ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Cartea a II-a
Apostolii
 
Anii 34-99
 
4
 

Şederea Sfântului Petru în Antiohia – Evodie, primul episcop al acestui oraş – Propovăduiri ale lui Petru în Asia, Pont, Galatia, Capadocia – Siluan îl părăseşte pe Pavel şi se alătură lui Petru – Marcu îl reîntâlneşte pe Petru după ce a întemeiat Biserica Alexandriei– Amănunte despre această Biserică - Terapeuţii – Anianus, primul episcop al Alexandriei – Marcu îl urmează pe Petru în Babilon – Prima epistolă a lui Petru – Pavel, înainte de a părăsi Efesul, scrie galatenilor – El se întoarce în Macedonia, apoi în Grecia – O nouă şedere în Corint – Epistola către Romani – Originile Bisericii Romane – O nouă călătorie a lui Pavel de-a lungul Macedoniei – Pavel la Filippi – El scrie cea de-a doua epistolă a sa către corinteni – Plecarea de la Filippi – Călătorie către Ierusalim; Troada, Assos, Mitylene, Chios, Samos, Milet – Păstorii din Efes îl găsesc în acest oraş – Cuvântul pe care li-l adresează – Călătorie a lui Pavel până la Ierusalim – Vizita la Iacov şi la cei bătrâni – Un sfat care îi este dat – El îşi mărturiseşte respectul pentru riturile iudaice – Poporul asmuţit contra lui – Tribunul roman îl salvează din mâinile evreilor – Pavel în faţa sinedriului – Conjuraţie contra lui – El este trimis la Cezareea, pentru a fi judecat acolo de către guvernatorul Felix – Relaţiile lui Pavel cu Felix – Festus este numit guvernator al Iudeei – Noi intrigi ale evreilor contra lui Pavel – Apostolul compare în faţa lui Festus şi în faţa lui Agripa – El pleacă la Roma – Amănunte ale călătoriei – Sosirea sa la Roma

 

Anii 58-62

 

După plecarea lui Pavel, Petru a rămas în Antiohia şi a organizat Biserica de aici după modelul celei din Ierusalim. El a numit acolo un episcop, care se numea Evodie[1]. Apoi, el a binevestit în provincia a cărei capitală era Antiohia şi care era desemnată sub numele de Asia. După aceea, el a străbătut Pontul, Galatia, Capadocia şi Vitinia[2] (I Petru 1, 1).

Poate că el se afla în aceste provincii în acelaşi timp cu Pavel, aflat atunci în ultima sa călătorie în Asia, şi se poate crede că atunci Siluan, cel care venise din Grecia cu Pavel, s-a alăturat lui Petru (I Petru 5, 12; I Tesaloniceni 1, 1; II Tesaloniceni 1, 1). El l-a urmat până în Babilon, unde apostolul s-a dus după ce i-a evanghelizat pe evreii din Asia Centrală.

Tot în perioada acestor călătorii apostolice l-a întâlnit Marcu (I Petru 5, 13). Acest om apostolic mersese în Cipru cu Varnava, vărul său, când Pavel plecase cu Sila. El a revenit apoi pentru a-l găsi pe Petru în Antiohia. Acest apostol [Petru] îl iubea pe Marcu ca pe un fiu (I Petru 5, 13); legăturile sale cu familia lui Marcu erau vechi şi, după ce îngerul îl eliberase din închisoare, el se dusese mai întâi la mama acestui ucenic. Marcu era prea tânăr pentru a-L fi putut urma pe Iisus Hristos[3]; după întoarcerea sa din Pamfilia, unde îi lăsase pe Pavel şi Varnava, el s-a alăturat probabil lui Petru, care binevestea atunci în Iudeea. Când s-a întors din Cipru, Petru l-a trimis în Egipt, unde a întemeiat Biserica Alexandriei.

Acest oraş era unul din centrele cele mai strălucite ale mişcării intelectuale. Din acest punct de vedere, el rivaliza cu Atena şi Roma. Evreii erau în număr mare acolo şi din această şcoală iudeo-elenă a ieşit faimoasa traducere a Scripturii, cunoscută sub numele de Septuaginta. Când Marcu a sosit în acest oraş pentru a-L propovădui pe Iisus Hristos, bărbaţii şi femeile au alergat care mai de care pentru a-l asculta[4]. Un mare număr a îmbrăţişat credinţa cu o asemenea râvnă, încât au dus în curând până la desăvârşire practicarea creştinismului. Au fost printre ei chiar unii care au renunţat la bunurile lor, ca primii creştini din Iudeea, şi care s-au retras în locuri singuratice pentru a se dedica acolo lucrului mâinilor. Au fost numiţi terapeuţi. Acest titlu exprima dubla idee a evlaviei lor faţă de Dumnezeu şi a lucrărilor agricole cărora se dedicau.

Era pe atunci în Alexandria un evreu foarte doct pe nume Filon. Se vede, din scrierile sale, că el studiase foarte serios dogma creştină. Dar, deoarece credincioşii care treceau de la iudaism la creştinism păstrau multe obiceiuri evreieşti şi aveau un mare respect pentru legea lui Moisi, Filon nu voia să vadă în ei decât o sectă a israeliţilor, care tindea către o desăvârşire mai înaltă şi care căuta în Sfintele Scripturi adevăruri profunde ascunse sub alegoriile literei. Frapat de modul de viaţă al terapeuţilor, el a socotit util să păstreze în scrierile sale amintirea adunărilor lor, a agapelor, moravurilor şi obiceiurilor lor[5]. Pentru că ei au fost modelul solitarilor, care au populat mai târziu vastele pustiuri ale Egiptului şi Tebaidei, noi trebuie să spicuim câteva din informaţiile date de către Filon[6].

El observă că existau terapeuţi în diferite regiuni ale lumii, dar că în Egipt şi mai cu seamă în împrejurimile Alexandriei erau mai mulţi decât în altă parte. Ei erau împărţiţi în grupuri; şi fiecare grup avea un sanctuar, unde ei se adunau pentru sfintele taine. Toţi duceau o viaţă aspră şi ţineau posturi severe. Încă de la început, duhul de pocăinţă s-a manifestat în Biserica creştină prin practicarea postului, după porunca şi pilda lui Iisus Hristos. Terapeuţii îşi împărţeau timpul între meditarea la Sfintele Scripturi, cântarea imnurilor evlavioase şi munca câmpului. Printre ei existau femei care îşi păstrau fecioria şi trăiau în celibatul cel mai aspru.

Din aceste amănunte se vede ce impuls au dat duhului creştin propovăduirile lui Marcu. El a organizat Biserica din Alexandria după modelul celor din Ierusalim şi Antiohia, înscăunând aici un episcop. El l-a ales pentru această demnitate pe Anianus, om bineplăcut lui Dumnezeu şi admirabil sub toate aspectele, spune Eusebiu[7].

El a condus Biserica din Alexandria până în cel de-al patrulea an al domniei lui Domiţian[8].

După ce a fondat Biserica din Alexandria, Marcu se întoarce pentru a-l regăsi pe Petru şi îl urmează în călătoriile sale apostolice până în Babilon (I Petru 5, 13).

Acest oraş era un centru iudaic foarte cunoscut începând din vremea robiei israeliţilor pe malurile Eufratului[9].

Petru, apostolul evreilor, printr-o chemare specială a lui Dumnezeu (Galateni 2, 8), nu putea să-i neglijeze pe cei care locuiau în număr mare în această cetate, capitala Asiei, care îşi păstrase până atunci splendoarea sa[10]. El s-a oprit şi a întemeiat acolo Biserica creştină (I Petru 5, 13). De acolo a scris prima sa epistolă către evreii convertiţi din Pont, Galatia, Capadocia, Asia sau provincia Antiohiei şi Vitinia. Siluan a fost purtătorul epistolei (I Petru 5, 12)[11] sale; el îl numeşte pe acest om apostolic un frate credincios.

În această epistolă, Petru nu-şi ia decât titlul de apostol al lui Iisus Hristos (I Petru 1, 1). Era cel mai frumos titlu al său; nu dorea câtuşi de puţin altul. El îi convinge pe dragii săi convertiţi să nu-şi mai pună încrederea în obârşia lor, ci în Iisus Hristos, izvorul unic al mântuirii (I Petru 1, 1-25). În loc să se socotească pe sine piatră a Bisericii din cauza numelui său de Petru, el învaţă că piatra este Iisus Hristos (I Petru 2, 4-8) şi că toţi creştinii fără deosebire sunt pietre vii care, întemeiate pe Iisus Hristos, alcătuiesc o casă duhovnicească. În sprijinul său, el citează această proorocie a lui Isaia: ,,Iată pun în Sion piatră în vârful unghiului aleasă, scumpă; şi cela ce va crede întru dânsa, nu se va ruşina” (I Petru 2, 6). Această piatră, adaugă el, care este aşezată pentru mântuirea credincioşilor este, pentru alţii, o stâncă de care se vor zdrobi.

Învăţătura sfântului apostol este atât de precisă, încât ne putem gândi foarte bine că Sfântul Duh i-a inspirat-o pentru a-i înarma pe adevăraţii credincioşi contra unei false dogme, care a pricinuit Bisericii atâtea nenorociri şi care trebuia să se bazeze în întregul ei pe această greşeală capitală: că Sfântul Apostol Petru a fost piatra Bisericii.

Epistola Sfântului Petru este mai cu seamă morală; el le cere credincioşilor din toate clasele să-şi împlinească îndatoririle sociale şi politice (I Petru 2, 9-25). Creştinismul nu are drept scop nici să reformeze starea socială, nici regimul politic existent, ci să reformeze patimile individuale. El trebuia să regenereze lumea prin virtute şi nu prin amestecul în chestiuni care nu ţin de domeniul său. Toate stările sociale sunt bune atunci când este practicată virtutea de către toţi cei care o alcătuiesc; cea mai desăvârşită teoretic este detestabilă atunci când viciul domneşte printre indivizi. De asemenea, Sfântul Petru recomandă supunerea faţă de suverani şi faţă de judecători; el vrea ca robii să se supună stăpânilor lor, chiar dacă aceşti stăpâni sunt păgâni.

El defineşte îndatoririle soţilor (I Petru 3, 1-22), ale tuturor oamenilor unii faţă de alţii, şi aminteşte că creştinii intră în Biserică, arca sfântă a mântuirii, prin botez care, făcut să rodească prin învierea lui Iisus Hristos, îi naşte la viaţa minunată, căreia îi schiţează principalele trăsături şi care trebuie să fie imitată după cea a lui Iisus Hristos Însuşi (I Petru 4, 1-19).

Încheind (I Petru 5, 1-4), Sfântul Petru se adresează păstorilor Bisericilor pe care le întemeiase: ,,Pre presviterii cei dintru voi îi rog, ca cel ce sunt împreună presviter şi mărturisitor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu cea dintru voi, purtând grija de dânsa, nu cu sila, ci de voie, nu cu agoniseli urâte, ci cu osârdie; nici ca şi cum aţi stăpâni preste cliruri, ci pilde făcându-vă turmei. Şi când se va arăta mai marele păstorilor, veţi lua cununa slavei cea neveştejită” (I Petru 5, 1-4).

Sub inspiraţia duhului proorocesc, Sfântul Petru învăţa în Biserică că el nu era decât tovarăşul celorlalţi păstori; că ar fi un sacrilegiu să ascundă sub numele său pretenţiile pentru o autoritate superioară, pentru o dominaţie asupra Bisericii, care este moştenirea lui Dumnezeu; pentru teorii de constrângere şi de violenţă; pentru pretinse drepturi la titlul de prinţ al păstorilor, titlu care nu-I aparţine decât lui Iisus Hristos; în sfârşit, pentru o altă încununare decât cea pe care o va da Iisus Hristos în veşnicie păstorilor credincioşi[12].

În timp ce Sfântul Petru evangheliza Babilonia, Pavel părăsea Efesul pentru a se întoarce în Grecia. Înainte de plecarea sa, el a fost martorul unei răzvrătiri provocate de lucrătorii a căror muncă consta în fabricarea de obiecte superstiţioase destinate pelerinilor, care vizitau templul Dianei (Faptele Apostolilor 19, 23-40); ei s-au ridicat la strigătul: Marea Diană a efesenilor ! şi căutau să asmută cetatea împotriva creştinilor, care le puneau comerţul în pericol. Judecătorul i-a adunat şi a reuşit să-i liniştească.

Creştinii erau numeroşi la Efes, datorită propovăduirii şi minunilor lui Pavel. Aceste minuni i-au atras atâta admiraţie (Faptele Apostolilor 19, 11-20), încât ştergarele pe care le folosise el erau luate cu grijă şi puse pe bolnavi, care se însănătoşeau. Şapte evrei, fiii unuia din conducătorii preoţilor pe nume Scheva, credeau că ei ar fi la fel de puternici ca Pavel, slujindu-se de numele său şi de cel al lui Iisus Hristos pentru a alunga demonii. ,,Pre Iisus cunosc, le răspundea duhul cel rău, şi pre Pavel ştiu; dar voi cine sunteţi ?” (Faptele Apostolilor 19, 15). Şi, în aceeaşi clipă, omul întru care era duhul cel rău, pe care voiau să-l elibereze, s-a aruncat asupra lor, le-a rupt veşmintele şi i-a rănit grav.

Acest fapt i-a umplut de spaimă pe efeseni. Printre ei erau mulţi care se dedicaseră magiei. Ei au renunţat la aceasta pentru a îmbrăţişa credinţa, şi-au mărturisit păcatele şi şi-au ars cărţile artei lor vinovate. S-a estimat că tomurile arse se ridicau la enorma sumă de 50.000 de arginţi[13].

Înainte de a părăsi Efesul, Pavel a scris galatenilor. El avusese mari reuşite printre ei şi numeroşi păgâni se convertiseră la credinţă. Dar, atunci când apostolul îi părăsise, a sosit un fals învăţător, care i-a convins să se taie împrejur, sub pretextul că această ceremonie era obligatorie şi necesară pentru mântuire. S-a văzut că apostolii, care aveau un mare respect pentru legea mozaică, precum Iacov cel Drept, Petru şi Ioan, nu priveau tăierea împrejur ca obligatorie şi că păgânii fuseseră scutiţi în mod oficial de ea la sinodul de la Ierusalim. Însă fanatismul unora dintre evreii convertiţi era atât de mare, încât hotărârea prea cinstitei adunări nu era în ochii lor o regulă sigură şi îndrăzneau chiar să invoce în favoarea lor autoritatea lui Iacov cel Drept, a lui Petru şi a lui Ioan, deşi aceşti apostoli propovăduiau aceeaşi învăţătură cu Pavel, şi condamnaseră excesele lor la sinodul de la Ierusalim.

Pavel a amintit acest lucru important la începutul epistolei sale şi s-a străduit să-i facă pe galateni să înţeleagă că Iisus Hristos este unica sursă de mântuire; că tăierea împrejur permisă evreilor ca rit exterior nu avea nici o valoare din punct de vedere creştin şi că galatenii greşiseră că se lăsaseră înşelaţi de către un fals învăţător care i-a făcut să creadă că mântuirea nu avea ca principiu al său unic credinţa în Iisus Hristos (Epistola către Galateni). Întreaga epistolă este expunerea acestei dogme. În ea se află amănunte istorice foarte importante, şi noi le-am cules, cum am văzut mai înainte.

Când Pavel a părăsit Efesul, credinţa făcuse progrese considerabile şi era solid întemeiată acolo. În pofida acestor reuşite, apostolul era copleşit de amărăciune din pricina urii duşmanilor săi; curajul său slăbise până într-atât, încât îi inspira dezgust pentru viaţă (II Corinteni 1, 8).

După ce şi-a luat rămas bun de la fraţi, el a plecat către Macedonia (Faptele Apostolilor 20, 1-3)[14]. După ce a străbătut această ţară, s-a dus în Grecia, unde a rămas 3 luni. În această perioadă, a vizitat Corintul şi din această cetate a scris Epistola sa către Romani[15]. Aflându-se în Grecia, el a primit o scrisoare de la credincioşii care locuiau la Roma, în care aceştia îl rugau să vină să-i viziteze. Pentru a le răspunde, Pavel le-a scris. Epistola sa este importantă, nu numai din punct de vedere dogmatic, ci chiar cu valoare de document istoric, căci aici se regăsesc originile Bisericii Romei.

În perioada în care a fost scrisă, nu exista încă la Roma o Biserică propriu-zisă. Un grup destul de mare de creştini, originari din diverse ţări şi convertiţi în cea mai mare parte de către Pavel, formaseră acolo mai multe grupuri şi virtuţile lor erau cunoscute în lumea întreagă (Romani 1, 8). Aceşti creştini se adunau în case particulare pentru a se ruga împreună; dar ei nu aveau în fruntea lor nici episcopi, nici preoţi, nici diaconi. De aceea, Pavel adresează simplu epistola sa celor care sunt la Roma (Romani 1, 7), fără a le da nici unul din titlurile care erau încă de atunci folosite pentru a-i desemna pe păstorii societăţilor creştine. Aceşti creştini erau evrei elenizaţi, de aceea apostolul este preocupat în principal, în epistola sa, să stabilească că Dumnezeu fiind Dumnezeul tuturor, creştinii din Roma trebuiau să-i socotească pe păgâni ca fiind chemaţi la fel de bine ca şi ei la Evanghelie; şi se scuză că a tratat un astfel de subiect, pentru că el era apostolul neamurilor (Romani 7, 1; 15, 15).

Trebuie remarcat că epistola Sfântului Pavel nu a fost decât un răspuns la cererile însufleţite ale creştinilor din Roma, care simţeau nevoia de a se constitui într-o Biserică organizată şi care, în acest scop, s-au adresat lui Pavel, cunoscut de cei mai mulţi dintre ei.

Răspunsul lui Pavel a fost dus de Fivi[16], diaconiţa din Cheghrees. Această localitate, situată în apropiere de Corint, era socotită portul acestei cetăţi. Pavel o numeşte pe evlavioasa Fivi sora sa şi o recomandă stăruitor romanilor (Romani 16, 1-2).

Printre aceştia erau Prischila, numită de asemenea, prin prescurtare, Prisca şi soţul său Achila, împreună-lucrători cu Pavel în Asia, care fuseseră gazdele sale în Corint şi Efes, şi care părăsiseră această din urmă cetate pentru a se întoarce la Roma. Casa lor de la Roma era un centru de adunare; Epenet, primul asiatic convertit la creştinism; Mariam, care se ostenise mult pentru creştinii din Roma; Andronic şi Iunia, părinţii lui Pavel, convertiţi înaintea lui şi care fuseseră prizonieri împreună cu el; Amplie pe care apostolul îl numea prea iubitul său; Urban, împreună lucrător cu el, şi Stahie, prietenul său; Apeli, un ucenic credincios al lui Hristos.

Aceşti creştini se reuneau în casa Prischilei şi a lui Achila.

Un alt grup se strângea în casa lui Aristovul (Romani 16, 10). Pavel îi salută şi îl numeşte în special pe vărul său Irodion.

Un al treilea grup se întâlnea în casa lui Narchis (Romani 16, 11). Printre ei, apostolul îi numeşte pe Trifena şi Trifosa, foarte râvnitori pentru slujirea Domnului; o femeie pe care o numeşte foarte draga sa Persida, care s-a ostenit de asemenea mult pentru Dumnezeu; Ruf, un ales al Domnului şi mama sa, pe care Pavel o numea a sa.

Un al patrulea grup era compus din Asincrit, Flegon, Erman, Patrova şi Ermin (Romani 16, 14).

În fine, Pavel numeşte un al cincilea grup ai cărui principali membri erau: Filolog, Iulia, Nireu şi sora sa, şi Olimpan (Romani 16, 15).

Se poate crede că primii creştini din Roma se întâlneau astfel în mai multe case diferite, pentru a nu trezi bănuielile duşmanilor lor. Ei erau atât de precauţi, încât alţi evrei, originari din Palestina şi care se aflau la Roma, nu ştiau că ei mărturiseau creştinismul (Faptele Apostolilor). Iată de ce aceştia din urmă nu auziseră nici măcar vorbindu-se despre Evanghelie, atunci când, după 4 ani, Pavel sosea la Roma.

Analiza dogmatică a epistolei Sfântului Apostol Pavel către romani ne va oferi informaţii în chip desăvârşit asupra chestiunilor în care aceşti primi creştini aveau nevoie de învăţătură.

Vom constata mai întâi un fapt important, şi anume că în anul 58, după mărturia lui Pavel însuşi, nici un apostol nu evanghelizase încă Roma. ,,Doresc să vă văz pre voi, spune el romanilor, ca să vă dau vouă ceva dar duhovnicesc spre întărirea voastră; prin mijlocirea apostolatului care mi-a fost încredinţat, pentru a-l face cunoscut pe Hristos în întreaga lume. Şi aceasta este, ca să mă mângâi împreună cu voi prin credinţa cea dimpreună a voastră şi a mea. Să-mi împlinesc misiunea la Roma, ca să am ceva roadă şi întru voi, precum şi întru celelalte neamuri. Că elinilor şi varvarilor, înţelepţilor şi neînţelepţilor dator sunt. Aşijderea cât este după a mea osârdie şi vouă celor din Roma să vă binevestesc. Că nu mă ruşinez de evanghelia lui Hristos” (Romani 1, 1-6, 10-16).

Pavel ne învaţă în altă parte (Romani 15, 20) că el nu s-a dus niciodată să semene cuvântul evanghelic în locurile în care au propovăduit ceilalţi apostoli[17].

,,Eu nu mă ruşinez, continuă Pavel, să merg la Roma, în ciuda reputaţiei sale de înţelepciune; şi ce înţelepciune !” El face apoi un tablou înspăimântător al corupţiei din această capitală a imperiului.

În cel de-al doilea capitol, Pavel se adresează evreilor care aduceau neamurilor mustrări grave pe care ei le meritau şi care se flatau totodată că sunt izbăviţi cu ajutorul legii mozaice. El răspunde la această prejudecată, spunând că nu legea este cea care îi salvează, ci respectarea ei. Într-adevăr, dacă evreii aveau legea lui Moisi, păgânii aveau legea naturală, care venea de asemenea de la Dumnezeu. Dacă ei respectau această lege, erau mântuiţi ca israeliţii care respectau legea lui Moisi.

Iisus Hristos a răspuns la fel evreilor, care îşi imaginau că merită mântuirea pentru că sunt fiii lui Avraam. ,,Faceţi faptele lui Avraam, a spus El, şi veţi avea parte de răsplata lui”.

La fel, Sfântul Pavel spune israeliţilor, care îşi puneau încrederea în tăierea împrejur: ,,În zadar voi socotiţi acest ritual exterior ca mijloc de mântuire, dacă voi nu respectaţi legea al cărei simbol este. Un om tăiat împrejur este condamnat dacă nu este credincios acestei legi şi cel netăiat împrejur este mântuit, dacă este credincios legii naturale.

Astăzi, adaugă apostolul, Evanghelia este dată unora şi altora ca un adaos al uneia şi al celeilalte legi; şi după această Evanghelie vor fi judecaţi atât evreii, cât şi păgânii”.

Apoi, Sfântul Apostol Pavel dezvoltă motivele care au făcut necesară Evanghelia (Romani 3). Evreii erau cu siguranţă superiori neamurilor, dar ei nu au fost mai credincioşi legii revelate prin Moisi decât au fost ceilalţi legii naturale. Iată de ce toţi au avut o nevoie egală de înnoire, care poate avea loc doar prin Iisus Hristos, pentru cei care îmbrăţişează Evanghelia sau noua credinţă.

Distruge oare această credinţă legea mozaică şi legea naturală ? Nu; din contră, le adevereşte. Ea se prezintă în numele Domnului, autor al acestor două legi, în numele Dumnezeului evreilor, al Dumnezeului neamurilor, care vrea să-i mântuiască şi pe unii şi pe ceilalţi.

Era o prejudecată la evrei (Romani 4) că legea mozaică îndreptăţea prin ea însăşi, fără credinţă. Este o eroare gravă; legea nu era un mijloc cert de îndreptăţire; numai cei care au avut credinţă, respectând-o, au fost mântuiţi.

Numai prin împăcarea prin Iisus Hristos (Romani 5), omenirea va fi mântuită, căci prin ea cei mulţi pierduţi prin Adam vor fi înlocuiţi de mulţimea răscumpărată prin Iisus Hristos.

Modalitatea de a intra în mulţimea răscumpărată este botezul (Romani 6). Dar botezul nu va mântui mai mult decât tăierea împrejur, dacă faptele nu sunt conforme cu credinţa al cărei simbol este botezul; dacă cineva nu se identifică cu Iisus Hristos, trăind ca un creştin. Botezul îl face pe om creştin, aşa cum tăierea împrejur îl făcea evreu; dar nu-l va mântui pe creştin aşa cum nici tăierea împrejur nu-l mântuia pe evreu, dacă viaţa sa nu este sfântă.

Adresându-se evreilor, Sfântul Pavel se sileşte să-i facă pe aceştia să înţeleagă bine diferenţa care există între cele două legi, mozaică şi evanghelică (Romani cap. 7-8); el zugrăveşte tabloul acţiunilor harului în inima celor care, fiind separaţi de mulţimea celor daţi pierzării, sunt alipiţi la Iisus Hristos.

El regretă (Romani 9) că fraţii săi evrei nu au răspuns alegerii lor de către Dumnezeu. Dar fiindcă au fost necredincioşi chemării lor, Dumnezeu, care este liber, i-a ales pe alţii.

De altfel, alegerea neamurilor fusese prezisă (Romani 10). Prin urmare, evreul înţelept trebuie să înţeleagă că Evanghelia este pentru toate popoarele, fără deosebire.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu Şi-a respins poporul (Romani cap. 11-12); dacă El îi cheamă pe păgâni la Evanghelie, cu atât mai mult îi cheamă pe evrei, care reprezintă poporul Său ales.

Pentru că cei cărora se adresa Sfântul Pavel au răspuns acestei chemări, el le aduce cele mai mişcătoare laude (Romani 13), pentru că ei trăiesc ca adevăraţi creştini, alcătuind împreună un singur trup, iubindu-se unii pe alţii ca fraţii.

Viaţa sfântă trebuie să constea în practicarea celor mai nobile precepte de morală şi nu în respectarea legii mozaice, prin atingerea cărora se dobândeşte o întreagă libertate (Romani 14). Toate practicile exterioare nu valorează nimic, dacă ele nu sunt însufleţite de credinţă.

Încheindu-şi epistola, Sfântul Apostol Pavel explică romanilor pentru ce motiv le-a dat astfel de învăţături. Fiind apostol al neamurilor (Romani 15), el trebuie să le ia apărarea acestora în faţa evreilor, care pretindeau că ele nu au fost chemate la Evanghelie sau că trebuie să se supună obiceiurilor legii mozaice. Apoi, el îi salută afectuos pe creştinii din Roma, şi în special pe cei pe care i-am menţionat mai sus.

În afara dogmei generale care se desprinde din această epistolă, se poate remarca în ea mărturisirea adevărurilor fundamentale ale creştinismului şi instituţiile care alcătuiesc temelia Bisericii: dumnezeirea lui Iisus Hristos (Romani 1, 3; 9, 5), răscumpărarea omenirii de către Hristos (Romani 5), necesitatea botezului pentru curăţirea păcatelor (Romani 6, 3), necesitatea faptelor bune (Romani 6), inutilitatea faptelor după lege şi a riturilor exterioare fără credinţă; această credinţă are ca obiect nu numai dogmele, ci şi lucrările dumnezeieşti şi, în special, învierea lui Iisus Hristos (Romani 1, 4; 10, 9). Treptele clericale sunt indicate ca temelie pentru constituirea Bisericii şi apostolatul ca superior celorlalte în slujire (Romani 1, 1-5; 12, 6 şi urm). În sfârşit, Sfânta Scriptură trebuie să fie citită de către toţi credincioşii, pentru mângâierea şi instruirea lor (Romani 15, 4-5).

Sfântul Pavel nu a putut împlini planul său de evanghelizare a Romei, decât după 4 ani de la scrierea epistolei sale.

Evreii din Corint, aflând că el trebuia să se îmbarce pentru Siria, i-au pus piedici. Pentru a scăpa de acolo, el a plecat pe alt drum şi s-a îndreptat către Macedonia (Faptele Apostolilor 20, 3-4). El a fost însoţit de Sosipatru, fiul lui Pir din Veria, şi de tesalonicenii Aristarh şi Secund, de Gaie din Dervi, de Timotei şi de asiaticii Tihic şi Trofim.

Apoi el s-a dus singur în Troada. Negăsindu-l acolo pe Tit, căruia îi dăduse întâlnire în această cetate, el s-a necăjit mult şi s-a întors în Macedonia (II Corinteni 2, 12, 13). Tit s-a dus să-l întâlnească acolo şi a plecat spre Corint cu alţi doi însoţitori ai lui Pavel (II Corinteni 8, 6, 16, 18, 22).

Ajuns la Filippi, capitala acestei provincii, Pavel a scris cea de-a doua epistolă către corinteni. Timotei a semnat-o împreună cu el şi ea era adresată nu numai Bisericii din Corint, ci tuturor celor sfinţi care erau în Ahaia (II Corinteni 1, 1). Silit să părăsească Corintul şi să meargă în Macedonia pentru a scăpa de cursele duşmanilor săi, Pavel intenţiona să aştepte să treacă furtuna şi să revină în Corint pentru a se îmbarca pentru Iudeea (II Corinteni 1, 15-16); însă el nu a putut împlini acest plan; de aceea, a luat hotărârea de a scrie epistola.

El a avut ca scop principal să răspundă reproşurilor a căror ţintă era. Această scrisoare este marcată de o mare tristeţe, ceea ce dădea de gândit că la Corint creştinii iudaizanţi îl urmăreau cu denigrările lor, cum începuseră să facă din vremea sinodului de la Ierusalim, şi că ei încercau să împiedice apostolatul său; de aceea, el motivează acest apostolat şi se străduieşte să demonstreze că, numai ca urmare a unei încăpăţânări oarbe, se vroia impunerea jugului legii mozaice celor pe care noua lege îi scutise de respectarea rânduielilor iudaice (II Corinteni cap. 1-4).

Pentru a-şi susţine opinia, duşmanii săi nu se dădeau înapoi de la a altera cuvântul lui Dumnezeu (II Corinteni 3, 17; 4, 2). Cât despre el, apostolul nu propovăduieşte câtuşi de puţin opiniile sale, ci pe Iisus Hristos, Mântuitorul, Răscumpărătorul, Înnoitorul omenirii şi Îl propovăduieşte în pofida prigoanei cu care este în mod continuu asaltat (II Corinteni cap. 4-6).

Prima epistolă a lui Pavel i-a întristat pe corinteni; dar el le-a amintit datoria lor şi ei şi-au corectat greşelile, pe care el li le-a arătat. Apostolul îi felicită pentru aceasta şi le dă cele mai vii dovezi ale dragostei sale părinteşti; el îi îndeamnă să vină în ajutorul fraţilor lor care trăiau în sărăcie (II Corinteni cap. 6-7). El se gândea la creştinii din Iudeea cărora vroia să le ducă ajutoarele pe care le strânsese de la diferitele Biserici. Cele din Macedonia, sărace ele însele şi prigonite, i-au trimis milostenii îmbelşugate şi el le vorbeşte despre aceasta corintenilor pentru a-i îndemna să imite o pildă atât de frumoasă (II Corinteni cap. 8-9).

Biserica din Corint fiind tulburată de falşi apostoli, Pavel dezvăluie caracterul dumnezeiesc al apostolatului său (II Corinteni cap. 10-11) şi compară cu îndrăzneală viaţa sa cu cea a adversarilor săi: ,,Iudei sunt ?, spune Pavel, şi eu. Israilteni sunt ? Şi eu. Sămânţă a lui Avraam sunt ? Şi eu. Slugi ale lui Hristos sunt ? (Ca un neînţelept grăiesc) mai vârtos eu” (II Corinteni 11, 22-23). Aceste cuvinte nu lasă nici o urmă de îndoială asupra caracterului duşmanilor săi. El opune slujba sa dumnezeiască slujbei întru totul omeneşti a adversarilor săi şi îşi încheie epistola rugându-i pe dragii săi corinteni să-l cruţe de durerea de a folosi împotriva lor autoritatea dumnezeiască pe care o avea (II Corinteni cap. 12-13).

După ce a scris această epistolă, Pavel s-a dus la Troada, împreună cu Luca (Faptele Apostolilor 20, 4-38). El a trimis mai înainte în această cetate pe ceilalţi însoţitori ai săi Sosipatru, Aristarh, Secund, Gaie, Timotei, Tihic şi Trofim; după Paşti, a plecat el însuşi din Filippi şi în 5 zile a ajuns la Troada, unde a rămas 7 zile. În ajunul plecării sale, care era duminică, după ce a slujit împreună cu însoţitorii săi frângerea pâinii, adică cina Domnului, el a început o discuţie. Cuvântarea sa a durat până la miezul nopţii. În timp ce vorbea, un tânăr pe nume Eutih a adormit şi a căzut, de la etajul al treilea, printr-o fereastră pe care se aşezase. Pavel l-a înviat; apoi el a mâncat puţin şi a continuat să propovăduiască până dimineaţă, după care a plecat.

El s-a dus pe uscat la Ason. Însoţitorii săi s-au dus pe mare şi toţi împreună au sosit la Mitilini. A doua zi, ei au ajuns la Hios, după o zi la Samos şi în următoarea zi la Milet. Pavel n-a vrut să treacă prin Efes, de teamă că s-ar fi oprit prea mult timp în Asia, căci el vroia, dacă era cu putinţă, să ajungă la Ierusalim pentru Cincizecime. Din Milet, el a trimis să-i caute pe păstorii acestei Biserici. Aceştia, odată sosiţi, Pavel le-a adresat aceste cuvinte:

,,Voi ştiţi din ziua cea dintâi întru care am intrat în Asia, cum am fost cu voi în toată vremea. Slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi ispite, care mi s-au întâmplat mie întru vicleşugurile iudeilor. Cum nimic nu am tăcut din cele de folos, să nu vă vestesc vouă şi să vă învăţ pre voi înaintea norodului, şi prin case. Mărturisind şi iudeilor şi elinilor pocăinţa cea către Dumnezeu, şi credinţa cea întru Domnul nostru Iisus Hristos.

Şi acum iată, eu legat fiind cu Duhul, merg în Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla mie întru el; fără numai că Duhul cel Sfânt prin cetăţi mărturiseşte, zicând că legături şi necazuri pre mine mă aşteaptă. Ci nici de una nu bag seamă, nici am sufletul meu cinstit mie, fără numai ca să săvârşesc alergarea mea cu bucurie, şi slujba care am luat de la Domnul Iisus, a mărturisi evanghelia Darului lui Dumnezeu.

Şi acum, iată, eu ştiu că nu veţi mai vedea faţa mea voi toţi, pre la care am trecut propovăduind împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceea mărturisesc vouă în ziua de astăzi, că curat sunt eu de sângele tuturor. Pentru că nu m-am ferit ca să nu vă vestesc vouă tot sfatul lui Dumnezeu. Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pre voi episcopi[18], ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după ducerea mea vor intra lupi grei întru voi, care nu vor cruţa turma. Şi dintru voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pre ucenici după dânşii. Pentru aceea privegheaţi aducându-vă aminte, că trei ani noaptea şi ziua nu am încetat cu lacrimi învăţând pre unul fiecare din voi.

Şi acum vă încredinţez pre voi, fraţilor, lui Dumnezeu şi cuvântului Darului lui, care poate să vă zidească, şi să vă dea vouă moştenire între toţi cei sfinţiţi. Argintul sau aurul sau haina, nici a unuia nu am poftit. Singuri voi ştiţi, că trebuinţelor mele şi celora ce sunt cu mine, au slujit mâinile acestea. Toate am arătat vouă, că aşa ostenindu-vă se cade să ajutaţi celor slabi, aducându-vă aminte de cuvântul Domnului Iisus, că el au zis: mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 18-35).

După ce a vorbit astfel, Pavel a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu toţi cei care l-au ascultat. Efesenii au căzut pe grumajii apostolului şi l-au îmbrăţişat vărsând multe lacrimi. Ceea ce îi umplea de durere era faptul că le spusese că nu-l vor mai vedea. Ei l-au condus până la corabie.

Pavel şi însoţitorii săi s-au smuls cu greu din îmbrăţişările bunilor păstori din Efes (Faptele Apostolilor 21, 1-40); ei au sosit în aceeaşi zi la Con, a doua zi la Rhodos, apoi au ajuns pe continent, la Patara. Găsind o corabie care pleca către Fenicia, s-au suit într-însa; ei au trecut pe lângă Insula Cipru, pe care au lăsat-o la stânga şi s-au îndreptat în linie dreaptă către Tir, unde corabia trebuia să-şi descarce încărcătura. Ei au aflat la Tir ucenici care, cu duh proorocesc, i-au spus lui Pavel să nu meargă la Ierusalim. După o şedere de o săptămână, Pavel s-a îndreptat către ţărm. Creştinii din Tir, cu femeile şi copiii lor, l-au însoţit până la corabie. Cu toţii împreună s-au rugat pe ţărm şi tirienii nu s-au întors în cetate până când nu l-au văzut pe apostol îmbarcându-se.

De la Tir, Sfântul Apostol Pavel a navigat către Ptolemaida; aici el i-a salutat pe fraţi şi a stat o zi cu ei. După o zi, a sosit la Cezareea, unde locuia evanghelistul Filip, unul dintre cei 7 diaconi aleşi de către apostoli. Acest personaj respectabil avea 4 fiice care erau fecioare şi care primiseră de la Sfântul Duh darul proorociei. Pavel şi tovarăşii săi au rămas mai multe zile la Filip. În acest timp, a sosit din Iudeea un prooroc pe nume Agav. Intrând la Filip, el a luat brâul lui Pavel; legându-şi mâinile şi picioarele cu brâul, a spus: ,,Acestea zice Duhul Sfânt: pre bărbatul al căruia este brâul acesta, aşa îl vor lega în Ierusalim Iudeii, şi îl vor da în mâinile neamurilor” (Faptele Apostolilor 21, 11).

Auzind aceste cuvinte, însoţitorii lui Pavel şi creştinii din Cezareea, l-au rugat pe apostol să nu meargă la Ierusalim. Pavel le-a răspuns: ,,Ce faceţi de plângeţi şi îmi întristaţi inima ? Că eu nu numai a fi legat, ci şi a muri în Ierusalim gata sunt pentru numele Domnului Iisus” (Faptele Apostolilor 21, 13). Pentru că nu au putut să-l facă să-şi schimbe hotărârea, toţi au spus: ,,Voia Domnului să fie !” (Faptele Apostolilor 21, 14)

Alaiul lui Pavel s-a mărit cu mai mulţi creştini din Cezareea, care au adus cu ei un vechi ucenic, cipriot de origine, pe nume Mnason, la care Pavel şi însoţitorii săi trebuiau să locuiască la Ierusalim.

Fraţii care locuiau în această cetate l-au primit pe apostol şi suita sa cu bucurie. A doua zi de la sosirea sa, Pavel s-a dus împreună cu tovarăşii săi la casa lui Iacov, unde se adunaseră toţi bătrânii. El le-a adresat saluturile sale frăţeşti şi le-a istorisit în amănunt ceea ce Dumnezeu a lucrat prin intermediul său printre păgâni. După ce l-a ascultat, întreaga adunare a adus mulţumire lui Dumnezeu; apoi i-au spus lui Pavel:

,,Vezi frate, câte mii de Iudei sunt care au crezut; şi toţi sunt râvnitori legii; şi au înţeles pentru tine, că înveţi despărţire de la Moisi pre toţi iudeii cei dintre neamuri, zicând să nu-şi taie împrejur pre fiii lor, nici după obiceiuri să umble. Ce dar este ? Cu adevărat trebuieşte mulţime să se adune; că vor auzi că ai venit. Deci aceasta fă, care îţi zicem ţie: sunt la noi patru bărbaţi, care au făgăduinţă întru sine; pre aceştia luându-i, curăţeşte-te împreună cu ei, şi cheltuieşte pentru ei, ca să-şi rază capul; şi vor cunoaşte toţi, că din cele ce au înţeles pentru tine, nimic nu este; ci umbli şi tu păzind legea. Iar pentru neamurile care au crezut, noi am trimis, judecând nimic de acest fel să păzească ei, fără numai să se ferească ei de ce este jertfit idolilor, şi de sânge şi de sugrumat şi de curvie” (Faptele Apostolilor 21, 20-25).

Lui Pavel nu i-a fost deloc greu să primească acest sfat. El însuşi respecta legea în mai multe circumstanţe şi credea că evreii creştini puteau continua să respecte ritualurile. Timotei, care nu era evreu decât prin mama sa, fusese tăiat împrejur de el; în propovăduirile sale, el a confirmat deciziile Sinodului de la Ierusalim. Referitor la respectările legii, învăţăturile sale nu difereau nici de cele ale celorlalţi apostoli, nici de cele ale episcopului Ierusalimului, care respecta cu stricteţe legea mozaică. Numai că el nu înţelegea de ce îi obligau pe păgâni să se facă evrei pentru a deveni creştini, şi socotea că puteau avea relaţii de comuniune cu păgânii deveniţi creştini fără a se expune prihanelor legii.

Iacov şi bătrânii din Ierusalim nu condamnau deloc această învăţătură; ei îi socoteau fraţi nu numai pe evreii creştini, ci şi pe vechii păgâni, ca Trofim din Efes, care îl însoţise pe Pavel la Ierusalim.

Pavel, luându-i cu el pe cei patru bărbaţi care aveau de împlinit o făgăduinţă, s-a curăţit cu ei, a intrat în templu în ziua următoare şi a indicat momentul în care, curăţirea fiind săvârşită, putea fi adusă jertfa pentru fiecare dintre ei.

În timpul celor 7 zile de curăţire prevăzute de lege, evreii din Asia au sosit la Ierusalim. Zărindu-l pe Pavel în templu, ei au asmuţit poporul şi l-au prins pe apostol, strigând: ,,Bărbaţi Israilteni, ajutaţi; acesta este omul care împotriva norodului şi a legii şi a locului acestuia, pre toţi pretutindenea învaţă; încă şi Elini a băgat în biserică, şi a spurcat acest sfânt loc” (Faptele Apostolilor 21, 28).

Ei se refereau la Trofim din Efes, pe care îl zăriseră în cetate. Credeau că îl aduseseră la templu. Cetatea întreagă s-a răsculat şi poporul a alergat în masă. Pavel a fost târât în afara templului şi apoi s-au închis porţile. Câteva persoane au alergat să-l anunţe pe tribunul care comanda cohorta de pază că vor să-l omoare pe Pavel şi că toată cetatea este tulburată. Acest ofiţer a alergat de îndată cu ostaşi şi sutaşi la locul tulburării. La vederea tribunului şi ostaşilor, au încetat să-l lovească pe Pavel. Tribunul, apropiindu-se de el, a poruncit să-l lege cu două lanţuri; apoi l-a întrebat cine era şi ce făcuse.

Mulţimea scotea strigăte contradictorii. Neputând să înţeleagă nimic într-un astfel de tumult, tribunul a poruncit ca Pavel să fie dus la fortăreaţă. Mulţimea s-a repezit asupra lui cu o asemenea înverşunare, încât soldaţii au fost siliţi să-l ducă în braţe, pentru a-l smulge din violenţa poporului; o mulţime imensă l-a urmat, strigând: Omorâţi-l ! Odată intrat în fortăreaţă, Pavel i-a spus tribunului: ,,De este slobod mie a zice ceva către tine ? Iar el a zis: elineşte ştii ? Oare nu eşti tu Eghipteanul, cela ce mai înainte de zilele acestea te-ai ridicat asupra, şi ai scos în pustie pre cele patru mii de bărbaţi sicari ?”[19] (Faptele Apostolilor 21, 37-38) Nu, i-a răspuns Pavel; ,,eu sunt om Iudeu din Tarsul Chilichiei, cetăţean al unei cetăţi, care nu este neînsemnată; şi te rog pre tine, dă-mi voie să grăiesc către norod” (Faptele Apostolilor 21, 39). Primind această permisiune, stând pe trepte, Pavel a făcut semn norodului că voia să grăiască şi, făcându-se linişte, a grăit astfel în limba evreiască:

,,Bărbaţi fraţi şi părinţi, auziţi acum răspunsul meu cel către voi. Şi auzind ei că în limba evreiască grăieşte lor, mai multă tăcere au dat, şi a zis:

Eu sunt bărbat Iudeu, născut în Tarsul Chilichiei şi crescut în cetatea aceasta lângă picioarele lui Gamaliil, învăţat pre amănuntul legea părintească, râvnitor fiind lui Dumnezeu, precum voi sunteţi astăzi. Care această cale o am gonit până la moarte, legând şi dând la temniţe bărbaţi şi muieri. Precum şi arhiereul mărturiseşte de mine, şi toată bătrânimea; de la care şi cărţi luând către fraţi, la Damasc mergeam, ca şi pre cei ce erau acolo să-i aduc legaţi în Ierusalim, ca să se pedepsească. Şi a fost când mergeam eu şi mă apropiam de Damasc, întru amiazăzi, fără de veste din cer a strălucit împrejurul meu lumină multă. Şi am căzut la pământ, şi am auzit glas zicându-mi: Savle, Savle, ce mă goneşti ? Iar eu am răspuns: cine eşti Doamne ? Şi au zis către mine: eu sunt Iisus Nazarineanul, pre care tu goneşti. Iar cei ce erau împreună cu mine lumina o au văzut, şi s-au înfricoşat; iar glasul celui ce grăia mie nu l-au auzit. Şi am zis: ce voiu face Doamne ? Iar Domnul au zis către mine: sculându-te mergi în Damasc, şi acolo se va grăi ţie pentru toate cele ce s-au rânduit ţie să le faci. Şi fiindcă nu vedeam de slava luminii aceleia, ducându-mă de mână de cei ce erau împreună cu mine, am venit în Damasc.

Iar oarecare Anania, bărbat binecredincios după lege, mărturisit de toţi Iudeii care locuiesc în Damasc, venind la mine, şi stând înainte, a zis mie: Savle frate, vezi iarăşi. Şi eu în ceasul acela am căutat la el. Iar el a zis: Dumnezeul părinţilor noştri te-au ales pre tine, ca să cunoşti voia lui, şi să vezi pre cel Drept, şi să auzi glas din gura lui. Căci vei fi lui mărturie către toţi oamenii de cele ce ai văzut şi ai auzit. Şi acum ce zăboveşti ? Sculându-te botează-te, şi îţi spală păcatele tale, chemând numele Domnului.

Şi a fost mie, când m-am întors în Ierusalim şi mă rugam în biserică, m-am făcut întru uimire; şi l-am văzut pre el zicând mie: grăbeşte şi ieşi curând din Ierusalim, că nu vor primi mărturia ta cea pentru mine. Şi am zis: Doamne, ei ştiu că eu puneam în temniţe şi băteam la sinagogi pre cei ce credeau întru tine; şi când se vărsa sângele lui Ştefan mucenicului tău, şi eu eram de faţă, şi mă învoiam la moartea lui, păzind hainele celor ce îl omorau pre el. Şi au zis către mine: mergi, că eu la neamuri departe te voiu trimite” (Faptele Apostolilor 22, 1-21).

Până la aceste ultime cuvinte mulţimea l-a ascultat; dar, auzind vorbindu-se despre păgâni, ea a scos aceste strigăte: Omorâţi-l pe acest om ! Nu merită să trăiască ! Ei strigau, îşi aruncau hainele la pământ şi aruncau praf în văzduh. Tribunul l-a băgat în fortăreaţă pe Pavel şi a poruncit să fie biciuit pentru a-l face să mărturisească adevărata cauză a strigătelor scoase împotriva lui. În timp ce-l legau cu curele, Pavel i-a spus sutaşului care se afla lângă el: ,,Oare este slobod vouă a bate om Roman şi nejudecat ? Şi auzind sutaşul, mergând a spus căpitanului, zicând: caută ce vei să faci, că omul acesta este Roman. Şi venind căpitanul, a zis lui: spune mie, de eşti tu Roman ? Iar el a zis: aşa. Şi a răspuns căpitanul: eu cu multă cheltuială am câştigat cetăţenia aceasta. Iar Pavel a zis: iar eu sunt şi născut” (Faptele Apostolilor 22, 25-28). Numaidecât, cei care trebuiau să-l biciuiască s-au tras înapoi şi tribunului, care poruncise să fie legat un cetăţean roman, i s-a făcut frică. A doua zi, el a cercetat cu mai multă grijă motivul acuzaţiilor aduse împotriva lui de către evrei; a poruncit să-i fie scoase lanţurile, a chemat preoţii şi întregul sinedriu şi l-a adus pe Pavel înaintea lor.

Pavel (Faptele Apostolilor 23, 1-35), privindu-i cu îndrăzneală pe toţi membrii adunării, a grăit astfel:

,,Bărbaţi fraţi, eu cu toată ştiinţa bună am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta.

Iar Arhiereul Anania a poruncit celor ce îi stau lui înainte să-l bată preste gură.

Atunci Pavel a zis către el: bate-te-ar Dumnezeu, perete văruit; şi tu şezi judecându-mă după lege, şi împotriva legii porunceşti să mă bată ? Iar cei ce stau înainte, au zis: dar pre arhiereul lui Dumnezeu blestemi ? Iar Pavel a zis: nu am ştiut fraţilor, că este arhiereu; că scris este: pre mai marele norodului tău, să nu-l grăieşti de rău (Ieşirea 22, 21)” (Faptele Apostolilor 23, 1-4).

Apoi, pentru a scăpa de judecătorii săi nedrepţi, el i-a făcut să se certe unii cu alţii. Cum ştia că printre ei mai mulţi erau saduchei, a strigat: ,,Eu sunt fariseu, fecior de fariseu; pentru nădejdea şi învierea morţilor eu mă judec” (Faptele Apostolilor 23, 6). De-abia a vorbit astfel că s-a încins o discuţie aprinsă între farisei şi saduchei şi adunarea s-a împărţit în privinţa sa. Saducheii nu credeau în înviere; ei nu admiteau nici îngeri, nici duhuri, în timp ce fariseii admiteau aceste două feluri de fiinţe nemateriale. Fariseii au luat apărarea lui Pavel şi au spus: Noi nu găsim nimic rău în acest om; cine ştie dacă nu i-a vorbit un înger sau un duh ? Discuţia s-a însufleţit într-o asemenea măsură, încât tribunul s-a temut că Pavel va fi sfâşiat în bucăţi. El a poruncit ostaşilor să-l scoată din sală şi să-l ducă înapoi în fortăreaţă.

În noaptea următoare, Domnul i S-a arătat lui Pavel, spunându-i: ,,Îndrăzneşte Pavel, că precum ai mărturisit de mine în Ierusalim, aşa ţie se cade şi în Roma să mărturiseşti” (Faptele Apostolilor 23, 11). În ziua următoare, peste patruzeci de evrei au făcut acest legământ: Noi nu vom mai mânca şi nu vom mai bea, au spus ei, până când Pavel nu va fi omorât. După ce au făcut acest jurământ, ei au mers la arhierei şi la bătrâni şi le-au spus: Noi am jurat să nu gustăm nimic până când nu-l vom fi omorât pe Pavel. Cereţi-i deci tribunului să-l aducă înaintea voastră ca şi cum aţi vrea să vă asiguraţi de vreun lucru în ceea ce-l priveşte. Înainte de a sosi, noi îl vom omorî.

Fiul surorii lui Pavel a aflat despre această uneltire şi a alergat la fortăreaţă pentru a-l anunţa pe apostol, care a chemat de îndată un sutaş, căruia i-a spus: Condu-l pe acest tânăr la tribun; el are să-i spună ceva. Acela l-a condus pe tânăr şi i-a spus tribunului: Prizonierul Pavel m-a rugat să-l aduc la tine pe acest tânăr care are să-ţi spună ceva. Tribunul l-a luat pe tânăr de mână şi l-a condus într-un loc retras: Ce ai să-mi spui ? Acesta i-a răspuns: Evreii au căzut de acord ca mâine să-ţi ceară să-l duci pe Pavel în sinedriu, sub pretextul că vor să se asigure de ceva în ceea ce-l priveşte. Nu-i crede, căci peste patruzeci dintre ei au făcut legământ să nu mănânce nimic până când nu-l vor fi omorît. Ei sunt pregătiţi, în caz că tu vei da curs doleanţei lor.

Tribunul l-a lăsat să plece pe tânăr, sfătuindu-l să nu spună nimănui că i-a dat această veste. El a chemat doi sutaşi şi le-a spus: Pregătiţi ca la al treilea ceas din noapte 200 de ostaşi, 70 de călăreţi şi 200 de fustaşi să plece către Cezareea. Pregătiţi, de asemenea, cai pentru Pavel şi aveţi grijă să-l duceţi întreg şi sănătos guvernatorului Felix. El se temea ca evreii să nu-l răpească pe drum sau să-l omoare, ceea ce l-ar fi făcut pe el suspect de a fi fost mituit cu bani. În acelaşi timp i-a trimis lui Felix această scrisoare:

,,Claudie Lisie, lui Felix preaputernicului domn, să se bucure. Pre acest bărbat, fiind prins de Iudei, şi vrând să se omoare de dânşii, mergând eu cu oaste l-am scos, înţelegând că este Roman. Şi vrând să înţeleg pricina pentru care îl pârăsc pre el, l-am pogorât la adunarea lor. Pre care l-am aflat pârându-se pentru întrebările legii lor; iar nici o vină vrednică de moarte sau de legături având. Şi vestindu-mi-se mie cum că va să fie vicleşug asupra bărbatului acestuia despre Iudei, dintr-acel ceas l-am trimis la tine, poruncind şi pârâşilor să spună cele ce au asupra lui înaintea ta. Fii sănătos” (Faptele Apostolilor 23, 26-30).

Potrivit poruncii pe care o primiseră, ostaşii l-au dus pe Pavel în timpul nopţii până la Antipatris. A doua zi, ei l-au încredinţat călăreţilor şi s-au întors la Ierusalim. La sosirea lor la Cezareea, călăreţii i-au dat lui Felix scrisoarea pe care o aduceau şi i l-au adus pe Pavel. După ce a citit scrisoarea şi a aflat că Pavel era din Cilicia, i-a spus: Te voi asculta atunci când vor sosi pârâşii tăi. Şi a poruncit să-l păzească în pretoriul lui Irod.

Peste 5 zile (Faptele Apostolilor 24, 1-27), marele preot Anania şi bătrânii, însoţiţi de un avocat, pe nume Tertil, s-au dus la Cezareea. Felix l-a înfăţişat pe Pavel, contra căruia Tertil a rostit acest discurs:

Mulţumită ţie, preamărite Felix, noi ne bucurăm de multă pace; şi mulţumită prevederii tale, multe excese au fost curmate. Noi o mărturisim peste tot şi în orice întâlnire şi suntem plini de recunoştinţă. Pentru că nu vreau să te reţin mult timp, te rog să asculţi cu bunăvoinţa ta obişnuită cele câteva cuvinte pe care am să ţi le adresez. Noi l-am întâlnit pe acest om periculos care provoacă tulburări printre evrei în lumea întreagă, şi care este conducătorul sectei nazarinenilor. El a încercat să profaneze templul şi, sesizând acest lucru, noi am vrut să-l judecăm după legea noastră. Tribunul Lisie, intervenind, ni l-a smuls din mâini cu multă violenţă, poruncind acuzatorilor săi să vină înaintea ta. Tu însuţi ai putea, interogându-l, să afli toate lucrurile de care noi îl acuzăm.

Evreii au fost de acord cu cuvintele avocatului lor şi le-au confirmat veridicitatea.

La un semn al guvernatorului, Pavel a răspuns astfel acuzatorilor săi:

Eu mă voi justifica cu atât mai mult în faţa ta cu cât ştiu că guvernezi această provincie de mulţi ani. Tu poţi afla că nu sunt mai mult de 12 zile de când am venit la Ierusalim pentru a mă închina lui Dumnezeu; că ei nu m-au găsit deloc în templu discutând despre nici un lucru; că nu am adunat poporul nici în templu, nici în sinagogi, nici în cetate; şi ei nu ar putea câtuşi de puţin să dovedească lucrurile de care mă acuză. Cu toate acestea, eu îţi fac această mărturisire: că, după învăţătura unei secte pe care ei o numesc erezie, eu Îl slujesc pe Dumnezeul părinţilor mei, crezând tot ceea ce a fost scris în Lege şi în Prooroci; nădăjduind în Dumnezeu, cum nădăjduiesc ei înşişi, că toţi oamenii, buni sau răi, vor învia. De aceea, eu caut să-mi păstrez întotdeauna conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

După mai mulţi ani de absenţă, am revenit pentru a aduce milostenie naţiunii mele şi a împlini prinoasele şi făgăduinţele mele. În timp ce eu mă curăţeam în templu, fără a reuni poporul în jurul meu, fără a face tulburare, am fost întâmpinat de câţiva evrei din Asia care trebuiau să se afle aici pentru a mă acuza, dacă ar fi avut ceva de spus împotriva mea. Cei de faţă ar trebui să declare ei înşişi că, aflându-mă înaintea sfatului lor, m-ar fi putut găsi vinovat de o altă fărădelege decât aceea de a fi vorbit cu voce tare, că ei voiau să mă condamne deoarece credeam în învierea morţilor.

Felix a înţeles foarte bine despre ce era vorba; el i-a amânat pentru o altă audiere, spunând: Atunci când va veni tribunul Lisie, vă voi asculta din nou. El l-a încredinţat pe Pavel unui sutaş cu indicaţia de a-l trata cu blândeţe şi de a permite accesul tuturor celor care voiau să-l viziteze şi să-l slujească. Peste câteva zile, Felix a venit la închisoare cu soţia sa Drusila, care era evreică. El l-a chemat pe Pavel, care i-a expus dogma lui Iisus Hristos. Învăţătura lui Pavel despre dreptate, curăţie şi judecata viitoare l-a înspăimântat pe Felix, care i-a spus: Este de ajuns pentru astăzi; retrage-te. Te voi rechema când voi avea timp. Fiindcă spera că Pavel îi va da bani ca să-şi cumpere libertatea, el l-a făcut să vină adeseori pentru a se întreţine cu el.

Au trecut astfel 2 ani; după care Felix a fost înlocuit cu Portius Festus. Pentru a face pe plac evreilor, Felix, retrăgându-se, l-a lăsat pe Pavel prizonier[20].

La 3 zile după sosirea sa în provincie, Festus s-a dus de la Cezareea la Ierusalim (Faptele Apostolilor 25, 1-27). Numaidecât, evreii şi-au reînceput intrigile împotriva lui Pavel; ei au cerut noului guvernator să-l trimită la Ierusalim, sperând că vor putea să-şi omoare duşmanul în timpul călătoriei. Festus a declarat categoric că Pavel va rămâne la Cezareea; dar dacă unii dintre evreii de frunte vor vrea să vină în această cetate şi să-i aducă acuzaţii, ei vor putea s-o facă. Festus n-a rămas la Ierusalim decât 8 sau 10 zile. A doua zi după întoarcerea sa la Cezareea, el l-a adus pe Pavel în faţa tribunalului său. Evreii veniseră în grabă la Cezareea pentru a-l acuza. Dar nu puteau să dovedească nimic din ceea ce afirmau.

Eu n-am comis nici o fărădelege, a spus Pavel, nici împotriva legii evreilor, nici împotriva templului, nici împotriva Cezarului. Festus i-a spus lui Pavel: ,,Voieşti să te sui în Ierusalim, şi acolo pentru acestea să te judeci înaintea mea ? Iar Pavel a zis: la divanul chesarului stau, unde trebuieşte să mă judec; Iudeilor nici o nedreptate nu am făcut, precum şi tu mai bine ştii. Pentru că de am făcut nedreptate, şi ceva vrednic de moarte am lucrat, nu mă feresc de moarte; iar dacă nimic nu este din cele ce aceştia mă pârăsc, nimeni nu poate pre mine lor să mă dăruiască. Pre chesarul chem” (Faptele Apostolilor 25, 9-11).

După ce s-a consultat cu consiliul, Festus a răspuns: Ai făcut apel pentru aceasta la Cezar, vei merge la Cezar.

Astfel, Pavel a scăpat de intenţiile rele ale evreilor.

La câteva zile după această audiere, regele Agrippa[21] şi sora sa Berenice s-au dus la Cezareea pentru a-l saluta pe Festus; în timpul şederii lor în această cetate, guvernatorul a avut ocazia să le vorbească despre Pavel, pe care Felix îl lăsase în închisoare; despre încercările evreilor din Ierusalim de a obţine condamnarea sa şi despre audienţa în care i-a ascultat contrazicându-se cu acuzatul, după dreptul roman. Ei s-au certat, spunea Festus, pe tema superstiţiei lui Pavel şi a unui oarecare Iisus despre care ei spun că este mort şi despre care Pavel pretinde că ar fi viu. Acuzatul a făcut apel pentru aceasta la Cezar, a adăugat Festus, şi este aici până când îl voi trimite. Mi-aş dori foarte mult să-l văd, a spus Agrippa. Mâine îl vei auzi, a răspuns Festus.

Într-adevăr, a doua zi Agrippa şi Berenice au sosit cu mare pompă, însoţiţi de ofiţeri şi cetăţeni de vază ai cetăţii. Pavel a fost adus înaintea lor şi Festus a grăit astfel: Rege Agrippa şi voi toţi aici de faţă, aveţi în faţa voastră un om pe care evreii mi-au cerut să-l trimit la Ierusalim şi pe care ei îl socotesc vrednic de moarte. Eu n-am aflat la el nici o crimă vrednică de moarte. Cum el a făcut apel la împărat, am hotărât să-l trimit acolo; dar ce voi scrie suveranului ? Nu ştiu. Iată de ce l-am adus în faţa voastră şi mai ales în faţa ta, rege Agrippa, pentru ca tu să-l interoghezi şi ca eu să ştiu ce trebuie să scriu; căci îmi pare nerezonabil să trimit un prizonier fără a indica motivele care au făcut să fie pus în lanţuri.

Agrippa (Faptele Apostolilor 26, 1-32), adresându-se lui Pavel, i-a spus: Îţi este îngăduit să vorbeşti în apărarea ta.

Apostolul, întinzând mâna, a luat cuvântul vorbind astfel: ,,Pentru toate care mă pârăsc Iudeii, o împărate Agripo, mă socotesc pre mine fericit a fi, vrând să răspunz înaintea ta astăzi. Mai vârtos, ştiutor fiind tu de toate cele ale Iudeilor obiceiuri şi întrebări; pentru aceea mă rog ca, cu îngăduinţă să mă asculţi pre mine. Pre viaţa mea cea din tinereţe care din început s-a făcut în neamul meu în Ierusalim, o ştiu toţi Iudeii; ştiindu-mă pre mine mai dinainte, de vor vrea să mărturisească, că după eresul cel prea cu cercare al legii noastre am trăit fariseu. Şi acum stau judecându-mă pentru nădejdea făgăduinţei celei ce s-au făcut către părinţii noştri de la Dumnezeu. La care nădăjduiesc să ajungă cele douăsprezece seminţii ale noastre, neîncetat ziua şi noaptea slujind. Pentru această nădejde sunt pârât, împărate Agripo, de Iudei. Ce lucru necredincios se judecă la voi, dacă Dumnezeu pre morţi înviază ? Deci mie mi s-a părut, ca asupra numelui lui Iisus Nazarineanul trebuia multe împotrivă să fac. Care am şi făcut în Ierusalim; şi pre mulţi din sfinţi, eu în temniţă i-am închis, luând putere de la arhierei, şi când se omorau ei dam hotărâre. Şi la toate sinagogile de multe ori muncindu-i pre ei, îi îndemnam să hulească; şi mult tulburându-mă asupra lor, îi goneam până şi la cetăţile cele dinafară. Întru care mergând şi la Damasc cu putere şi cu poruncă de la arhierei” (Faptele Apostolilor 26, 2-12).

Pavel a povestit apoi, precum făcuse înaintea lui Felix, convertirea sa pe drumul Damascului. Apoi, el a adăugat:

,,Nu m-am făcut neascultător vedeniei cereşti. Ci celor din Damasc întâi şi din Ierusalim şi din toată ţara Iudeei şi neamurilor am mărturisit să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă. Pentru aceasta Iudeii prinzându-mă în biserică, se ispiteau să mă omoare. Iar dobândind ajutorul cel de la Dumnezeu, până în ziua aceasta stau, mărturisind la mic şi la mare, nimic grăind afară de cele ce şi proorocii au proorocit că vor să fie şi Moisi. Că va pătimi Hristos, că el întâi din învierea morţilor, lumină va vesti norodului şi neamurilor (Faptele Apostolilor 26, 19-23).

Auzind această învăţătură, Festus a strigat: Pavele, eşti nebun; învăţătura ta prea multă te-a făcut să-ţi pierzi raţiunea. Pavel a răspuns: Nu, puternice Festus, nu sunt nebun; eu vorbesc, dimpotrivă, potrivit adevărului şi cu înţelepciune. Regele căruia m-am adresat este bine informat de ceea ce spun; cred că el ştie tot ceea ce afirm; căci nimic din toate acestea nu s-a petrecut în ascuns. Rege Agrippa ! Crezi în prooroci ? Tu crezi, eu o ştiu.

Agrippa s-a făcut că nu ia interogatoriul în serios. Încă un pic, îi spuse lui Pavel, şi mă vei convinge să fiu creştin. Aş vrea, reluă Pavel, şi din toată inima ca voi toţi care sunteţi aici să fiţi ca mine, bineînţeles fără lanţuri.

Regele, guvernatorul, Berenice şi toţi ofiţerii s-au sculat; ei şi-au spus între ei: Acest om nu a făcut nimic care să merite moartea şi nici lanţurile. Agrippa i-a spus lui Festus: El ar fi putut fi pus în libertate dacă n-ar fi făcut apel la Cezar.

Pavel a plecat către Italia (Faptele Apostolilor 27, 1-4) cu alţi prizonieri cu o corabie din Adramit, sub paza lui Iulius, sutaş din cohorta Augusta. El a fost însoţit de Luca şi Aristarh din Tesalonic. Sosit la Sidon, a avut permisiunea de a-şi vedea prietenii şi de a primi îngrijirile lor. Vânturi potrivnice i-au împins către Cipru şi, de acolo, în Marea Ciliciei şi Pamfiliei. El a acostat la Mira, în Lichia[22]. Sutaşul a găsit acolo o navă din Alexandria care mergea către Italia. El i-a îmbarcat pe ea pe Pavel şi însoţitorii săi. Călătoria a fost grea până la Cnid. Vânturi potrivnice au împins nava până în Creta. Au ajuns în capul Salmon şi Bonport, localitate aflată foarte aproape de cetatea Thalassa.

A trecut mult timp până au ajuns în acest loc. Timpul postului trecuse[23] şi navigaţia nu era sigură. Pavel îşi mângâia tovarăşii de călătorie; dar el a spus că navigaţia ar putea deveni periculoasă nu numai pentru corabie şi încărcătura ei, ci şi pentru oameni. Sutaşul a preferat să asculte ce spuneau căpitanul şi pilotul, nu pe Pavel. De vreme ce Bonport era o localitate nepotrivită pentru iernare, el a hotărât să-şi continue călătoria pe mare şi să încerce să ajungă la Finica, port pe aceeaşi Insulă a Cretei, unde băteau vânturi din nord-vest şi sud-vest.

Sufla vântul de sud. Vasul înconjura Creta şi se credea că va ajunge la destinaţie când, deodată, un vânt puternic bătând din nord-est a împiedicat orice manevră. Vasul a fost împins către mica insulă Clavdi. Cu mare greutate au evitat să eşueze. Marinarii au tăiat catargul şi s-au lăsat în voia valurilor. A doua zi ei au aruncat încărcătura în mare. A treia zi au aruncat armătura. Soarele şi stelele nu s-au văzut timp de mai multe zile şi toţi au pierdut speranţa de a se salva. Au postit pentru a linişti mânia dumnezeiască şi Pavel, în picioare, în mijlocul tovarăşilor săi de nenorocire, le-a spus:

„Se cădea, o bărbaţilor, ascultându-mă pre mine, să nu fi purces din Crit, şi să fi câştigat necazul acesta şi paguba. Şi acum vă îndemn pre voi să aveţi voie bună; că pieire nici unui suflet nu va fi dintru voi, fără numai corabiei. Că mi-a stătut înainte într-această noapte Îngerul lui Dumnezeu, al căruia sunt eu şi căruia slujesc, zicând: nu te teme Pavle; înaintea chesarului ţi se cade să stai; şi iată ţi-au dăruit ţie Dumnezeu pre toţi cei ce sunt în corabie cu tine. Drept aceea, fiţi cu bună nădejde bărbaţilor, că crez lui Dumnezeu, că aşa va fi precum mi s-a zis mie. Şi într-un ostrov oarecare este să cădem noi” (Faptele Apostolilor 27, 21-26).

În cea de-a 14-a noapte, vânturile au purtat vasul către Marea Adriatică. La mijlocul nopţii, marinarii au crezut că văd pământ. Slobozind măsura, au descoperit că adâncimea nu era decât de 20 paşi de apă; un pic mai departe nu au mai descoperit decât 15 paşi. Temându-se că au dat de o stâncă, au aruncat 4 ancore, pentru a aştepta ivirea zorilor. Marinarii au vrut să părăsească vasul; dar la sfatul lui Pavel, ei au fost reţinuţi cu forţa. Când s-a făcut ziuă, Pavel i-a îndemnat pe tovarăşii săi să mănânce câte ceva: ,,Paisprezece zile sunt astăzi de când nu aţi mâncat, aşteptând şi nimic gustând. Pentru aceea vă rog pre voi să mâncaţi, că aceasta este spre mântuirea voastră; că nici unuia din voi păr din cap nu va cădea” (Faptele Apostolilor 27, 33-34).

După ce a vorbit astfel, a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu în faţa întregului echipaj, şi frângând-o a început să mănânce. Toţi au prins curaj şi l-au urmat. Pe vas erau 276 persoane. După ce şi-au potolit foamea, au uşurat vasul aruncând grâul în mare. Când s-a făcut ziuă, ei n-au recunoscut pământul care era aproape; dar, zărind un golf, au hotărât să pună nava pe uscat. Au ridicat ancorele; au abandonat vasul în voia valurilor, fără a folosi cârma, şi au întins numai pânza artimonului cu ajutorul căreia vântul împingea vasul la mal. El a eşuat lângă o insulă mică; prova s-a împotmolit; pupa a fost spartă de violenţa valurilor, iar vasul a rămas nemişcat.

Ostaşii erau de părere să-i omoare pe toţi prizonierii, de teamă ca nu cumva vreunul dintre ei să fugă înot. Sutaşul, care voia să-l salveze pe Pavel, a împiedicat această hotărâre crudă şi a poruncit celor care puteau să se salveze înot, să se arunce în apă şi să înoate spre mal. Ceilalţi s-au agăţat de scânduri şi de rămăşiţele corabiei; toţi au reuşit să ajungă la ţărm.

Ajungând la mal, şi-au dat seama că erau în Insula Malta (Faptele Apostolilor 28, 1-15). Locuitorii insulei erau barbari, adică nici greci, nici romani. Ei s-au arătat foarte milostivi cu pasagerii şi i-au găzduit în locuinţele lor. Pavel, întotdeauna activ, a aprins el însuşi focul, de îndată ce au ajuns pe mal. O viperă a ieşit deodată din lemnul pe care-l luase pentru a-l pune pe foc şi s-a prins de mâna sa. Şi-a scuturat mâna, fără a se tulbura, iar reptila a căzut în foc. Locuitorii îşi spuneau: ,,Cu adevărat ucigaş este omul acesta, care mântuindu-se din mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască” (Faptele Apostolilor 28, 4). Ei se aşteptau să-i vadă mâna umflându-se şi pe el însuşi căzând mort. Deoarece nu s-a întâmplat nimic asemănător, ei şi-au schimbat sentimentele şi l-au luat pe Pavel drept un zeu.

Omul cel mai important de pe insulă, Publius, l-a găzduit în casa sa pe Pavel şi însoţitorii săi timp de 3 zile. Pavel i-a răsplătit ospitalitatea tămăduindu-l pe tatăl lui Publius de o boală gravă. Vestea despre această minune s-a răspândit în ţară. Toţi cei care aveau bolnavi îi aduceau la Pavel care îi vindeca. Timp de 3 luni, cât au rămas în Malta, apostolul şi însoţitorii săi au fost obiectul unei mari cinstiri.

După această şedere, un vas din Alexandria, numit Castor şi Pollux, i-a dus în Siracusa, unde au rămas 3 zile. Ei au înconjurat Sicilia şi au debarcat la Righia, au traversat strâmtoarea şi, în 2 zile, datorită unui vânt prielnic, au ajuns la Potioli. Ei au fost primiţi de creştini, cu care au petrecut 7 zile şi şi-au reluat apoi, pe jos, drumul către Roma. Credincioşii din această cetate le-au ieşit în întâmpinare până la Forul lui Apie şi Tritaverne. Pavel, văzându-i, s-a umplut de curaj şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

 


   [1] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 21.

   [2] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 1 şi 4.

   [3] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 39.

   [4] Eusebiu, Hist. Eccl., II, 16-17. O tradiţie antică, admisă în toate timpurile în întreaga Biserică, face din Sfântul Marcu primul apostol al Alexandriei şi Egiptului. Eusebiu s-a făcut ecoul acestui fapt şi nu există nici un motiv pentru a-l contesta. Se pot oferi doar variante probabile cu privire la perioada acestui apostolat. În cartea a doua a lui Eusebiu este plasat în aceeaşi epocă cu pretinsul apostolat al Sfântului Petru la Roma sub Claudius; noi am stabilit că Petru nu plecase la Roma în această perioadă, ci era în Antiohia. Am conchis că Petru l-a trimis pe Marcu în Egipt pe când cel dintâi se afla în Antiohia şi nu la Roma. Dacă, în locul cuvântului Roma s-ar pune Antiohia în capitolele XIV şi următoarele din cartea a doua a lui Eusebiu pe care le socotim modificate, s-ar putea, fără dificultate, ca acestea să fie admise. Dar, cu cuvântul Roma, ele contrazic alte capitole ale lui Eusebiu, monumentele cele mai vechi şi însăşi Sfânta Scriptură.

   [5] Eusebiu, Hist. Eccl., II, 16-18. Unii istorici nu au admis că terapeuţii ar fi fost creştini. Eusebiu nu se îndoieşte de aceasta (A se vedea capitolele de mai sus).

   [6] Philon, De Vita contemplativa, ap. Eusebiu, Hist. Eccl., II, 17. Philon, Opera, Edit. Lond., 1742.

   [7] Eusebiu, Hist. Eccl., II, 24. Acest istoric notează ca început al episcopatului lui Anianus abia cel de-al optulea an al domniei lui Nero, poate pentru că Sfântul Marcu n-a murit decât în această perioadă. Se poate crede de asemenea că Marcu nu l-a ales ca episcop decât după ce s-a întors în Alexandria, după moartea Sfântului Petru, care a avut loc în anul 67. Informaţia importantă este că Anianus a fost primul episcop al Alexandriei. Data episcopatului său este mai puţin importantă.

   [8] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 14. Cel de-al patrulea an al domniei lui Domiţian corespunde anului 83 al erei creştine.

   [9] Josephus, Antiq. Jud., XVIII, 12.

   [10] Philostrat, Vita Apollon. Tyan.

   [11] Partizanii legendei despre episcopatul Sfântului Petru la Roma pretind că prin cuvântul Babilon, de care Petru se foloseşte în prima sa epistolă, el a înţeles Roma. Nu s-a putut da niciodată o dovadă în sprijinul acestei interpretări. Sfântul Petru nu a mers la Roma decât la sfârşitul vieţii sale (Eusebiu, Hist. Eccl., III, 1).

   Sfântul Grigorie cel Mare, episcop al Romei în secolul al VI-lea, şi care cunoştea perfect adevăratele tradiţii ale Bisericii sale în timpul primelor 5 secole, s-a făcut ecoul acestor tradiţii spunând că Sfântul Petru a făcut slăvit scaunul Romei, pentru că el a murit acolo; că scaunul Alexandriei a fost de asemenea făcut faimos de el, pentru că Marcu, întemeietorul acestei Biserici, era ucenicul său; în fine, că adevăratul scaun al lui Petru a fost cel al Antiohiei, unde el a rămas 7 ani (Greg., pap., VII; Epist. XL, ad Eulog. Alexandrin.). După astfel de mărturii se mai poate susţine că cuvântul Babilon semnifică Roma, pentru că Sfântul Petru era la Roma încă din vremea domniei lui Claudius, şi că de acolo, prin urmare, el a trebuit să scrie prima sa epistolă ? Se dă un fapt fals ca probă în sprijinul unei interpretări. Este ceva serios ?

   [12] Noi credem că cea de-a doua epistolă a Sfântului Petru a fost scrisă la Roma, pe când el se afla acolo cu Sfântul Pavel. O vom analiza când vom ajunge la epoca în care presupunem că a fost scrisă.

   [13] În jur de 19.000 de franci.

   [14] Prima călătorie, începută în anul 52, a durat până în anul 55, după cum am observat. Pavel a rămas în Efes 3 ani (Fapte 20, 31), adică până în anul 58. A doua călătorie în Grecia concordă cu acest an.

   [15] Origen, Praefat. in Comment. Epist. ad Rom.

   [16] N.trad.: Guettée o numeşte Phoebé.

   [17] Astfel cade, în faţa mărturiei precise a Sfântului Pavel, afirmaţia câtorva istorici care pretind că Sfântul Petru era deja episcop al Romei, din timpul domniei lui Caligula, adică de circa 28 ani. Dacă Sfântul Petru era deja episcop al Romei de 28 ani, cum se împacă o astfel de afirmaţie cu mărturia certă a Sfântului Pavel, care vorbeşte despre Roma ca nefiind încă evanghelizată în anul 58; cu dorinţa credincioşilor din Roma, care îl chemau pe Sfântul Pavel pentru a-i învăţa şi a-i aduna în Biserică; cu starea societăţii creştine din Roma, divizată în mici grupuri de credincioşi şi lipsită de păstori ?

   Prin urmare, afirmaţia referitoare la episcopatul Sfântului Petru la Roma este neîndoios contrară Sfintei Scripturi. Mărturia istoriei vine să se adauge celei a Sfintei Scripturi pentru a distruge această eroare. Eusebiu, vorbind despre ţările evanghelizate de către apostoli, se exprimă astfel, cum am văzut mai sus: ,,Se crede că Petru a propovăduit evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Vitinia, Capadocia şi Asia. La sfârşit, venind la Roma etc” (Eusebiu, Hist. Eccl., III, 1). Acelaşi istoric, într-alt loc (Ibid., IV), menţionează aceleaşi ţări ca fiind evanghelizate de Petru şi nu vorbeşte de Roma.

   Este adevărat că în cartea a II-a a Istoriei ecleziastice a lui Eusebiu se găsesc două capitole (XIV şi XV) în care se aminteşte propovăduirea Sfântului Petru la Roma, unde el s-ar fi aflat în timpul lui Claudius şi unde l-ar fi văzut pe evreul Filon. Dar aceste capitole ni se par a fi fost interpolate sau adăugate la cele dintâi istorisiri ale lui Eusebiu de mâna unui falsificator. În cazul în care s-ar susţine o opinie contrară, ar trebui explicată contradicţia care se regăseşte la Eusebiu. Motivele care ne fac să credem că aceste capitole au fost interpolate sunt că acolo se întâlneşte un gen de naraţiune şi expresii care nu sunt deloc proprii acestui istoric; relatarea propovăduirii lui Petru la Roma este cu totul în afara operei în locul în care este plasată şi Eusebiu nu dă acolo, conform obiceiului său, dovezile pe care îşi bazează naraţiunea. Dacă se doreşte în mod absolut ca Eusebiu să se fi contrazis în legătură cu sosirea Sfântului Petru la Roma, mărturia sa trebuia abandonată.

   Atunci susţinătorii episcopatului Sfântului Petru la Roma nu ar mai avea nici o dovadă în sprijinul afirmaţiei lor, pentru că toate mărturiile pe care le pot invoca se bazează doar pe cartea a II-a a lui Eusebiu. Prin urmare, teza lor n-ar fi mai bine întemeiată.

   [18] Se citeşte în acest loc cuvântul επισχόπους, episcopi sau veghetori. Titlul de episcop este rezervat celui dintâi păstor al unei Biserici; însă, la început, prin el erau desemnaţi preoţii sau bătrânii la fel de bine ca episcopii. Aceştia din urmă erau numiţi câteodată îngeri, cum se vede în Apocalipsă. Cuvântul îngeri înseamnă mesageri şi are acelaşi sens cu apostoli, trimişi; sau evanghelişti, vestitori buni. Episcopatul propriu-zis este continuarea apostolatului în Biserică. Unii teologi au citat cuvintele lui Pavel către păstorii din Efes ca o dovadă în sprijinul autorităţii episcopale. Aceste cuvinte nu au sensul care le-a fost atribuit. Nu exista atunci nici un episcop la Efes. Mai târziu, Pavel l-a însărcinat pe ucenicul său Timotei să dea acestei Biserici o organizare potrivit rânduielilor stabilite.

[19] Josephus (Antiq. Jud., XX, 6) relatează că un individ pe nume Egyptius sau Egipteanul a fanatizat o mulţime de ignoranţi, în ochii cărora el trecea drept un prooroc. Felix a omorât un mare număr dintre aceşti nefericiţi, dar conducătorul lor a scăpat.

[20] Josephus (Antiq. Jud., XX, 7) relatează că evreii din Cezareea au mers la Roma pentru a-l acuza pe Felix de faptul că le ceruse bani cu care i-a împovărat şi că Nero nu l-a cruţat decât la rugămintea favoritului său foarte puternic, pe nume Pallas, care era fratele lui Felix. Prin urmare, Pallas era încă favorit atunci când Felix a fost înlocuit cu Festus. Or dizgraţia acestui favorit a lui Nero a survenit în anul 62. Deci prin anul 61, Festus l-a înlocuit pe Felix; şi deoarece acesta din urmă l-a reţinut pe Pavel prizonier timp de doi ani (Faptele Apostolilor 24, 27), Pavel a ajuns la Ierusalim în anul 59. Fiind trimis la Roma în primul an al guvernării lui Festus, această călătorie coincide cu anul 62.

[21] Agrippa II era fiul lui Irod Agrippa; el a fost ultimul rege al evreilor.

[22] Vulgata a tradus Mira cu Listra, care nu era nici în Lichia, nici port la mare.

[23] Este vorba aici de marele post iudaic din luna a şaptea, care corespunde cu septembrie-octombrie.