ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Cartea a II-a
Apostolii
 
Anii 34-99
 
5
 

Şederea lui Pavel la Roma – Propovăduirile sale – Epistolele pe care le-a scris de la Roma filipenilor, colosenilor, lui Filimon şi efesenilor – Plecarea din Roma – Călătoria în Spania – Întoarcerea lui Pavel în Asia prin Creta – El merge la Milet şi Efes – El merge în Macedonia – Prima Epistolă către Timotei – Epistola către Tit – Pavel la Corint – Sosirea Sfântului Petru în această cetate – Cei doi apostoli merg împreună la Roma – Crescent părăseşte Roma pentru a merge să-i evanghelizeze pe gali – Cea de-a doua Epistolă a lui Pavel către Timotei – Cea de-a doua Epistolă a lui Petru şi Epistola lui Pavel către evrei – Biserica Romei organizată de cei doi apostoli – Lin, ucenic al lui Pavel, primul episcop al Romei – Evanghelia lui Marcu – Mucenicia Apostolilor Petru şi Pavel

 

Anii 62-67

 

Când Sfântul Pavel a sosit la Roma (Faptele Apostolilor 28, 16 şi urm.), sutaşul l-a predat, împreună cu ceilalţi prizonieri, ofiţerului însărcinat să-i păzească; dar i s-a permis Sfântului Pavel să locuiască unde vroia el, sub supravegherea unui ostaş. După 3 zile de la sosirea sa, Sfântul Pavel i-a rugat pe cei mai de vază dintre evrei să vină la el şi le-a adresat această cuvântare:

,,Bărbaţi fraţi, eu nimic împotriva norodului făcând, sau obiceiurilor părinteşti, legat fiind în Ierusalim m-am dat în mâinile Romanilor. Care judecându-mă, voiau să mă slobozească, pentru că nici o vină de moarte era întru mine. Iar grăindu-mi Iudeii împotrivă, am fost silit a chema pre chesarul; nu că aş avea întru ceva a pârî pre neamul meu. Deci pentru această pricină v-am chemat pre voi, să vă văz şi să vorbesc cu voi, că pentru nădejdea lui Israil cu acest lanţ sunt legat” (Faptele Apostolilor 28, 17-20).

Ei i-au răspuns: ,,Noi nici cărţi pentru tine am luat din Iudeea, nici venind cineva din fraţi ne-au spus, sau au grăit ceva rău pentru tine. Ci ne rugăm să auzim de la tine socotelile ce ai; că de eresul acesta ştim noi că pretutindenea împotrivă i se zice[1]” (Faptele Apostolilor 28, 21-22).

A fost aleasă o zi şi iudeii au venit în număr mare ca să-l asculte pe apostol. De dimineaţă până seară, Sfântul Pavel le-a propovăduit despre împărăţia lui Dumnezeu şi a căutat să-i convingă că proorociile au fost împlinite în persoana lui Iisus Hristos. Unii l-au crezut, alţii nu l-au crezut, şi între ei s-au născut certuri aprinse. Sfântul Pavel a profitat de aceasta pentru a le aminti această proorocie a lui Isaia: ,,Mergi şi zi poporului acestuia: cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi uitându-vă vă veţi uita şi nu veţi vedea. Că s-a îngroşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-au închis, ca nu cumva să vază cu ochii şi cu urechile să auză, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi să-i vindec pre ei” (Isaia 6, 9-10).

,,Drept aceea – adăugă Sfântul Pavel – cunoscut să vă fie vouă, că neamurilor s-a trimis mântuirea lui Dumnezeu, şi ei vor auzi” (Faptele Apostolilor 28, 28).

Evreii l-au părăsit după ce au auzit aceste cuvinte şi au continuat să discute între ei. Sfântul Pavel a locuit la Roma timp de 2 ani, primindu-i pe toţi cei care veneau să-l viziteze. El a propovăduit împărăţia lui Dumnezu şi pe Iisus Hristos în deplină libertate şi fără ca cineva să-i pună vreo piedică[2]. El a convertit chiar în casa împăratului (Filipeni 4, 22), care pe atunci era Nero.

Acest împărat nu începuse încă să-i prigonească pe creştini. Sfântul Pavel era însoţit la Roma de Luca şi Aristarh, care îl urmaseră încă de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 27, 2; Coloseni 4, 10, 14). Luca, autorul Faptelor Apostolilor, este numit medic de către apostol, care i-a dat de asemenea frumosul titlu de prieten. Aristarh era tovarăşul său de robie. Sfântul Pavel i-a găsit la Roma pe diaconul Tihic, pe care îl numeşte fratele său drag şi tovarăşul său în slujba Domnului (Efeseni 6, 21; Coloseni 4, 7); Timotei (Filipeni 1, 1; 2, 19; Coloseni 1, 1), Onisim din Colose; doi iudei: Marcu, nepotul lui Varnava, şi Isus, supranumit Just. Primul, care l-a însoţit pe Sfântul Petru până în Vavilon, l-a lăsat pe acest apostol în Asia pentru a merge la Roma. Sfântul Pavel nu i-a purtat ranchiună pentru că-i abandonase pe el şi pe Varnava în timpul primei lor misiuni şi l-a recomandat locuitorilor din Colose, unde trebuia să se ducă.

Apostolul mai avea lângă el, la Roma, pe Dimas şi pe Epafra. Acesta din urmă era din Colose. Acesta, scria Pavel colosenilor, este ,,sluga lui Hristos, care se nevoieşte pururea pentru voi întru rugăciuni, ca să staţi desăvârşit şi pliniţi întru toată voia lui Dumnezeu” (Coloseni 4, 12). El se arăta foarte râvnitor pentru binele credincioşilor din Bisericile din Laodichia şi Ierapoli, la întemeierea cărora contribuise fără îndoială (Coloseni 4, 9-14).

Pavel nu avea la Roma alţi iudei decât pe Marcu şi pe Isus drept tovarăşi; ei erau mângâierea lui[3].

Nemulţumindu-se să lucreze numai pentru convertirea romanilor, Sfântul Pavel s-a străduit, prin epistolele sale, să întărească şi să îndrepte Bisericile pe care le întemeiase anterior. El a scris din Roma 4 epistole: una filipenilor, una colosenilor, a treia către Filimon din Laodichia şi a patra efesenilor. Epistolele către efeseni şi coloseni au fost duse de diaconul Tihic (Efeseni 6, 21; Coloseni 4, 7); cea către filipeni de Epafrodit (Filipeni 2, 25).

Credincioşii din Filippi, Macedonia, s-au arătat mai devotaţi apostolului decât toţi ceilalţi. Deja ei îi trimiseseră de două ori la Tesalonic prinoasele lor pentru a se îngriji de trebuinţa sa. Aflând că era prizonier la Roma, ei i-au trimis prin Epafrodit milostenii bogate (Filipeni 4, 16, 18).

Pavel le-a mulţumit cu afecţiune şi le-a dat, în epistola sa, îndrumări şi sfaturi pentru a-i întări în credinţă şi în duhul creştin.

El a scris epistola în numele său şi al lui Timotei, care fusese tovarăşul său la întemeierea Bisericii din Filippi (Filipeni 1, 1; 2, 19, 22). După ce i-a felicitat pe iubiţii săi fii pentru credinţa şi virtuţile lor, le dă aceste amănunte preţioase despre apostolatul său de la Roma:

,,Şi voiesc să ştiţi voi, fraţilor, că cele pentru mine mai vârtos spre sporul evangheliei au venit; încât legăturile mele s-au făcut arătate întru Hristos în tot divanul, şi la ceilalţi la toţi; şi cei mai mulţi din fraţi întru Domnul, nădăjduindu-se pentru legăturile mele, mai mult cutează fără de frică a grăi cuvântul. Unii pentru pizma şi pricirea, iar alţii pentru buna-voinţă propovăduiesc pre Hristos. Unii din prigonire pre Hristos vestesc, nu curat, socotind că vor aduce necaz legăturilor mele; iar alţii din dragoste, ştiind că spre răspunsul evangheliei sunt pus. Ce este dar ? Iată în tot chipul, ori prin pricină, ori prin adevăr, Hristos se propovăduieşte; şi întru aceasta mă bucur, şi încă mă voiu bucura. Că ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire prin rugăciunile voastre, şi prin darea Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni 1, 12-19).

Pavel întâlnea peste tot aceiaşi duşmani, adică iudeii, la care spiritul îngust al mozaismului înăbuşea adevăratul duh creştin; care îşi imaginau că era suficient să creadă că Iisus Hristos era Mesia şi care nu vedeau convertirea lumii păgâne decât ca pe supunerea ei în faţa poporului evreu. Întotdeauna împărăţia lui Dumnezeu nu a fost în ochii lor decât biruinţa rasei lor. De aici se năştea opoziţia lor faţă de apostolul neamurilor, care nu înţelegea că păgânii convertiţi trebuie obligaţi să se facă iudei pentru a deveni creştini.

Pavel era atât de copleşit de amărăciune din cauza fanaticilor iudaismului, încât îşi dorea cu ardoare să părăsească viaţa pentru a merge să se odihnească cu Iisus Hristos în sânul lui Dumnezeu; dar ştia că mai avea de trăit şi dădea nădejde iubiţilor săi filipeni că îi va revedea înainte de a muri (Filipeni 1, 20-30). El îi sfătuieşte către unirea, dragostea reciprocă, smerenia pentru care Iisus Hristos le-a dat o pildă atât de mare. Hristos era chipul însuşi al lui Dumnezeu şi El a putut, fără a aduce vătămare esenţei dumnezeieşti, să Se înfăţişeze întocmai cu Dumnezeu; totuşi, El a luat chipul robului, S-a făcut întru asemănarea omului şi S-a supus până la moartea pe cruce. Această apropiere sublimă între cele două firi, dumnezeiască şi umană, ale lui Hristos dovedeşte că una era la fel de reală ca cealaltă şi că cele două erau unite în persoana unică a lui Hristos pe care Dumnezeu L-a înălţat până la propria Sa slavă şi L-a răsplătit cu un nume în faţa căruia tot genunchiul trebuie să se plece în cer, pe pământ şi în iad şi pe care toată limba trebuie să-l slăvească (Filipeni 2, 1-11).

Minunatele cuvinte ale Sfântului Pavel sunt un rezumat cu adevărat dumnezeiesc a tot ceea ce Iisus Hristos a învăţat despre firea Sa îndoită şi despre personalitatea Sa dumnezeiască.

După ce le-a spus filipenilor că trebuie să lucreze cu teamă pentru mântuirea lor, sub influenţa mântuitoare a harului care lucra în ei, precum şi asupra voinţei şi făptuirii lor, el adaugă: ,,Nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că pre Timotei fără de zăbavă îl voiu trimite la voi, ca şi eu să-mi fac inima bună, înţelegând cele pentru voi. Că pre nimeni nu am de un suflet cu mine, care cu tot deadinsul să se grijească de voi. Că toţi ale sale caută, iar nu ale lui Iisus Hristos. Iar sârguinţa lui o ştiţi, că precum fiul unui tată, împreună cu mine a slujit întru evanghelie. Pre acesta dar nădăjduiesc să-l trimit îndată, după ce voiu vedea cele pentru mine. Iar am nădejde întru Domnul, că şi eu fără de zăbavă voiu veni la voi. Iar de nevoie lucru am socotit a trimite la voi pre Epafrodit, fratele şi împreună-lucrătorul şi ostaşul cel dimpreună cu mine; iar al vostru apostol şi slujitor al trebii mele” (Filipeni 2, 19-25).

Această din urmă expresie poate da de înţeles că Epafrodit era primul păstor al Bisericii din Filippi, căci însuşi Pavel a fost apostolul şi întemeietorul acestei Biserici, şi Epafrodit doar a continuat lucrarea sa acolo. Primii păstori ai Bisericilor aveau, ca Sfântul Iacov al Ierusalimului, titlul de Apostoli, Îngeri sau Evanghelişti. Titlul de Episcop sau Supraveghetor era dat fără deosebire tuturor păstorilor locali, fie apostoli, fie bătrâni sau preoţi, iar sub ei erau diaconii. Sfântul Pavel a adresat epistola sa tuturor credincioşilor din Filippi şi, în mod special, episcopilor şi diaconilor[4].

Epafrodit fusese reţinut la Roma de o boală foarte gravă, pricinuită de strădaniile sale pentru Evanghelie. El era preocupat pentru Biserica sa, care fusese ea însăşi foarte mâhnită aflând de boala lui. De îndată ce a avut destulă putere pentru a călători către Macedonia, Sfântul Pavel s-a grăbit să-l trimită. ,,Pre unii ca aceştia întru cinste îi aveţi” (Filipeni 2, 29), dar, a adăugat el, ,,păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii răi, păziţi-vă de tăiere” (Filipeni 3, 2). El îi numea astfel pe duşmanii lui. El adaugă: Prin ce se laudă aceşti tăiaţi împrejur cu care eu să nu mă pot lăuda ca şi ei ? Sunt evreu, sunt fariseu, am dovedit râvnă pentru lege până la a fi prigonitor. Dar am învăţat să nu mă laud cu toate acestea; eu nu mă laud decât în Iisus Hristos, principiul unic al mântuirii mele. Urmaţi-mă şi îndepărtaţi-vă de cei care, prin încrederea lor în riturile fără valoare, se declară duşmani ai crucii lui Hristos, ai mântuirii Sale; care nu se gândesc decât la lucrurile pământeşti; cât despre mine, eu trăiesc pentru cer şi nu mă gândesc la trupul meu decât în vederea unei învieri slăvite care îl va transforma după chipul trupului slăvit şi înviat al lui Hristos.

,,Fraţii mei cei iubiţi şi doriţi, continuă Pavel (Filipeni 4, 1-23), bucuria şi cununa mea, aşa staţi întru Domnul, iubiţilor”.

Existau la Filippi două femei distinse care nu erau în armonie: Evodia şi Sintihi. Sfântul Pavel le roagă stăruitor să se unească în aceleaşi sentimente faţă de Hristos şi cere pentru ele ajutorul unui însoţitor credincios al strădaniilor sale, care îşi unise eforturile cu ale sale, cu cele ale lui Climent şi ale altor împreună-lucrători în lucrarea Evangheliei.

Se poate crede că acest însoţitor credincios era însuşi episcopul Epafrodit, care se întorcea cu epistola Sfântului Pavel către Biserica sa din Filippi. Climent, care este menţionat aici, este neîndoios apostolul cu acelaşi nume, care a fost în continuare episcop al Romei şi a fost unul dintre cei mai mari scriitori din primul secol[5]. El şi-a început viaţa apostolică însoţindu-l pe Pavel şi a fost unul dintre apostolii Macedoniei.

Pavel îi îndeamnă pe filipeni către bucuria în Domnul, modestie, rugăciune şi, în general, către toate virtuţile pentru care el le dăduse pildă. El încheie salutându-i pe toţi sfinţii, adică pe toţi credincioşii cărora li se dădea acest frumos nume pe care cea mai mare parte dintre ei îl merita.

După plecarea lui Epafrodit, diaconul Tihic a mers în Răsărit cu 3 epistole: pentru efeseni, pentru coloseni şi pentru Filimon din Laodichia.

Efesul nu avea încă un apostol sau prim păstor[6]; Timotei, ucenic iubit al Sfântului Pavel, va deveni în curând apostol în Efes. Colose avea un prim păstor pe nume Arhip (Coloseni 4, 17). Pavel a chemat Biserica lui să-şi arate râvna pentru împlinirea tuturor îndatoririlor slujbei pe care Domnul i-o încredinţase. Primul păstor trebuia să fie supus Bisericii lui, chiar dacă el primise slujba sa de la Dumnezeu Însuşi. Credincioşii din Colose se adunau în casa lui Arhip (Filimon 2). Sfântul Pavel nu-i vizitase în timpul călătoriilor sale în Asia; ei fuseseră învăţaţi în adevăr de Epafra, care părăsise apoi Asia pentru a merge la Roma şi lăsase Biserica din Colose în grija lui Arhip (Coloseni 1, 7). Epafra i-a făcut cunoscute Sfântului Pavel roadele apostolatului său la Colose şi Laodichia şi, fără îndoială, la rugămintea sa, apostolul a scris colosenilor.

Laodichia era, încă de atunci, o Biserică; credincioşii se reuneau la unul dintre ei, pe nume Nimfan (Coloseni 4, 15; 1, 7-9; 2, 1), şi ei aveau legături cu Bisericile din Colose şi Ierapoli (Coloseni 4, 13).

Sfântul Pavel i-a rugat pe credincioşii din Colose să citească laodichienilor epistola pe care el le-a scris-o şi care slujea drept răspuns la cea pe care Biserica din Laodichia i-o trimisese.

Epistola către coloseni conţine cele mai preţioase învăţături (Coloseni 1, 12-29). Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să se arate vrednici de chemarea lui Dumnezeu, care i-a chemat în împărăţia Fiului Său preaiubit, care i-a răscumpărat prin sângele Său. Acest Fiu, spune el, ,,este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, întâi născut decât toată zidirea; căci întru dânsul s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpânirile; toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit; şi el este mai înainte de toate şi toate întru dânsul sunt aşezate” (Coloseni 1, 15-17).

Naşterea în veşnicie a lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu a fost expusă cu mai multă claritate de Sfântul Ioan Evanghelistul însuşi.

În timp, Hristos este capul sau conducătorul trupului Bisericii; El este cel dintâi născut din morţi, căci întru toate El trebuia să fie cel dintâi; toată plinirea (παν πλίρωμα)[7] locuieşte în El, prin voinţa Tatălui, şi prin El şi prin mijlocirea jertfei Fiului Său, Tatăl S-a împăcat cu tot ce este în cer şi pe pământ, deoarece totul a abuzat de libertate pentru rău şi n-a fost mântuit decât prin Hristos.

Pentru a se învrednici de această mântuire, fiecare, după pilda Sfântului Pavel, trebuie – ca să spunem aşa – să o întregească suferind cu răbdare, lucrând virtutea. Apostolul socoteşte important să arate mai cu seamă faptul că Iisus Hristos singur este principiul mântuirii (Coloseni 2, 1-23); faptul că cei credincioşi trebuie să se ţină de El aşa cum ramurile arborelui se ţin de rădăcină, să se sprijine pe El aşa cum o casă se sprijină pe temelia sa. El îi previne împotriva falşilor învăţători care, abuzând de unele raţionamente filozofice, pretindeau că toată plinirea (παν πλίρωμα) dumnezeirii nu locuieşte în El[8]. ,,El este, spune Pavel, capul a toată începătoria şi stăpânirea” (Coloseni 2, 10). Fiinţele nevăzute nu sunt emanaţii divine, ci zidiri a căror cauză primară, înainte de toţi vecii, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Tot El este Acela care prin botez îi cheamă pe oameni la o nouă naştere; care prin credinţă îi face să treacă de la moartea duhovnicească la viaţă; care prin jertfa Sa a răscumpărat omenirea şi a pironit pe cruce cu El sentinţa de condamnare dată împotriva ei; care a eliberat-o de influenţa vătămătoare a fiinţelor nevăzute pe care le-a biruit.

Pavel îi previne, de asemenea, pe coloseni împotriva iudeilor creştini care voiau să le impună posturile, sărbătorile, lunile noi şi sâmbăta lor; împotriva unui fals învăţător care dedica un cult superstiţios îngerilor şi se separa de Hristos, singurul cap de la care primea viaţa întregul trup al Bisericii. În loc de a-şi pune viaţa creştină numai în Iisus Hristos, ei o puneau în anumite practici superstiţioase, într-o umilinţă afectată, biciuiri şi posturi.

Pavel nu condamna practicile pocăinţei; se vede acest lucru în mai multe locuri din scrierile sale; dar el se ridica contra fariseismului care trecuse din iudaism în creştinism şi avea tendinţa de a înrădăcina acolo acest cult fals, pur exterior, atât de potrivnic celui pe care l-a propovăduit Iisus Hristos şi care trebuia să fie un cult în duh şi adevăr.

Apoi Pavel învaţă în ce constă viaţa creştină (Coloseni 3, 1-25). Ţelul acestei vieţi este veşnicia; caracterul său este de a fi ascunsă în Dumnezeu şi nu în exterior pentru a fi văzută de oameni; natura sa constă în practicarea virtuţii care reînnoieşte omul; omul reînnoit este singurul care este bineplăcut lui Dumnezeu; omul, fie păgân, fie evreu, tăiat împrejur sau netăiat împrejur; scit, barbar, rob, liber, puţin contează; omul reînnoit în Iisus Hristos, indiferent cărei naţiuni îi aparţine, este singurul bineplăcut lui Dumnezeu. Omul reînnoit este milostiv, bun, blând, modest, răbdător, plin de îngăduinţă faţă de alţii, dispus să ierte, plin de această milostivire care este ca o legătură prin care sunt unite toate virtuţile; unit cu fraţii săi aşa cum sunt unite membrele în acelaşi trup; căutând să-i zidească, să-i înveţe; cântând cu ei psalmi, imne, cântări duhovniceşti; lucrând în toate lucrurile întru Iisus Hristos.

Sfântul Pavel indică îndatoririle persoanelor căsătorite, a fiilor faţă de părinţi şi a acestora din urmă faţă de fiii lor, a slujitorilor faţă de stăpânii lor; a stăpânilor (Coloseni 4, 1) faţă de slujitori.

El îşi încheie epistola cerând rugăciuni pentru el (Coloseni 4, 3-18) şi făcându-i cunoscuţi pe împreună-lucrătorii săi în lucrarea apostolică pe care o săvârşea la Roma. Diaconul Tihic, după ce a dat epistola adresată Bisericii din Colose, s-a dus la Filimon cu Onisim, care îl însoţise în Asia.

Onisim era robul lui Filimon. După ce l-a furat pe stăpânul său, a fugit la Roma, unde l-a întâlnit pe Sfântul Pavel, care a descoperit în el calităţi deosebite, l-a convertit, l-a botezat şi a făcut din el un adevărat creştin. Sfântul Pavel l-a trimis înapoi la stăpânul său care, nemaivăzând în el decât un frate, i-a acordat libertatea. Onisim a fost admirat de întreaga Biserică pentru inteligenţa şi virtuţile sale. Noi îl vom vedea urmându-i lui Timotei în scaunul Efesului şi încununându-şi viaţa sfântă prin mucenicie.

Tihic şi Onisim i-au dus lui Filimon această epistolă emoţionantă:

,,Pavel, legatul lui Iisus Hristos, şi Timotei fratele, lui Filimon, iubitului şi ajutătorului nostru, şi Apfiei celei iubite, şi lui Arhip ostaşului nostru celui dimpreună, şi bisericii celei din casa ta: dar vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos.

Mulţumesc Dumnezeului meu, pururea pentru tine pomenire făcând întru rugăciunile mele, auzind dragostea ta şi credinţa, care ai către Domnul Iisus, şi către toţi sfinţii; ca împărtăşirea credinţei tale, lucrătoare să se facă întru cunoştinţa a tot binele ce este întru voi în Hristos Iisus. Că bucurie avem multă şi mângâiere întru dragostea ta, că inimile sfinţilor s-au odihnit prin tine, frate. Pentru aceea, multă îndrăzneală având întru Hristos a-ţi porunci ţie ceea ce se cuvine, iar pentru dragoste mai vârtos te rog, fiind tu într-acest chip, cum sunt şi eu Pavel bătrânul, iar acum şi legatul lui Iisus Hristos.

Te rog dar pentru Onisim fiul meu, pre care l-am născut întru legăturile mele. Care oarecând era ţie netrebnic, iar acum şi ţie şi mie de bună treabă: pre care l-am trimis înapoi la tine; iar tu pre el, adică, pre inima mea, primeşte; pre care vream să-l ţin la mine, ca în locul tău să-mi slujească mie întru legăturile evangheliei; dar fără de voia ta nimic nu am voit să fac; ca să nu fie ca din silă fapta ta cea bună, ci de voie. Că poate pentru aceasta s-a despărţit la o vreme, ca veşnic pre el să-l ai; de acum nu ca pre o slugă, ci mai presus de slugă, frate iubit, mai ales mie, iar cu cât mai vârtos ţie, şi după trup, şi întru Domnul !

Deci de mă ai pre mine părtaş, primeşte-l pre dânsul ca pre mine. Iar de ţi-a făcut ţie nedreptate întru ceva, sau îţi este dator, aceea mie să o socoteşti; eu Pavel am scris cu mâna mea, eu voiu plăti, ca să nu zic ţie că şi tu cu sine singur îmi eşti dator. Aşa, frate, eu să mă folosesc de tine întru Domnul; odihneşte inima mea întru Domnul.

Nădăjduindu-mă spre ascultarea ta am scris ţie, ştiind că şi mai presus decât grăiesc vei face. Şi împreună găteşte-mi mie şi gazdă; că am nădejde că prin rugăciunile voastre mă voiu dărui vouă.

Închină-se ţie Epafras cel împreună cu mine robit întru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas, Luca, cei împreună cu mine lucrători.

Darul Domnului nostru Iisus Hristos cu duhul vostru, amin” (Filimon, toată epistola).

Această scrisoare a fost înmânată lui Filimon de către Onisim însuşi. Tihic, care-l însoţea, era de asemenea purtătorul unei epistole către efeseni. Sfântul Pavel expune în acea epistolă aceleaşi adevăruri ca în cea către coloseni. Iisus Hristos, principiul unic al mântuirii; necesitatea de a se învrednici de chemarea creştină, înnoindu-se, în unirea cu Iisus Hristos, prin lucrarea tuturor virtuţilor.

Aleşii, spune el (Efeseni 1, 1-23), au fost hotărâţi mai înainte de întemeierea lumii. În preştiinţa Sa nemărginită, Dumnezeu vede cine vor fi aceia care, prin buna folosire a libertăţii lor, se vor învrednici harului Său şi El îi va sorti să alcătuiască poporul Său ales, Biserica Sa, al cărei conducător va fi Hristos, ale cărei mădulare toate vor forma un trup, punând în conducătorul ei principiul vieţii duhovniceşti.

Prin originea lor, aleşii erau fii ai mâniei, ca şi restul omenirii (Efeseni 2, 1-22); dar ei au fost mântuiţi prin harul lui Iisus Hristos; Dumnezeu i-a zidit din nou – ca să spunem aşa – şi le-a dat o viaţă nouă în Iisus Hristos; prin credinţă, ei se identifică cu conducătorul lor, şi această credinţă zămisleşte fapte bune care aseamănă viaţa lor cu cea a Fiului lui Dumnezeu. Aleşii au fost luaţi dintre păgâni şi israeliţi, fără deosebire. Neamul lui Avraam nu mai este în mod exclusiv poporul ales; acest popor este alcătuit din toţi cei pe care Dumnezeu i-a chemat şi toţi, păgâni sau iudei, formează un edificiu duhovnicesc, în care proorocii şi apostolii sunt primii aşezaţi şi a cărui piatră din capul unghiului este Hristos; pe aceste temelii, întregul edificiu se înalţă ca un templu închinat lui Dumnezeu, sub insuflarea Duhului.

Aceasta este structura Bisericii creştine. Iisus Hristos, singura piatră din capul unghiului; proorocii şi apostolii, fără deosebire şi cu titlu egal, primii aşezaţi în edificiul duhovnicesc.

Biserica (Efeseni 3, 1-21) nu-i cuprinde numai pe membrii în viaţă pe pământ, ci pe toţi drepţii care au murit în pacea Domnului. ,,Iisus Hristos, dintru care toată părinţia în cer şi pre pământ se numeşte” (Efeseni 3, 14-15). Fiinţele nevăzute, ca şi cele văzute, toţi sfinţii, nu alcătuiesc decât un trup al cărui centru este Hristos, învierea, viaţa. Moartea nu rupe deloc legăturile care există între membri. Hristos lucrează în toţi, în orice stare s-ar găsi aceştia. Aceasta este marea taină a Bisericii lui Dumnezeu, a noului popor ales.

Datoria oricărui creştin este de a se face vrednic de o atât de înaltă chemare (Efeseni 4, 1-32), îndeplinind îndatoririle legate de starea în care Dumnezeu l-a aşezat. În Biserică, aceste stări sunt diferite. Unii sunt apostoli, alţii prooroci, alţii evanghelişti, alţii păstori şi învăţători. Toţi, după darurile sau titlurile pe care le-au primit, trebuie să lucreze pentru a forma Biserica, care este trupul lui Hristos, în aşa fel încât toate mădularele să ajungă la unitatea unei aceleiaşi credinţe şi cunoaşteri a Fiului lui Dumnezeu, şi ca fiecare să ajungă, în vârstă şi în putere, la starea bărbatului desăvârşit, după modelul lui Hristos Însuşi, tipul desăvârşirii depline, către care trebuie să tindă fiecare creştin.

Potrivit Sfântului Pavel, există în Biserică diverse clase de persoane favorizate pentru slujiri sau daruri deosebite, chemate la aceste stări de Dumnezeu Însuşi; dar în aceste ordine diferite, printre apostoli, ca şi printre alţi păstori, nimeni, în particular, nu are un rang suprem; toţi sunt mădulare ale aceluiaşi trup şi singur Hristos este capul sau conducătorul acestuia.

Pentru a fi vrednic să facă parte din acest trup armonios, trebuie să renunţe la viaţa păgână, să practice virtuţile creştine, să trăiască într-un om nou şi regenerat.

Sfântul Pavel expune în amănunt calităţile omului nou (Efeseni 5, 1-33; 6, 1-24) în diversele stări sociale. Morala sa are întotdeauna aceeaşi desăvârşire şi nu este decât ecoul învăţăturii lui Iisus Hristos.

După doi ani de şedere la Roma, Pavel a plecat din această cetate şi s-a îndreptat către Spania[9]. Este probabil că, pentru a merge de la Roma în această ţară, el a trecut prin provinciile sudice ale galilor, unde ucenicii săi au întemeiat, câţiva ani mai târziu, Biserici înfloritoare[10].

După ce a vizitat Spania, Pavel s-a întors în Răsărit; el a propovăduit în special în Creta, unde l-a lăsat pe ucenicul său Tit[11] (Tit 1, 5), care a avut ca ajutoare în înfiinţarea acestei Biserici pe juristul Zina şi pe Apolo (Tit 3, 13).

Pavel s-a dus apoi în Asia şi în special la Efes, unde l-a lăsat pe ucenicul său Timotei (I Timotei 1, 3). De acolo, el s-a dus în Macedonia (I Timotei 1, 3), unde i-a vizitat pe iubiţii săi filipeni.

De aici, din Macedonia, el a scris prima sa epistolă către Timotei.

,,Precum te-am rugat să rămâi în Efes – îi spune el –, când mergeam în Machedonia, ca să porunceşti unora să nu înveţe într-alt chip. Nici să ia aminte la basme şi la numere de neamuri fără de sfârşit, care fac întrebări mai vârtos decât iconomia lui Dumnezeu cea întru credinţă. Iar sfârşitul poruncii este dragostea din inimă curată şi din ştiinţă bună şi din credinţă nefăţarnică. De la care unii rătăcind s-au întors la cuvinte deşarte, vrând a fi învăţători de lege; neînţelegând nici cele ce grăiesc, nici pentru cele ce întăresc” (I Timotei 1, 3-7).

După acest preambul, Pavel expune motivele care au stat la baza întemeierii legii şi subliniază apostolatul pentru care a fost ales, prin milostivirea lui Dumnezeu.

Stabilind aceste consideraţii diverse, este uşor de înţeles că falşii învăţători din Efes erau evrei, duşmani ai lui Pavel, pentru că el nu vroia să le impună păgânilor jugul legii mozaice, care i-ar fi dus la o mulţime de chestiuni dificile din care nu ar fi înţeles nimic. Pavel numeşte aceste chestiuni genealogii; ceea ce caracterizează perfect secta lui Simon, căruia Valentin i-a perfecţionat sistemul prin genealogiile interminabile, cu ajutorul cărora pretindea să facă să emane toate fiinţele din Dumnezeu şi să formeze Pliroma Lui.

Noi vom expune curând aceste învăţături pe care Timotei trebuia să le combată în Efes şi care aveau ca principali adepţi, în această cetate, pe Himeneu şi Alexandru. Înainte de plecarea sa din Efes, Pavel i-a dat satanei pentru a-i învăţa să nu blasfemieze (I Timotei 1, 20), adică i-a scos din Biserică sau din împărăţia lui Dumnezeu.

Din această pildă şi din cea a incestuosului din Corint, se vede că excomunicarea este o pedeapsă pe care autoritatea apostolică avea dreptul de a o da; dar efectele sentinţei erau pur duhovniceşti. Pavel îi abandona satanei pe cei care se făceau nevrednici să aparţină Bisericii; dar el nu-i dădea nici puterii lumeşti, nici urii credincioşilor.

Apoi Pavel îi trasează lui Timotei regulile de disciplină, pe care trebuia să le aplice (I Timotei 2, 1-15).

Trebuie să se roage pentru toţi oamenii fără excepţie. Deci, fără ură, chiar şi faţă de cei care nu au credinţă, ci cu iubire universală. Trebuie să se roage în special pentru reprezentanţii autorităţii. Spiritul de revoltă nu este creştin. Oamenii trebuie să înalţe către Dumnezeu mâini curate, inimi fără mânie şi fără ranchiună; femeile trebuie să se roage cu modestie şi nu li se permite să înveţe pe alţii.

Pavel indică apoi (I Timotei 3, 1-16) caracterul păstorului şi al diaconului, pentru ca Timotei, care trebuia să organizeze Bisericile învecinate Efesului, să nu facă alegeri greşite. Trebuie remarcat că apostolul nu indică decât două grade ierarhice: episcopul sau supraveghetorul şi diaconul. Noi am observat deja că titlul de episcop nu era dat exclusiv păstorilor de prim rang, ci tuturor celor care săvârşeau slujbele sfinte. În epoca apostolică, episcopii propriu-zişi erau rari; cei care aveau plinătatea autorităţii apostolice nu se stabileau într-o Biserică particulară; ei străbăteau lumea, numind pretutindeni păstori secundari care îşi îndeplineau îndatoririle clericale sub îndrumarea lor.

,,Se cade episcopului – spune Sfântul Pavel –, să fie fără de prihană, al unei muieri bărbat, treaz, întreg la minte, cucernic, iubitor de străini, învăţător; nebeţiv, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci blând, nesfadnic, neiubitor de argint; casa sa bine chivernisindu-şi, feciori având ascultători cu toată cucernicia. Că de nu ştie cineva a-şi chivernisi casa sa, cum de Biserica lui Dumnezeu va purta grijă ?” (I Timotei 3, 2-5). Nu trebuie ales un neofit, de teamă să nu se mândrească, şi cel care va fi ales trebuie să se bucure de stimă, chiar şi din partea acelora care nu aparţin Bisericii.

Astfel trebuie să fie păstorul creştin.

Calităţile diaconului sunt: curăţie, sinceritate, sobrietate, dezinteres, o credinţă şi o conştiinţă curate.

Soţiile diaconilor trebuie să fie de asemenea caste, milostive, sobre, credincioase în toate lucrurile.

Ca şi păstorii superiori, diaconii nu trebuie să fi fost căsătoriţi decât cu o singură femeie şi să-şi conducă cu înţelepciune fiii şi toată casa lor.

Aceste reguli de disciplină sunt încă cele ale adevăratei Biserici, care nu vrea să aibă alţi preoţi şi diaconi decât pe taţii de familie, dând un bun exemplu turmei şi nefiind căsătoriţi decât cu o singură femeie[12]. Apostolul, fără a impune căsătoria tuturor şi socotind celibatul liber şi respectat cu evlavie într-un scop de desăvârşire, se ridica împotriva oricărei legi care recomanda celibatul: ,,Iar Duhul arătat grăieşte – scria el –, că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti; ale celor ce întru făţărie grăiesc minciuni; fiind arşi la a lor ştiinţă; oprind a se însura, învăţând a se feri de bucatele, care Dumnezeu le-au făcut spre împărtăşire cu mulţumită celor credincioşi şi care cunosc adevărul” (I Timotei 4, 1-3).

Pavel nu vrea să se condamne un fel sau altul de hrană, pentru că toate vin de la Dumnezeu. Totuşi, el nu se opune privaţiunilor care se impun prin duh de pocăinţă, cum se vede în mai multe din epistolele sale. Nimic din ceea ce există în lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie condamnat de om; el trebuie să se folosească de aceasta, în duh creştin, care este un duh de cumpătare şi de pocăinţă.

După aceste recomandări de disciplină generală, apostolul recomandă ucenicului său să dea pildă, preferând evlavia discuţiilor de prisos, pe care el le numeşte, cu dispreţ, poveşti de femei bătrâne. El îl îndeamnă să se învrednicească de harul pe care l-a primit atunci când, după proorociile făcute în legătură cu el, a fost ridicat la demnitatea apostolică prin punerea mâinilor de către adunarea păstorilor.

Harul era privit ca legat de această punere a mâinilor, care devenea astfel un semn exterior al darurilor duhovniceşti care erau transmise. Într-alt loc (II Timotei 1, 6), Pavel spune că el este cel care şi-a pus mâinile pe [capul lui] Timotei, ceea ce dovedeşte că el era în fruntea corpului pastoral care i-a conferit hirotonia.

Alături de slujirea preoţească exista, încă din timpurile apostolice, în fiecare Biserică, un grup evlavios alcătuit din văduve; membrele erau alese de comunitate şi se dedicau celibatului şi faptelor bune. Sfântul Pavel îi indică lui Timotei regulile pe care trebuie să le urmeze în legătură cu această chestiune; el vrea să fie alese numai văduve de 60 ani (I Timotei 5, 9-16). Cele mai tinere trebuie să se căsătorească pentru a avea copii. El nu vorbeşte despre grupuri de fecioare.

În ce priveşte grupul preoţesc (I Timotei 5, 17-22), la alegerea celor care vor face parte din acesta trebuie luate precauţiile cele mai aspre. Timotei, ridicat la demnitatea apostolică, avea puterea de a le da harul hirotoniei prin punerea mâinilor, dar el nu trebuia să-l confere decât după o examinare aprofundată a calităţilor celor care erau aleşi. Odată hirotoniţi, păstorii care şedeau într-un loc aveau dreptul de a primi de la turma lor o retribuţie suficientă.

Încheind epistola sa (I Timotei 6, 1-21), Pavel le recomandă slujitorilor supunere; bogaţilor detaşare de bogăţii; lui Timotei fidelitate în păstrarea tezaurului dogmatic care i-a fost încredinţat. Dogma creştină, revelată odată pentru totdeauna, este un tezaur pe care păstorul Bisericii, oricare ar fi el, nu trebuie nici să-l schimbe, nici să-l modifice; datoria sa este de a-l transmite aşa cum l-a primit.

Pavel avea intenţia de a sta puţin timp în Macedonia şi de a se întoarce la Efes (I Timotei 3, 14; 4, 13), după ce a petrecut iarna la Nicopoli[13]. El a scris ucenicului său Tit să vină în această cetate (Tit 3, 12). Se vede din epistola sa că avea, alături de el, în Macedonia, mai mulţi tovarăşi, printre care Tihic şi Arteman, şi că avea intenţia de a trimite în Creta pe unul din aceşti doi ucenici pentru a-l înlocui pe Tit la conducerea Bisericii din această insulă.

Epistola către Tit, ca şi cele adresate lui Timotei, este un document de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte ierarhia ecleziastică:

,,Pentru aceasta te-am lăsat pre tine în Crit – i-a spus el –, ca cele ce lipsesc să le îndreptezi, şi să aşezi prin cetăţi preoţi, precum eu ţi-am poruncit” (Tit 1, 5).

Aici se vede lucrând autoritatea apostolică, aşezând păstori de rang inferior. Prin cuvântul ‘preoţi’ sau ‘bătrâni’ se poate înţelege simpli preoţi sau episcopi pe care oamenii apostolici începeau să-i numească în cetăţi, după modelul celor din Ierusalim, Antiohia şi Alexandria. Pavel, după ce a folosit cuvântul preoţi, îl foloseşte pe acela de episcopi atunci când expune, ca în prima epistolă către Timotei, calităţile pe care ei trebuiau să le aibă. El îl avertizează pe ucenicul său să nu se încreadă mai ales în evrei, care nu ofereau garanţii suficiente pentru slujirea pastorală; el îl sfătuieşte să-i trateze cu duritate şi să nu se lase surprins de poveştile pe care aceştia le amestecau în dogmă.

Pavel vedea un imens pericol pentru Biserică în creştinii iudaizanţi şi, într-adevăr, din sânul lor au ieşit erezii. El îl sfătuieşte pe ucenicul său, după ce i-a trasat regulile principale de conduită în privinţa credincioşilor (Tit 2, 1-15), să evite să discute cu iudaizanţii (Tit 3, 9-11) şi să se ocupe de disputele lor în ce priveşte legea şi genealogiile lor. ,,De omul eretic după una şi a doua sfătuire, te fereşte; ştiind că s-a răzvrătit unul ca acesta, şi păcătuieşte, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10-11). Într-adevăr, acela care vrea să contrazică prin opiniile sale învăţătura revelată se separă de Biserică şi se condamnă el însuşi.

Tit a venit alături de Pavel şi a trecut în Dalmaţia când apostolul a părăsit Macedonia (II Timotei 4, 10). Pavel, îmbarcându-se pentru Asia, a mers fără îndoială la Efes, a vizitat Troada, unde a locuit la Carp (II Timotei 4, 13); a trecut prin Milet, unde l-a lăsat pe Trofim bolnav (II Timotei 4, 20) şi a acostat la Corint, unde l-a lăsat pe Erast (II Timotei 4, 20), când a plecat la Roma.

Pavel fiind în Corint, a ajuns şi Sfântul Petru acolo după ce îi evanghelizase pe evreii din Asia. Cei doi apostoli şi-au unit strădaniile pentru a învăţa şi întări Biserica din Corint; apoi, ei au plecat către Italia[14].

După sosirea sa la Roma, Pavel a început să predice chiar la curtea împăratului Nero şi, după o tradiţie străveche, a convertit-o pe concubina sa favorită. Această convertire era cât pe ce să-l coste viaţa. Trimis în judecată, el nu a găsit nici un sprijin în creştinii din casa Cezarului, pe care îi convertise în timpul primei sale şederi la Roma. Dar Dumnezeu l-a apărat şi l-a smuls atunci din gura leului (II Timotei 4, 16-17).

El l-a întâlnit la Roma pe Alexandru, pe care îl abandonase satanei pe când era în Efes; acest faur de aramă, transformat în învăţător, se străduia să contrazică în mod constant învăţătura apostolului (II Timotei 4, 14-15). Dintre însoţitorii săi obişnuiţi, Pavel nu-l avea cu el decât pe Luca, credinciosul său istoric. Dimas îl abandonase din iubire pentru lume (II Timotei 4, 9); Crisc, care îl însoţise la Roma, l-a părăsit pentru a merge să evanghelizeze Galia[15].

Prin acest ucenic al lui Pavel, căruia i s-au alăturat în curând Luca şi Trofim, precum şi alţi ucenici ai aceluiaşi apostol, Biserica Franţei se leagă de trupul apostolic primar.

Pavel l-a trimis la Efes pe Tihic pentru a-l înlocui pe Timotei, pe care dorea să-l aibă alături de el la Roma. El l-a trimis în Creta pe Arteman pentru a-l înlocui pe Tit (Tit 3, 12). El i-a scris iubitului său Timotei să-şi grăbească plecarea la Roma şi să-l aducă cu el pe Marcu, care îi era de folos pentru slujire (II Timotei 4, 11). Cel de-al doilea şi cel de-al treilea evanghelist, respectiv Marcu şi Luca, s-au aflat astfel la Roma, în perioada în care Sfinţii Petru şi Pavel se nevoiau împreună acolo în lucrarea evanghelică.

Printre credincioşii cei mai iluştri ai acestei Biserici, Pavel îi numeşte pe Evul, Pud, Lin şi Claudia, care erau în mod special cunoscuţi de Timotei (II Timotei 4, 21). Lin/Linus a primit hirotonia episcopală de la Pavel, şi prin el succesiunea episcopală a Bisericii Romei urcă până la apostoli[16]. Cel de-al doilea episcop al acestei Biserici, Cletus, aparţine de asemenea liniei lui Pavel, şi doar prin Clement, cel de al treilea episcop al său, Biserica Romei se leagă de Sfântul Petru.

Astfel, înainte de mucenicia apostolilor, cele patru scaune, care fuseseră încă de atunci patriarhale, aveau episcopii lor în persoanele lui Simeon, urmaşul lui Iacov cel drept în Ierusalim, Evodie în Antiohia, Anian în Alexandria şi Linus în Roma.

Deşi scăpase de la moarte, Pavel a fost reţinut la Roma ca prizonier (II Timotei 1, 8). Onisifor din Efes, care a mers atunci la Roma, i-a dat mărturii ale devotamentului său evlavios (II Timotei 1, 16); dar nu toţi cei din Asia împărtăşeau aceleaşi sentimente, şi doi dintre ei, Fighel şi Ermoghen, s-au opus apostolului (II Timotei 1, 15).

În asemenea circumstanţe, Pavel avea nevoie de un prieten ca Timotei aproape de el; de aceea i-a scris cea de-a doua epistolă. El îl sfătuieşte mai cu seamă să combată cu putere, ca un brav ostaş al credinţei, toate învăţăturile noi prin care unii oameni îndrăzneţi vroiau să păteze puritatea adevărului revelat (II Timotei cap. 1 şi 2). Printre învăţătorii greşelii care locuiau în Asia, apostolul îi numeşte pe Imeneu şi Filit, care tulburau credinţa credincioşilor, interpretând într-un mod mistic marea dogmă a învierii morţilor, pentru a ajunge să o nege (II Timotei 2, 18). Menţionându-i pe cei rătăciţi, Pavel nu vrea ca aceştia să fie persecutaţi. Sluga Domnului, spune el, trebuie ,,cu blândeţe să certe pre cei ce stau împotrivă, poate cândva le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului. Şi vor scăpa din cursa diavolului, prinşi fiind ei de dânsul spre a lui voie” (II Timotei 2, 25-26).

Râvna înverşunată şi violenţele împotriva ereticilor n-au putut niciodată să formeze caracterul unei adevărate Biserici creştine.

Ca în prima sa epistolă, Pavel prooroceşte că oameni făţarnici se vor ridica în Biserica lui Dumnezeu, şi le schiţează următorul portret:

,,Vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi. Fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, nedomestici, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind” (II Timotei 3, 2-5).

S-a văzut acolo, pe bună dreptate, portretul frapant al unei secte care a apărut în aceste secole din urmă şi care a pricinuit Bisericilor apusene calamităţi groaznice. Înaintaşii lor erau la origine aceşti farisei care îl urmăreau pe Pavel cu ura lor. Ei se puneau sub patronajul lui Petru, care îi dezaproba, şi toate eforturile lor tindeau să facă din creştinism un formalism în care virtutea sinceră ar fi fost înlocuită de făţărnicie.

,,De aceştia te fereşte – îi scrie Pavel lui Timotei. Că dintru aceştia sunt cei ce se vâră prin case, şi robesc pre muieruşele cele îngreuiate de păcate, cele ce se poartă cu multe feluri de pofte; care pururea se învaţă, şi niciodată a veni la cunoştinţa adevărului nu pot. În ce chip şi Ianis şi Iamvris s-au împotrivit lui Moisi, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului; oameni stricaţi fiind la minte, nelămuriţi în credinţă. Ci nu vor spori mai mult, că nebunia lor arătată va fi tuturor” (II Timotei 3, 5-9).

Mijlocul indicat de Sfântul Pavel pentru a se feri de loviturile acestor duşmani ai lui Hristos este de a se ataşa cu fermitate de dogma primită, în ciuda prigoanelor care ar putea fi consecinţa acestei fermităţi (II Timotei 3, 10-17; 4, 1-8).

Există toate motivele pentru a crede că Timotei a alergat la Roma pentru a se întâlni cu învăţătorul lui iubit, care îi vestea limpede sfârşitul său apropiat, şi că Trofim, îndată după vindecarea sa, s-a îndreptat de asemenea către Roma. Nu se cunosc faptele Sfântului Petru din timpul scurtei sale şederi la Roma, de la sosirea sa până la mucenicia sa. Noi nu ne îndoim deloc că n-ar fi domnit între el şi Pavel cea mai bună înţelegere în ce priveşte organizarea definitivă a Bisericii Romei. El a consimţit la alegerea lui Linus ca prim episcop[17], şi noi socotim publicarea celei de-a doua epistole a sa, în aceeaşi perioadă cu cea a lui Pavel către evrei, ca fiind rodul unei hotărâri luate de comun acord de cei doi apostoli.

Noi am văzut că învăţătura lui Pavel i-a atras duşmani printre iudei, care îl socoteau un duşman al Vechiului Testament. Petru, dimpotrivă, era drag iudeilor, pentru care el a fost întotdeauna apostolul special. El trebuia să se declare de partea lui Pavel pentru a impune tăcere iudaizanţilor, şi Pavel trebuia să expună cu claritate învăţătura sa privind Vechiul Testament. De aceea Petru a scris cea de-a doua epistolă a sa către iudeii pe care îi evanghelizase (II Petru 3, 1) şi Pavel epistola sa către evrei.

Aceste două documente sunt considerate testamentele celor doi apostoli şi acordă o importanţă cu totul specială circumstanţelor în care au fost publicate. Începutul epistolei Sfântului Petru este acesta:

,,Simon Petru, slugă şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce au dobândit împreună cu noi credinţă întocmai cinstită întru dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru 1, 1).

După propria sa mărturie, Petru nu avea alte titluri decât pe acelea de slugă şi apostol al lui Iisus Hristos. Nu fără motiv, el lua cu modestie aceste două titluri, care se cuveneau tuturor celorlalţi apostoli; deoarece iudeii se prefăceau că-l înalţă, ca şi cum ar fi primit de la Iisus Hristos privilegii excepţionale. Ei îl aşezau, împreună cu Iacov al Ierusalimului, deasupra celorlalţi apostoli, în special pentru a-l denigra pe Sfântul Pavel şi pe toţi cei care arătau mai puţine menajamente pentru tradiţiile iudaice[18].

Sfântul Petru ştia că trebuia să moară curând; Dumnezeu îi făcuse cunoscut acest fapt (II Petru 1, 14); de aceea, el vrea să-i prevină pe creştini împotriva învăţăturilor false şi să le aducă aminte că ei trebuie să se ataşeze cu fermitate de cea care a fost învăţată de Iisus Hristos şi al cărei ecou au fost apostolii (II Petru 1, 15-21). El se ridică cu tărie împotriva născocitorilor de noi dogme şi împotriva creştinilor răi care, după ce au mărturisit o viaţă curată, se întorc la excesul păgânismului (II Petru 2, 1-22). Mai mulţi învăţători falşi vesteau ca apropiată cea de-a doua Venire a lui Iisus Hristos; Petru avertiza că nu este stabilită data venirii şi că o mie de ani sunt ca o zi în ochii Domnului. Cu toate acestea, creştinii trebuie să fie mereu pregătiţi pentru această mare zi (II Petru 3, 11) şi să respecte învăţătura sfântă aşa cum a fost ea învăţată de apostoli şi, în special, de Pavel.

,,Iubiţilor … nevoiţi-vă să vă aflaţi lui – adaugă Petru – nespurcaţi şi neîntinaţi în pace. Şi pre îndelunga răbdare a Domnului nostru mântuire să o socotiţi, precum şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea cea dată lui a scris vouă; precum şi întru toate epistoliile sale, grăind de acestea, întru care sunt unele cu anevoie a se înţelege, pre care cei neînvăţaţi şi neîntăriţi le răzvrătesc ca şi pre celelalte scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 14-16).

Vedem acolo o aluzie la epistola pe care Pavel a trimis-o în aceeaşi perioadă evreilor.

În ea, Pavel pune în paralel Vechiul şi Noul Testament. Acesta din urmă este superior primului pentru că îl are ca întemeietor pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, în timp ce Vechiul Testament nu i-a avut ca întemeietori decât pe îngerii sau trimişii lui Dumnezeu (Evrei 1, 1-14). Or, dacă Vechiul Legământ a fost obligatoriu, cu atât mai mult este cel Nou deoarece el se bazează nu pe o preoţie omenească, ci pe preoţia dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu (Evrei 2, 1-18). Iisus Hristos este infinit mai sus decât Moisi, căci acesta din urmă nu era decât slujitorul lui Dumnezeu, în timp ce Iisus Hristos este Fiul Său. Deci evreii nu trebuie să se încăpăţâneze să-l prefere pe Moisi lui Hristos (Evrei 3, 1-19). Noul Legământ este cu adevărat odihna definitivă în care trebuie să intre poporul evreu pentru că el se va găsi astfel unit cu Dumnezeu în persoana unui arhiereu dumnezeiesc care îl va împăca cu Dumnezeu (Evrei 4, 1-16). Această preoţie nu este ca cea a evreilor, o preoţie omenească; ea poate cu adevărat să ne slujească drept mijlocitor pe lângă Dumnezeu şi este realitatea vechilor preoţii care o preînchipuiau pe aceasta (Evrei 5, 1-14).

Pavel se străduieşte să dovedească desăvârşirea Noului Legământ şi a preoţiei sale, faţă de Vechiul Legământ şi preoţia sa (Evrei, cap. 6-10); el extrage aceeaşi dogmă a faptelor din Vechiul Testament, care nu erau decât umbra celor din Noul Testament, şi stabileşte că numai prin credinţa în Mesia care avea să vină vechii drepţi au găsit mântuirea (Evrei, cap. 11). Pe acest Mesia evreii Îl au înaintea ochilor în persoana lui Iisus Hristos şi de El trebuie să se ataşeze pentru a fi credincioşi nădejdilor părinţilor lor (Evrei, cap. 12).

Pavel îşi încheie epistola dând evreilor câteva sfaturi de morală creştină (Evrei, cap. 13). El îi anunţă că fratele lor Timotei este în drum pentru a veni să-l vadă la Roma şi că, în persoana sa, el îi va vedea pe toţi (Evrei 13, 23). Pavel l-a numit pe acest ucenic pentru a le aminti că el l-a tăiat împrejur pe acesta cândva pentru a dovedi că, dacă el nu vroia să le impună păgânilor tăierea împrejur, nu socotea un fapt rău că a fost păstrată pentru evrei.

Marcu, trimis din Efes de către Timotei, a sosit la Roma şi a publicat acolo Evanghelia sa[19]. În momentul în care aveau să tacă marile voci apostolice, era necesar ca învăţătura dumnezeiască să fie scrisă. Marcu, aşa cum am văzut, i-a urmat pe Petru şi Pavel în călătoriile lor apostolice; el a reţinut învăţătura pe care aceştia au învăţat-o şi a scris-o prescurtată sub ochii lor. În clipa în care Marcu şi-a terminat lucrarea, Petru era deja în închisoare. Credincioşii din Roma l-au rugat pe Marcu[20] să le consemneze, pe scurt, ceea ce propovăduia apostolul. Petru a aflat, prin descoperirea Sfântului Duh, că ucenicul său a făcut acest lucru şi a aprobat ca să se citească în biserici.

Papias, episcop de Hierapolis, a primit despre Evanghelia lui Marcu aceste învăţături din gura preotului Ioan, unul din ucenicii care Îl văzuse pe Domnul şi care era astfel contemporan cu însuşi Marcu:

,,Marcu devenind interpretul lui Petru, a scris exact ceea ce a reţinut, dar fără a istorisi într-o ordine coordonată ceea ce făcuse şi spusese Hristos; căci el însuşi nici nu l-a însoţit, nici măcar nu l-a văzut pe Învăţător; el l-a urmat mai târziu pe Petru care îşi adapta cuvântările după nevoile care se iveau, fără a avea drept scop reproducerea istorică a cuvintelor lui Hristos. Deci, Marcu nu greşea cu nimic scriind lucrurile aşa cum şi le amintea, căci el avea drept unic ţel să nu omită nimic din ceea ce a auzit şi să nu amestece nimic din ceea ce ar fi fost contrar adevărului”[21].

La puţin timp după aceea, Luca a scris Evanghelia sa. Cum el străbătuse toate Bisericile din Asia şi Europa, i-a consultat cu privire la faptele vieţii lui Iisus Hristos şi învăţăturile Sale pe cei care L-au cunoscut şi ascultat pe Mântuitorul. El a văzut că Marcu nu respecta ordinea cronologică a faptelor şi a încercat să scrie o lucrare în care această ordine să fie urmată cu mai multă grijă.

Evanghelia sa nu a fost publicată decât după mucenicia lui Petru şi Pavel[22].

Această mucenicie a avut loc în anul 67 d.Hr., sub domnia lui Nero[23]. Petru a fost răstignit, iar lui Pavel i s-a tăiat capul. În cel de-al doilea secol al erei creştine, un preot faimos din Roma, Caius, se exprima astfel în legătură cu cei doi apostoli: ,,Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor; pentru că dacă tu vrei să mergi pe Muntele Vatican sau pe drumul către Ostia, tu vei întâlni trofeele celor care au întemeiat această Biserică (a Romei)”[24]. Dionisie de Corint scria romanilor în aceeaşi epocă: „Cei doi apostoli, plecaţi împreună spre Italia, au suferit mucenicia în acelaşi timp, după ce au constituit Biserica voastră”[25].

 


[1] În anul 62, iudeii din Roma nu cunoşteau creştinismul, este o dovadă nouă că Petru, apostolul aparte al iudeilor, nu mersese încă să-i evanghelizeze în această cetate.

[2] Aici se termină cartea Faptele Apostolilor.

[3] Coloseni 4, 11. Deci, Sfântul Petru nu era acolo (anul 63). După cum se vede, nu se poate studia serios Scriptura fără a întâlni în ea respingerea legendei romano-catolice despre pretinsul episcopat al Sfântului Petru. Noi ne dorim cu atât mai mult să dovedim că această fabulă a fost sursa celei mai regretabile divizări care a mâhnit Biserica lui Iisus Hristos.

[4] Filipeni 1, 1. Titlul de Episcop a fost rezervat de atunci celui dintâi păstor. Epistola către filipeni pune în evidenţă ierarhia aşa cum exista în vremurile apostolice.

[5] Noi vom înfăţişa curând viaţa şi scrierile sale.

[6] Sfântul Pavel adresează epistola sa credincioşilor.

[7] Vom vedea că acest cuvânt pliroma joacă un rol important în sistemele primilor eretici.

[8] Este vorba de sistemul de care şi-a legat numele Valentin, cum vom vedea în continuare. Acest sistem era, precum se vede, propovăduit în Asia în anul 63, dată a epistolei către coloseni.

[9] Sfântul Clement, episcop al Romei, şi ucenic al lui Petru şi Pavel, afirmă că Pavel mergea până la hotarele Apusului (I Epist. ad Corinth., c. 5). Pe de altă parte, Sfântul Pavel spune el însuşi că vroia să viziteze Roma îndreptându-se către Spania (Romani 15, 24, 28), şi că era ferm hotărât să meargă în această ţară. Câţiva erudiţi englezi, printre care Pearson, pretind că Sfântul Clement a vrut să spună Marea Britanie prin cuvintele hotarele Apusului. Un număr mare de Părinţi ai Bisericii au vorbit despre călătoria Sfântului Pavel în Spania ca despre un fapt cert; printre ei sunt Sfântul Atanasie al Alexandriei (Ad Drac.); Sfântul Chiril al Ierusalimului (Catech., 17); Sfântul Epifanie (Haeres., 27); Sfântul Ioan Gură de Aur (Homil. 76 in Matth.); Fericitul Ieronim (In Isa., XI, 14); Teodoret (Epist. ad Philipp., c. 1); Sfântul Grigorie cel Mare (In Job., XXXI, 22).

[10] Vom istorisi această misiune puţin mai jos.

[11] Teodoret, In Psalm., 116.

[12] Biserica Romană a crezut că este mai bine să impună celibatul preoţilor şi diaconilor. Istoria va demonstra că este primejdios a vrea să stabileşti reguli mai perfecte decât cele ale apostolilor.

[13] Existau două cetăţi cu acest nume: una în Tracia, pe graniţa cu Macedonia, şi alta în Epir. Nu se ştie în care dintre cele două cetăţi vroia Sfântul Pavel să petreacă iarna.

[14] Sfântul Dionisie de Corint, Epist. ad Rom., ap. Eusebiu, Hist. Eccl., II, 25.

[15] Cuvântul Galatia (II Timotei 4, 10) înseamnă Galia, numită ulterior Franţa, potrivit lui Eusebiu (Hist. Eccl., III, 4), Teodoret (Comment. in II Epist. ad Timoth., IV, 10) şi Sfântul Epifanie (Hæres., 51). Aceşti autori greci sunt incontestabil foarte competenţi în interpretarea textului grec al Sfântului Pavel şi sentimentul lor se sprijină pe tradiţia străveche a Bisericii Franţei, aşa cum noi vom vedea curând.

[16] Sfântul Irineu, vorbind de Linus, nu spune că el a fost hirotonit de Petru; şi menţionând că a fost ucenicul lui Pavel, el dă de înţeles că a primit hirotonia de la acest apostol (Cont. Hæres., III, 3, §. 3). Tertullian (De Præscript., 32) spune cu certitudine că Clement, cel de-al treilea episcop al Romei, este veriga prin care această Biserică se leagă de Petru: «Sicut Romanorum (Ecclesia) Clementem a Petro ordinatum edit». Eusebiu (Hist. Eccl., III, 2) spune că primul episcop al Romei a fost Linus: Πρωτος κληρουται επισκοπην Λινος. El afirmă apoi că cel de-al doilea a fost Anaclet; cel de-al treilea Clement etc.

[17] Irineu, Cont. Hæres., III, 3, §. 2 şi 3. «A gloriosissimis duobus apostolis Petru et Paulo Romæ fundatæ et constitutæ Ecclesiæ». Θεμελιώσαντες ούν καί όικοδομήσαντες οί μακάριοι άπόστολοι τήν έκκλησίαν, Λίνω τήν τής έπίσκοπής λειτουργίαν ένεχείρισαν.

[18] Noi vom expune mai târziu ideile creştinilor iudaizanţi care au fost acceptate apoi de episcopii Romei, şi care au fost prima sursă din care a apărut teoria papală.

[19] Sfântul Irineu, aşa cum am observat deja, a spus (Cont. Hæres., III, 1) că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa în timp ce Petru şi Pavel întemeiau Biserica Romei; că Marcu a scris-o pe a sa după moartea acestor apostoli. El nu fixează data pentru Evangheliile Sfântului Luca şi Sfântului Ioan. Noi credem că textul a fost alterat de copişti şi că în locul cuvântului Matei, a cărui Evanghelie a fost scrisă cu 31 ani înainte de călătoria lui Petru şi Pavel la Roma, ar trebui pus cuvântul Marcu, care a publicat Evanghelia sa la Roma pe când apostolii erau în viaţă, cum se vede la Eusebiu.

[20] Eusebiu (Hist. Eccl., II, 15) relatează acest fapt după mărturiile apostolice: Clement, episcop al Romei (Institut, VI), şi Papias, episcop de Hierapolis, care a scris după informaţiile date de apostoli sau contemporanii lor.

[21] Ap. Eusebiu, Hist. Eccl., III, 39.

[22] Învăţaţii s-au gândit că el a alcătuit-o înainte, şi că Sfântul Pavel menţionează acest lucru în epistolele sale. Noi credem că Sfântul Pavel, prin cuvântul Evanghelie pe care l-a folosit de mai multe ori, a înţeles propovăduirea dogmei creştine şi nu cartea Sfântului Luca. S-a convenit că Sfântul Luca nu a scris decât după Sfântul Marcu, şi că acesta din urmă a scris cartea sa în Roma cu puţin timp înainte de mucenicia Sfântului Petru. Deci, Sfântul Luca nu a scris-o pe a sa decât după această mucenicie. Luca a scris fără îndoială cartea Faptele Apostolilor aproape în aceeaşi perioadă cu Evanghelia sa.

Deşi nu se poate stabili într-un mod categoric data precisă la care au fost alcătuite Evangheliile, nu se poate pune la îndoială autenticitatea lor. În realitate, cele 4 Evanghelii (noi vom vorbi curând de cea a Sfântului Ioan) au fost recunoscute ca autentice încă din secolul al II-lea, de oamenii aproape contemporani cu autorii acestor cărţi dumnezeieşti. Aceştia sunt în particular Iustin, Irineu, Tertullian, Clement al Alexandriei, Teofil al Antiohiei etc. Studiile pe care le vom face asupra operelor Părinţilor Bisericii din secolul al II-lea ne vor convinge de faptul pe care îl semnalăm. Noi vom vedea, pe lângă aceasta, pe adversarii creştinismului şi pe eretici dovedind acelaşi lucru prin însele atacurile şi contestările lor. Prin urmare, este un fapt cert că cele 4 Evanghelii au fost alcătuite în primul secol de scriitorii al căror nume îl poartă, şi că ele au fost recunoscute ca autentice de scriitorii care s-au născut în primul secol sau la începutul celui de-al doilea, adică într-o epocă în care trăiau încă ucenicii imediaţi ai apostolilor.

Dacă ar fi existat dificultăţi pe marginea subiectului unora dintre epistolele Sfântului Pavel, este pentru că Bisericile care le-au primit nu le-au transmis imediat tuturor celorlalte Biserici. A fost nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca aceste epistole să fie cunoscute şi acceptate pretutindeni. Noi vom vorbi în altă parte despre formarea canonului Scripturilor Noului Testament.

[23] Eusebiu, Hist. Eccl., II, 25; Tertullian, De Præscript., 36; adv. Marc., IV, 5.

[24] Caii, adv. Procl., ap. Eusebiu, Loc. supra cit.

[25] Ap. Eusebiu, Loc. supra cit. V; Clement Rom., I Epist. ad Corinth., 5.