ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 

§. 209. Soarta particulară a Bisericii Rutene sau Malorusiene din Rusia de Sud şi din estul şi nordul Carpaţilor. Peripeţiile unirii cu Biserica Romană

Curând după începutul Periodului V, adică după 1453, şi mai ales de la 1461 sau de la moartea mitropolitului Iona, ultimul mitropolit comun al Moscovei şi al Kievului, Biserica Rusiei se deosebi în Biserica Rusiei Mari şi cea a Rusiei Mici sau în Biserica Ruşilor şi a Rutenilor, în o mitropolie de Moscova şi una de Kiev.

Biserica Rusiei Mici sau a Rutenilor se întindea şi peste Carpaţi, adică spre vest şi spre sud de ei, în o parte a Ungariei de Nord, adică peste episcopia ruteană de Muncaci, existentă neîndoielnic la începutul acestui period şi formată din mânăstirea ce întemeiase pe acolo la 1360 sau 1354 Teodor Koritaovicz, principe creştin ortodox, emigrat acolo din Lituania. Dar despre istoria Bisericii Rutene sau Malorusiene de dincolo de Carpaţi, va să zică din Ungaria de Nord, vom trata în detaliu mai jos (§. 214, b) adică odată cu istoria Bisericii Ortodoxe a Românilor din Ungaria, şi în special odată cu mitropolia românilor din Transilvania, cu care acea Biserică a fost de multe ori în atingere şi în aceeaşi situaţie, deşi ea până pe la jumătatea secolului XVII, când s-a unit, sta sub jurisdicţia mitropoliei de Kiev. Aici deci vom trata numai despre celelalte Biserici Malorusiene sau Rutene, ce nu sunt situate în Ungaria, ci spre est şi nord de Carpaţi şi subordinate mitropoliei de Kiev.

Rutenii din Rusia meridională şi cei despre est şi nord de Carpaţi, numiţi azi în Austria cu predilecţie ucraini se ţineau la început de statul Rusiei, dar de la secolul XIV ei trecură un timp sub dominaţiunea Lituaniei şi apoi sub a Poloniei; în special de la 1319 (1320) Rusia Mică sau Ucraina cu capitala ei Kiev trecu sub Lituania şi pierdu independenţa ei naţională; dar când în 1386 Iagelon, mare principe al Lituaniei, trecu la tronul Poloniei, Lituania s-a unit cu Polonia, aşa că de la sfârşitul secolului XIV, rutenii din Rusia meridională şi occidentală şi cei din estul şi nordul Carpaţilor erau toţi indirect sau direct sub dominaţiunea regilor Poloniei. Mitropolia de Kiev ce se întindea în Rusia de sud-vest şi din estul şi nordul Carpaţilor, încă de la 1461 consista din arhiepiscopia de Kiev şi din 7 episcopii subordinate, adică episcopiile de Lemberg 1660 (Liov, Ljwow, Leopolis) şi Peremişl (la poloni Przemysl) în Galiţia (Rusia Roşie), episcopiile Vladimir şi Lutzk în Volhynia, episcopiile Holm (Cholm) sau Helm (Chelm) şi Pinsk în Rusia Neagră şi episcopia Poloţk în Rusia Albă.

Regiunile locuite de ruteni erau Rusia Mică sau Ucraina cu capitala Kiev, Podolia, Volhynia, Galiţia (Rusia Roşie), Rusia Neagră şi Albă. Rutenii de pe teritoriile ce erau la început cele mai multe sub dominaţiunea Lituaniei, sub a Poloniei era numai Galiţia, s-au bucurat până la 1569, adică până când Lituania a fost autonomă, de libertatea cultului conform constituţiei acestei ţări, nu tot aşa rutenii, care erau sub Polonia proprie; aici încă din secolul XIV ei au fost apăsaţi şi trataţi ca schismatici, bisericile lor se numeau sinagogi, iar ei erau lipsiţi de drepturi civile; în anul 1414 Vladislav Iagelon, regele Poloniei (1386-1434) suprimă arhiepiscopia lor Halici (Halicz) şi cu averile ei înzestră arhiepiscopia latină, pe care el a înfiinţat-o în Lemberg, sau mai corect pe care bula papei din 1412 o strămutase la Lemberg din Halici, subordinându-i totodată episcopiile latine din Peremişl, Helm (Chelm) sau Holm (Cholm), Cameniţa, Vladimir, Siret şi Kiev. Cu toate acestea, massa poporului rutean din Galiţia, ca şi ceilalţi ruteni rezistară cu bărbăţie la încercările de a-i uni cu Biserica latină.

Tocmai după jumătatea secolului XVI, adică la 1570, când iezuiţii veniră în Polonia şi prinţul Sigismund III, elev al lor, se sui la 1588 pe tronul Poloniei, pe care îl ocupă până la 1632, atât regele cât şi iezuiţii reuşiră prin silinţele lor a face pe rutenii din Polonia şi Lituania mai dispuşi la unire, mai ales când în 1569 Lituania pierdu autonomia ei şi fu contopită cu Polonia. Iezuiţii înfiinţară şcoli şi în regiunile rutenilor şi au avut dibăcia de a insufla în elevii ruteni dispreţ pentru naţionalitatea şi biserica lor. Regele, capacitat tot de iezuiţi şi mai ales de Petru Skarga, confesorul său († 1612), înjosea nobilimea şi pe episcopii rutenilor aşa că ei se simţiră vădit atinşi. Acum iezuiţii le-au dat ideea că numai de ei înşişi depinde ca prin unire să se bucure de favoarea regelui.

Cu modul acesta au reuşit a dispune la unire atât pe tinerimea ruteană, cât şi pe nobili şi episcopi. Însă Biserica Ruteană avea atunci în fruntea ei pe Onisifor Petrovici, mitropolit ortodox riguros. Cât a păstorit el nu s-a putut ajunge la nici un rezultat, numai nobilimea trecea treptat la Biserica latină şi se poloniza. Dar din nefericire pentru Biserica Ortodoxă, la 1589 veni şi la mitropolia de Kiev Ieremia II, patriarhul de Constantinopol, după ce fusese în Rusia pentru a strânge milostenia şi ridicase acolo mitropolia Moscovei la rang de patriarhie. El proceda cu oarecare asprima contra episcopilor de sub mitropolia Kievului, contra cărora erau multe plângeri; mitropolitul însuşi trebui să se retragă, fiindcă se vădi că el fusese căsătorit de 2 ori înainte de hirotonie.

Scriitori latini şi uniţi zic că episcopii de sub mitropolia Kievului n-ar fi fost destul de darnici către Ieremia II pentru milostenia ce el strângea şi de aceea ar fi căzut în disgraţia lui; dar această imputare nu este fundată: asprimea cu care proceda Ieremia n-a fost poate la timp, însă după împrejurări ea nu se putea înlătura. În locul lui Petrovici fu ales mitropolit Mihail Ragoza, bărbat slab de caracter; acum rolul iezuiţilor era cu atât mai uşor, căci între episcopi aveau doi amici: pe Chiril Terleţki, episcop de Luţk şi pe Ipatie Poşii (Posij) care la 1593 fu ales episcop de Poloţk Vladimir. Aceşti doi, inspiraţi de iezuiţi, au putut decide pe slabul mitropolit Ragoza, ca în 1594 să se ţină un consiliu serios, de nu s-ar putea face ceva pentru ameliorarea Bisericii Ortodoxe din ţară prin o unire cu Roma, dacă la aceasta ar consimţi şi celelalte Biserici Ortodoxe.

S-a decis a intra în corespondenţă cu celelalte Biserici, mai ales cu a Rusiei Mari, spre a înfăptui poate o unire a Răsăritului cu Apusul. Terleţki şi Poşii (Posij) au fost autorizaţi de o adunare a clerului şi a nobililor să facă demersuri în această privinţă; ei primiră chiar semnături în alb (blanchete) pentru corespondenţa şi actele relative la pregătirea tratativelor în cauză. Dar după sfatul curţii şi al iezuiţilor, ei au uzat de semnăturile în alb spre a se adresa îndată în numele clerului şi al nobilimii la Papa Climent VIII (1592-1605) cu rugăminte de a primi Biserica Ruteană în sânul Bisericii Romane, pe baza sinodului de la Florenţa. Spre acest scop în 1595 ei s-au dus chiar la Roma.

Papa primi cererea bucuros, iară regele Sigismund III în 1596 convoca clerul şi nobilimea rutenilor la Bereşti (Brest, Brzesc) în Lituania (Brest-Litovki), la o adunare sinodală spre a promulga unirea încheiată. La început, cea mai mare parte din adunare protestă contra actului şi declară că cei doi episcopi i-au înşelat cu unirea. Dar iezuiţii, curtea şi regele reuşiră ca mitropolitul şi 5 episcopi să primească în sfârşit unirea. Episcopii de Peremişl şi de Lemberg, împuternicitul episcopului de Muncaci, mulţi preoţi, precum şi mai toţi mirenii protestară şi acum contra unirii şi solicitară protecţia regelui; dar regele departe de a-i proteja promulgă unirea[1].

În zadar protestă contra unirii Nichifor Parrhasie, exarh patriarhal, şi Chiril Lucaris, atunci rector al unui gimnasiu din Ostrog de sub Polonia, mai târziu patriarh († 1638); cel dintâi fu închis pentru aceasta în fortăreaţa Marienburg, iar acest din urmă scăpă de temniţă numai prin fugă. Dar în fruntea ortodocşilor era atunci Constantin din Ostrog (Constantin Constantinovici Ostrojcki, † 1608), principe puternic, care la 1581 făcuse a ieşi la lumină în Ostrog cea dintâi Biblie a Bisericii Slave şi înfiinţase în Ostrog şcoala ortodoxă al cărei rector era Chiril Lucaris. Acest principe cât a trăit a ţinut viguros steagul Ortodoxiei contra iezuiţilor şi a Bisericii Romano-Catolice, dar după ce muri el înşişi fiii lui trecură la Biserica Romei şi se polonizară.

Cei 6 episcopi, după ce primiră unirea, voiră a o introduce şi în eparhiile lor, însă clerul şi poporul s-au împotrivit în partea lui cea mai mare. Pierzând însă sprijinul lor prin moartea principelui de Ostrog (1608) şi unirea devenind lege, preoţii care se împotriveau la ea au fost scoşi, iară contra poporului de asemenea s-au făcut uz de silnicii corespunzătoare. În unele biserici, soldaţii poloni constrângeau poporul a rosti simbolul credinţei sau Crezul cu adaosul Filioque, în altele studenţii polonezi, dezmăţaţi, pătrundeau cu arme, profanau tot ce-i sfânt în ele, maltratau preoţi şi credincioşi şi făceau fel de fel de necuviinţe. Unde măcar o parte din creştini mărturiseau că sunt uniţi li se preda lor biserica. Unde unirea nu se putea nici cu un chip introduce, seniorul (stăpânul moşiei) polon arenda la evrei biserica şi ortodocşii trebuiau să plătească evreului taxă, ori de câte ori voiau a li se deschide biserica.

Episcopii uniţi se arătau foarte zeloşi în a introduce unirea, lucru de tot firesc la prozeliţi. Foarte zeloşi erau şi monahii, numiţi acum vasilieni şi onoraţi de scaunul de la Roma cu protestări de favoare şi cu un egumen general sau ,,protoarhimandrit”. Iosafat Kunţevici (Kuncevici), arhiepiscop de Poloţk, a fost unul din cei mai mari propagatori ai unirii şi unul din cei mai violenţi prigonitori ai Ortodoxiei. În fanatismul şi furia lui contra celor ce se opuneau unirii a mers aşa de departe, că făcu a li se scoate şi trupurile din mormânt, ca nedemne de a zăcea în pământ sfinţit. La 1623, el expiă aceasta cu moartea, fiind omorât în Witebsk de poporul rutean înfuriat, iară Papa Urban VIII (1623-1644) îl declară ,,fericit” şi Papa Pius IX (1846-1878) îl proclamă la 1865 chiar sfânt.

În sfârşit, cei 6 episcopi au reuşit a atrage la unire cam jumătate din poporul eparhiilor lor, iar pe cealaltă jumătate continuară a o persecuta. Cele 2 eparhii Lemberg şi Peremişl au rămas însă ortodoxe. Chiar pentru jumătatea rămasă ortodoxă din celelalte 6 eparhii Teofan II, patriarhul de Ierusalim (1608-1644), umblând mult după milostenii atât în Moldova şi Muntenia, cât şi în Rusia de nord şi de sud, în 1620 hirotoni şi instală, ca locoţiitor al patriarhului de Constantinopol, pe ascuns un mitropolit ortodox de Kiev şi episcopi ortodocşi de Polock Vladimir, Luţk (Luck), Helm sau Holm (Chelm, Cholm) şi Pinsk; dar unul din aceşti episcopi, Meletie Smotriţki de Polock Vladimir obosi curând de luptă şi la 1623 trecu şi el la unire.

Sigismund avu de succesor pe fiul său Vladislav IV (1632-1648), suveran mult mai liberal şi tolerant. Acesta se sili a împăca partidele în luptă pentru religie chiar peste hotarele Poloniei; de aceea el făcu în 1645 a se convoca la Thorn şi a se ţine o conferinţă religioasă, deşi fără succes, între romano-catolici şi luterani şi reformaţi, iară la încoronarea lui promise cu jurământ şi rutenilor libertatea cultului şi drepturi egale în stat, apoi le permise a avea un mitropolit în Kiev şi încă 2 episcopi pe lângă cel de Lemberg şi cel de Peremişl, adică în Luţk şi în Maghilev (Mohilev) sau Orşa (Orsza). Ortodoxia prinse şi mai mult curaj când, curând după suirea pe tron a lui Vladislav, mitropolia din Kiev dobândi un mitropolit eminent, pe Petru Movilă, fiu de domn moldovean (1633-1646).

Acesta din primii ani ai juneţii trăi în Polonia, cu care familia lui era în amiciţie, îşi făcu acolo studiile de filozofie şi teologie la învăţători din şcoala ortodoxă de la Lemberg a rutenilor (unii zic însă că a studiat şi în Francia la Universitatea din Paris), apoi s-a tuns monah, s-a făcut preot în Biserica Ortodoxă a rutenilor şi-şi ridică un monument nepieritor înfiinţând în Kiev la 1632, deci înainte de a fi mitropolit, un colegiu ortodox, ce sub Petru cel Mare fu transformat în actuala academie duhovnicească din Kiev, iar ca mitropolit a întărit Biserica Ortodoxă din Polonia, compunând sau făcând a fi compus în opoziţie cu mărturisirea calvină, după sub numele lui Chiril Lucaris († 1638) un Catehism, confirmat de toată Biserica Ortodoxă, cu titlul: ,,Orthodoxos omologia” sau ,,Confessio ortodoxa” (§. 205). El muri la 20 decembrie 1646, dar a lăsat după dânsul o succesiune de teologi distinşi, de care s-a servit şi patriarhul Moscovei, spre a ridica cultura clerului din Biserica Rusiei Mari (§. 207).

Totuşi situaţia exterioară a Bisericii rutenilor ortodocşi nu s-a ameliorat, căci oricât de bune intenţii avea regele Vladislav IV, precum şi succesorul său, regele Ioan Cazimir (Kazimierz, 1648-1672), nobilimea polonă, condusă de iezuiţi, oprima continuu pe rutenii ortodocşi, şi prin aceasta provoca răscoale mai ales în Ucraina sau în Rusia Mică de pe Dnieprul de Jos. Rutenii ortodocşi care locuiau aici, cazacii de la Dniepru s-au răsculat de repetite ori de la 1637 contra polonilor împilători, în sfârşit la 1654 sub hatmanul Bogdan Hmelniţki († 1657) s-au aruncat în braţele Rusiei şi în armistiţiul de la Andrussov 1667, precum şi în pacea definitivă de la Andrussov (Andrussowo) din 1669 Rusia Mică sau Ucraina fu încorporată din nou la imperiul Rusiei. Astfel, mitropolia din Kiev s-a unit din nou cu Biserica Rusiei Mari; până la 1686 ea a fost subordinată patriarhului de Constantinopol, dar apoi, cu aprobarea acestuia, fu anexată la patriarhia de Moscova, existentă de la 1589.

Uniţii din Rusia Mică, relativ în mic număr, reveniră curând la Ortodoxie. Dar aceste evenimente, în loc de a face pe poloni mai circumspecţi în politica lor, îi înverşunară şi mai mult în contra rutenilor care nu erau uniţi, şi acum au voit a face pe toţi rutenii ortodocşi din Polonia să treacă la unire. În special s-au năpustit asupra eparhiilor Lemberg şi Peremişl, care încă nu fusese atinse de unire şi reuşiră ca Peremişl la 1692 şi Lemberg la 1700 să treacă la unire, mai ales că şi dincolo de Carpaţi, episcopia Muncaci a rutenilor din nordul Ungariei fu atrasă la unire din anul 1642 şi mai ales din 1649, iar în celelalte dieceze unirea făcu din nou nu puţin progres.

Rutenii care nu erau uniţi, precum şi protestanţii fură persecutaţi nu numai în modul de până atunci, ci încă la 1783 dieta Poloniei declară că dissidenţii, cum se numeau ortodocşii şi protestanţii, sunt lipsiţi şi de toate drepturile civile. Ce priveşte soarta rutenilor uniţi, ei aveau după lege drepturi egale cu polonii, dar aceştia priveau şi pe rutenii uniţi ca nefiind de condiţie egală şi numeau religia lor lege ţărănească (Hlopska viara), ba încă şi-au dat toată silinţa de a latiniza pe rutenii uniţi. Ritul grecesc, ori pe unde se putea, fu înlocuit cu cel latin, iconostasele sau tâmplele erau dărâmate şi în locul lor rămânea spaţiul deschis la altar. În deşert stăruiau uniţii a-şi menţine ritul lor, precum şi disciplina şi ierarhia lor. Deşi în acest scop ei la 1720 ţinură un sinod la Zamoşti (Samostie, poloneşte Zămosc, spre sud de Chelm), însă hotărârile acestui sinod nu s-au respectat; ei continuară a fi latinizaţi, aşa încât rutenii uniţi erau în certe necurmate cu latinii şi cu polonii.

Dar dissidenţii, lipsiţi de toate drepturile, căutară ajutor peste hotar, la coreligionarii lor, adică rutenii ortodocşi la ruşi, iară protestanţii la prusieni, şi consecinţa fu că la urma urmei Polonia se desmembră de 3 ori în 1772, în 1793 şi în 1795, fiind împărţită între Rusia, Prusia şi Austria; prin aceste împărţiri cea mai mare parte din teritoriul rutenilor trecu la Rusia, iară Galiţia (Halici) şi Lodomeria (Wolodimir, Vladimir) la Austria, pe când la Prusia a trecut împreună cu un mare teritor al Poloniei şi o mică parte de teritor a rutenilor, însă numai provizor.

Acum împărăteasa Caterina II (1762-1796) invită pe uniţii din teritoriile anexate la Rusia a se întoarce de bunăvoie în sânul Bisericii străbune şi s-au întors ca 8 milioane dintre ei, iară 2 ½ milioane au rămas în Biserica unită. Sub împăratul Pavel I (1796-1801) s-au încuviinţat pentru rutenii rămaşi uniţi trei episcopii unite: Bereşti, Poloţk şi Luţk, iară sub împăratul Alexandru I (1801-1826) la 1809, o a patra episcopie în Helm (Chelm) sau Holm (Cholm). Fiecare din cei 4 episcopi obţinu şi un episcop vicar; acesta păstorea o parte a diecezei sub conducerea episcopului diecezan. Dar cei 4 episcopi diecezani şi cei 4 episcopi vicari erau subordinaţi mitropolitului latin din Moghilev (Mohilev), care-i ţinea foarte din scurt.

Astfel au stat lucrurile până la moartea împăratului Alexandru I; iar împăratul Nicolae I (1825-1855) a separat Biserica rutenilor uniţi de ierarhia polonilor latini, subordinând-o unui ,,Colegiu spiritual unit” al ei propriu din Petersburg. El acordă rutenilor uniţi şi şcoli şi seminarii proprii, înlătură ritul latin din bisericile lor şi lucra astfel ca ei să se apropie de Biserica Ortodoxă. În adevăr împăratul reuşi ca în 1839 trei dieceze, adică Bereşti, Luţk şi Poloţk sub preşedinţia lui Iosif Siemaţko († 1868) să facă cerere de a fi primite în sânul Bisericii de stat; 3 episcopi şi 1300 preoţi au subscris decizia sinodală; numai câţiva monahi şi maici dintre rutenii uniţi sau vasilieni şi vasiliene, cum le ziceau romano-catolicii, în opoziţie cu ordinele latine, rezistară şi nu voiră a părăsi unirea. Unii dintre dânşii chiar începură agitaţii contra celorlalţi, care se întoarseră la Ortodoxie; de aceea au fost trataţi cu asprimea obişnuită la ruşi si practicată fără nici un scrupul mai ales sub împăratul Nicolae I.

Papa Grigorie XVI (1831-1846) acuză guvernul Rusiei că a smuls cu forţa 2 milioane de ruteni din Biserica Catolică; dar Rusia ripostă că a uzat de forţă numai contra celor ce făceau tulburări. A mai rămas unită numai dieceza Helm (Chelm) cu 300.000 suflete. În 1875 trecu în sfârşit şi ea la Ortodoxie sub episcopul Marcel Popeli († 1903) şi astfel toţi rutenii uniţi din Rusia s-au întors treptat la Ortodoxie, excepţie de peste 100.000, după datele romano-catolicilor, care perzistară la unire. Libertatea cultelor proclamată în Rusia la 1905 a permis celor ce perzistară la unire a se manifesta liber şi în cele 250.000 treceri de la Biserica Ortodoxă a Rusiei la cea Romano-Catolică, mai mult în Rusia de vest şi în gubernia Kievului, poate să fi fost mulţi, care au trecut din nou la unire.

Uniţii din Galiţia, care prin împărţirea Poloniei trecură sub Austria, în contrast cu uniţii din Rusia de sud, trecuţi sub dominaţia Rusiei, au rămas fideli unirii şi chiar guvernul austriac i-au păstrat cu zel în aceasta. Ultima citadelă a Ortodoxiei din Galiţia fu ,,Schitul cel Mare” de la Maniava, în districtul Stanislav, stavrapighie a patriarhului de Constantinopol, dotat la începutul secolului XVII cu mari averi de familia Movilă (Moghilă) a domnilor Moldovei şi la 1648 distins şi cu onoarea de a avea supravegherea administraţiei Mânăstirii Suceviţa a Movileştilor, situată atunci în partea Moldovei ce de la 1775 deveni provincie a Austriei cu numele Bucovina; dar la 1785, guvernul austriac suprimă acel schit şi cei din urmă monahi din el au fost repartizaţi prin mânăstirile ortodoxe ale Bucovinei.

Totuşi în Galiţia s-a mai păstrat o mică comunitate ortodoxă, la Lemberg; ea se compunea la început mai ales din negustori de naţionalitate greci şi fu subordinată episcopului ortodox din Bucovina. Cele două episcopii unite, Lemberg şi Peremişl, erau subordinate la început arhiepiscopului latin din Lemberg şi latinii le-au latinizat şi polonizat continuu. Plângerile despre aceasta nu încetară până ce de la 1807-1809 au decis pe împăratul Francisc I (1792-1835) a da rutenilor uniţi din Galiţia o mitropolie proprie, ridicând episcopia lor din Lemberg la rangul de mitropolie. Astfel, rutenii uniţi din Galiţia au devenit de drept cu totul independenţi de ierarhia latinilor; dar de fapt şi de atunci uniţii n-au scăpat cu totul de hărţuielile şi de tutela latinilor; acestea s-au manifestat chiar în timpul recent (de pe la 1870), când Roma delegă pe iezuiţi a reforma mânăstirile uniţilor spre ameliorarea disciplinei într-însele; tot aşa nu încetă şi latinizarea progresivă a ritului. Succesul cel mai recent al acesteia este că ,,misele în taină”, cum se numesc în Biserica latină liturghiile oficiate cu voce joasă, deveniră generale şi la uniţi.

Spre a consolida unirea rutenilor cu Roma, Curia Romana înfiinţă în Roma la 1886 un Collegium Ruthenicum, ce fu deschis în 1897, iară mitropolitul unit din Lemberg, Andrei Şeptiţki (Szeptycki), clădeşte în Betleem (Vitleim) o mânăstire cu biserică a rutenilor uniţi, pentru ca unirea să aibă reprezentanţi la Sfintele Locuri, cum zice el în apelul de la 1907. În anul 1884, Biserica unită din Galiţia, pe lângă mitropolia din Lemberg şi pe lângă episcopia de Peremişl, obţinu încă o episcopie în Stanislau. Ea avea în 1900 peste tot 3.134.000 suflete, adică peste 3.100.000 în Galiţia şi peste 23.000 în Bucovina; aici ea tinde a se răspândi mai ales între rutenii de aceeaşi origine, dar la ocazie şi între românii de origine străină, ca în satul Boian. Din contră, cele 200.000 de ruteni, emigraţi în timpul cel mai recent în America, au nu numai repulsiune contra tutelei episcopilor latini de acolo, ci şi înclinaţie de a se întoarce în sânul Bisericii Ortodoxe.

 


[1] N.trad.: Despre peripeţiile dramatice ale acestei uniri cf. şi Boissard, op. cit., tom II, pag. 73 scv.