt la Dumnezeu toate lucrurile lui. Pentru aceea eu judec, a nu supăra pre cei ce din neamuri se întorc la Dumnezeu; ci a le trimite lor, ca să se ferească de pângăriciunile idolilor şi de curvie şi de sugrumat şi de sânge. Pentru că Moisi din neamurile cele de demult, are în toate cetăţile pre cei ce îl propovăduiesc pre el, citindu-se în sinagogi în toată sâmbăta” (Faptele Apostolilor 15, 13-21).

Hotărârea pe care a propus-o Iacov cruţa sensibilitatea evreilor care nu înţelegeau că se pot desprinde în mod deschis de legea lui Moisi, chiar crezând în Iisus Hristos; dar, în acelaşi timp, ea se opunea exagerărilor celor care pretindeau că toate riturile mozaice erau necesare pentru mântuire.

Atunci apostolii, bătrânii şi întreaga Biserică i-au ales pe Iuda Varsava şi pe Sila, care erau primii printre fraţi, şi i-au trimis în Antiohia împreună cu Pavel şi Varnava. Ei erau purtătorii unei epistole formulate astfel[2] (Galateni 2, 1-14):

,,Apostolii şi bătrânii şi fraţii, celor de la Antiohia şi Siria şi Chilichia fraţi, celor ce sunt din neamuri, să se bucure. De vreme ce am auzit că oarecare dintre noi ieşind v-au tulburat pre voi cu cuvinte, slăbind sufletele voastre, zicând: să vă tăiaţi împrejur, şi să păziţi legea, cărora noi nu am poruncit. Părutu-s-a nouă care ne-am adunat cu un suflet, ca, alegând bărbaţi, să-i trimitem către voi împreună cu cei iubiţi ai noştri Varnava şi Pavel. Oameni, care şi-au dat sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea am trimis pre Iuda şi pre Sila, care şi ei cu cuvântul vor vesti acesteaşi.

Pentru că s-au părut Sfântului Duh şi nouă, că mai mult nici o greutate să se pună preste voi, afară de cele de nevoie, acestea: a vă feri de cele jertfite idolilor, de sânge, şi de sugrumat, şi de curvie; de care de vă veţi păzi pre voi, bine veţi face. Fiţi sănătoşi” (Faptele Apostolilor 15, 23-29).

Sinodul de la Ierusalim ne dezvăluie cu claritate învăţătura care era propovăduită atunci în legătură cu alcătuirea Bisericii. Apostolii ocupau cel dintâi loc cu acelaşi titlu, şi Iacov al Ierusalimului, care nu era unul din cei 12, conducea în virtutea demnităţii pe care apostolii împreună i-o acordaseră. După apostoli veneau bătrânii, printre care se aflau cei care, precum Iuda şi Sila, erau prooroci şi se făceau remarcaţi prin darurile deosebite pe care le primiseră de la Sfântul Duh. Împreună cu apostolii şi bătrânii, la adunare asistau credincioşii şi luau parte la discuţii. Apoi luau cuvântul apostolii pentru a-şi expune opinia. Conducătorul adunării rezuma discuţia şi propunea hotărârea care era adoptată de întreaga adunare şi notificată de apostoli şi bătrâni, care reprezentau Biserica şi o conduceau împreună.

Prin urmare, încă de la origine, alcătuirea Bisericii a fost sinodală sau colectivă. Autoritatea era deţinută, în comun, de toţi păstorii şi Iacov, păstorul cu rangul cel mai înalt, nu exercita nici o autoritate personală, cu toate că el a prezidat sinodul. Petru a vorbit la sinod numai în calitate de opinent, ca şi cei care au vorbit înainte ca el să ia cuvântul, şi ca Pavel şi Varnava, care au vorbit după el. Iacov a rezumat discuţia şi a propus hotărârea care a fost adoptată.

Trimişii sinodului s-au dus în Antiohia şi, adunându-i pe credincioşi, le-au înmânat epistola. Lectura acesteia i-a umplut de bucurie şi mângâiere. Iuda şi Sila erau prooroci; ei au vorbit adeseori fraţilor pentru a-i mângâia şi întări în credinţă. După o vreme, fraţii i-au lăsat să se întoarcă cu pace la cei care îi trimiseseră. Sila a socotit că trebuie să rămână în Antiohia, iar Iuda s-a întors singur la Ierusalim. Pavel şi Varnava au rămas în Antiohia şi, împreună cu mulţi alţii, au învăţat şi vestit cuvântul Domnului.

Biserica din Iudeea era foarte tulburată de discuţiile care constituiseră motivul sinodului. Existau învăţători falşi, care gândeau mai mult să dogmatisească decât să practice virtutea şi care-i uitau pe cei care îşi impuneau sărăcia pentru a-L urma cât mai îndeaproape pe Iisus Hristos. Nu era obligatoriu a-şi împărţi averile; iar printre credincioşi erau bogaţi care nu erau atât de milostivi.

Mai mulţi asceţi voiau ca sărăcia şi rânduielile legii să devină obligatorii, chiar pentru păgâni.

Din această grupare au luat naştere mai multe secte care au încercat să modifice învăţătura dogmatică a apostolilor, pe care noi le vom prezenta mai târziu, atunci când acestea vor dobândi mai multă faimă.

Sinodul de la Ierusalim a stabilit învăţătura privind rânduielile legii şi Iacov al Ierusalimului a publicat o epistolă în care a expus adevărata învăţătură despre sărăcie şi întrajutorare. Această învăţătură se întemeiază pe 2 principii: credincioşii nu sunt opriţi de la a avea proprietăţi, deşi starea de sărăcie religioasă ar fi mai desăvârşită; milostenia între credincioşi trebuie să aibă drept consecinţă ajutorul reciproc, de un asemenea fel că bogaţii sunt obligaţi să se lipsească de o parte din bunurile lor pentru a veni în ajutorul celor săraci. Iacov a adresat epistola sa evreilor convertiţi din cele 12 seminţii, în orice loc ar fi fost aceştia risipiţi. El a avut drept scop nu numai a-i învăţa îndatoririle lor în ce priveşte întrajutorarea, ci şi a le trasa o linie de conduită în mijlocul evenimentelor politice şi a războaielor care tulburau atunci Iudeea. El a început astfel:

,,Iacov, sluga lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii care sunt întru risipire, să se bucure.

Toată bucuria să socotiţi, fraţii mei, când în multe feluri de ispite cădeţi; ştiind că lămurirea credinţei voastre lucrează răbdare. Iar răbdarea lucru desăvârşit să aibă, ca să fiţi desăvârşit şi întregi, şi întru nimic lipsiţi” (Iacov 1, 1-4).

Israiltenii convertiţi aveau nevoie de această răbdare în mijlocul prigoanelor pe care le aveau de îndurat din partea fraţilor lor împietriţi, care se încăpăţânau să nu-L recunoască pe Mesia în Hristos şi care recurseseră la violenţă contra celor care credeau în Iisus Hristos. Văzând că Evanghelia se răspândea în toate sinagogile, ei au trimis în toate părţile soli însărcinaţi să combată lucrarea apostolică[3] şi să-i prigonească pe credincioşi.

Iacov le aminteşte că harul lui Dumnezeu îi va ridica deasupra acestor încercări pe săracii pe care îi înalţă şi pe bogaţii pe care îi smereşte, învăţându-i că nu trebuie să nădăjduiască în averi, care nu au mai multă tărie decât floarea câmpului, pe care o usucă o rază de soare. ,,Fericit bărbatul – continuă Iacov – care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, care o au făgăduit Dumnezeu celor ce îl iubesc pre el” (Iacov 1, 12).

Urmându-I lui Hristos, sfântul episcop învăţa că viaţa veşnică este ţelul acestei vieţi de aici, de jos, şi că răsplata veşnică este preţul faptelor bune săvârşite prin harul lui Iisus Hristos. El nu voia ca ispita să fie privită ca venind direct de la Dumnezeu, deoarece nici un rău nu vine de la El ca din izvorul său; el vine de la însuşi omul căzut şi această ispită, care îşi are rădăcina în firea căzută, naşte păcatul şi păcatul naşte moartea. Cât despre bine, el vine de la Dumnezeu şi binele, sursa tuturor celorlalte pe care El le-a dat credincioşilor, este de a fi fost născuţi cu cuvântul adevărului.

Aşadar, el îi încurajează pe toţi credincioşii să aibă idei sănătoase despre aceste chestiuni diferite; să asculte cu atenţie pentru a se instrui şi să nu se grăbească să vorbească. Aceste sfaturi dovedesc că în societatea creştină apăruseră deja învăţători falşi, care voiau să întineze adevărul creştin cu anumite învăţături despre originea răului cu ajutorul unui principiu rău pe care îl socoteau egal cu principiul binelui. Această învăţătură a început să se dezvolte în societatea creştină şi a cucerit numeroşi adepţi, cum vom vedea mai târziu. Iacov le aminteşte credincioşilor că este preferabil să acţioneze bine decât să vorbească mult; în loc să se desăvârşească în teorii, este preferabil să vină în ajutorul celor nenorociţi şi să se ferească de păcat.

După ce a expus acest caracter practic al creştinismului, Iacov aminteşte că acesta este o religie a egalităţii (Iacov 2, 1-26); săracul trebuie considerat egal cu bogatul. Înaintea lui Dumnezeu, sărăcia şi bogăţia sunt lucruri neînsemnate. La fel trebuie să fie pentru credincioşi, care nu trebuie să vadă în fiecare om decât pe aproapele său, pe care li s-a poruncit să-l iubească ca pe sine însuşi. Dacă cineva are dreptul la mai multă atenţie, acela este săracul care trebuie ajutat; deoarece milostenia faţă de el este imperioasă şi, dacă nu se fac fapte de milostenie, la ce mai slujeşte credinţa ? Ea nu poate sluji la mântuire decât dacă este vie prin fapte bune; fără aceste fapte, ea este moartă. ,,Dacă tu ai credinţă fără fapte, cum vei arăta că o ai cu adevărat ? Dar, dacă eu fac fapte bune, dovedesc că am credinţă”.

Printre creştinii din Ierusalim, care erau cu toţii evrei, erau farisei care, deşi credeau în Iisus Hristos, nu renunţaseră la acest orgoliu pentru care Învăţătorul i-a mustrat cu atâta tărie. La aceasta s-a referit Iacov când spune: ,,Nu fiţi mulţi dascăli, fraţii mei, ştiind că mai mare judecată vom să luăm” (Iacov 3, 1). Ca dovadă, sfântul episcop expune pericolele pe care limba le aduce omului. Cu siguranţă, învăţătura este bună prin ea însăşi, şi ne putem sluji de limbă pentru a-L lăuda şi binecuvânta pe Dumnezeu, pentru a propovădui adevărul; dar, de asemenea, câte rele nu se nasc dintr-o utilizare rea a limbii ? Sunt care îşi imaginează că au puterea şi dreptul de a învăţa, care se istovesc în cuvinte şi nu cugetă la virtute.

,,Cine este – spune Iacov – înţelept şi bine ştiutor între voi ? Să-şi arate din viaţa cea bună faptele sale întru blândeţele înţelepciunii. Iar de aveţi râvnire amară şi prigonire întru inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici minţiţi împotriva adevărului. Nu este înţelepciunea aceasta de sus pogorându-se, ci este pământească, sufletească, drăcească. Pentru că unde este râvnire şi prigonire, acolo este neaşezare şi tot lucrul rău. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi făcătoare de pace, blândă, plecată, plină de milă şi de roduri bune, fără de judecată, şi nefăţarnică. Iar roada dreptăţii cu pace se seamănă celor ce fac pace” (Iacov 3, 13-18).

Acesta este caracterul adevăratei Biserici creştine. Intoleranţa sau râvna amară sunt excluse. Ea nu prigoneşte şi nu constrânge pe nimeni, pentru că iubeşte pacea şi este plină de milă; are oroare nu numai de sânge şi de sabia care îl varsă, ci de orice discuţie orgolioasă şi duşmănoasă; rămâne neclintită în adevăr şi nu ridică glasul decât pentru a-l apăra; are oroare de orice inovaţie care este o minciună împotriva adevărului, primit o singură dată pentru a fi transmis în integritatea sa veacurilor următoare. După aceste însuşiri se poate recunoaşte Biserica care a păstrat duhul apostolic.

Iacov era martorul luptelor care aveau loc în Iudeea în acea vreme (Iacov 4, 1-17) şi care nu trebuiau decât să se învenineze până la distrugerea Ierusalimului. Mai mulţi credincioşi erau implicaţi în aceste lupte deoarece, intrând în Biserică, fariseii nu fuseseră obligaţi să renunţe la opiniile lor politice şi la ura lor faţă de jugul străin. Dar duhul creştin a avut mult de suferit de pe urma războaielor care au însângerat nefericita Iudee. Iacov le deplânge (Iacov 5, 1-16) şi le aminteşte credincioşilor că există un jug care este slăvit a-l purta: acela al lui Dumnezeu. Lăsându-se pradă disputelor şi păcatelor care sunt urmarea acestora, ei se plasează sub jugul ruşinos al diavolului. În mijlocul ispitelor acestei lumi, creştinul nu trebuie să uite bunătatea, mila, smerenia. Luptele dintre diferitele facţiuni nu trebuie să-l facă nedrept faţă de fraţii care gândesc altfel în privinţa lucrurilor acestei lumi. Şi ce este această lume ? Un abur care apare şi se risipeşte într-o clipă. Merită, deci, să se preocupe atâta de aceasta ?

Luminat de Duhul apostolic, Iacov prezice sfârşitul luptelor fratricide, care existau între iudei. ,,Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să fie asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit, şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit; şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră, şi va mânca trupurile voastre ca focul. Aţi strâns comoară la zilele cele de apoi. Iată plata lucrătorilor celor ce au secerat ţarinile voastre, care o opriţi voi, strigă; şi strigările secerătorilor în urechile Domnului Savaot au intrat. Desfătatu-v-aţi pre pământ, şi v-aţi dezmierdat; hrănit-aţi inimile voastre, ca în ziua junghierii. Osândit-aţi, omorât-aţi pre cel drept; nu s-a pus împotriva voastră” (Iacov 5, 1-6).

Pentru a răsplăti aceste fărădelegi ale neamului evreiesc, Dumnezeu a pornit să-şi exercite împotriva lui răzbunarea Sa. Există o dreptate pentru popoare ca şi pentru indivizi şi Dumnezeu, care este Stăpânul, îi judecă şi pe unii şi pe alţii. Fărădelegea nu rămâne niciodată nepedepsită, fie în această viaţă, fie în cealaltă.

În ajunul nenorocirilor care urmau să copleşească Iudeea, ce trebuiau să facă credincioşii ?

Episcopul-prooroc le-a spus: ,,Fiţi îndelung răbdători, fraţii mei, până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă roada cea scumpă a pământului, îndelung răbdând pentru dânsa, până ce ia ploaie timpurie şi târzie. Deci îndelung răbdaţi şi voi, întăriţi-vă inimile voastre; că venirea Domnului s-a apropiat. (…) Iar mai înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi, nici pre cer, nici pre pământ, nici cu alt jurământ oricare; ci fie vouă ce este aşa, aşa; şi ce este nu, nu; ca să nu cădeţi întru făţărnicie. Pătimeşte rău cineva între voi ? Să se roage. Este cineva cu inimă bună ? Să cânte. Este bolnav cineva între voi ? Să cheme preoţii bisericii; şi să se roage pentru dânsul, ungându-l pre dânsul cu untdelemn întru numele Domnului, şi rugăciunea credinţei va mântui pre cel bolnav, şi îl va ridica pre dânsul Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 7-8, 12-15).

Aşadar, la începuturile Bisericii era folosită ungerea, unită cu rugăciunea, şi acest rit exterior era însoţit de un har care tămăduia pe bolnav atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Se poate crede că Iisus Hristos Însuşi i-a învăţat pe apostoli acest rit sfânt; dar nu ar fi mai puţin dumnezeiesc dacă acesta ar fi fost întemeiat de către apostoli prin insuflarea Sfântului Duh[4].

Epistola Sfântului Iacov ne oferă încă o mărturie preţioasă în privinţa mărturisirii: ,,Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele, şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi. Că mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte” (Iacov 5, 16).

Aceasta a fost forma primară a mărturisirii; ea se făcea public şi cu voce tare în adunarea credincioşilor; şi astfel, păstorii cunoşteau înclinaţiile credincioşilor, exercitând, în cunoştinţă de cauză, judecata care le-a fost încredinţată de Iisus Hristos de a ierta sau de a nu ierta păcatele[5].

Sfântul Iacov îşi încheie epistola, îndemnând la rugăciune şi râvnă creştină şi plină de milă pentru a readuce la adevăr pe cei ce s-au îndepărtat de acesta.

Petru a părăsit Ierusalimul la puţin timp după sinod şi a mers în Antiohia. El a început să mănânce cu păgânii convertiţi ca şi cum ar fi fost fraţii săi. Prin aceasta, el s-a depărtat de evreii care, ca şi Iacov al Ierusalimului, au consimţit să nu-i silească pe păgâni să se taie împrejur, dar care, cu toate acestea, îşi păstrau exclusivismul lor iudaic şi se temeau să nu se întineze prin relaţii prea apropiate cu cei netăiaţi împrejur. Sosind în Antiohia câţiva trimişi ai lui Iacov, Petru s-a temut să nu se facă de râs faţă de ei şi s-a îndepărtat de păgâni. Ceilalţi iudei au imitat tăinuirea sa şi Varnava însuşi a fost antrenat de pilda lor.

Văzând că ei nu umblă drept după adevărul evangheliei, Pavel i-a spus lui Petru, în plină adunare a credincioşilor: ,,Dacă tu fiind iudeu, ca neamurile vieţuieşti, iar nu ca iudeii, pentru ce sileşti pre neamuri să ţină ca iudeii ?” (Galateni 2, 14)

Este de crezut că lecţia i-a fost utilă lui Petru care ştia, prin revelaţia lui Dumnezeu, că păgânii erau chemaţi, ca şi iudeii, şi că Duhul lui Dumnezeu îi făcea curaţi ca şi pe fiii lui Israil.

După câtva timp, Pavel a vrut să părăsească Antiohia. El i-a spus lui Varnava: ,,Întorcându-ne, să cercetăm pre fraţii noştri prin toate cetăţile, întru care am vestit cuvântul Domnului, cum petrec. Şi Varnava voia să ia împreună pre Ioan, ce se chema Marcu. Iar Pavel zicea că pre cela ce s-a despărţit de ei din Pamfilia, şi nu a mers cu dânşii la lucru, să nu-l ia împreună. Drept aceea s-a făcut împerechere între dânşii cât s-au despărţit ei unul de altul; şi Varnava luând pre Marcu, a mers cu corabia în Chipru; iar Pavel alegând pre Sila s-a dus, dându-se darului lui Dumnezeu de către fraţi” (Faptele Apostolilor 15, 36-40).

În timp ce Petru se afla în Antiohia, Pavel a mers cu Sila la bisericile din Siria şi Chilichia. El le-a făcut cunoscute învăţăturile stabilite la sinodul din Ierusalim, poruncindu-le să le respecte (Faptele Apostolilor 15, 41).

El s-a îndreptat apoi către Dervi şi Listra (Faptele Apostolilor 16, 1). În această din urmă cetate era un ucenic, pe nume Timotei, fiul unei mame evreice creştine şi al unui tată păgân. Toţi fraţii din Listra şi Iconia dădeau mărturie bună despre el. Pavel a vrut să-l ia cu el. Cu toate că era născut dintr-o mamă evreică, el nu fusese tăiat împrejur din cauza opoziţiei tatălui său. Se putea afirma că ar trebui aplicată, în cazul lui, hotărârea sinodului din Ierusalim, deoarece această hotărâre nu-i scutea de tăierea împrejur decât pe păgânii convertiţi, iar Timotei era evreu după mamă. Pentru a evita orice discuţie pe această temă, Pavel l-a tăiat împrejur pe Timotei.

Prin această respectare a obiceiurilor iudaice care nu aveau nimic contrar faţă de creştinism, Pavel îi îndemna pe iudei să fie înţelegători faţă de păgâni şi să nu-i oblige la obiceiuri care erau semnul distinctiv al neamului lor. De asemenea, în toate cetăţile pe care le străbătea, el făcea cunoscute dogmele apostolilor şi bătrânilor din Ierusalim. Numărul credincioşilor creştea în fiecare zi în aceste Biserici şi credinţa lor era întărită prin propovăduirile apostolului şi ale tovarăşilor săi de drum.

În timp ce traversau Frigia şi Galatia, Sfântul Duh i-a oprit să vestească cuvântul lui Dumnezeu în această parte a Asiei. Aceste regiuni erau destinate altor apostoli. Sosiţi în Misia, ei au hotărât să meargă să evanghelizeze Bitinia. Sfântul Duh nu i-a lăsat încă, din acelaşi motiv. Prin urmare, ei au traversat Misia şi au sosit la Troada.

În această cetate, Pavel a întâlnit un om care s-a ataşat de el şi a devenit ucenicul lui devotat, Luca, care a scris cea de-a treia Evanghelie şi Faptele Apostolilor[6]. Fiind în Troada, Pavel a avut o vedenie în timpul nopţii. Un machedonean stătea înaintea lui şi-i spunea: ,,Trecând în Machedonia, ajută-ne nouă” (Faptele Apostolilor 16, 9). Această vedenie l-a făcut să se hotărască să plece către Machedonia, gândind că Dumnezeu l-a chemat să evanghelizeze acest ţinut. El a mers drept de la Troada la Samotrachi; nu s-a oprit acolo şi, în ziua următoare, era la Neapoli. De acolo, a plecat spre Filippi, capitala provinciei.

Timp de mai multe zile, Pavel şi însoţitorii săi au discutat despre mijloacele de a vesti Evanghelia cu succes. În prima sâmbătă de după sosirea lor, ei au ieşit din cetate şi s-au oprit lângă râu, într-un loc în care li se părea că pot să se roage. Mai multe femei erau adunate acolo. Apostolii au şezut acolo şi au început să vorbească cu ele. Printre aceste femei era şi una pe nume Lidia, care aparţinea nobilimii din cetatea Tiatira. Ea era foarte evlavioasă şi Dumnezeu a făcut-o să asculte propovăduirea lui Pavel. Familia sa i-a urmat exemplul. După ce ei au primit botezul, Lidia le-a spus apostolilor: ,,De m-aţi judecat pre mine a fi credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi” (Faptele Apostolilor 16, 15). Şi i-a silit să primească ospitalitatea ei.

Într-o zi, când mergeau spre locul sfânt unde o întâlniseră pe Lidia, ei au zărit o tânără slujnică având duh pitonicesc, care le-a făcut pe prezicătoare atât de faimoase. Stăpânii ei profitau de acest lucru şi câştigau astfel mulţi bani. Tânăra fată a început să-i urmărească pe Pavel şi pe însoţitorii săi, strigând: ,,Aceşti oameni robii lui Dumnezeu celui de sus sunt, care vestesc vouă calea mântuirii” (Faptele Apostolilor 16, 17). Vreme de multe zile, ea a făcut la fel. Apostolul Pavel era supărat de această mărturisire pe care o făcea demonul. Întorcându-se către fată, el i-a spus duhului: ,,Poruncescu-ţi ţie întru numele lui Iisus Hristos, să ieşi dintr-însa” (Faptele Apostolilor 16, 18). Şi el a ieşit de îndată.

Stăpânii slujnicei au văzut dispărând astfel sursa averii lor. Ei s-au repezit asupra lui Pavel şi Sila, şi i-au dus în piaţa publică şi au formulat această acuzaţie împotriva lor: ,,Aceşti oameni tulbură cetatea noastră, iudei fiind, şi vestesc obiceiuri care nu este slobod nouă a le primi, nici a le face, romani fiind noi” (Faptele Apostolilor 16, 20-21). Norodul s-a ridicat împotriva lor. Judecătorii au împărtăşit furia generală; ei i-au lovit cu toiegele pe cei doi apostoli, după ce le-au rupt veşmintele, şi i-au aruncat în închisoare poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă (I Tesaloniceni 2, 2). Acesta, pentru a se supune acestei porunci, i-a închis în carceră şi le-a băgat picioarele în butuci.

La miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi Îl lăudau pe Dumnezeu cu glas mare, iar ceilalţi întemniţaţi îi ascultau. Deodată, a avut loc un cutremur de pământ atât de puternic încât se părea că închisoarea se va nărui. De îndată porţile s-au deschis şi toţi cei închişi s-au văzut eliberaţi de lanţurile lor. Temnicerul s-a deşteptat; văzând porţile deschise şi crezând că cei închişi au fugit, şi-a scos sabia din teacă şi voia să se omoare. Pavel i-a strigat numaidecât: ,,Nimic rău să nu îţi faci ţie; că toţi suntem aici” (Faptele Apostolilor 16, 28).

Temnicerul a cerut o făclie, a intrat în carcera unde erau Pavel şi Sila şi, tremurând tot, a căzut la picioarele lor. El i-a scos din carceră şi le-a spus: ,,Domnilor ! Ce mi se cade să fac ca să mă mântuiesc ? Iar ei au zis: crede întru Domnul Iisus Hristos, şi te vei mântui, tu şi casa ta” (Faptele Apostolilor 16, 30-31). Şi ei i-au propovăduit lui şi familiei lui. El a crezut şi şi-a arătat de îndată milostivirea faţă de apostoli spălându-le rănile. Fără întârziere, el a fost botezat împreună cu casa sa; în bucuria lui, el i-a rugat pe apostoli să vină în casa lui şi să primească să mănânce.

De dimineaţă, temnicerul a primit poruncă să-i slobozească pe cei închişi şi s-a grăbit să aducă apostolilor această veste bună. Însă Pavel a răspuns: ,,După ce ne-au bătut pre noi înaintea norodului fără de judecată, oameni romani fiind, ne-au pus în temniţă, şi acum pre ascuns ne scot pre noi ? Că nu este aşa, ci să vină ei să ne scoată” (Faptele Apostolilor 16, 37). Lictorii au dus acest răspuns judecătorilor care s-au înspăimântat auzind că prizonierii lor erau cetăţeni romani. Ei s-au dus la temniţă, le-au cerut iertare şi i-au pus în libertate, rugându-i să părăsească cetatea. Cei doi apostoli ieşiţi din temniţă au mers la Lidia, i-au mângâiat pe fraţi şi au plecat.

Ei au trecut (Faptele Apostolilor 17, 1 şi urm.) prin Amfipoli şi Apolonia şi au sosit la Tesalonic, unde exista o sinagogă a evreilor. Pavel s-a dus acolo, după obiceiul său, şi vreme de trei Sâmbete a propovăduit acolo Scripturile, pentru a dovedi că Hristos trebuia să pătimească şi să învie din morţi. După ce şi-a pregătit astfel ascultătorii, el a spus deschis: ,,Acesta este Hristos Iisus, pre care eu vestesc vouă” (Faptele Apostolilor 17, 3).

Mai mulţi evrei au crezut şi au început să-i urmeze pe Pavel şi pe Sila. O mare mulţime de elini şi păgâni şi un număr mare de femei nobile au crezut, de asemenea, în Iisus Hristos. Dar ceilalţi evrei au asmuţit o plebe josnică, care a năvălit în casa lui Iason, unde erau găzduiţi apostolii. Negăsindu-i acolo, ei l-au dus pe însuşi Iason înaintea judecătorilor cetăţii, acuzându-l că recunoaşte un alt suveran decât pe Cezar, adică pe Iisus. Iason era unul din cetăţenii de vază ai cetăţii; lui nu i-a fost greu să-şi dovedească nevinovăţia.

Fiind la Tesalonic (I Tesaloniceni 2, 9), Pavel nu s-a mulţumit să propovăduiască Evanghelia; el muncea cu mâinile zi şi noapte pentru a nu fi povară nimănui şi dovedea un dezinteres care trebuia să atingă profund inimile neofiţilor.

Pentru a-i scăpa de furia iudeilor, credincioşii din Tesalonic i-au condus, în timpul nopţii, pe apostoli la Veria. Acolo, de asemenea, reuşitele lor au fost mari. Învăţând în sinagogă, oameni de neam mai bun decât cei din Tesalonic au crezut în Evanghelie, după ce s-au încredinţat din Sfintele Scripturi de exactitatea lucrurilor care li se vesteau. Aflând despre aceasta, iudeii din Tesalonic au alergat la Veria pentru a aţâţa furia coreligionarilor lor. Mai ales, ei îl vroiau pe Pavel. Pentru a-l scăpa de violenţele lor, fraţii l-au dus până la mare; Sila şi Timotei au rămas în Veria. Pavel a fost dus până la Atena, unde l-au lăsat fraţii din Veria. Ei au relatat lui Sila şi Timotei porunca de a se duce cât mai repede să-l întâlnească.

Timotei s-a dus la Atena; dar Pavel, aflând că Biserica din Tesalonic era prigonită, l-a trimis în această cetate pentru a-i susţine şi mângâia pe credincioşi, iar el a rămas singur în Atena[7] (I Tesaloniceni 3, 1-2, 5).

Pe când se afla la Atena (Faptele Apostolilor 17, 10-34), a fost profund mişcat văzând cetatea consacrată idolatriei. El vorbea zi de zi în sinagogă cu evreii şi cu păgânii care Îl cinsteau pe adevăratul Dumnezeu şi care se întâlneau acolo cu el. Unii epicurieni şi stoici se contraziceau cu el şi unii ziceau: ,,Oare ce voieşte acest semănător de cuvinte să grăiască ?” (Faptele Apostolilor 17, 18) Altora li se părea că el vestea noi dumnezei, pentru că Îl propovăduia pe Iisus Hristos şi învierea. L-au prins şi l-au dus înaintea Areopagului: ,,Oare putem a înţelege ce este această învăţătură nouă, care de tine se grăieşte ? Pentru că străine oarecare bagi în auzurile noastre; drept aceea voim să ştim ce vor să fie acestea” (Faptele Apostolilor 17, 19-20).

Atenienii şi străinii care locuiau în cetate nu aveau decât o preocupare: să spună sau să asculte lucruri noi. Atena rămăsese patria literaţilor şi a filozofiei. Stând în mijlocul Areopagului, Pavel a vorbit astfel:

„Bărbaţi atineni, întru toate vă văz pre voi ca şi cum aţi fi mai cucernici. Pentru că, trecând şi privind închinăciunile voastre, am aflat şi un jertfelnic, întru care era scris: Necunoscutului Dumnezeu. Pre care dar necunoscându-l voi îl cinstiţi, pre acesta eu îl vestesc vouă. Dumnezeu care au făcut lumea şi toate cele ce sunt într-însa, acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu în biserici făcute de mâini locuieşte; nici de mâini omeneşti se slujeşte, având trebuinţă de ceva, de vreme ce el dă tuturor viaţă şi suflare şi toate; şi au făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, să locuiască preste toată faţa pământului, aşezând vremile cele mai înainte rânduite şi hotarele locuinţei lor; ca să caute pre Domnul, ca doar l-ar simţi pre el şi l-ar afla, măcar că nu este departe de fiecare din noi; căci întru dânsul viem şi ne mişcăm şi suntem; precum şi oarecare din poeticii voştri au zis: că al lui şi neam suntem.

Deci de vreme ce neamul lui Dumnezeu suntem, nu suntem datori a socoti cum că Dumnezeu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei care este cioplitură a meşteşugului şi a gândului omului. Deci anii neştiinţei acesteia trecându-i cu vederea Dumnezeu, acum porunceşte tuturor oamenilor pretutindenea să se pocăiască; pentru că au pus ziuă, întru care va să judece lumea întru dreptate prin bărbatul pre care mai înainte l-au rânduit; dând credinţă tuturor, înviindu-l pre dânsul din morţi” (Faptele Apostolilor 17, 22-31).

Auzind de învierea morţilor, unii au început să râdă; iar alţii au spus: ,,Te vom auzi iarăşi pre tine pentru aceasta” (Faptele Apostolilor 17, 32).

Şi astfel Pavel a ieşit din adunare. Câteva persoane s-au lipit de el şi au crezut. Printre ei era un membru al Areopagului, pe nume Dionisie, o femeie pe nume Damaris şi câţiva alţii[8].

Părăsind Atena, Pavel s-a îndreptat către Corint. El a întâlnit acolo un evreu, originar din Pont, pe nume Achila, şi pe soţia sa, Prischila, care sosiseră de puţin timp acolo, de la Roma. Împăratul Claudius[9] îi expulzase pe evrei din această capitală a imperiului şi Achila s-a refugiat temporar la Corint, unde îşi practica meseria sa de făcător de corturi. El şi soţia sa erau creştini şi Pavel îi cunoştea fără îndoială. Cum avea aceeaşi meserie, el a tras la ei şi muncea împreună cu ei. Aici l-au găsit Sila şi Timotei, care părăsiseră Tesalonicul (I Tesalonicheni 3, 6).

Cei trei apostoli au început, după obiceiul lor, să-L binevestească pe Iisus Hristos evreilor în sinagoga lor. Însă de vreme ce ei nu răspundeau decât cu contraziceri şi hule, Pavel, scuturându-şi veşmintele, le-a spus: ,,Sângele vostru asupra capului vostru; de acum la neamuri mă voiu duce” (Faptele Apostolilor 18, 6). El a părăsit sinagoga şi a intrat la un oarecare Titus Justus, păgân credincios, a cărui casă era situată foarte aproape.

Crisp, mai marele sinagogii, a crezut în Domnul cu toată familia sa şi un număr mare de corinteni au crezut şi s-au botezat. Printre ei, cei mai însemnaţi erau Crisp, Caius şi familia lui Stefana; ei au fost botezaţi de Pavel însuşi (I Corinteni 1, 14, 16-17). Ceilalţi au fost botezaţi de tovarăşii săi; căci, spunea el, ,,nu m-au trimis pre mine Hristos să botez, ci să binevestesc” (I Corinteni 1, 17). Cea mai mare parte a credincioşilor din Corint erau oameni simpli (I Corinteni 1, 26 - 2, 1-2), cu o inteligenţă redusă, pentru care Pavel a fost silit să-şi adapteze învăţătura. Trebuia să se apropie de familia lui Stefana, Furtunat şi Ahaic, pe care apostolul îi numeşte ,,pârga Ahaiei” (I Corinteni 16, 15) şi care erau susţinătorii noii comunităţi creştine. Atunci Domnul i S-a arătat lui Pavel într-o vedenie în timpul nopţii şi i-a zis: ,,Nu te teme, ci grăieşte şi nu tăcea: că eu sunt cu tine şi nimeni nu se va ispiti asupra ta ca să-ţi facă rău; pentru că norod mult este mie în cetatea aceasta” (Faptele Apostolilor 18, 9-10).

El a rămas acolo un an şi jumătate. Evreii au pus în aplicare persecuţiile lor ordinare şi l-au dus pe Pavel la divanul lui Galion, pe atunci proconsulul Ahaiei. Dar, abia a început Pavel să vorbească că Galion a spus acuzatorilor: ,,De ar fi vreo nedreptate sau vreo faptă rea, o iudeilor, după cuviinţă v-aş fi suferit pre voi; iar de vreme ce este întrebare pentru cuvânt şi pentru nume şi pentru legea voastră, veţi căuta voi; pentru că judecător acestora eu nu voiu să fiu” (Faptele Apostolilor 18, 14-15) şi i-a gonit. Iudeii, mânioşi, s-au răzbunat pe Sosten, mai marele sinagogii, convertit, şi l-au bătut în plin divan, fără ca Galion să se îngrijească de aceasta[10].

În timpul şederii sale la Corint, Pavel a scris două epistole care au fost păstrate şi cinstite ca parte integrantă a scrierilor Noului Testament. Ele sunt adresate tesalonicenilor şi scrise în numele lui Pavel, Siluan[11] şi Timotei (I Tesalonicheni 1, 1).

La puţin timp după întemeierea sa, Biserica din Tesalonic s-a distins prin credinţa sa, milostenia şi nădejdea sa în Iisus Hristos (I Tesalonicheni 1, 3); ea s-a constituit foarte repede în Biserică. Acesta este numele pe care i l-a dat apostolul (I Tesalonicheni 1, 1): şi ea a primit păstori pentru a o cârmui (I Tesalonicheni 5, 12-13). Credincioşii săi se distingeau atât de mult prin virtuţile lor, încât toţi cei din Macedonia şi Ahaia care îmbrăţişau credinţa, îi luau de pildă (I Tesalonicheni 1, 7). Biserica lor a devenit ca un focar de unde credinţa radia către cetăţile învecinate; în toată Biserica creştină era admirată râvna cu care ei abandonaseră cultul idolilor pentru a-I sluji adevăratului Dumnezeu (I Tesalonicheni 1, 8-9).

Dar evreii care-l prigoniseră pe Pavel nu i-au cruţat nici pe ucenicii săi şi apostolul a putut să le scrie: ,,Voi fraţilor, următori v-aţi făcut bisericilor lui Dumnezeu celor ce sunt în Iudeea întru Hristos Iisus; căci aceleaşi aţi pătimit şi voi de la cei de un neam cu voi, precum şi aceia de la iudei, care şi pre Domnul Iisus au omorât şi pre proorocii lor, şi pre noi ne-au gonit” (I Tesalonicheni 2, 14-15).

Deci, Biserica din Tesalonic a fost, încă de la originea sa, scăldată în sângele mucenicilor. Pavel ardea de dorinţa de a-i revedea şi de a-i încuraja pe iubiţii săi fii, pe care îi numea nădejdea sa, bucuria sa, cununa sa, slava sa; dar satan, care lupta împotriva lor, făcea zadarnice dorinţele lui. Prudenţa nu-i permitea să se expună furiei duşmanilor săi (I Tesalonicheni 2, 17-20).

Atunci, el l-a trimis la ei pe Timotei care, încă de la întoarcerea alături de Pavel, în Corint, îi aducea o minunată mărturie despre credinţa şi statornicia tesalonicenilor în mijlocul prigoanelor (I Tesalonicheni 3, 2, 5-6).

În epistola sa, Pavel le vorbeşte despre principalele virtuţi creştine: curăţia moravurilor, dragostea reciprocă, munca. Aceste virtuţi nu au câtuşi de puţin un scop pământesc, ci ceresc; trebuie practicate pentru ca, într-o zi, să învie întru slavă şi să trăiască veşnic cu Iisus Hristos în lumea viitoare[12] (I Tesalonicheni 4, 1-18).

Aceasta era temelia dată învăţăturii evanghelice prin Iisus Hristos, care interzisese chiar a privi o femeie cu o intenţie necurată; care a învăţat porunca nouă a iubirii reciproce; care a confirmat prin pilda şi învăţătura Sa legea dumnezeiască şi universală a muncii. Nici un arbore neroditor nu trebuie să rămână în ţarina Tatălui familiei umane; toţi membrii acestei familii trebuie să contribuie, prin activitatea lor, la binele general. Numai cu această condiţie ne vom bucura de viaţa veşnică în lumea viitoare.

Legea creştină dă muncii şi virtuţii acest scop înalt. Ea preţuieşte prea mult omenirea pentru a face din ea o maşină în care fiecare om să fie o rotiţă destinată să funcţioneze ca o fiinţă fără inteligenţă şi să muncească fără altă nădejde decât mormântul. Ea vrea în viaţa pământească o activitate statornică şi a sufletului şi a trupului, dar făgăduieşte sufletului fericirea şi trupului învierea slăvită.

În epistola sa către tesaloniceni, Pavel nu era decât ecoul cuvântului Învăţătorului.

El arată iubiţilor săi fii (I Tesalonicheni 5, 1-28) că în ziua venirii de pe urmă a lui Iisus Hristos, judecătorul omenirii, nu va fi nimic înfricoşător pentru credincioşii care nu au zăcut deloc în păcat şi care sunt fiii luminii răspândite de Iisus Hristos Însuşi.

El le spune: ,,Mângâiaţi unul pre altul, şi zidiţi unul pre altul, precum şi faceţi. (…) Sfătuiţi pre cei fără de rânduială, mângâiaţi pre cei puţini la suflet, sprijiniţi pre cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători spre toţi. Socotiţi să nu răsplătească cineva cuiva rău pentru rău; ci pururea cele bune să urmaţi, şi spre voi unul spre altul, şi spre toţi. Pururea vă bucuraţi. Neîncetat vă rugaţi. Întru toate mulţumiţi” (I Tesalonicheni 5, 11, 14-18).

Sfântul Duh Se manifesta vizibil în Biserică şi dădea unor credincioşi darul proorociei. Dar se întâmpla uneori să fie privit ca o influenţă dumnezeiască ceva ce nu era decât rezultatul unei surescitări cu totul fireşti. Pavel îi sfătuieşte pe tesaloniceni să aibă un discernământ înţelept pentru a nu stinge Duhul şi a dispreţui proorociile, dar totodată pentru a nu accepta decât ce este bun. Aveau pentru aceasta o regulă sigură în învăţătura revelată, care le-a fost dată, şi care nu putea fi contrazisă de Sfântul Duh.

Alături de prooroci care s-au bucurat în mod deosebit de vestiri dumnezeieşti, existau în Biserica din Tesalonic păstori care exercitau asupra ei autoritatea întru Domnul şi care aveau grijă să păstreze acolo învăţătura curată. Pavel îi sfătuieşte pe tesaloniceni (I Tesalonicheni 5, 12-13) să-i preţuiască, să-i respecte şi să-i iubească într-un mod cu totul special. El îndeamnă ca epistola sa să fie citită în adunarea credincioşilor.

La câtva timp după ce le-a scris această primă epistolă tesalonicenilor, Pavel le-a scris o a doua epistolă, împreună cu Siluan şi Timotei, tovarăşii săi (II Tesalonicheni 1, 1).

Biserica din Tesalonic era prigonită mereu de iudei, dar ea răbda cu curaj violenţele îndreptate împotriva ei (II Tesalonicheni 1, 4-5). Ea era tulburată şi de câţiva oameni exaltaţi, care vesteau acolo, în numele Sfântului Duh şi al lui Pavel, că ziua judecăţii de apoi va veni curând. Pavel a fost avertizat că se răspândiseră, ca fiind din partea lui, scrisori în care era propovăduită această eroare (II Tesalonicheni 2, 2). Prin urmare, el a scris tesalonicenilor pentru a le arăta că sunt înşelaţi.

Ultima venire a lui Iisus Hristos nu va avea loc decât după ce se va împlini taina fărădelegii. Lupta se duce între Dumnezeu şi satan. Dumnezeu dă lumii, prin Iisus Hristos, adevărul; satana îi dă greşeala şi va fi întruchipat pe pământ prin antihrist, care va îndrăzni ,,să şază el în Biserica lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu, arătându-se pre sine cum că ar fi el Dumnezeu” (II Tesalonicheni 2, 4). El va face minuni; cei care vor refuza să creadă în adevăr vor crede în minciună. Taina fărădelegii se va împlini şi Iisus Hristos Se va ivi pentru a-i mântui pe aleşii Săi, pentru a-i condamna pe anticreştini şi a distruge cu duhul puterii Lui pe antihrist, conducătorul lor (II Tesalonicheni 2, 4-12).

În ce priveşte vremea acestei veniri, ea este necunoscută. ,,Drept aceea, fraţilor, staţi – spune el tesalonicenilor –, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră” (II Tesalonicheni 2, 15). Învăţătura apostolică era dată prin viu grai şi destinată să fie păstrată în fiecare Biserică precum o comoară sfântă. Cele câteva epistole ale apostolilor nu aveau câtuşi de puţin menirea de a expune un ansamblu complet de învăţături, ci de a confirma câteva din învăţăturile lor date prin cuvânt. Vom vedea, de asemenea, că în toate epocile s-a apelat în dispute la mărturia Bisericilor apostolice pentru a constata învăţătura dată la început şi care trebuia păstrată în puritatea ei[13].

Existau printre credincioşii din Tesalonic fraţi prefăcuţi care vroiau să trăiască pe cheltuiala comunităţii fără a munci şi a căror viaţă nu era rânduită după Evanghelie. Pavel arată iubiţilor săi fii îndatoririle pe care le au faţă de aceşti vinovaţi. Pentru a nu-i întreţine în trândăvia lor, ei trebuie să-i silească să muncească, şi să nu împartă pâinea cu ei; aceşti fraţi vinovaţi nu trebuie trataţi ca nişte duşmani, dar trebuie avertizaţi şi, dacă ei nu ascultă de sfaturi, trebuie să se depărteze de ei pentru a-i face să înţeleagă că sunt nevrednici să aparţină unei comunităţi creştine (II Tesalonicheni 3, 11-15). Pavel revine cu stăruinţă asupra legii muncii, pentru care dădea el însuşi pildă, şi a sfârşit prin a-i ruga pe tesaloniceni să ia aminte bine la semnătura sa pentru a nu fi înşelaţi de epistole false (II Tesaloniceni 3, 17).

După un an şi jumătate de şedere în Corint, Pavel s-a dus în Cheghrees (Faptele Apostolilor 18, 18-28), care era portul acestui oraş pentru a se îmbarca spre Siria. Achila şi Prischila au părăsit Corintul în acelaşi timp şi s-au îmbarcat cu el pentru a merge pe coastele Asiei. În Cheghrees, Pavel şi-a tuns părul pentru a împlini o făgăduinţă pe care o făcuse potrivit legii mozaice (Numerii 6). El nu vroia să-i constrângă pe păgâni să respecte această lege; dar, ca ceilalţi apostoli, credea că evreii trebuie să urmeze rânduielile legii în tot ceea ce era compatibil cu învăţătura evanghelică[14]. Un evreu religios putea rămâne credincios legii lui Moisi, crezând totodată în Iisus Hristos. Învăţătura lui Pavel nu diferea de cea a lui Petru sau de cea a lui Iacov al Ierusalimului. Noi am remarcat deja că l-a tăiat împrejur pe Timotei, născut dintr-o mamă evreică, şi-l vom vedea pe el însuşi, la Ierusalim, supunându-se curăţirilor legii.

Pavel a sosit în Efes (Faptele Apostolilor 18, 19-23), unde i-a lăsat pe Achila şi Prischila; el a intrat în sinagogă, unde a discutat cu evreii. A fost invitat să rămână în acest oraş, dar nu s-a învoit. Şi-a luat rămas bun de la fraţi şi le-a promis că va reveni. El a plecat din Efes şi s-a îmbarcat pentru Cezareea; şi-a împlinit făgăduinţa la Ierusalim şi a mers în Antiohia. De acolo, el a urcat către Galatia şi Frigia, întărindu-i pe credincioşi în credinţă.

El s-a dus apoi la Efes (Faptele Apostolilor 19, 1-10), unde a găsit câţiva ucenici, în jur de 12, care nu primiseră decât botezul lui Ioan. Asemenea învăţătorului lor, Înaintemergătorul, ei credeau că a venit Mesia, dar nu fuseseră îndrumaţi în privinţa învăţăturii Sale. Pavel i-a întrebat: „Luat-aţi Duh Sfânt după ce aţi crezut ? Iar ei au zis către dânsul: încă nici de este Duh Sfânt am auzit. Şi a zis către ei; dar în ce v-aţi botezat ? Iar ei au zis: în botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat botezul pocăinţei, zicând norodului, să crează întru cela ce vine după dânsul, adică întru Hristos Iisus” (Faptele Apostolilor 19, 2-4). Ei au ascultat învăţăturile lui Pavel şi au fost botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos. Când Pavel a pus mâinile peste ei, Sfântul Duh S-a pogorât peste ei, şi ei au primit darul limbilor şi al profeţiei.

Botezul era însoţit întotdeauna de ritul punerii mâinilor, prin care Se pogora Sfântul Duh. Acest rit s-a perpetuat în Biserică sub numele de confirmare[15], precum noi am observat deja.

Pavel a rămas în Efes 2 ani[16]; el a locuit la Achila şi Prischila (I Corinteni 16, 19). În timpul primelor trei luni, el a învăţat în sinagogă, dar, văzând că evreii se împotrivesc credinţei, a format o comunitate aparte şi a început să predice în şcoala unui anume Tyrannus. Cuvântările sale au avut răsunet în toată Asia şi toţi locuitorii, evrei şi păgâni, au auzit cuvântul Domnului Iisus Hristos.

Aici, la Efes, Pavel a scris prima sa epistolă către corinteni.

În timpul călătoriei lui Pavel în Palestina, Galatia şi Frigia, sosise în Efes un oarecare evreu pe nume Apolo (Faptele Apostolilor 18, 24-28; 19, 1); se născuse în Alexandria şi se distingea prin elocvenţa sa şi cunoaşterea Sfintelor Scripturi. El nu primise decât botezul lui Ioan, dar cunoştea tot ce era legat de persoana lui Iisus Hristos şi învăţătura Sa, pe care o propovăduia cu multă râvnă. Sosit în Efes, el învăţa în sinagogă. Întâlnindu-l, Achila şi Prischila l-au dus în casa lor şi i-au expus cu mai multă exactitate ceea ce el nu ştiuse până atunci din dogma Învăţătorului. La îndemnurile fraţilor, Apolo a hotărât să meargă în Ahaia; el s-a dus acolo cu scrisorile de recomandare ale lui Achila şi Prischila pentru credincioşii din Corint[17].

Ajungând în acest oraş, Apolo a fost foarte util credincioşilor şi i-a convins pe evrei, din Scripturi, că Iisus este Hristosul.

Dar curând s-au format în Biserica din Corint mai multe facţiuni. Unii se socoteau ucenicii lui Apolo, alţii ai lui Pavel, alţii ai lui Petru, alţii ai lui Iisus Hristos, excluzându-i cu totul pe apostoli. Credincioşii din casa lui Chloe (I Corinteni 1, 11-12) l-au avertizat pe Pavel cu privire la aceste diviziuni; câteva persoane i-au scris pentru a-i cere sfat în mai multe probleme (I Corinteni 7, 1).

Apostolul le-a scris. El le-a reproşat, mai întâi, cu asprime divizările dintre ei: ,,Fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel; iar eu al lui Apolo; iar eu al lui Chifa; iar eu al lui Hristos. Au doar s-au împărţit Hristos ? Au Pavel s-a răstignit pentru voi ? Sau întru numele lui Pavel v-aţi botezat ? (...) Căci când zice cineva: eu sunt al lui Pavel; şi altul: eu sunt al lui Apolo; au nu sunteţi trupeşti ? Cine dar este Pavel, şi cine este Apolo, fără numai slujitori prin care aţi crezut, fiecăruia precum Domnul i-au dat ? Eu am sădit, Apolo a udat[18]; iar Dumnezeu au făcut creşterea. Pentru aceea nici cel ce sădeşte este ceva, nici cel ce udă; ci Dumnezeu cel ce dă creşterea” (I Corinteni 1, 12-13; 3, 4-7).

În numele lui Apolo, ca şi în numele său, Pavel s-a exprimat astfel, cum o declară el însuşi (I Corinteni 4, 6), pentru că cei doi apostoli învăţau aceeaşi dogmă şi nu îngăduiau deloc ceea ce spuneau unii defăimători ai lui Pavel. Se poate crede că aceşti duşmani ai apostolului erau evrei mai puţin instruiţi, care îi purtau ranchiună pentru atitudinea pe care o avusese în Antiohia şi la Ierusalim. Ei ar fi vrut, în râvna lor puţin luminată pentru legea mozaică, să-i taie împrejur pe păgâni şi nu i-au iertat lui Pavel că a contribuit cu atâta tărie la a-i scuti de aceasta. Prin urmare, ei căutau să dea învăţăturii lui Pavel o imagine falsă. Pentru a împiedica răspândirea acestor erori, Pavel l-a trimis pe Timotei în Corint şi a făgăduit că va veni şi el curând acolo (I Corinteni 4, 17-19).

Într-o epistolă anterioară care nu s-a păstrat, Pavel scrisese corintenilor să evite cu grijă relaţiile cu desfrânaţii. Imoralitatea era plaga lumii păgâne. El le-a amintit aceeaşi interdicţie în legătură cu un om imoral care trăia în concubinaj cu soţia tatălui său. În ce-l priveşte pe acest om, apostolul se exprimă cu o vie indignare; le reproşează corintenilor că l-au admis până atunci în comunitatea lor şi îl excomunică în virtutea autorităţii sale apostolice: ,,Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pre unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5, 4-5).

Apostolul nu dorea moartea sa reală; el voia ca, sub influenţa satanei, în mâna căruia se dăduse, trupul său care se făcea vinovat să fie mortificat prin ispite, pentru ca duhul său să-şi recapete viaţa pe care o pierduse. Aceasta nu era câtuşi de puţin o cruzime din partea oamenilor pe care Pavel o cerea împotriva celui vinovat, ci o pedeapsă mântuitoare din partea lui Dumnezeu, care îngăduia satanei să-şi folosească influenţa sa primejdioasă într-o manieră care să-i întoarcă pe cei vinovaţi la mântuire.

O altă greşeală domnea printre credincioşii din Corint. Când mai mulţi dintre ei se contraziceau, ei se adresau tribunalelor necredincioşilor în loc să se supună judecăţii fraţilor. Pavel le reproşează aceasta cu tărie (I Corinteni 6, 1-8). El îi face să înţeleagă că a aflat că printre ei se află foşti păgâni care, îmbrăţişând credinţa, nu au renunţat la patimile lor ruşinoase. El îi avertizează că cei care se lasă pradă acestora, îşi atrag pedeapsa veşnică (I Corinteni 6, 9-20).

Corintenii l-au întrebat pe Pavel despre celibat. El îl aprobă, potrivit învăţăturii lui Iisus Hristos, dar nu-l priveşte decât ca pe o excepţie şi dă căsătoria drept regula generală pe care fiecare trebuie să o urmeze, mai puţin aceia care au primit de la Dumnezeu un dar aparte, prin care să se poată respecta un celibat autentic în curăţie (I Corinteni 7, 1-17).

O altă chestiune era cea referitoare la tăierea împrejur. Pavel socoteşte acest rit ca indiferent, astfel că evreul se poate tăia împrejur, iar păgânul poate refuza să se supună acestei rânduieli a legii mozaice (I Corinteni 7, 18-19). Această hotărâre era conformă cu cea a sinodului de la Ierusalim.

O altă problemă privea sclavia. Corintenii credeau, poate, că această condiţie era contrară iubirii de aproapele. Pavel răspunde că robul poate rămâne rob, ridicându-se la libertatea duhovnicească, slujind oamenii nu pentru ei, ci pentru Dumnezeu. Astfel, robul poate fi liber şi omul liber trebuie să fie robul lui Hristos prin supunere în faţa legilor Lui. Demnitatea omului nu depinde de poziţia socială pe care o ocupă, ci de virtutea sa (I Corinteni 7, 21-24).

În ce priveşte fecioarele, Pavel recunoştea că Învăţătorul nu a dat reguli. Prin urmare, el se mulţumeşte să dea un sfat, în numele său propriu. Dacă cineva vrea să rămână feciorelnic, face bine, dacă vrea cu adevărat acest lucru. Dacă cineva vrea să se căsătorească, de asemenea face bine. Pavel era feciorelnic, însă el nu face o lege din exemplul său. Aşadar, tatăl poate să-şi mărite fiica fără scrupule. Odată căsătorită, ea este unită cu soţul ei printr-o legătură pe care numai moartea o poate desface. Legătura odată ruptă, ea se poate căsători din nou; cu toate acestea, Pavel crede că nu greşeşte sfătuind-o, în Duhul Sfânt, să rămână văduvă (I Corinteni 7, 25-40).

Ca urmare a acestei învăţături, am văzut născându-se în Biserică gruparea cinstită a fecioarelor şi a văduvelor care se devotau evlaviei şi milosteniei.

Mai mulţi credincioşi din Corint credeau că se poate mânca, fără scrupule, din alimentele care fuseseră aduse drept jertfă idolilor. Într-adevăr, adeseori era foarte dificil a se procura alte alimente, din cauza obiceiului pe care îl aveau păgânii de a supune unui fel de consacrare superstiţioasă mărfurile cu care făceau comerţ. Este cert că, utilizând asemenea alimente, nu se făcea un act de idolatrie. Toţi ştiau acest lucru. Cu toate acestea, credincioşii erau revoltaţi şi se îngrijeau să nu mănânce decât alimente pe care nu le spurcase o consacrare idolatră. Pavel recunoştea că hrana prin ea însăşi este indiferentă, dar vrea să se ţină cont de nevinovăţia celor slabi. Cunoaşterea este un lucru frumos, însă milostenia îi este cu mult superioară. Prin urmare, dacă mâncând alimente consacrate idolilor, cineva îşi sminteşte fraţii, este mai bine să nu mănânce: ,,Pentru aceea, dacă face mâncarea sminteală fratelui meu, nu voiu mânca carne în veac, ca să nu fac sminteală fratelui meu” (I Corinteni 8, 13).

Potrivnicii lui Pavel îi reproşau că se deosebeşte de ceilalţi apostoli prin celibat şi munca cu mâinile pe care o săvârşea pentru a nu fi povară pentru nimeni. Îi reproşau un fel de viaţă care părea să fie critica vieţii celorlalţi apostoli. Pavel răspunde acestor critici (I Corinteni 9, 1-27): ,,Au nu sunt apostol ? Au nu sunt slobod ?” (I Corinteni 9, 1) Eu nu-i condamn nici pe ceilalţi apostoli, nici pe fraţii Domnului, nici pe Chifa, care merg cu femei care sunt surorile lor. Eu nu-i învinovăţesc nici pe aceia care nu muncesc cu mâinile şi care trăiesc din slujirea lor. Aş avea dreptul de a face la fel. Însă nu vreau să mă folosesc de acest drept mai mult decât Varnava. Cine are dreptul să ne reproşeze ?

După ce a răspuns astfel criticilor, Pavel a revenit la precauţiile care trebuia luate pentru a nu lua parte câtuşi de puţin la cultul idolilor; căci a participa cu bună ştiinţă la acest cult înseamnă a face un act de idolatrie, aşa cum a lua parte la cultul creştin înseamnă a te identifica cu Iisus Hristos. El spune: ,,Paharul binecuvântării care binecuvântăm, au nu este împărtăşirea sângelui lui Hristos ? Pâinea care frângem, au nu este împărtăşirea trupului lui Hristos ? Căci o pâine, un trup, cei mulţi suntem; că toţi dintr-o pâine ne împărtăşim” (I Corinteni 10, 16-17).

Aşadar, Pavel socotea că împărtăşirea cu pâinea şi vinul sfinţite este o identificare veritabilă cu trupul şi sângele lui Iisus Hristos. Cuvintele sale sunt de cea mai mare însemnătate ca interpretare a cuvintelor lui Iisus Hristos: ,,Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu”. Cultul creştin consta în binecuvântarea potirului şi a pâinii frânte; supunându-se poruncii lui Iisus Hristos: ,,Aceasta faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19), toţi credincioşii se împărtăşeau din aceeaşi pâine care se frângea şi se împărţea între ei; şi această pâine unică era simbolul Bisericii prin care credincioşii erau uniţi între ei ca părticele ale aceleiaşi pâini şi nu alcătuiau decât un trup întru Iisus Hristos. Astfel, ei erau uniţi între ei şi cu Hristos, şi desăvârşiţi în unitate, precum Cuvântul este cu Tatăl potrivit rugăciunii supreme a lui Iisus Hristos pentru ucenicii Săi[19].

Noi nu am analizat încă decât un număr mic de epistole ale lui Pavel şi deja am aflat din ele nu numai precepte de morală, care nu sunt decât ecoul învăţăturilor lui Iisus Hristos, ci şi 4 rituri fundamentale ale cultului creştin: renaşterea prin botez, primirea Sfântului Duh prin punerea mâinilor, participarea la trupul şi sângele lui Iisus Hristos prin împărtăşanie, primirea preoţiei prin punerea mâinilor apostolilor.

Viaţa veşnică, răsplata sau pedeapsa în ziua de apoi, învierea trupurilor alcătuiesc temelia preceptelor de morală pe care apostolul le-a expus în numele Domnului. Celelalte epistole vor pune în întreaga lumină acest adevăr: că Pavel nu propovăduia decât învăţătura lui Iisus Hristos, aşa cum Iisus Hristos nu a propovăduit decât învăţătura luată de la Dumnezeu Însuşi.

Pavel le-a reproşat corintenilor câteva lucruri; el a făcut-o cu milostivire, dar fără false menajamente. Femeile intrau cu capul descoperit în biserică. El condamnă acest abuz. Femeia trebuie să aibă mai multă modestie şi doar bărbatul trebuie să aibă capul descoperit în adunările de rugăciune (I Corinteni 11, 1-19).

,,Drept aceea, când vă adunaţi voi împreună, nu este a mânca cina Domnului. Că fiecare îşi pune cina sa mai înainte spre mâncare; şi unul este flămând, iar altul este beat. Au doar nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi ? Sau pre biserica lui Dumnezeu defăimaţi, şi ruşinaţi pre cei lipsiţi ? Ce voiu zice vouă ? Lăuda-voiu pre voi ? Întru aceasta nu vă laud. Că eu am luat de la Domnul, care am şi dat vouă. Că Domnul Iisus în noaptea întru care s-a vândut au luat pâine; şi mulţumind au frânt, şi au zis: luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu care se frânge pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea mea. Aşijderea şi paharul, după cină, zicând: acest pahar legea cea nouă este întru sângele meu; aceasta să faceţi de câte ori veţi bea, întru pomenirea mea. Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Corinteni 11, 20-26).

Prin urmare, cina este continuarea mistică a morţii Domnului, adică a jertfei prin care El a răscumpărat lumea. Acest fragment din epistola Sfântului Pavel este un comentariu sublim al cuvintelor Învăţătorului. Apostolul extrage din această învăţătură consecinţe practice care o fac şi mai evidentă: ,,Drept aceea, oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului” (I Corinteni 11, 27). Deci, cei nevrednici se pot împărtăşi în mod real, şi împărtăşirea lor este o profanare a Trupului şi Sângelui lui Hristos. Apostolul continuă: ,,Ci să se ispitească omul pre sine, şi aşa din pâine să mănânce, şi din pahar să bea. Că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 28-29).

La întoarcerea sa în Corint, Sfântul Apostol Pavel s-a mărginit să corecteze tot ce era legat de cina Domnului, dar el a dat în epistola sa acest sfat: credincioşii trebuie să se aştepte reciproc pentru a prăznui cina, iar cei cărora le este foame, să mănânce la ei acasă (I Corinteni 11, 33-34). Cina avea loc după masa de seară şi nu se confunda cu această masă. Era imitat Iisus Hristos, care Şi-a dat trupul şi sângele Său, sub forma pâinii şi a vinului, după masa pascală.

Aceste amănunte date de apostol despre marea taină creştină sunt de cea mai mare însemnătate din punct de vedere istoric, ca şi sub raport dogmatic. Este totodată o expunere pe care o face unităţii Bisericii. Toţi credincioşii trebuie să alcătuiască un singur trup, să se identifice în Iisus Hristos şi nu trebuie să mai existe dezbinări între ei ca între mădularele unui singur trup. În trup, fiecare mădular are funcţia sa, care îi este proprie. La fel este în Biserică. Unul a primit înţelepciunea, altul ştiinţa, altul credinţa, altul darul vindecării, altul face minuni, altul prooroceşte, altul primeşte darul vorbirii în limbi, altul pe acela de a le înţelege (I Corinteni 12, 8-10).

Acestea erau diferitele roade pe care le avea primirea Sfântului Duh în Biserica primară. Dar aceste roade exterioare nu le dobândeau toţi credincioşii. Dumnezeu a rânduit de asemenea în Biserica Sa o ierarhie cu atribuţii distincte: în primul rând erau apostolii, în cel de-al doilea proorocii, în cel de-al treilea dascălii (I Corinteni 12, 28-30); veneau apoi darurile deosebite de a face minuni, a săvârşi tămăduiri, a-l ajuta pe aproapele, a cârmui cu înţelepciune, a vorbi cu elocvenţă, a tâlcui Scripturile: ,,Au doar toţi sunt apostoli ? Au doar toţi prooroci ? Au doar toţi dascăli ? Au doar toţi puteri ? Au doar toţi au darurile tămăduirilor ? Au doar toţi în limbi grăiesc ? Au doar toţi tălmăcesc ?” (I Corinteni 12, 29-30)

Aceste daruri felurite nu trebuie să stârnească invidia între fraţi; căci nimic nu le poate fi de folos celor care le au dacă ei nu au dragoste; şi cei care au dragoste nu au nimic de invidiat la ceilalţi, căci ea este încununarea şi sinteza întregii vieţi creştine (I Corinteni 13, 1-13).

Trebuie remarcat cele trei ordine ierarhice menţionate de Sfântul Apostol Pavel; toate trei vin de la Sfântul Duh şi sunt aşadar instituite dumnezeieşte. De prim rang sunt apostolii, şi sub acest nume Pavel nu-i desemnează doar pe cei 12, ci pe toţi aceia care au primit de la ei, sau direct de la Dumnezeu, ca Pavel, misiunea de a organiza şi conduce Biserica; de rangul al doilea erau proorocii care, fără a avea autoritatea apostolică, conlucrau la conducerea Bisericilor şi la evanghelizare sub înalta autoritate apostolică; în fine, de rangul al treilea erau dascălii, aşezaţi în fiecare Biserică pentru a menţine, prin învăţătură, dogmele dumnezeieşti primite de la apostoli şi de la prooroci. Proorocii şi dascălii nu participau la conducerea pastorală a Bisericilor, care era rezervată apostolilor şi celor cărora aceştia le-o încredinţau[20] (I Corinteni 14).

În adunările cerdincioşilor, nu numai păstorii aveau dreptul de a vorbi şi a învăţa. Credincioşii care se simţeau insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu şi chiar femeile luau cuvântul; dar se întâmpla ca un număr prea mare să dorească fie să vorbească, fie să tâlcuiască.

Pavel le-a dat corintenilor sfaturi care ne dezvăluie caracterul suprafiresc al adunărilor primilor creştini: ,,Când vă adunaţi, fiecare dintru voi psalm are, învăţătură are, limbă are, descoperire are, tălmăcire are. Toate spre zidire să se facă. De grăieşte cineva în limbă, câte doi, sau mai mulţi câte trei şi pre rând, şi unul să tălmăcească; iar de nu va fi tălmăcitor, să tacă în biserică; şi numai lui să-şi grăiască, şi lui Dumnezeu. Iar proorocii doi sau trei să grăiască, şi ceilalţi să judece; iar de se va descoperi ceva altuia ce şade, cel dintâi să tacă. Că puteţi câte unul toţi a prooroci, ca toţi să se înveţe şi toţi să se mângâie” (I Corinteni 14, 26-31).

Cu toate acestea, femeile nu trebuia să vorbească în biserică (I Corinteni 14, 34).

Darul limbilor era o roadă des întâlnită a primirii Sfântului Duh; era necesar pentru propovăduirea Evangheliei la toate neamurile. Dar cel care vorbea nu era decât un ecou al cerului; el însuşi nu înţelegea ceea ce spunea astfel că, dacă un credincios vorbea o limbă necunoscută în biserică, în afara poporului străin a cărui limbă o vorbea, avea nevoie de un tălmăcitor care primise de la Sfântul Duh cunoaşterea limbii care era vorbită.

Graţie acestor daruri ale Duhului lui Dumnezeu, apostolii şi ucenicii lor au putut evangheliza toate naţiunile lumii ale căror limbi nu le cunoşteau. Darul proorociei slujea mai ales la succesul propovăduirii. Cel care îl primise pătrundea până în cele mai profunde taine ale sufletelor celor care îl ascultau. Pavel îl aşeza mai presus de darul limbilor: ,,De s-ar aduna toată biserica împreună şi toţi ar grăi în limbi şi ar intra şi de cei neînvăţaţi sau necredincioşi, au nu ar zice că sunteţi nebuni ? Iar de ar prooroci toţi şi ar intra vreun necredincios sau neînvăţat, se vădeşte de toţi, se judecă de toţi; şi aşa cele ascunse ale inimii lui arătate se fac, şi aşa căzând pre faţă se va închina lui Dumnezeu, zicând că, cu adevărat Dumnezeu întru voi este” (I Corinteni 14, 23-25).

Tânăra Biserică din Corint era deja tulburată de eretici care tăgăduiau învierea din morţi. Această dogmă era una dintre cele care întâlneau cea mai mare opoziţie în lumea păgână; noi am văzut cum atenienii, ascultându-l propovăduind, au refuzat să-l asculte pe Pavel mai mult timp. Apostolul a înfăţişat corintenilor dogma creştină în deplinătatea sa, şi a făcut să fie socotită ca o consecinţă a învierii lui Iisus Hristos, noul Adam, care, în toate faptele Sale, a fost prototipul omenirii renăscute (I Corinteni 15, 1-58). Învăţătura sa era conformă cu aceea pe care Însuşi Iisus Hristos a opus-o erorii saducheilor.

Pavel a rămas în Efes până la Cincizecime; el intenţiona să plece atunci către Macedonia (I Corinteni 16, 5), să se ducă apoi în Ahaia, să-şi petreacă iarna în Corint (Ibid., 6), şi să plece apoi la Ierusalim (Ibid., 1-4) cu milosteniile pe care le-ar fi strâns pentru săracii din această Biserică. Planul său era de a merge de la Ierusalim la Roma, căci, spunea el, ,,trebuieşte şi Roma să o văz” (Faptele Apostolilor 19, 21). El i-a trimis înainte pe Timotei şi Erast în Macedonia (Faptele Apostolilor 19, 22), şi a rămas în Efes până la data stabilită.

 


   [1] Hegesippe, Comment., VI, ap. Eusebiu, Hist Eccl., II, 23.

   [2] Acest lucru s-a petrecut după sinodul de la Ierusalim, prin urmare în anul 52. Petru nu fusese încă în Antiohia până în această epocă. Când a mers acolo, Biserica era întemeiată de circa 14 ani.

   [3] Iustin, Dialog. cum Triphon. Jud., § 17.

   [4] Până în secolul al XVI-lea, toate Bisericile creştine au păstrat acest rit sfânt. În această epocă, protestanţii l-au abolit, calificând drept abuz o instituţie dumnezeiască în uz încă din primii ani ai Bisericii. În aceeaşi perioadă, Biserica Anglicană a abolit ungerea, nu a păstrat decât rugăciunea pentru bolnavi, şi a plasat acest rit astfel trunchiat printre cele de rangul al doilea. Toate celelalte Biserici creştine l-au păstrat în întregime.

   [5] Mărturisirea este o instituţie primară; ea este o consecinţă a puterii de a ierta sau a ţine păcatele. Forma mărturisirii s-a modificat după circumstanţe, precum vom vedea mai târziu; însă instituţia în sine este primară şi apostolică. Protestanţii au abolit-o asemenea ungerii bolnavilor, sub falsul pretext de a reveni la instituţiile primare, ca şi cum riturile apostolice nu ar fi fost primare.

   [6] Istorisind misiunea lui Pavel până în Troada, Luca vorbeşte despre apostol şi însoţitorii săi la persoana a treia. Începând din Troada (Faptele Apostolilor 16, 8-10), el vorbeşte la persoana întâi plural, şi adevereşte astfel că de atunci el a fost în urma lui Pavel.

   [7] Pavel a spus că a rămas singur în Atena după plecarea lui Timotei, de unde se trage concluzia că Sila nu venise la Atena şi că a rămas în Veria.

   [8] Erudiţii s-au străduit să stabilească faptul că Damaris era soţia lui Dionisie. Expresiile pe care le foloseşte Sfântul Luca nu exclud deloc acest sens; însă de asemenea nu se pot sprijini pe ele pentru a susţine această opinie.

   Sfântul Dionisie a fost primul episcop al Atenei. Eusebiu afirmă acest lucru pe baza mărturiei Sfântului Dionisie al Corintului (Hist. Eccl., III, 4). Anumiţi erudiţi îi atribuie Sfântului Dionisie Areopagitul mai multe lucrări intitulate: Despre ierarhia cerească; Despre ierarhia bisericească; Despre numele dumnezeieşti; Despre teologia mistică; mai multe Epistole; o Liturghie. Au fost realizate mai multe ediţii ale acestor lucrări şi s-a încercat să se dovedească autenticitatea lor. După părerea noastră, aceste strădanii nu au fost încununate de succes.

   Un prim fapt, pe care toată lumea îl recunoaşte, este că aceste cărţi au fost citate ca fiind ale Sfântului Dionisie pentru prima oară în cursul secolului al VI-lea (în 533), la o conferinţă ţinută la Constantinopol între ortodocşi şi eutihieni. Aceştia din urmă au invocat aceste scrieri în favoarea lor. Ortodocşii le-au tăgăduit autenticitatea (V. Labbe, Concil., tomul IV, p. 1766).

   Acest fapt este de cea mai mare însemnătate. Se vede, după lucrările însele care sunt în discuţie, că autorul le-ar fi trimis lui Timotei, ucenic al Sfântului Apostol Pavel şi episcop al Efesului; mai mult, el le-ar fi încredinţat propriei sale Biserici a Atenei. Prin urmare, ele ar fi trebuit să fie cunoscute în Asia şi în Grecia încă de la începuturi. Cu toate acestea, nimeni nu le-a citat timp de 5 secole; şi istoricii care, precum Eusebiu de Cezareea, au fost devotaţi în a ne face cunoscute lucrările bărbaţilor apostolici, nu le-au menţionat.

   Această dovadă nu este numai negativă, căci lucrările în chestiune ar fi fost cele mai importante dintre toate cele care au fost scrise în perioada apostolică. Deci, este cu neputinţă ca acestea să nu fi fost nici citate, nici menţionate, dacă ar fi existat. Nici în secolul al V-lea nu erau cunoscute încă, iar Fericitul Ieronim nu l-a amintit deloc pe Sfântul Dionisie Areopagitul în catalogul său de scriitori din primele veacuri. Ţinând cont de importanţa lucrărilor şi de numele sub care s-a vrut a ni le transmite, această tăcere echivalează cu o negare certă.

   S-a recurs la mai multe mijloace pentru a explica această tăcere: subiectele tratate în aceste lucrări sunt, se spune, atât de înalte, încât asemenea cărţi nu puteau fi făcute cunoscute publicului. Cel puţin, teologii le-ar fi citat. Aşa cum li s-a spus eutihienilor la conferinţa de la Constantinopol, era foarte uimitor că cei mai învăţaţi savanţi nu le-au menţionat în chestiunile arzătoare care au fost ridicate cu privire la Persoana şi cele două firi ale lui Iisus Hristos; cu privire la esenţa dumnezeiască şi dumnezeirea Sfântului Duh. Or, nici Atanasie, nici Chiril, nici altul dintre învăţaţii care au luat parte la discuţii nu au citat aceste lucrări care s-ar fi bucurat de o atât de înaltă autoritate din cauza numelui autorului şi a titlului său de bărbat apostolic.

   Să adăugăm că, în primele secole, au fost publicate mai multe lucrări ale unei învăţături la fel de înalte ca cea care se găseşte în cărţile atribuite Sfântului Dionisie; acest lucru nu a împiedicat aceste cărţi să ajungă în domeniul public.

   S-a pretins că teologii au cunoscut aceste cărţi şi, pentru a stabili acest lucru, s-au adunat texte în care s-au remarcat raporturile izbitoare dintre anumite expresii ale Părinţilor din diferite veacuri şi cele din lucrările în chestiune.

   Osteneala făcută era tare zadarnică; căci, admiţând toate raporturile pe care au vrut să le stabilească între expresii, se va întreba mereu: oare Părinţii s-au folosit de lucrări, sau autorul s-a folosit de lucrările Părinţilor ? Nici unul dintre Părinţii citaţi nu a menţionat cărţile atribuite Sfântului Dionisie. Mulţi susţin că ei le-au citit; mulţi fac dificil de explicat această tăcere profundă care a existat, timp de 5 secole, în jurul acestor lucrări. Argumentul areopagitiştilor nu numai că nu dovedeşte nimic, ci se întoarce împotriva lor.

   Deoarece, la începutul secolului al VI-lea, eutihienii au citat lucrările în discuţie ca fiind ale Sfântului Dionisie Areopagitul, se poate trage concluzia că ele existau de ceva vreme; altfel, nimeni nu şi-ar fi putut face iluzii în ce priveşte originea lor.

   Fără a avea date extrem de certe, se poate afirma că ele îşi au originea cu un secol mai înainte de conferinţa de la Constantinopol, ceea ce le raportează la începutul secolului al V-lea sau sfârşitul secolului al IV-lea. Acest răgaz de un secol sau un secol şi jumătate ajunge pentru a explica părerea emisă de eutihieni la începutul secolului al VI-lea.

   Trebuie remarcat că ereticii sunt primii care au citat aceste cărţi atribuite Sfântului Dionisie şi au pretins că sunt autentice. Noi găsim aici o informaţie importantă pentru a ajunge să stabilim cine a fost autorul real al acestor lucrări. O altă informaţie ne este furnizată în secolul al VII-lea, de Sfântul Maxim, adept al autenticităţii lucrărilor atribuite Sfântului Dionisie. El ne spune că cei din vremea sa care au respins această autenticitate au atribuit aceste cărţi lui Apolinarie.

   Se cunosc mai mulţi scriitori bisericeşti cu acest nume. Cel mai faimos este cel care a fost episcop al Laodiceei în secolul al IV-lea. Era un teolog învăţat, la început prieten cu Sfântul Atanasie şi Sfântul Vasilie cel Mare şi care a căzut mai apoi în mai multe greşeli referitoare la Persoana lui Iisus Hristos. El nu a murit decât la sfârşitul secolului al IV-lea, perioadă care concordă perfect cu cea în care trebuie să fi fost scrise lucrările atribuite Sfântului Dionisie Areopagitul. Deşi propovăduia mai multe greşeli, acest episcop a arătat de-a lungul vieţii sale multă evlavie şi o mare râvnă pentru Biserică. Opiniile sale personale erau ascunse în moduri de exprimare care puteau să înşele persoanele mai puţin atente. Un astfel de scriitor putea să alcătuiască scrierile atribuite Sfântului Dionisie şi să caute să le facă să treacă drept opera unui bărbat apostolic, pentru a dobândi pentru ele mai multă autoritate.

   S-ar putea stabili că nu fără motiv eutihienii au apelat la mărturia lui; dar pentru că pasajele pe care ei le-au citat pot fi interpretate într-un mod ortodox, noi nu ne vom angaja într-o asemenea discuţie. Noi doar vom constata acest fapt: că eutihienii s-au întemeiat pe ele şi că ortodocşii, în loc să caute să dea un sens exact fragmentelor citate, le-au tăgăduit autenticitatea.

   Ar fi uşor de stabilit de asemenea că nici stilul, nici maniera în care sunt tratate chestiunile în aceste scrieri nu pot aparţine primului veac al erei creştine; însă cei care vor neapărat ca aceste lucrări să fie ale Sfântului Dionisie sunt dispuşi să conteste tot. Or, cum aici este vorba, în fond, de o discuţie care se întemeiază mai degrabă pe inteligenţa criticilor şi pe obiceiul lor de a citi scrierile Părinţilor, se înţelege că alţi erudiţi, hotărâţi să conteste tot, ar putea să o facă adunând observaţii mai mult sau mai puţin corecte. Deci, noi nu vom intra în această discuţie zadarnică. Noi vom spune doar atât că, deprinşi a citi şi a cugeta la documentele din primele secole, noi suntem încredinţaţi că lucrările atribuite Sfântului Dionisie nu pot aparţine perioadei apostolice.

   Este opinia noastră cu totul lipsită de interes.

   Din secolul al VI-lea, autenticitatea acestor scrieri menţionate a avut adepţi până în zilele noastre, atât în Răsărit cât şi în Apus.

   Cu toate acestea, au existat mereu scriitori care au negat autenticitatea lucrărilor. În secolul al IX-lea, preotul Teodosie a alcătuit o carte pentru a dovedi această autenticitate. Ar fi fost nevoie să o facă dacă opinia sa nu ar fi fost contestată ? Fotie, unul dintre cei mai erudiţi scriitori ai Bisericii, a menţionat cartea lui Teodosie în lucrarea sa Biblioteca (§ 1); el a vorbit despre ea într-un mod care dă de gândit că el nu admitea concluziile ei.

   Toate mărturiile citate începând din secolul al VI-lea nu pot contrabalansa tăcerea semnificativă din cele 5 secole anterioare, tăcere care, orice s-ar spune, nu este o dovadă pur negativă, şi echivalează cu o negare a autenticităţii sale.

   S-a ridicat o altă întrebare în ce priveşte persoana Sfântului Dionisie Areopagitul. Noi vom reveni asupra ei în altă parte, şi noi vom dovedi că el nu poate fi identificat cu Sfântul Dionisie, apostolul Parisului. Noi vom face aici doar aceste două observaţii: 1) scrierile atribuite Sfântului Dionisie ar fi fost alcătuite la Atena şi în timp ce autorul lor era episcop acolo; 2) el citează, în aceste lucrări, o scrisoare a Sfântului Ignatie al Antiohiei, epistolă scrisă în anul 108 al erei creştine. Or, în această epocă, Sfântul Dionisie Areopagitul ar fi trebuit să aibă peste 100 ani. Se poate crede că la această vârstă el ar fi părăsit Atena pentru a merge să evanghelizeze Parisul, trecând prin Roma ? Mai mult, areopagitiştii afirmă că Sfântul Dionisie a fost mucenicit în timpul lui Domitian şi a murit în anul 96. Cum a putut să fie mucenicit în Paris în anul 96 şi să fi rămas la Atena până după anul 108 ?

   Noi vom reveni mai târziu asupra acestei chestiuni a areopagitismului, şi vom scrie istoria adevărată. Pentru moment, sunt suficiente cele două remarci de mai sus şi această observaţie: că părerea areopagitismului s-a născut în secolul al IX-lea şi că istoria, întemeiată pe documente autentice şi contemporane faptelor, nu a ţinut deloc cont de ea.

   [9] Decretul de expulzare al împăratului Claudius împotriva iudeilor, menţionat de Suetonius (In Claud., 25) şi Tacitus (Annal., XII, 52) datează din anul 52. Achila era deja stabilit la Corint când Pavel a ajuns acolo; ceea ce fixează sosirea lui în anul 53. Pe de altă parte, apostolul a plecat din Antiohia în anul 52, i-a trebuit un an pentru a străbate Bisericile din Asia şi a binevesti în Macedonia şi Atena. Deci se poate fixa cu certitudine sosirea sa la Corint la sfârşitul anului 53. El a rămas acolo un an şi jumătate (Faptele Apostolilor 18, 11), prin urmare până în anul 55.

   [10] N.tr.: Scriptura spune că elinii, şi nu evreii, l-au prins pe Sosten, mai marele sinagogii, şi l-au bătut înaintea divanului (Faptele Apostolilor 18, 17).

   [11] Deoarece se spune mai sus că Sila a venit cu Timotei ca să-l afle pe Pavel în Corint, scriitorii au pretins că Siluan este aceeaşi persoană cu Sila. Raţiunea pe care se sprijină nu este solidă, pentru că Pavel a rămas în Corint un an şi jumătate. În acest timp, Sila putea să meargă să binevestească în altă parte şi Siluan, originar poate din Tesalonic, putea să fie aproape de el.

   [12] Trebuie reţinută această primă învăţătură a lui Pavel, care răspunde astfel, încă din prima sa epistolă, celor care l-au învinuit că dă credinţa fără fapte ca principiu al mântuirii. Se ştie că exegeţii s-au socotit suficient de profunzi pentru a descoperi la Sfântul Pavel o învăţătură diferită de cea a Evangheliilor şi a celorlalţi apostoli. Noi vom remarca că Pavel nu a propovăduit nici măcar o singură chestiune de învăţătură care nu există în celelalte cărţi ale Noului Testament.

   [13] Aceasta este regula primară a Bisericii. Protestanţii, care apelează la Scriptură şi care o interpretează ei înşişi, separându-se de mărturia Bisericii, au abandonat regula apostolică a Bisericii primare.

   [14] Aceasta răspunde opiniilor celor care au vrut să vadă în faptul că el se opunea ca păgânii să respecte rânduielile legii mozaice o dovadă că creştinismul său diferea de cel al altor apostoli.

   [15] N.tr.: Adică, taina mirungerii.

   [16] Misiunea sa în Galatia şi Frigia trebuie să fi durat, inclusiv călătoria, aproape un an de zile. Deoarece el a plecat din Corint în anul 53, trebuie estimat că el s-a întors în Efes către sfârşitul anului 55 şi că el a rămas acolo până la sfârşitul anului 58.

   [17] Apolo a părăsit curând Corintul şi s-a întors în Asia. Pavel l-a rugat să se întoarcă în Corint, dar nu l-a putut birui în hotărârea sa (I Corinteni 16, 12).

   [18] Trebuie remarcat că Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de misiunea sa la Corint ca despre prima care ar fi avut loc în această cetate, şi de cea a lui Apolo ca fiind a doua. Corintenii care se socoteau ucenici ai lui Petru erau fără îndoială evrei care primiseră învăţătura în Siria; căci el nu propovăduise atunci în Corint. Trebuie remarcat de asemenea că Pavel dă titlul de Biserică comunităţii creştine din Corint, ceea ce dovedeşte că ea avea încă de atunci păstorii săi.

   [19] Biserica Ortodoxă a păstrat cu religiozitate această taină fundamentală a unităţii creştine, nesfinţind decât o singură pâine, din care se împărtăşesc toţi credincioşii împreună cu preotul. Bisericile apusene s-au abătut de la acest punct al învăţăturii primare, sfinţind o pâine pentru preot şi atâtea pâini diferite câţi credincioşi se împărtăşesc. Această abatere a apărut după separarea lor de Biserica Ortodoxă, separare care le-a făcut să piardă sensul creştin, după cum se va vedea din prea multe dovezi în continuarea acestei istorii.

   [20] Noi vom vedea confirmarea tuturor acestor lucruri în continuarea studiilor noastre privind Sfintele Scripturi.