ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Cartea a II-a
Apostolii
 
Anii 34-99
 
6

 

Persecuţia Bisericii sub Nero – Epistola către Diognet – După moartea lui Pavel, unii dintre ucenicii săi au trecut în Galia – Luca şi Trofim – Evanghelia Sfântului Luca – Oamenii apostolici continuă lucrarea apostolilor – Biserica din Ierusalim – Mucenicia Sfântului Iacov cel Drept; alegerea fratelui său Simeon ca episcop – Sfârşitul naţiunii iudaice – Consecinţa acestui fapt: elementul păgân creştinat domină elementul iudeo-creştin – Nazarinenii – Erorile lor despre rangul excepţional al lui Petru şi al lui Iacov cel Drept în Biserică – Ebioniţii diferă de nazarineni – Sectanţii lui Cerint, ai lui Simon Magul, ai diaconului Nicolae – Opoziţia pe care o întâlnesc sectanţii – Epistola lui Iuda, fratele lui Iacov – Epistola lui Varnava – Scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul – Evanghelia sa şi epistolele sale – Ioan în Asia – El este chemat la Roma, unde este condamnat la moarte – Persecuţia lui Domiţian – Sfântul Ioan Evanghelistul, scăpat de la moarte prin minune, este surghiunit în Patmos – Apocalipsa – Cele şapte Biserici şi Îngerii lor – Dezvăluiri despre viitorul Bisericii – Ioan se întoarce la Efes – Ultimele sale învăţături – Moartea sa – Moartea Apostolului Filip la Hierapolis – Sfârşitul epocii apostolice şi al primului secol al erei creştine

 

Anii 67-99

 

Dându-şi viaţa pentru Hristos, Pavel şi-a încununat cu demnitate viaţa sa de apostolat şi mucenicie. Abia ajuns la jumătatea misiunii sale, el a putut deja să scrie: ,,Întru osteneli mai mult, întru bătăi preste măsură, în temniţă mai ades, în morţi de multe ori. De la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una (lovituri de bici) am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de către tâlhari, în primejdii de către rudenii, în primejdii de către păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate” (II Corinteni 11, 23-27).

Aceasta a fost viaţa bravului bărbat pe care Iisus Hristos l-a ales în mod special pentru a vesti păgânilor învăţătura creştină şi care, prin harul dumnezeiesc, a insuflat o nouă viaţă în lumea păgână. Mişcarea pe care marele apostol i-a imprimat-o nu a încetinit. Noi o vom vedea dezvoltându-se şi îmbrăţişând toată societatea, în ciuda tuturor obstacolelor pe care le va întâlni.

Nu putem citi epistolele lui Pavel fără să nu fim frapaţi de două fapte ce caracterizează geniul şi apostolatul său: primul – că el a fost stăpânit de un singur gând, să-L vestească pe Iisus Hristos cu cel mai desăvârşit devotament; al doilea – că el nu va învăţa niciodată decât ce a primit de la Învăţătorul, în revelaţiile minunate pe care a avut privilegiul să le aibă. De asemenea, nu se poate descoperi în scrierile acestui ucenic credincios nici o dogmă care nu se află în Evanghelii[1], şi nu se poate găsi în întreaga sa viaţă nici un fapt care să nu fie o jertfă din toată fiinţa sa pentru Acela pe care Îl vestea ca fiind mântuirea şi învierea lumii.

Scrierile Sfântului Petru sunt mai puţin cunoscute ca cele ale Sfântului Pavel. Dar nu ne putem îndoi de faptul că şi el a suferit mult în călătoriile sale de-a lungul Asiei. Cei doi apostoli, uniţi prin lucrările apostolatului, şi-au dat viaţa în acelaşi timp pentru religia pe care au propovăduit-o. Nero, care i-a condamnat, a fost considerat cel dintâi prigonitor al creştinismului.

,,Apostolii, spune Lactanţiu, fiind răspândiţi în întreaga lume timp de 25 ani, până la domnia lui Nero, au pus bazele Bisericii în toate provinciile şi oraşele. În timpul domniei lui Nero[2], Petru a venit la Roma şi, făcând mai multe minuni prin puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o[3], a convertit un mare număr de oameni la dreptate şi a construit un templu duhovnicesc şi trainic lui Dumnezeu. Nero a aflat despre aceste fapte; acest prinţ, văzând că o mare mulţime de oameni, nu numai din Roma, ci de pretutindeni, părăsea cultul idolilor, condamna cultul vechi şi trecea la noua religie, a hotărât, ca un tiran detestabil şi crud ce era, să răstoarne templul ceresc şi să nimicească dreptatea; el a fost primul care i-a prigonit pe slujitorii lui Dumnezeu; el l-a pironit pe Petru pe cruce, iar pe Pavel l-a dat morţii”[4].

După ce şi-a înmuiat mâinile în sângele tuturor membrilor familiei sale, acestui monstru nu i-a mai rămas decât să dobândească titlul de cel dintâi împărat roman prigonitor al religiei creştine[5]. Acest titlu îi aparţinea, după cum le-a arătat Tertullian romanilor: ,,Consultaţi Analele voastre, le spunea el, şi veţi găsi acolo că Nero a fost primul care a lovit cu sabia imperială această sectă care se năştea atunci şi care începea să se dezvolte la Roma. Noi ne mândrim că am fost condamnaţi de un astfel de om. Acela care îl cunoştea putea să ştie că nu exista nimic mare şi bun care să nu fie condamnat de Nero”.

,,În acest fel, adaugă Eusebiu, conducătorul şi portdrapelul duşmanilor lui Dumnezeu, Nero, a acţionat cu asprime împotriva apostolilor înşişi”. Acest tiran a început astfel războiul pe care puterea imperială l-a dus timp de trei secole cu religia lui Iisus Hristos; dar în zadar împăraţii au răgit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Hristosului Său; prinţii au complotat împotriva lucrării lui Dumnezeu. Susţinută de puterea dumnezeiască, Biserica n-avea deloc să se teamă de eforturile unite ale puternicilor pământului; sângele fiilor săi revărsat în valuri dovedea cu limpezime că Dumnezeu era reazemul lor şi acest sânge a fost o sămânţă rodnică care a făcut să se înmulţească creştinii în toate părţile lumii.

Nero, pe cât de infam pe atât de crud, a vrut să-i facă pe creştini răspunzători de incendiul pe care l-a provocat el însuşi, pentru plăcerea de a vedea Roma arzând. Cum nu putea să se convingă că el era autorul incendiului, a imputat, spune Tacitus, ,,oamenilor odioşi, din cauza fărădelegilor lor, pe care plebea îi numea creştini. Acest nume venea de la cel de Hristos care fusese condamnat la tortură de procuratorul Ponţiu Pilat, în timpul domniei lui Tiberiu. Înăbuşită pentru o clipă, abominabila superstiţie s-a revărsat atunci, nu numai în Iudeea, de unde venise răul, ci chiar în Roma, unde îşi dăduseră întâlnire toate fărădelegile şi infamiile.

Au fost arestaţi mai întâi primii care s-au mărturisit creştini. Dezvăluirile lor a făcut să se descopere o mare mulţime de creştini care au fost condamnaţi nu atât ca vinovaţi de incendiu, cât ca duşmani ai neamului omenesc. S-a adăugat contra lor oprobriul chinurilor. Erau îmbrăcaţi cu piei de animale pentru a fi sfâşiaţi de câini; erau răstigniţi, erau arşi; când venea noaptea, se slujeau de ei ca de torţe. Nero dădea acest spectacol în grădinile sale şi trecea în carul său prin mijlocul acestor nefericiţi. Au sfârşit prin a le plânge de milă, deşi îi socoteau vinovaţi şi vrednici de aceste suplicii, pentru că se ştia că ei erau jertfiţi nu atât răzbunării publice, cât cruzimii unui singur individ”[6].

Dacă nu avem documente sigure despre toţi cei care, în timpul domniei lui Nero, şi-au dat viaţa pentru Iisus Hristos, amintirea acestor generoşi atleţi a rămas spre cinstire în diferitele Biserici. După o străveche tradiţie[7], soţia Sfântului Petru a suferit atunci moartea pentru Iisus Hristos, şi apostolul, în clipa în care ea a trecut pe lângă el, pentru a merge la chin, i-ar fi spus aceste cuvinte, minunate în simplitatea lor: ,,Aminteşte-ţi de Învăţătorul !”

Prigoana lui Nero a atras atenţia asupra creştinilor. Lumea voia să-i cunoască, să cerceteze originea lor, să-şi dea seama de dragostea frăţească pe care şi-o purtau unii altora; să analizeze dacă fărădelegile de care erau acuzaţi erau reale. Pentru a răspunde acestei curiozităţi legitime, un scriitor creştin a publicat o epistolă scrisă cu eleganţă şi bine argumentată, adresată lui Diognet. Nu cunoaştem cine era acest personaj. Cât despre autorul acestei epistole, numele său a rămas necunoscut. Din epistola însăşi se vede numai că el era un ucenic al apostolilor[8] şi în special al Sfântului Pavel[9]. El a scris într-o perioadă în care evreii îşi aduceau încă jertfele lor[10], şi în care creştinii erau prigoniţi[11]; ceea ce dovedeşte că această lucrare a apărut înainte de anul 70, când templul a fost distrus, şi în timpul persecuţiei lui Nero, care a avut loc între anii 67-68. Epistola către Diognet este cel mai vechi document apologetic care a fost scris pentru creştini contra păgânilor. Marea sa vechime cere să fie studiată cu respect. Autorul începe astfel:

,,Prea puternice Diognet, pentru că văd că te străduieşti mult să cunoşti religia creştinilor şi că te interesezi, cu multă pricepere şi cu mare grijă de creştini, ca să afli: în care Dumnezeu cred, cum se închină Lui şi cum se face că toţi creştinii nesocotesc lumea şi dispreţuiesc moartea, că nici nu socotesc dumnezei pe cei socotiţi de elini dumnezei şi nici nu ţin superstiţiile iudeilor; şi, în sfârşit, pentru că vrei să ştii ce este dragostea pe care o au unii faţă de alţii (...), de aceea laud râvna ta şi cer de la Dumnezeu să-mi dea mie puterea de a grăi aşa ca ascultându-mă, să ajungi mai bun”.

După acest preambul, autorul explică de ce creştinii nu-i cinstesc pe zeii grecilor[12].

Evreii nu-i cinstesc pe zeii grecilor, adaugă el[13], dar ei cad într-o superstiţie asemănătoare atunci când pretind că Dumnezeu are nevoie de jertfele lor sângeroase şi că riturile lor Îl cinstesc. Ei cred, de asemenea, că dau ceva Celui care nu are nevoie de nimic. Riturile iudaice[14] nu pot sluji adevăratului cult al lui Dumnezeu şi, de aceea, creştinii au dreptate să nu le practice.

Pentru ei, creştinii nu se disting de alţi oameni[15], nici prin ţară, nici prin limbă, nici prin instituţiile politice. Ei nu locuiesc în oraşe aparte; nu se folosesc de o limbă diferită de a celorlalţi şi în viaţa lor exterioară nimic special nu-i deosebeşte; ei nu-şi propun deloc să afle un secret scăpat de spiritul oamenilor curioşi şi nu se dau, după exemplul unora, drept adepţi ai unei învăţături omeneşti. Ei locuiesc deopotrivă în cetăţi greceşti sau barbare, după circumstanţe, şi în tot ceea ce ţine de îmbrăcăminte şi viaţa exterioară, nu se deosebesc deloc de cei în mijlocul cărora trăiesc. Orice ţară străină în care locuiesc devine patria lor, şi patria lor este pentru ei o ţară străină.

Ei se căsătoresc ca toată lumea şi cresc copii. Ei au o masă comună; dar căsătoria este respectată. Ei sunt din carne, dar nu trăiesc după carne; locuiesc pe pământ, dar ţara lor este în cer; se supun legilor statornicite, dar prin genul lor de viaţă sunt superiori legilor. Ei iubesc pe toată lumea şi toţi îi prigonesc. Lumea nu-i cunoaşte, dar îi condamnă; sunt omorâţi, şi moartea îi duce la viaţă. Ei sunt săraci, dar îmbogăţesc pe alţii; au nevoie de tot, şi au totul din belşug; sunt dispreţuiţi şi slava răsare pentru ei din acest dispreţ; reputaţia lor este distrusă şi se laudă dreptatea lor. Sunt acoperiţi de blesteme şi răspund cu binecuvântări; sunt copleşiţi de injurii şi îi cinstesc pe alţii; se conduc de bine, dar sunt pedepsiţi ca vinovaţi; când sunt pedepsiţi, ei se bucură ca şi când li s-ar face un bine.

Evreii duc război împotriva lor, şi grecii îi prigonesc ca şi cum ar fi străini, şi nici unii, nici ceilalţi nu îndrăznesc să mărturisească pricina urii lor. Într-un cuvânt, adaugă elocventul apologet[16], creştinii sunt în lume ceea ce sufletul este în trup. Apoi, el dezvoltă în mod admirabil acest gând, pe cât de corect, pe atât de profund.

Originea[17] religiei creştinilor este Dumnezeu care a întemeiat-o prin Cuvântul Său, care este Adevărul şi care S-a întrupat pentru a o da lumii. Autorul expune[18] care era starea tristă a omenirii înainte de întruparea Cuvântului. Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a întrupat mai devreme[19] pentru ca oamenii să fi cunoscut că, fără El, ei nu puteau decât să păcătuiască şi că iertarea nu era posibilă decât prin El.

Evlaviosul scriitor, adresându-se lui Diognet, îl face să înţeleagă ce bunuri va dobândi prin credinţă[20] şi cât este de necesar să cunoască învăţăturile Cuvântului întrupat[21]; dar aceste învăţături nu sunt pur teoretice; trebuie ca viaţa să fie conformă cu ele[22], deoarece creştinismul nu este un sistem menit să satisfacă curiozitatea inteligenţei; el constă, în principal, din practicarea virtuţii.

Autorul acestei prime Apologii creştine era, fără nici o îndoială, un om pe cât de profund creştin, pe atât de învăţat şi elocvent.

Deşi noi nu avem informaţii certe despre moartea apostolilor, se poate crede, după tradiţiiile diferitelor Biserici, că ei şi-au dat aproape toţi viaţa pentru credinţă; că mai mulţi au murit înaintea lui Petru şi Pavel sau aproape în aceeaşi perioadă. Alţii le-au supravieţuit[23], şi în mod special Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Filip. Apostolii au avut de suferit mai ales din partea evreilor în lucrarea lor apostolică[24]. Dar se ştie că ei au avut în egală măsură numeroşi duşmani printre păgâni. Se numărau încă, în vremea prigoanei lui Nero, mai mult de 70 ucenici, precum preotul Ioan din Efes[25], Varnava în Cipru şi alţii mai puţin cunoscuţi.

Alături de aceştia se disting oamenii apostolici, crescuţi la şcoala apostolilor înşişi: aceştia sunt ucenicii lui Pavel, care evanghelizau Galia; Linus, primul episcop al Romei[26]; Clement, care a condus mai târziu aceeaşi Biserică; Policarp, episcop al Smirnei, ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul; Herma, ucenic al lui Pavel, care ducea la Roma o viaţă retrasă şi cugeta la cartea sa Păstorul; Tit, retras în Creta; Timotei, la Efes; Ignatie, care i-a urmat lui Evodie la scaunul Antiohiei[27].

Ecouri credincioase ale propovăduirii evanghelice, ei au continuat lucrarea apostolilor, de la care primiseră chiar puterile cu punerea mâinilor. Astfel, fără întrerupere, apostolatul şi învăţătura curată se perpetuează în Biserică.

Mai mulţi oameni apostolici au părăsit Roma când a izbucnit persecuţia. Dintre aceştia au fost Luca şi Trofim, care s-au îndreptat către Galia, fără îndoială după moartea lui Pavel, învăţătorul lor.

Trofim, după boala care l-a reţinut în Milet, a mers să-l regăsească pe Pavel la Roma. Ducându-se în Galia, el a stabilit la Arles centrul misiunii sale. După o străveche şi respectabilă tradiţie[28], Sfântul Petru l-ar fi aşezat episcop al acestui oraş. Aceasta ne poate face să credem că el a primit de la acest apostol hirotonia episcopală, ca Sfântul Clement, alt ucenic al lui Pavel, care a fost de atunci episcop al Romei. Petru şi Pavel, uniţi în Iisus Hristos, nu alcătuiau şcoli distincte; de asemenea, noi am văzut mai mulţi ucenici, precum Marcu şi Silvan, ataşându-se, după circumstanţe, de unul sau de celălalt. Astfel se poate spune că Trofim a fost aşezat episcop de Arles de către Sfântul Petru[29].

Crisc, care era deja în Galia de mai mulţi ani, întemeiase deja acolo mai multe Biserici şi, în special, pe cea de la Vienne. Este foarte probabil că aceştia sunt cei doi apostoli care au fondat Bisericile care existau deja în cel de-al doilea secol pe malurile Garonnei[30]. Trofim muncea cu atâta râvnă în lucrarea evanghelică, încât a meritat să fie numit ,,izvorul din care toate râurile credinţei au curs asupra tuturor galilor”[31].

Crisc l-a lăsat pe Trofim în provinciile sudice ale Galiei şi s-a îndreptat către nord, până la metropola Primei Germanii[32] (Mayence).

Provinciile centrale ale Galiei au fost evanghelizate de Sfântul Luca. ,,Slujirea cuvântului dumnezeiesc, spune Sfântul Epifanie, fiind încredinţată Sfântului Luca, el a exercitat-o în mod special în Galia”[33]. Aceste cuvinte, apropiate de tradiţiile din vechea Armorike[34], ne fac să credem că Sfântul Luca şi-a manifestat râvna în special în partea Galiei numită Celtica. Sfântul Irineu[35] ne spune într-adevăr că existau Biserici în cel de-al doilea secol în acea regiune, şi el atestă că credinţa lor era curată ca aceea a Bisericilor din Germaniile Cis-Rhenane, fondate de Sfântul Crisc.

Probabil că Sfântul Luca nu s-a dus în Galia decât după Sfântul Trofim, căci noi considerăm ca probabil că el a alcătuit Evanghelia sa la Roma după moartea Apostolilor Petru şi Pavel, cu puţin înainte de cartea sa Faptele Apostolilor[36].

Aşadar, existau în primul secol Biserici organizate în Galia şi ele au făcut un asemenea progres, încât Tertulian a putut să spună, în cel de-al doilea secol, că ,,în diversele naţiuni din Galia Iisus Hristos avea numeroşi închinători”[37].

Credincioşii din Ierusalim erau conduşi, în epoca prigoanei lui Nero, de Simeon (sau Simon), unul dintre fiii Mariei şi ai lui Cleopa, numiţi fraţii Domnului. Iacov cel Drept, fratele său, fusese mucenicit la puţin timp după ce Pavel fusese trimis la Roma de către Festus[38]. Evreii, mânioşi că au fost lipsiţi de prada lor, şi-au întors furia împotriva lui Iacov[39]. Acest mare episcop Îl propovăduise pe Iisus Hristos cu atâta râvnă, încât o mare parte din populaţia Ierusalimului îmbrăţişase credinţa.

Cărturarii, fariseii şi saducheii au încercat să-l silească pe Iacov să renege credinţa în Hristos în public; ei sperau să obţină de la el această apostazie din cauza fidelităţii sale binecunoscute faţă de respectarea obiceiurilor mozaice. Ei i-au spus într-un mod făţarnic: ,,Dreptule, ca unul în care toţi trebuie să ne încredem, întrucât poporul se înşală mergând după Iisus cel răstignit, vesteşte-ne nouă care este uşa lui Iisus !” Şi el a răspuns cu glas tare: ,,De ce mă întrebaţi despre Fiul Omului ? El «şade în ceruri de-a dreapta puterii şi venind pre norii cerului» (Matei 26, 64; Marcu 14, 62)”. Un mare număr de privitori, întăriţi de această mărturie a lui Iacov, I-au adus slavă lui Iisus Hristos şi au strigat: ,,Osana Fiului lui David !”

Dimpotrivă însă, aceiaşi cărturari şi farisei ziceau unii către alţii: ,,Am făcut rău când am cerut mărturia lui Iacov despre Iisus”. La rugămintea lor, Iacov s-a urcat pe terasa templului pentru a spune poporului ce credea el despre Iisus Hristos. ,,Să-l urcăm deci acolo sus, au spus evreii, şi de acolo să-i dăm drumul jos, ca în felul acesta să se îngrozească toţi şi să nu mai creadă în el”. Şi au început să strige: ,,Vai, vai ! Până şi cel drept s-a rătăcit”. Şi, urcând pe terasă, ei s-au repezit asupra sfântului episcop care, îngenunchiind, a început să se roage, spunând: ,,Te rog, Doamne Dumnezeule şi Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac !” ,,Să-l ucidem cu pietre”, au spus duşmanii între ei. Şi l-au copleşit cu pietre.

În timp ce aruncau astfel cu pietre în el, unul din preoţii din familia lui Rihav strigă: ,,Opriţi ! Ce-i faceţi ? căci cel drept tocmai pentru voi se roagă !” Dar, în aceeaşi clipă, un piuar l-a lovit pe sfânt în cap cu maiul său de bătut lâna şi l-a omorât. ,,În acest fel, spune Hegesip, Iacov, fratele Domnului, şi-a sfârşit viaţa printr-o fericită mucenicie. El a fost îngropat în locul în care a fost lovit şi se vede încă, aproape de templu, coloana ridicată pe mormântul său. Acest Iacov a dat numeroase mărturii atât evreilor, cât şi grecilor, dovedindu-le că Iisus era Hristosul”.

Prin aceşti greci, Hegesip înţelegea pe evreii elenişti care fuseseră convertiţi în număr mare la credinţa în Iisus Hristos[40].

Mai mulţi creştini au fost ucişi împreună cu Iacov[41], din ordinul pontifului Ananus, care a profitat de moartea lui Festus şi de timpul care s-a scurs până la sosirea lui Albinus, noul guvernator, pentru a-şi satisface turbarea sa împotriva creştinismului.

Iacov nu a fost înlocuit decât după distrugerea Ierusalimului[42]. Aceia dintre apostoli şi cei 70 ucenici care mai erau încă, se reuneau în ruinele cetăţii deicide; membrii familiei lui Iisus Hristos li s-au alăturat, şi toţi împreună au chibzuit la alegerea celui care trebuia să-i urmeze lui Iacov şi să ţină, ca să zicem aşa, locul lui Iisus Hristos în Biserică. Toţi, într-un consimţământ unanim, l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Simeon, fiul lui Cleopa, fratele lui Iacov şi unul dintre cei patru fii ai lui Cleopa, pe care îi numeau fraţii lui Iisus[43].

Dar curând Simeon, ca toate rudele lui Iisus Hristos, a fost nevoit să se ascundă, deoarece distrugătorul Ierusalimului, împăratul Vespasian, a poruncit să fie căutaţi toţi evreii din familia lui David pentru a nu lăsa să supravieţuiască nici un pretendent la conducerea regatului evreiesc.

 


[1] Noi trebuie să notăm, fără a-i acorda o importanţă pe care nu o merită cu nici un calificativ, sistemul celor care au văzut în scrierile Sfântului Pavel un creştinism diferit de cel al lui Iisus Hristos şi al celorlalţi apostoli. Acest sistem nu s-a sprijinit decât pe date false şi învăţături prost înţelese. Analiza pe care am făcut-o epistolelor Sfântului Pavel răspunde acestui sistem.

[2] O nouă mărturie potrivit căreia Sfântul Petru nu a mers la Roma decât în vremea lui Nero. Prin urmare, în secolul al IV-lea încă nu se credea că el a venit acolo mai devreme.

[3] Printre aceste minuni este citată cea pe care a săvârşit-o împotriva lui Simon Magul, care venise să propovăduiască la Roma. Acest ereziarh anunţând că se va înălţa în văzduh, s-a înălţat în realitate prin puterea demonului; dar Petru făcând rugăciune, vrăjitorul a căzut la pământ şi şi-a rupt picioarele. Sfântul Chiril al Ierusalimului, relatând acest fapt (Catech., VI, § 15), spune că Sfântul Pavel s-a rugat împreună cu Sfântul Petru. El adaugă că Simon Magul a murit căzând. Arnobie, scriitor anterior Sfântului Chiril, spune că Simon, după umilinţa pe care a suferit-o, s-a retras la Brindes unde a murit (Arnobie, Adv. Gent., II, § 12). Eusebiu (Hist. Eccl., II; 13, 14) nu vorbeşte despre moartea lui Simon, menţionând totuşi că el s-a întâlnit la Roma cu Sfântul Petru care i-a combătut învăţăturile false. Theodoret (Hæret. fabul., I) vorbeşte despre acelaşi fapt fără a spune că Simon a murit în urma căzăturii. Sfântul Epifanie (Hæres., XXI; § 5) afirmă că Simon a murit căzând. Autorul Philosophumenei, anterior tuturor celor pe care i-am enumerat, relatează că Sfântul Petru s-a opus lui Simon la Roma; că ispititorul s-a dus la … (numele oraşului lipseşte din text) şi că într-o zi, şezând sub un platan, a anunţat că dacă ar vrea să-l înmormânteze de viu, el va învia din mormânt; că el a fost înmormântat, într-adevăr, dar că a fost găsit mort în groapa sa.

   Se vede, după aceste mărturii, că moartea lui Simon Magul nu este, în ce priveşte amănuntele, un fapt incontestabil. Noi vom expune curând învăţăturile acestui fals Hristos.

[4] Lactanţiu, De Mort. Persecut., § 1.

[5] Aceste cuvinte sunt ale lui Eusebiu, care citează pasajul din Tertullian menţionat în relatarea noastră (Hist. Eccl., II, 25) şi care este extras din Apologetica savantului preot din Cartagina.

[6] Tacitus, Annal., XV; § 44.

[7] Clement Alexandrinul, Stromat., VII.

[8] Epist. ad Diognet., § 11.

[9] Ibid., § 3 şi 4. El vorbeşte, în acest loc, despre ceremonii iudaice ca un adevărat ucenic al lui Pavel. Mai departe (c. 22) îl menţionează pe Pavel numindu-l simplu apostolul !

[10] Ibid., § 3 şi 4.

[11] Ibid., § 5 şi 7.

[12] Epist. ad Diognet., c. 2.

[13] Ibid., § 3.

[14] Ibid., § 4.

[15] Ibid., § 5.

[16] Ibid., § 6.

[17] Ibid., § 7.

[18] Ibid., § 8.

[19] Ibid., § 9.

[20] Ibid., § 10.

[21] Ibid., § 11.

[22] Ibid., § 12.

[23] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 11.

[24] Ibid., III, 5.

[25] Ibid., III, 39.

[26] Ibid., III, 2.

[27] Ignatie i-a urmat lui Evodie în anul 68 după Eusebiu (Hist. Eccl., III, 22), adică la un an după mucenicia Apostolilor Petru şi Pavel.

[28] Preces Episcop. Prov. Arelat. ad Leon. Pap. (Ap. Sirmond, Concil. Ant. Gall., vol. 1).

[29] Se poate crede de asemenea că Trofim a părăsit Roma înainte de moartea apostolilor; deoarece perioada exactă a sosirii sale în Galia nu poate fi stabilită de o manieră absolută.

[30] Ieronim, Epist. 53 ad Theod.

[31] Epist. Zozim. pap. ad Episcop. Gall. (Ap. Sirmond, Concil. Gall.).

[32] Gall. Christ. Prov. Mogunt.

[33] Epifanie, Hæres., 51.

[34] V.D. Lubineau, Hist. de Bretagne, I, § 5.

[35] Irineu, Cont. Hæres., I, c. 10, § 2; αίένΓερμανίαιςίδρυμέναιέκκλησίαι … ουτεένΚελτοίς.

[36] Nu se cunoaşte în ce perioadă precisă a scris Sfântul Luca. Dar Evanghelia sa a fost publicată după cea a Sfântului Marcu şi înainte de cea a Sfântului Ioan. Or, Sfântul Marcu a scris-o pe a sa cu puţin înainte de moartea Apostolilor Petru şi Pavel, adică în jurul anului 66. Sfântul Ioan murind în jurul anului 99, trebuie admis că Sfântul Luca a scris Evanghelia sa în cea de-a doua jumătate a secolului I.

[37] Tertullian, Adv. Judæos, c. 7. «Galliarum diversæ nationes ... in quibus omnibus locis Christi nomen regnat».

   După mărturii precum cele ale Sfântului Irineu şi Tertullian, şi alte documente pe care noi le-am citat, nu se poate pune la îndoială că au fost întemeiate Biserici în Galia în primul secol. Dar acesta nu este un motiv suficient pentru a admite relatările care nu au alt fundament decât legendele din Evul Mediu. Noi vom dovedi mai departe falsitatea acestor legende.

[38] Acest fapt s-a petrecut în anul 62.

[39] Eusebiu, Hist. Eccl., II, 23.

[40] Aceste ultime cuvinte ale lui Hegesip, istoric contemporan cu ucenicii apostolilor, dau de gândit că Sfântul Iacov putea foarte bine să traducă în greacă Evanghelia Sfântului Matei pentru evreii elenizaţi, aşa cum se afirmă în Synops. Script. Sac., atribuită Sfântului Atanasie.

[41] Josephus, Antiq. Jud., XX, c. 8.

[42] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 11, 12.

[43] Noi am spus că fiii lui Cleopa erau verii lui Iisus Hristos, prin mama lor Maria, soră sau verişoară a Sfintei Fecioare. Cel mai vechi istoric al Bisericii, Hegesip (Ap. Eusebiu, Loc. cit.) ne informează că Cleopa însuşi era fratele lui Iosif. Copiii săi ar fi avut astfel, un titlu dublu, veri primari sau fraţi ai lui Iisus Hristos, potrivit unei expresii uzuale în Orient.