PAGINI DE ISTORIE CONTEMPORANĂ

Dachau 1945

Sufletele tuturor sunt aprinse, înotând în lumină

 

În 1945, a fost săvârşită o liturghie pascală cum nu a mai fost alta. La doar câteva zile după eliberarea de către armata americană pe 29 aprilie 1945, sute de creştini ortodocşi prizonieri în lagărul de concentrare de la Dachau s-au adunat pentru a săvârşi slujba Învierii şi a aduce mulţumită lui Dumnezeu.

Lagărul de concentrare de la Dachau a fost deschis în 1933 într-o fostă fabrică de praf de puşcă. Primii prizonieri închişi acolo au fost opozanţii politici ai lui Adolf Hitler, care a devenit cancelarul Germaniei în acelaşi an. În cursul celor 12 ani de existenţă a lagărului, au fost aduşi acolo peste 200.000 prizonieri. Majoritatea prizonierilor de la Dachau au fost creştini, inclusiv protestanţi, romano-catolici şi clerici şi mireni ortodocşi.

Nenumăraţi prizonieri au murit la Dachau şi sute dintre ei au fost siliţi să participe la experimentele medicale pline de cruzime conduse de dr. Sigmund Rascher. Când prizonierii soseau în lagăr, ei erau bătuţi, insultaţi, raşi în cap şi li se luau toate obiectele personale. Gardienii SS puteau ucide pe oricine socoteau de cuviinţă. Pedepsele includeau atârnarea în cârlige ore în şir, suficient de sus încât călcâiele să nu atingă pământul; întinderea pe capre; biciuirea cu bice de piele ude; şi închiderea în carcere zile în şir, în camere prea mici pentru a putea sta culcat.

Maltratarea prizonierilor s-a sfârşit în primăvara anului 1945. Evenimentele din acea Săptămână a Patimilor au fost consemnate ulterior de unul dintre prizonieri, Gleb Rahr. Rahr a crescut în Letonia şi a fugit împreună cu familia sa în Germania nazistă când ţara sa a fost invadată de ruşi. El a fost arestat de Gestapo din cauză că făcea parte dintr-o organizaţie care se opunea atât fascismului, cât şi comunismului. Întemniţat iniţial la Buchenwald, el a fost dus la Dachau aproape de sfârşitul războiului.Pagini 83 5

În realitate, Rahr a fost unul dintre supravieţuitorii ,,trenurilor morţii” infame, precum erau numite de soldaţii americani care le-au descoperit. Mii de prizonieri din diferite lagăre au fost trimişi la Dachau în automotoare deschise. Cei mai mulţi dintre ei au murit de morţi groaznice: de foame, de sete, de oboseală şi expunere la intemperii, de boală şi fiind executaţi.

 Pagini 83 6

,,Trenurile morţii” care soseau la Dachau cu prizonieri morţi

 

Într-o scrisoare adresată părinţilor săi la o zi după eliberare, soldatul William Cowling scria: ,,Când am traversat calea ferată şi am privit înapoi în vagoane, am văzut cea mai îngrozitoare privelişte pe care am văzut-o vreodată. Vagoanele erau pline cu cadavre. Majoritatea erau fără haine şi toate erau numai piele şi os. Într-adevăr, picioarele şi mâinile lor aveau numai câţiva inci grosime şi nu aveau deloc şezut. Multe trupuri aveau găuri de glonţ în ceafă”.

 

Soldaţii americani inspectează trupurile prizonierilor din ,,trenul morţii”

 

Marcus Smith, unul din militarii americani trimişi la Dachau, a descris de asemenea scena în cartea sa din 1972, The harrowing of hell:

Gunoaie şi excremente sunt răspândite pe vagoane şi pe pământ. Mulţi morţi zac lângă grămezi de haine, pantofi şi gunoi. Se pare că unii s-au târât sau au căzut din vagoane când s-au deschis uşile, şi au murit pe pământ. Unul dintre oamenii noştri numără vagoanele şi spune că sunt 39. Mai târziu am aflat că erau 50, că trenul a sosit în lagăr în cursul serii de 27 aprilie, moment în care se presupunea că toţi pasagerii vor fi morţi, astfel încât să poată scăpa de trupuri în crematoriul lagărului. Însă acest lucru nu s-a putut face pentru că nu mai era cărbune pentru a alimenta cuptoarele. De asemenea la pământ zac trupuri mutilate de soldaţi germani şi uneori vedem câte un deţinut ţipând la trupul fostului său călău şi lovindu-l. Răzbunare !

Rarh a fost unul din cei peste 4.000 prizonieri ruşi de la Dachau în momentul eliberării. Printre prizonierii eliberaţi s-au numărat şi peste 1.200 clerici creştini. După război, Rahr a imigrat în Statele Unite ale Americii, unde a predat istoria rusă la Universitatea din Maryland. Ulterior, el a lucrat pentru Radio Europa Liberă. Relatarea sa despre evenimentele de la Dachau din 1945 începe cu sosirea lui în lagăr:

27 aprilie: Ultimul transport de prizonieri soseşte de la Buchenwald. Dintre cei 5.000 trimişi iniţial la Dachau, m-am numărat printre cei 1.300 care au supravieţuit călătoriei. Mulţi au fost împuşcaţi, unii au murit de foame, iar alţii de tifos …

28 aprilie: Eu împreună cu tovarăşii mei prizonieri putem auzi bombardarea München-ului, care are loc la circa 30 km depărtare de lagărul nostru. Pe măsură ce sunetul artileriei se aude tot mai aproape dinspre vest şi nord, se dau ordine care interzic prizonierilor să-şi părăsească barăcile orice s-ar întâmpla. Soldaţii SS patrulează prin lagăr pe motociclete, în timp ce mitraliere sunt îndreptate spre noi din turnurile de pază care înconjoară lagărul.

29 aprilie: Bubuiturile artileriei sunt însoţite de izbucnirile sacadate ale mitralierelor. Bombe şuieră pe deasupra lagărului din toate direcţiile. Deodată apar steaguri albe pe turnuri – un semn de speranţă că SS se va preda şi nu va împuşca toţi prizonierii şi nu va lupta până la ultimul om. Apoi, la circa 6 p.m., un sunet straniu se poate auzi izvorând de undeva de lângă poarta lagărului, care creşte iute ca intensitate …

Sunetul venea de la începutul recunoaşterii libertăţii. Locotenent-colonelul Walter Fellenz din Armata a Şaptea Americană a descris primirea din punctul său de vedere:

La câteva sute de metri de poarta principală, am ajuns în chiar curtea lagărului. Acolo, în faţa noastră, în spatele unui gard de sârmă ghimpată electrificat, stătea o mulţime de bărbaţi, femei şi copii pe jumătate nebuni, aclamând, dând din Pagini 83 7mâini şi strigând cu bucurie – sosiseră eliberatorii lor ! Sunetul era mai presus de înţelegere ! Fiecare persoană (peste 32.000) care putea scoate vreun sunet, aclama. Inimile noastre au plâns când am văzut lacrimile de fericire curgând pe obrajii lor.

 

Gardul electrificat din jurul lagărului de concentrare. Fotografie făcută de soldaţii americani în 1945

 

Relatarea lui Rahr continuă:

În cele din urmă, toţi cei 32.600 prizonieri se unesc în strigăt când primii soldaţi americani apar chiar în spatele gardului de sârmă al lagărului. După puţin timp curentul electric este oprit, porţile se deschid şi soldaţii americani intră în lagărul propriu-zis. În timp ce se zgâiesc la noi cu ochii larg deschişi, pe jumătate morţi de foame cum suntem şi suferind de tifos şi dizenterie, ei par mai degrabă băieţi de 15 ani decât soldaţi obosiţi după luptă …

Este alcătuit un comitet internaţional din prizonieri care să preia administraţia lagărului. Mâncarea din magaziile SS este pusă la dispoziţia bucătăriei lagărului. O unitate militară americană contribuie de asemenea cu unele provizii, oferindu-mi astfel prima ocazie de a gusta porumbul american. Din ordinul unui ofiţer american, sunt confiscate aparatele de radio-recepţie de la naziştii de frunte din oraşul Dachau şi împărţite diferitelor grupuri naţionale de prizonieri. Ştirile apar: Hitler s-a sinucis, ruşii au preluat Berlinul, şi trupele germane s-au predat în sud şi nord. Dar luptele sunt încă puternice în Austria şi Cehoslovacia …

Fireşte, am ştiut mereu că aceste evenimente importante aveau loc în timpul Săptămânii Patimilor. Dar cum am fi putut noi să o marcăm altfel decât prin rugăciunile noastre personale, tăcute ? Un tovarăş de lagăr şi traducătorul şef al Comitetului Internaţional al Prizonierilor, Boris F., mi-a făcut o vizită în baraca mea infestată de tifos – Blocul 27 – pentru a-mi aduce la cunoştinţă că se fac eforturi împreună cu Comitetele Naţionale de Prizonieri Iugoslavi şi Greci de a aranja o slujbă ortodoxă pentru ziua Învierii, 6 mai.

Printre prizonieri erau preoţi, diaconi ortodocşi şi un grup de monahi de la Muntele Athos. Însă nu existau veşminte, cărţi de nici un fel, icoane, lumânări, prescuri, vin … Strădaniile de a obţine toate aceste obiecte de la biserica rusă din München au eşuat, pentru că americanii pur şi simplu nu au putut găsi pe nimeni din acea parohie în oraşul devastat. Cu toate acestea, unele probleme au putut fi rezolvate. Celor aproximativ 400 preoţi catolici deţinuţi la Dachau li s-a permis să rămână împreună într-o baracă şi să slujească liturghia în fiecare dimineaţă înainte de a merge la muncă. Ei ne-au oferit nouă, ortodocşilor, să folosim camera lor de rugăciune – Blocul 26 – care se afla chiar peste drum de propria baracă.

Capela era goală, în ea nu se afla decât o masă de lemn şi o icoană a Maicii Domnului Czenstochowa atârnată pe perete deasupra mesei, o icoană care s-a aflat iniţial în Constantinopol şi a fost dusă mai târziu la Belz în Galiţia, de unde a fost luată de la ortodocşi de un rege polonez. Când armata rusă a gonit trupele lui Napoleon din Czenstochowa, stareţul Mânăstirii Czenstochowa a dat o copie a icoanei ţarului Alexandru I, care a aşezat-o în Catedrala Kazan din Sankt Petersburg, unde a fost cinstită până când au venit bolşevicii la putere. A fost găsită de asemenea o soluţie inventivă la problema veşmintelor. Din spitalul foştilor noştri gardieni SS au fost luate prosoape de pânză noi. Când erau cusute împreună în lungime, două prosoape alcătuiau un epitrahil şi când erau cusute cap la cap deveneau un orar. Pe veşmintele din prosoape au fost puse cruci roşii, care iniţial erau destinate a fi purtate de personalul medical al gardienilor SS.

În Duminica Paştelui, 6 mai (23 aprilie potrivit calendarului bisericesc) – care în mod ameninţător a căzut în acel an în ziua Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă –, sârbii, grecii şi ruşii s-au adunat la barăcile preoţilor catolici. Deşi ruşii reprezentau circa 40% din deţinuţii de la Dachau, doar puţini au reuşit să participe la slujbă. Între timp, sosiseră la Dachau cu avioane militare americane ,,ofiţeri de repatriere” din unităţile speciale Smersh, şi începuse procesul de ridicare de noi linii de sârmă ghimpată cu scopul izolării cetăţenilor sovietici de restul prizonierilor, care a fost primul pas în pregătirea pentru repatrierea lor forţată finală.

În întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe nu a existat probabil nicicând o slujbă de Paşti precum cea de la Dachau din 1945. Preoţii greci şi sârbi împreună cu un diacon sârb au purtat veşmintele improvizate pe deasupra uniformelor lor de prizonieri cu dungi albastre şi cenuşii. Apoi ei au început să cânte, schimbând din greacă în slavonă, şi apoi din nou în greacă. Canonul Pascal, stihirile Paştilor – totul a fost rostit şi cântat din memorie. Evanghelia – ,,La început era Cuvântul” – de asemenea din memorie.

Şi, în cele din urmă, Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur de asemenea din memorie. Un tânăr monah grec din Sfântul Munte s-a ridicat în faţa noastră şi a rostit-o cu un asemenea entuziasm molipsitor încât nu-l vom uita cât vom trăi. Sfântul Ioan Gură de Aur însuşi părea să vorbească prin el nouă şi restului lumii ! Optsprezece preoţi şi un diacon ortodocşi – dintre care majoritatea erau sârbi – au participat la această slujbă de neuitat. Asemenea slăbănogului, care a fost coborât prin acoperişul unei case şi pus la picioarele Mântuitorului Hristos, a fost purtat în capelă arhimandritul grec Meletie pe o targă, unde a rămas întins la pământ cât a ţinut slujba.

Printre alţi prizonieri de la Dachau s-au numărat episcopul Nicolae Velimirovici, care mai târziu a devenit primul administrator al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Statele Unite ale Americii şi Canada, şi preacuviosul arhimandrit grec Dionisie, care după război a devenit mitropolit de Trikkis şi Stagnon.

Părintele Dionisie a fost arestat în 1942, pentru că a adăpostit un ofiţer englez care fugea de nazişti. El a fost torturat pentru că nu a dezvăluit numele altora care erau implicaţi în ajutorarea soldaţilor aliaţi şi apoi a fost întemniţat pentru 18 luni la Thessaloniki înainte de a fi transferat la Dachau. În cursul celor 2 ani cât a stat la Dachau, el a fost martorul atrocităţilor naziste şi a suferit el însuşi foarte mult. A consemnat multe experienţe tulburătoare în cartea sa Ieroi Palmoi. Printre acestea se numărau marşuri regulate către plutonul de execuţie, unde era cruţat în ultimul moment, batjocorit şi apoi trimis înapoi în sărăcia din baraca prizonierilor.Pagini 83 8

După eliberare, părintele Dionisie i-a ajutat pe aliaţi să-i mute pe foştii deţinuţi de la Dachau şi să aducă o oarecare normalitate în vieţile lor sfâşiate în bucăţi. Înainte de moartea sa, mitropolitul Dionisie a revenit la Dachau şi a săvârşit acolo prima liturghie ortodoxă în timp de pace. Scriind în 1949, părintele Dionisie şi-a amintit de Paştele din 1945 în aceste cuvinte:

În aer liber, în spatele barăcii, ortodocşii s-au adunat împreună, greci şi sârbi. În centru, preoţii, cel sârb şi cel grec. Nu poartă veşminte aurii. Nu au nici măcar dulame. Nici lumânări, nici cărţi de slujbă în mâinile lor. Însă acum ei nu au nevoie de luminile exterioare, materiale pentru a da glas bucuriei. Sufletele tuturor sunt aprinse, Pagini 83 9înotând în lumină.

Binecuvântat este Dumnezeul nostru. Micul meu Nou Testament broşat a ajuns la slava sa. Cântăm ‘Hristos a înviat’ de multe ori şi ecoul său răsună pretutindeni şi sfinţeşte acest loc.

Germania lui Hitler, simbolul tragic al lumii fără Hristos, nu mai există. Şi imnul vieţii credinţei se înălţa din toate sufletele; viaţa care merge înainte plină de optimism către Cel Răstignit.

Pe 29 aprilie 1995 – cea de-a 50-a aniversare a eliberării lagărului de la Dachau – a fost sfinţit Paraclisul memorial ortodox rus de la Dachau (foto). Închinat Învierii lui Hristos, paraclisul are o icoană în care sunt zugrăviţi îngeri care deschid porţile lagărului de concentrare şi pe Hristos Însuşi care îi conduce pe prizonieri către libertate (foto). Arhitectura paraclisului realizată din buşteni de lemn simpli este reprezentativă pentru paraclisele funerare tradiţionale ale Nordului rus. Profilele paraclisului au fost construite de meşteşugari iscusiţi din regiunea Vladimir din Rusia şi asamblate la Dachau de veterani din Grupul Apusean al Forţelor Ruse chiar înainte de plecarea lor din Germania, în 1994. Preoţii care au participat la liturghia pascală din 1945 sunt pomeniţi la fiecare slujbă ţinută în paraclis, împreună cu toţi creştinii ortodocşi care şi-au pierdut vieţile ,,în acest loc sau alt loc de tortură”.