ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VII-a
 
Anii 325-346
 
1
 
  • Convocarea primului Sinod Ecumenic la Niceea în Bithynia – Membrii sinodului; diversele lor caractere – Alocuţiunea Sfântului Evstatie al Antiohiei către împărat – Discursul lui Constantin – Preşedinţii sinodului – Discuţie referitoare la erorile lui Arie – Proiectul crezului prezentat de Osie – Contra-proiectul lui Eusebiu de Nicomidia – El este respins – Proiectul intermediar al lui Eusebiu de Cezareea – Dogma este aprobată, însă proiectul lui Osie este adoptat – Crezul de la Niceea – Caracterul său – Arie şi principalii săi adepţi sunt exilaţi – Arieni făţarnici care nu semnează crezul decât de teamă
  • Chestiunea Paştelui – Discuţia despre această chestiune disciplinară nu are acelaşi caracter cu cea despre chestiunea credinţei – Decretul cu privire la Paşti; este universal adoptat
  • Chestiunea schismei lui Meletie – Schisma este condamnată – Scrisoarea sinodului către Biserica din Alexandria – Scrisorile lui Constantin despre hotărârile sinodului
  • Legea celibatului propusă şi respinsă pe baza observaţiilor episcopului Pafnutie – Cele 20 canoane ale sinodului – Marile Biserici; originea patriarhiilor – Concluzia sinodului – Marele praznic oferit episcopilor de către împărat – Discursul său de rămas bun – Întoarcerea episcopilor la Bisericile lor

 

Anul 325

 

Constantin era foarte mâhnit din cauza disputelor ariene care tulburau nu numai Egiptul, ci întreg Imperiul Roman. Aceste dispute s-au complicat cu schisma lui Meletie şi chestiunea pascală. Sirienii, cilicienii şi mesopotamienii prăznuiau această sărbătoare în aceeaşi zi cu evreii şi susţineau obiceiul lor cu îndărătnicie[1]. Fiindcă scrisorile pe care Constantin le-a trimis pentru a potoli disputele ariene nu au avut efectul scontat, el a decis să convoace[2] un sinod general. În acest scop, el a trimis scrisori foarte respectuoase tuturor episcopilor pentru a-i îndemna să meargă cât mai repede posibil la Niceea, în Bithynia. El a ales acest oraş pentru că situarea sa în centrul imperiului făcea mai uşoară reunirea episcopilor din diferite provincii. În afară de aceasta, el a asigurat episcopilor şi clericilor care îi însoţeau mijloacele de transport aparţinând statului.

Ordinul imperial[3], fiind transmis în toate provinciile, episcopii, extrem de bucuroşi, s-au grăbit să ajungă în oraşul indicat. Nădejdea binelui pentru Biserică care putea să rezulte din întrunirea lor, dorinţa de a restabili pacea, fericirea de a vedea un împărat atât de minunat chemat la credinţă – acestea erau motivele care-i călăuzeau pe toţi. Reunirea atâtor oameni care nu se cunoşteau, care erau străini unii de alţii, a avut rezultate deosebite; ei au alcătuit, spune Eusebiu, o cunună preoţească compusă din cele mai frumoase flori.

Cei care aveau primul rang între slujitorii lui Dumnezeu din toate Bisericile care existau în Europa, Africa şi Asia[4] s-au reunit într-o singură Biserică care a părut să se dilate în circumstanţele date. Sirienii şi cilicienii, fenicienii, arabii şi palestinienii, egiptenii, tebanii, mesopotamienii s-au aflat reuniţi acolo. Un episcop din Persia a asistat la sinod şi s-a remarcat acolo şi un episcop scit[5]. Pontul, Galatia, Pamfilia şi Capadocia, Asia şi Frigia şi-au trimis episcopii cei mai distinşi. Tracii, macedonenii, grecii, epiroţii, în ciuda distanţei mari faţă de Niceea, au venit la sinod. Din Spania, cel mai ilustru episcop pentru elocvenţa sa, Osie[6], a participat la întrunire cu alţi episcopi din acelaşi ţinut. Episcopul oraşului regină, adică Roma, nu a venit acolo din cauza vârstei sale înaintate, dar a trimis doi preoţi pentru a-i ţine locul şi a-şi da consimţământul pentru ce s-ar fi făcut[7].

Convocând acest sinod care era ca o imagine a corului apostolic, Constantin a vrut să aducă ca omagiu Mântuitorului Hristos o cunună ale cărei flori erau legate şi împletite prin legătura păcii. Acestea sunt expresiile lui Eusebiu.

Din vremea apostolilor, credincioşi din toate naţiunile se reuneau la Ierusalim; dar la Niceea, membrii sinodului erau cu toţii slujitori ai lui Dumnezeu. S-au văzut acolo mai mult de 250 episcopi şi nu s-ar putea spune cu precizie numărul preoţilor, diaconilor şi al altor clerici care îi însoţeau.

Printre aceşti slujitori ai lui Dumnezeu[8], unii se distingeau prin înţelepciunea lor, alţii prin asprimea vieţii şi suferinţele pe care le răbdaseră. Unii s-au făcut remarcaţi prin simplitatea şi curăţia caracterului lor. Alţii erau cinstiţi mai ales datorită vârstei lor înaintate. Alţii erau în toată vigoarea tinerească a spiritului şi trupului şi nu fuseseră hirotoniţi decât de puţin timp.

În cursul şederii lor la Niceea, Constantin le-a pus la dispoziţie toate cele necesare.

Teodoret numără 318 episcopi[9]. El numeşte, printre ei, pe Iacov episcopul Antiohiei din Migdonia, oraş pe care sirienii şi asirienii îl numeau Nisibe. Iacov era renumit pentru minunile sale, în special el înviase morţi. Pavel, episcop de Neocezareea pe Eufrat, suferise mucenicia în vremea lui Liciniu; i se tăiaseră mâinile şi îi fuseseră arşi nervii articulaţiilor. Unii aveau ochiul drept scos; alţii aveau pleoapele tăiate. Printre aceştia din urmă era un egiptean, pe nume Pafnutie[10], episcop în Tebaida superioară. Un episcop din Cipru, Spiridon, se bucura de un renume mare în Biserică. Sinodul era ca o adunare de mucenici. Cu toate acestea, se întâlneau mai mulţi episcopi care gândeau ca Arie, dar care îşi disimulau sentimentele rele. Cei mai faimoşi erau Eusebiu de Nicomidia, Theognis, episcop de Niceea şi Maris, episcop de Calcedonia, în Bithynia.

Principalul lor adversar a fost Atanasie, diaconul Bisericii Alexandriei. Alexandru, episcopul Alexandriei, îi arăta o mare cinste, ceea ce i-a atras multă invidie.

Convocarea sinodului de la Niceea a produs multă zarvă în tot imperiul. Numeroşi filozofi s-au dus în Bithynia şi au început să discute cu episcopii înainte ca lucrările sinodului să fie deschise[11]. Deoarece ei se întreceau în dialectică, un episcop înzestrat cu o judecată foarte dreaptă le-a adresat aceste cuvinte: ,,Hristos şi apostolii nu ne-au învăţat nici dialectica, nici subtilităţi, ci o dogmă simplă şi clară, pe care o credem şi o practicăm făcând binele”.

Toţi au convenit că acesta era adevărul şi că trebuiau să respecte dogma, lăsând deoparte subtilităţile dialecticii. Mai ales diaconul Atanasie s-a făcut remarcat în aceste discuţii şi a atras atenţia asupra sa.

Înainte de sesiunile solemne, împăratul a cerut episcopilor să-i trimită în scris învinuirile pe care şi le-ar fi adresat unii altora, pentru a putea să le examineze. Deja el primise mai înainte câteva plângeri. Când scrisorile i-au fost aduse, el a declarat episcopilor că nu avea calitatea de fi judecătorul lor; că numai Dumnezeu putea să-i judece şi că trebuia să trimită toate plângerile judecăţii Lui. Prin urmare, a pus ca scrisorile să fie arse, în prezenţa episcopilor, şi le-a spus: ,,Hristos a poruncit să-ţi ierţi aproapele, dacă vrei ca tu însuţi să-ţi dobândeşti iertarea”. Apoi, i-a îndemnat pe episcopi să păstreze pacea şi armonia între ei.

Sesiunile sinodului au avut loc în palatul imperial, în sala din mijlocul palatului, care era locul cel mai vast care exista în Niceea[12]. Scaunele erau dispuse pe cele două laturi ale sălii şi fiecare şi-a ocupat locul care îi fusese rânduit. Toţi au păstrat, la început, o profundă tăcere, în aşteptarea împăratului. Marii ofiţeri ai curţii, care erau creştini şi îl iubeau în mod deosebit pe Constantin, au intrat mai întâi în sala sinodului şi au luat loc. A fost anunţat împăratul; cu toţii s-au ridicat imediat şi Constantin a intrat până în mijlocul sălii, semănând – după cum spune Eusebiu – cu un înger al lui Dumnezeu; mantia sa de purpură, presărată cu pietre preţioase şi ornamente de aur, arunca scânteieri. El a înaintat cu o simplitate care scotea în relief şi mai mult farmecul exterior al persoanei sale. După ce a salutat adunarea, el a mers până la marginea scaunelor, în faţa unui scaun de aur situat foarte jos, şi nu s-a aşezat decât după ce a obţinut permisiunea adunării.

Episcopii s-au aşezat după el. Atunci, acela dintre episcopi care ocupa primul loc din dreapta[13], ridicându-se, a adresat împăratului o scurtă alocuţiune, în care Îl binecuvânta pe Dumnezeu pentru că adusese un suveran atât de mare la conducerea imperiului. Vorbitorul aşezându-se, toţi aveau ochii îndreptaţi spre Constantin. Acesta, după ce a aruncat o privire veselă şi blândă asupra întregii adunări, a rostit acest discurs:

,,Dorinţa mea cea mai arzătoare era să mă pot cândva bucura de prezenţa voastră aici, dragi prieteni[14]. Acum că lucrul acesta s-a împlinit, îmi voi mărturisi făţiş recunoştinţa înaintea Împăratului întregii lumi pentru a-mi fi hărăzit, pe lângă atâtea alte faceri de bine, să-mi pot bucura ochii şi de lucrul pentru mine mai presus decât oricare altul, acela de a vă putea găzdui pe toţi laolaltă; căruia-I voi adăuga mulţumirea de a vă vedea mânaţi de un singur cuget şi stăpâniţi de acelaşi duh.

Să nu îngăduim atunci pizmaşului nostru vrăjmaş să-şi bată joc de tot ce ne este mai scump; şi – după ce, prin puterea Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, a fost spulberat din calea noastră războiul ridicat de tirani împotriva lui Dumnezeu – să nu îngăduim diavolului, iubitorului de rele, să se năpustească cu noi calomnii şi hule asupra dumnezeieştii legi. Fiindcă, după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea; ea îmi pare mult mai de temut decât o primejdie ameninţând de undeva din afară. După ce – cu îngăduinţa şi cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu – mi-am biruit unul după altul duşmanii, socoteam că nu-mi mai rămăsese decât să-mi mărturisesc recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu şi să mă bucur de bucuria celor izbăviţi de El cu mâna mea. Dar când am aflat de cearta iscată între voi (o ceartă la care nu m-aş fi aşteptat niciodată), n-am nesocotit câtuşi de puţin cele ce-mi ajunseseră la ureche, ci dimpotrivă, rugându-mă în sinea mea să-mi fie îngăduit să iau asupra mea şi această purtare de grijă, v-am chemat[15] grabnic la mine pe toţi. Iată în ce sens pot eu spune astăzi că adunarea voastră mă bucură într-atâta.

Totuşi, numai atunci am să pot eu socoti că mi s-a îndeplinit cu adevărat dorinţa, când vă voi vedea mânaţi de aceeaşi bunăvoire unii faţă de ceilalţi, şi când, deasupra tuturor, va stăpâni – singură aducătoare de armonie – pacea; pacea aceea pe care voi, ca unii ce v-aţi afierosit lui Dumnezeu, s-ar fi cuvenit să o binevestiţi în jurul vostru.

Aşadar, nu mai zăboviţi, prietenii mei, cei ce sunteţi totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor, şi Mântuitorul nostru. Începeţi prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînţelegerii voastre, şi despovăraţi-le – sub semnul păcii – de cătuşele ambiguităţii. Aşa veţi putea săvârşi şi ce Îi este plăcut Atotstăpânitorului Dumnezeu; iar mie – celui ce deopotrivă cu voi mă străduiesc a-I sluji – îmi veţi putea face darul unei bucurii fără seamăn”.

Constantin a rostit această cuvântare în limba latină. Un interpret a tradus-o în limba greacă. Apoi, împăratul a dat cuvântul preşedinţilor sinodului[16]. A început imediat o discuţie aprinsă. Împăratul asculta totul cu răbdare; se interesa de toate chestiunile care erau ridicate şi nu lua cuvântul decât cu scopul de a concilia. În aceste discuţii, el folosea limba greacă, mult mai răspândită decât latina; el vorbea cu blândeţe şi în acelaşi timp arăta că el cunoştea bine problemele ridicate. Unora el le opunea raţionamente; altora cuvinte de pace; îi felicita pe cei care vorbiseră bine; şi căuta să-i aducă pe toţi la un punct de vedere comun. El şi-a atins scopul şi, cu toţii, la sfârşit, s-au pus de acord.

Discuţia se purta pe marginea a două puncte principale: sistemul lui Arie, care rezuma toate ereziile anterioare şi chestiunea pascală[17]. S-a convenit asupra primului punct printr-o mărturisire de credinţă, care era expunerea exactă a dogmei străvechi şi s-a fixat ziua în care toţi creştinii trebuiau să prăznuiască Paştele. Pentru a ajunge la conciliere, Constantin a insistat în principal asupra acestui punct[18]: că dogma referitoare la dumnezeire era expusă cu claritate în cărţile evanghelice şi apostolice şi că ar fi mai bine să se raporteze la mărturia lor decât să recurgă la subtilităţi de dialectică. Episcopii au fost de aceeaşi părere şi marea majoritate s-a declarat în favoarea unui simbol care a fost redactat şi propus adunării[19] de către Osie.

Cu toate acestea, mai mulţi s-au opus. Eusebiu de Nicomidia, Teodot de Laodiceea, Paulin de Tir, Atanasie de Anazarbe, Grigorie de Byrouth, Aetie de Lidda sau Diospolis[20] nu au acceptat cu sinceritate simbolul şi au găsit în sinod numeroşi adepţi ai sistemului arian: Menofant de Efes, Patrofil de Scithopolis, Teognie de Niceea, Maris de Chalcedon, Narcis de Neroniada sau Irenopolis. Teona de Marmarice şi Secundus de Ptolemaida din Libia, vechi partizani ai lui Arie, s-au pronunţat de asemenea împotriva dogmei sănătoase. Opozanţii au prezentat sinodului o formulă de credinţă, în opoziţie cu cea pe care o redactase Osie. Dar ea a fost de îndată respinsă ca fiind contrară credinţei. Ea a fost atacată cu atâta energie şi a stârnit un asemenea tumult, încât toţi au abandonat-o cu excepţia lui Secundus şi Teona.

Contra-proiectul arianismului fusese redactat de către Eusebiu al Nicomidiei[21] de comun acord cu Menofant de Efes, Patrofil de Scithopolis, Teognie de Niceea, Narcis de Neroniada, Teona de Marmarice şi Secundus de Ptolemaida. El s-a străduit mai cu seamă să se folosească de expresii echivoce pentru a face să se creadă că el recunoştea dumnezeirea Fiului, pe care în realitate o respingea. Dar subterfugiile sale nu au putut să înşele sinodul. Acesta i-a opus Scriptura şi tradiţia Bisericilor care învăţau că Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, cu alte cuvinte, că El Îi este consubstanţial (ομοουσίος)[22].

Arie însuşi cunoştea acest cuvânt, cum s-a văzut din scrisoarea sa către Sfântul Alexandru, şi reproşa ortodocşilor că se serveau de el pentru a exprima credinţa adevărată. Discuţia se purtase mai cu seamă asupra acestui cuvânt, inserat de Osie în proiectul simbolului său. Cea mai mare parte a episcopilor au aderat la simbolul lui Osie ca la expresia adevăratei credinţe.

Sfântul Atanasie, care a asistat la sinod şi a luat parte din plin la discuţii, ne-a lăsat despre acest subiect învăţături care le completează pe cele ale istoricilor. Ele merită să fie culese cu grijă.

Fiind deschisă discuţia despre dogmă, episcopii au cerut arienilor, cu multă blândeţe şi politeţe, să-şi expună argumentele care militau în favoarea dogmei lor şi să se bazeze pe dovezi ferme, adică teologice, fără să se piardă în divagaţii filozofice. Ei abia au îndrăznit să deschidă gura şi toţi i-au socotit vrednici de condamnare. Se certau între ei; şi când li s-au prezentat dovezile care combăteau sistemul lor, ei au păstrat o tăcere care era mărturisirea greşelilor lor. Prin urmare, episcopii au respins expresiile echivoce pe care ei le mascaseră şi au proclamat adevărata credinţă a Bisericii[23].

Arie însuşi şi-a expus dogma înaintea sinodului.

Fiul, spunea el[24], nu participă la substanţa dumnezeiască mai mult ca celelalte fiinţe create, căci El Însuşi este o creaţie a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a creat pe noi pentru El; dimpotrivă, L-a creat pe El pentru noi. Dumnezeu era la început singur şi Cuvântul nu era cu El; dar atunci când a vrut să ni-L creeze, El L-a creat, I-a dat numele de Cuvânt, de Fiu, de Înţelepciune şi L-a făcut mijlocitorul creaţiei noastre. Ca toate celelalte fiinţe create, El a fost creat prin voinţa Tatălui, dar El nu este produsul propriu şi natural al Tatălui; numai prin har El a devenit Fiul Său. Dumnezeu, care a existat dintotdeauna, a vrut ca Fiul să existe, aşa cum El a vrut să existe toate celelalte fiinţe. Prin urmare, Fiul nu este decât un produs creat care nu poate să cunoască substanţa necreată, veşnică; care nu poate nici măcar să-şi cuprindă propria fire.

Auzind astfel de blasfemii, Părinţii sinodului şi-au astupat urechile; ei au declarat în unanimitate că cel care le profera era un eretic demn de a fi condamnat. De aceea ei au aruncat anatema asupra lui şi au declarat că sistemul său se opunea credinţei Bisericii. Ei au făcut această judecată în deplină libertate şi fără a suferi nici cea mai mică presiune. Ei considerau că arianismul ducea direct către iudaism şi chiar către păgânism, şi că cei care susţineau astfel de erori nu meritau numele de creştin.

Pentru a scăpa de subterfugiile arienilor, Părinţii sinodului au socotit că trebuiau să declare că Fiul este din substanţa Tatălui; că El Îi este consubstanţial[25]. Acest cuvânt era susceptibil de a primi un sens eronat. Sabelie a abuzat de aceasta pentru a spune că, dacă Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, El nu constituie decât aceeaşi persoană cu Tatăl, căci altfel s-ar admite că substanţa dumnezeiască este divizibilă. Din cuvântul consubstanţial admis ca ortodox, el stabilea tăgăduirea Treimii.

Cuvântul a fost folosit cu acest sens în discuţiile sinodului de la Antiohia împotriva lui Pavel de Samosata. Dacă Fiul şi Sfântul Duh sunt consubstanţiali cu Tatăl, spunea Pavel, rezultă că în Dumnezeu există trei Fiinţe, una care are întâietate şi două care emană din aceasta; există deci trei Dumnezei. El adăuga: dacă se spune că Fiul a fost un om căruia I S-a conferit titlul de Dumnezeu, substanţa lui Dumnezeu rămâne unică şi intactă. Pentru a evita capcana pe care le-o întindea Pavel de Samosata, episcopii au respins cuvântul consubstanţial în sensul pe care i-l dădea acesta, ca şi în sensul pe care-l susţinea Sabelie, şi au declarat că Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, existând dinainte de crearea firii omeneşti cu care Cuvântul a fost unit în mod ipostatic.

Arie admitea, împreună cu Părinţii de la Antiohia, că Hristos este Cuvântul, care exista anterior unirii Sale cu firea omenească şi chiar existând înainte de toţi vecii; dar el afirma că a fost creat înainte de toţi vecii; în consecinţă, că El nu a ieşit din toată veşnicia substanţei Tatălui. Pentru a respinge cuvântul consubstanţial, el se întemeia pe sensul pe care Sabelie îl dăduse acestui cuvânt pentru a ataca Treimea.

Părinţii de la Niceea aveau de evitat un dublu obstacol pentru a nu cădea în sabelianism condamnând arianismul. Este ceea ce au făcut în expunerea lor de credinţă, în care au afirmat dogma unei substanţe unice în Dumnezeu şi cea a Treimii persoanelor. În acest fel, cele două erezii erau condamnate şi dogma universală era perfect pusă în lumină.

Partizanii lui Arie propuneau să se înlocuiască cuvântul consubstanţial cu expresia: care vine de la Dumnezeu; ei au ataşat acestei expresii de la Dumnezeu (ex Deo) un sens neortodox; Părinţii sinodului au înţeles viclenia lor. Ei au acceptat cuvântul ex Deo, dar l-au explicat spunând că Fiul nu vine de la Dumnezeu în acelaşi mod cu fiinţele create; că El este o veritabilă emanaţie din substanţa Sa. Se poate spune despre toate fiinţele create că ele vin de la Dumnezeu, deoarece El este cel care le-a creat prin Cuvântul Său; dar nu se poate spune decât despre Cuvântul că vine de la Tatăl, ceea ce vrea să spună că El este din substanţa Tatălui, exprimare care nu se aplică pentru nici o fiinţă creată.

Expresiile din substanţa Tatălui şi consubstanţial nu existau în Sfânta Scriptură; dar ele exprimau în mod desăvârşit credinţa Bisericii; iată de ce Părinţii au recurs la ele, siliţi să le folosească pentru a dejuca subterfugiile arienilor.

Ei nu au inventat aceste expresii, aşa cum i-au învinuit mai târziu arienii, ci le-au împrumutat de la Părinţii din vechime[26].

Slujindu-se de acest cuvânt, Părinţii sinodului nu au considerat că sunt învestiţi cu o autoritate personală pentru a judeca credinţa[27]. Ei au declarat numai ,,ceea ce credea Biserica Universală”. Ei au avut grijă să explice că nu alcătuiau câtuşi de puţin o dogmă nouă; că declarau numai ceea ce apostolii învăţaseră şi ceea ce Biserica crezuse întotdeauna.

Aşa se exprimă Sfântul Atanasie.

Eusebiu de Cezareea[28] s-a pronunţat iniţial împotriva cuvântului consubstanţial din cauza sensului greşit pe care i l-a dat Sabelie; dar el ştia de asemenea că Părinţii din vechime au folosit acest cuvânt pentru a expune adevărata dogmă. Din momentul în care a aflat că sinodul de la Niceea a dat acestei expresii acelaşi sens ca Părinţii din vechime, el a acceptat în mod sincer simbolul şi a scris de la Niceea Bisericii sale o scrisoare în care se exprima astfel[29]:

,,Desigur că voi toţi aţi aflat şi din altă parte despre cele ce s-au discutat în legătură cu credinţa bisericească în marele sinod, convocat la Niceea, fiindcă s-a obişnuit ca zvonul să o ia înaintea unei expuneri precise despre cele întâmplate.

Totuşi, ca să nu vi se expună altfel, prin astfel de zvonuri cele hotărâte despre adevărul credinţei v-am trimis neapărat vouă mai întâi, formula despre credinţă, propusă de noi şi apoi o alta pe care au publicat-o nişte episcopi care au făcut adăugiri la cuvintele noastre.

Deci, scrisoarea noastră, citită în prezenţa preaiubitului de Dumnezeu împărat şi declarată că este bună şi corectă este în felul următor.

Credinţa expusă de noi.

După cum am apucat de la episcopii dinaintea noastră şi din prima catehizare – şi atunci când am primit baia botezului şi după cum am învăţat din dumnezeieştile Scripturi şi cum credem şi învăţăm şi pe alţii în însăşi activitatea preoţească şi episcopală, tot aşa crezând şi acum, declarăm credinţa noastră care este aceasta:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute.

Credem şi într-Unul Domn, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, viaţă din viaţă, Fiul, Unul Născut, cel mai întâi născut decât toată creatura, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, prin Care toate au fost.

Credem şi în Cel ce pentru mântuirea noastră S-a întrupat şi a trăit între oameni, şi a suferit şi a înviat a treia zi şi S-a înălţat la Tatăl şi va veni iarăşi întru slavă, ca să judece pe cei vii şi pe cei morţi.

Credem şi într-Unul Duh Sfânt.

Credem că fiecare dintre aceştia este şi există: Tatăl, cu adevărat Tată, Fiul cu adevărat Fiu şi Duhul Sfânt, cu adevărat Duh Sfânt, după cum şi Domnul nostru, trimiţând la propovăduire pe ucenicii Lui le-a spus: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19).

Despre acestea şi noi afirmăm cu tărie că aşa ţinem şi aşa gândim şi aşa am ţinut şi înainte şi până la moarte să fim legaţi de această credinţă, anatematizând orice erezie nelegiuită.

Mărturisim că am gândit acestea din inimă şi din cuget, aşa cum ne cunoaştem pe noi înşine şi gândim şi acum şi spunem din sinceritate despre Dumnezeu Atotputernicul şi despre Domnul nostru Iisus Hristos, având a arăta prin dovezi şi a vă convinge că am crezut şi am propovăduit tot aşa şi în timpurile trecute.

După ce am expus această credinţă, nu a avut loc nici o combatere. Ci însuşi împăratul nostru cel prea iubit de Dumnezeu a mărturisit, cel dintâi, că această expunere cuprinde învăţăturile cele drepte şi că tot aşa şi el însuşi a făgăduit să gândească. Totodată a îndemnat pe toţi să fie de acord cu această expunere, să subscrie punctele de învăţătură şi să fie de aceeaşi părere cu acestea, adăugând numai cuvântul de o fiinţă (ομοουσίος).

Şi pe acest cuvânt l-a explicat, zicând să nu se spună că este de o fiinţă, în ce priveşte suferinţele trupeşti, nici că a luat fiinţă din Tatăl prin despărţire, sau printr-o separaţie, fiindcă nu este cu putinţă ca firea cea imaterială, inteligentă şi fără de trup, să fi luat pentru sine o suferinţă trupească. Astfel de învăţături se cuvine să le medităm cu cuvinte dumnezeieşti şi negrăite.

Prea înţeleptul şi evlaviosul nostru împărat gândea astfel de lucruri, iar episcopii au compus această scrisoare în legătură cu adăugirea cuvântului de o fiinţă (ομοουσίος)”.

Eusebiu dă aici simbolul, aşa cum îl vom cita mai jos; apoi, el adaugă:

„Iar după ce s-a primit această formulă de către episcopi, noi nu lăsăm fără lămurire din nou, cum s-a spus, expresiile din fiinţa Tatălui şi de o fiinţă cu Tatăl.

Cum însă de acum se agitau întrebări şi răspunsuri judecata a cântărit cu atenţie sensul expresiilor menţionate. Astfel s-a mărturisit că din fiinţă arată că Fiul este din Tatăl şi că nu există ca o parte a Tatălui.

Nouă ni s-a părut că este bine să consimţim la această explicaţie, fiindcă învăţătura adevărată ne arată că Fiul este din Tatăl şi că nu este o parte a fiinţei (esenţei) Acestuia. De aceea şi noi înşine ne alăturăm acestui înţeles şi nicidecum nu excludem această expresie, având în faţa ochilor noştri dorinţa de pace şi să nu ne depărtăm de dreapta înţelegere.

Pe lângă aceasta am primit şi expresia născut şi nu făcut fiindcă ceea ce este făcut este o denumire comună a celorlalte făpturi făcute prin Fiul, de la care Fiul nu are nimica asemănător (mai înainte de întrupare). De aici rezultă că El nu este o creatură, asemenea celor făcute prin El, ci substanţa (fiinţa Sa) este mai presus decât toată făptura. Cuvintele dumnezeieşti ne învaţă că această fiinţă S-a născut din Tatăl, felul naşterii fiind inexprimabil şi neînţeles de toată firea cea născută.

Tot aşa şi în ce priveşte expresia că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl raţiunea care cercetează înţelege că nu este de o fiinţă după felul trupurilor şi nici prin asemănare cu vieţuitoarele muritoare, nici prin împărţirea fiinţei (substanţei) sau despărţirea ei şi nici prin vreo suferinţă, sau prin prefacere, sau înstrăinarea puterii Tatălui, căci fiinţa (firea) Tatălui nenăscut este străină de toate acestea.

Expresia de o fiinţă cu Tatăl poate să precizeze că Fiul lui Dumnezeu nu are nici o asemănare cu creaturile cele născute şi că este întru toate asemenea numai cu Tatăl, Carele L-a născut şi că nu este din vreun alt ipostas, sau substanţă, ci numai din Tatăl. Aşa şi mie însumi, când am cercetat acest fel (de interpretare) mi s-a părut că este bine să-l accept, fiindcă am aflat că unii episcopi dinainte, învăţaţi şi vestiţi, şi unii scriitori, în expunerea teologiei despre Tatăl şi despre Fiul au folosit expresia de o fiinţă (ομοουσίος).

Acestea să fie spuse despre credinţa formulată la care toţi am fost de acord, nu fără cercetare, ci după părerile exprimate şi discutate în prezenţa însăşi a împăratului, celui prea iubit de Dumnezeu, şi consimţite din motivele despre care s-a discutat mai înainte.

Am socotit că trebuie primită şi anatematisma alcătuită de către episcopii din sinod după formula de credinţă ca să se oprească a se folosi cuvinte nescripturistice din cauza cărora s-a produs aproape toată dezordinea din Biserică.

Fiindcă nici o Scriptură inspirată nu a folosit expresiile: din cele ce nu sunt, a fost un timp când nu a fost, sau altele adăugate după aceea, nicidecum nu s-a părut că este îngăduit să se spună, sau să se înveţe acestea.

Noi am fost de acord cu ceea ce bine s-a hotărât, fiindcă înainte de acest timp, nicidecum nu am obişnuit să ne folosim de aceste expresii.

Acestea vi le-am trimis neapărat, prea iubiţilor, ca să arătăm cele hotărâte în discuţiile şi adunările noastre, cum am rămas pe bună dreptate de atunci şi chiar şi până azi, când cele scrise altfel ne-au neliniştit. Atunci am primit în linişte cele ce nu ne întristau, fiindcă noi, cercetând cu răbdare înţelesul cuvintelor, ni s-a părut că au o potrivire evidentă cu cele mărturisite de noi în formula noastră de credinţă”.

Această frumoasă epistolă răspunde acuzaţiilor aduse doctului episcop de Cezareea şi explică foarte bine conduita pe care el a avut-o până atunci. El nu a acceptat formulele lui Arie, dar anumite expresii de care se serveau ortodocşii puteau fi înţelese într-o manieră eronată. Din momentul în care sensul acestor cuvinte a fost stabilit şi ortodoxia a fost salvată, Eusebiu le-a acceptat fără dificultate.

Sfântul Atanasie a citat în mod elogios epistola episcopului Cezareei[30], care merita această cinste.

După documentele citate, s-au propus trei formule de credinţă la sinodul de la Niceea. Formula de credinţă a lui Eusebiu de Nicomidia a fost respinsă fără ezitare ca eretică; cea a lui Eusebiu de Cezareea a fost adoptată, cu condiţia de a se insera în ea cuvântul consubstanţial. Osie a prezentat formula care a fost adoptată, după ce sensul cuvântului consubstanţial a fost stabilit într-o manieră ortodoxă şi ferit de orice interpretare falsă.

Aceasta este formula de credinţă promulgată la Niceea[31]:

,,Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, adică din fiinţa (εκ της ουσίας) Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o fiinţă (όμοόυσιος) cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi cele de pe pământ.

Credem în Cel care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră S-a pogorât din cer şi S-a întrupat şi S-a făcut om şi a suferit şi a înviat a treia zi; S-a suit la cer şi vine ca să judece pe cei ce trăiesc şi pe cei morţi.

Credem şi în Duhul Sfânt.

Iar pe cei care spun că: a fost un timp când (Fiul) nu era, că nu a fost înainte de a fi născut, precum şi că a fost făcut din cele ce nu există, sau că (Fiul) este dintr-un alt ipostas, sau substanţă (decât Tatăl) sau zic că Fiul lui Dumnezeu este schimbător şi nu mereu acelaşi, Sfânta Biserică sobornicească şi apostolică îi anatemizează”.

Aceasta a fost redactarea primară a simbolului de la Niceea. El era conform cu vechile simboluri pe care noi le-am citat după Părinţii anteriori şi care erau în uz în Bisericile particulare; dar el a fost primul care a primit caracterul sobornicităţii; el era îndreptat, în detaliile sale, mai ales împotriva erorilor arianismului. Prin terminologia lor exactă şi clară, membrii sinodului, confirmând credinţa admisă întotdeauna, anulează toate subtilităţile ereziei.

Arie a refuzat să semneze această formulă de credinţă şi a fost depus. Eusebiu al Nicomidiei şi Teognie de Niceea au consimţit, cel puţin în aparenţă, să admită formula, dar au refuzat să subscrie depunerea lui Arie[32]. Constantin l-a exilat pe Arie şi i-a interzis să mai intre vreodată în Alexandria. Teona de Marmarice şi Secundus de Ptolemaida au fost de asemenea exilaţi. Eusebiu al Nicomidiei şi Teognie de Niceea nu au fost exilaţi decât după sinod, cum se va vedea în continuarea relatării. Aceşti episcopi, ca toţi cei care l-au susţinut pe Arie, nu au semnat decât în mod făţarnic şi de teama exilului[33]. De îndată ce au putut să revină asupra semnăturii lor şi să atace sinodul de la Niceea, fără a risca să fie izgoniţi, au făcut-o cu o obrăznicie nemaiauzită, cum vom vedea în continuare.

După condamnarea dogmei lui Arie, sinodul a trecut la chestiunea pascală. Discuţia a avut cu totul alt caracter. Atunci când era vorba despre credinţă, Părinţii se mulţumeau să spună: Aşa crede Biserica universală. ,,Ei mărturiseau, adaugă Sfântul Atanasie[34], ceea ce ei au crezut întotdeauna şi au promulgat nu o dogmă nouă, ci o dogmă apostolică. Ceea ce ei au dat în scris nu era invenţia lor, ci ceea ce învăţaseră apostolii”.

Această observaţie a Sfântului Atanasie stabileşte cu limpezime natura autorităţii episcopale în deciziile de credinţă. Episcopii nu au nici un drept asupra dogmei, ei nu pot să introducă în dogmă o învăţătură nouă; datoria lor este de a proclama ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce Biserica universală a crezut întotdeauna.

Discuţia referitoare la fixarea datei Paştelui a avut cu totul alt caracter. Era vorba despre o chestiune pur de rânduială, ecleziastică prin natura sa şi putând fi, în consecinţă, rezolvată cu autoritate de către episcopi, primii păstori ai Bisericii şi învestiţi cu o autoritate dumnezeiască pentru a o cârmui. Prin urmare, Sfinţii Părinţi ai Sinodului de la Niceea nu au spus ca în chestiunea de credinţă: ,,Aşa crede Biserica universală”, ci au utilizat formula: ,,Ceea ce urmează a fost hotărât”.

Această remarcă este a Sfântului Atanasie.

Hotărârea Sinodului de la Niceea referitoare la Paşti nu s-a păstrat. Cu toate acestea[35], se ştie că acea hotărâre poruncea a nu se prăznui această sărbătoare în aceeaşi zi cu iudeii, ci doar în duminica ce urma după cea de-a paisprezecea zi a lunii după echinocţiul de primăvară.

Pentru a stabili această dată, sinodul a hotărât ca Biserica Alexandriei, cunoscută de multă vreme pentru cunoştinţele sale de astronomie, să fie însărcinată cu această problemă şi ea să comunice hotărârea sa Bisericii Romei. Biserica Romei, situată în prima capitală a imperiului, având legături mai facile cu provinciile cele mai îndepărtate, a fost însărcinată să le facă cunoscută acestora data indicată de către Biserica Alexandriei.

Hotărârea de la Niceea nu a rezolvat toate dificultăţile, căci la Roma se calcula echinocţiul altfel decât la Alexandria şi, cu toate că această din urmă Biserică a fost însărcinată cu calculul, la Roma s-a refuzat să se accepte deciziile sale, fapt care a întreţinut în continuare câteva divergenţe în prăznuirea Paştelui, între Răsărit şi Apus, deşi toţi au fost de acord cu legea promulgată de primul Sinod de la Niceea[36].

Sinodul s-a ocupat de asemenea de schisma lui Meletie. Actele cinstitei adunări nu au ajuns până la noi[37], noi nu găsim informaţii privind această chestiune şi cea a Paştelui decât în epistolele de înştiinţare care au fost adresate tuturor Bisericilor. Aceste documente preţioase aparţin istoriei şi noi trebuie să le înregistrăm integral.

,,Sfintei şi marei prin harul lui Dumnezeu Biserici a alexandrinilor[38] şi fraţilor preaiubiţi, din Libia şi Pentapole, episcopii care s-au adunat la Niceea şi care au participat la marele şi Sfântul Sinod, trimit salutări în Domnul.

Fiindcă prin harul lui Dumnezeu şi sprijinul[39] preaiubitorului de Dumnezeu, împăratului Constantin[40], care ne-a adunat din diferite provincii şi oraşe, s-a format marele Sfânt Sinod la Niceea, s-a crezut necesar ca să se trimită şi la voi scrisori din partea acestui întreg Sfânt Sinod, ca să ştiţi cele ce s-au propus, s-au cercetat şi cele ce s-au hotărât şi au fost întărite.

Mai întâi s-au discutat cele în legătură cu nelegiuirea lui Arie, în prezenţa preaiubitului nostru împărat Constantin, şi s-a hotărât în unanimitate să fie anatematizată învăţătura nelegiuită a acestuia precum şi cuvintele şi ideile lui blasfemiatoare de care se foloseşte ca să hulească, zicând că Fiul lui Dumnezeu este din cele ce nu sunt, că mai înainte de a fi fost născut nu a existat, că a fost un timp când nu a fost şi că avea să fie socotit [să ajungă] Fiul lui Dumnezeu prin libera Sa alegere între viciu şi virtute.

Sfântul Sinod a anatematizat toate acestea, susţinând ca nicidecum să nu se asculte o atât de nelegiuită învăţătură şi nebunie de cuvinte atât de hulitoare.

Cele scrise despre ce fel de sfârşit a avut Arie, sau aţi auzit, sau veţi auzi, ca să nu părem că noi insultăm pe un om care şi-a primit răsplata cuvenită pentru păcatul său.

Nelegiuirea lui a avut atât de mare putere încât a atras şi pe Teona al Marmaricei şi pe Secundus al Ptolemaidei. Dar şi aceştia au primit pedeapsa lor.

Însă, după ce harul lui Dumnezeu a scăpat Egiptul de această înşelătorie şi blasfemie a lui Arie, precum şi de acele persoane care îndrăzniseră să producă tulburare şi discordie între credincioşii, care înainte trăiau liniştiţi, au mai rămas acum cele în legătură cu cutezanţa lui Meletie şi a celor hirotoniţi de el[41]. Despre cele hotărâte despre aceştia în sinod vă arătăm acum, fraţi preaiubiţi.

S-a găsit deci cu cale, fiindcă sinodul a fost mai îndurător, [căci după dreapta judecată nu merita nici o îngăduinţă], ca Meletie să rămână în oraşul său, dar să nu mai aibă nici o putere, nici să aleagă, nici să hirotonească şi nici să se arate în vreun ţinut, sau oraş în acest scop, dar să-şi păstreze numai numele demnităţii sale ierarhice. Cei aşezaţi de el ca episcopi, fiind întăriţi printr-o hirotonie mai sfântă, să fie reprimiţi în comuniune după aceasta, adică să aibă şi ei dreptul şi să oficieze, dar să fie neapărat în rândul al doilea după cei rânduiţi în fiecare parohie sau biserică şi hirotoniţi mai înainte, în timpul preacinstitului şi împreună liturghisitorului nostru Alexandru [al Alexandriei]. Aceştia să nu aibă putere să aleagă pe cine le-ar plăcea, sau să propună în numele cuiva sau, în general, să facă ceva fără ştirea episcopilor Bisericii soborniceşti şi apostoleşti, ascultători ai lui Alexandru.

Iar episcopii care prin harul lui Dumnezeu şi rugăciunile voastre nu se află în nici o schismă, ci sunt fără nici o pată în Biserica sobornicească şi apostolească, să aibă puterea şi să aleagă şi să înscrie numele celor demni de a fi clerici şi, în general, să facă toate după legea şi rânduiala bisericească.

Dacă însă, vreodată, s-ar întâmpla ca vreunuia din cei ce sunt în conducerea Bisericilor să i se sfârşească zilele, atunci să se înalţe în demnitatea celui care a murit unul din cei despre care am discutat până acum, dar numai dacă s-ar arăta vrednic şi poporul l-ar alege şi totodată dacă l-ar accepta şi confirma episcopul soborniceştii Alexandrii.

Acest lucru s-a acordat tuturor celorlalţi episcopi, dar în ce priveşte persoana lui Meletie nu s-au convenit acestea, din cauza neorânduielii lui de la început şi a îndrăznelii şi a cugetului său, ci să nu i se dea nici o putere de autoritate unui om care ar putea să producă iarăşi aceleaşi neorânduieli.

Acestea sunt întâmplările importante şi deosebite din Egipt şi din preasfânta Biserică a Alexandriei. Dacă s-a canonisit sau s-a dogmatizat şi altceva, când a luat parte domnul şi preacinstitul împreună liturghisitorul şi fratele nostru, Alexandru al Alexandriei, el însuşi, ca unul care a fost de faţă, vă va spune lămurit, căci a fost şi autor şi părtaş la cele ce s-au petrecut în sinod.

Vă vestim şi despre înţelegerea în legătură cu Sfintele noastre Paşti, că adică, după dorinţele voastre, s-a rezolvat şi această problemă, încât toţi fraţii din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paştele odată cu romanii şi cu voi şi cu toţi care ţin Paştele de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi[42].

Bucuraţi-vă, deci, de reuşita celor discutate şi de pacea şi buna înţelegere între toţi, precum şi de faptul că toată erezia a fost înlăturată. Să primiţi şi cu mai mare cinste şi cu mai multă dragoste pe împreună liturghisitorul nostru şi episcopul vostru Alexandru, cel care ne-a bucurat pe noi cu prezenţa sa şi care, la aşa vârstă, a depus atâta osteneală ca să împace cele de la voi.

Rugaţi-vă şi pentru noi toţi, ca cele ce s-au părut că au fost bine hotărâte să rămână statornice prin Domnul nostru Iisus Hristos, făcute după cum am fost încredinţat după buna voinţă a lui Dumnezeu şi Tatăl, în Duhul Sfânt, căruia I Se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin”.

Hotărârea luată în privinţa lui Meletie a fost generalizată într-unul din canoanele sinodului, cum o vom prezenta mai jos.

Pentru a completa învăţăturile date în această scrisoare sinodală despre actele sinodului, va fi util să analizăm epistolele pe care le-a trimis împăratul Constantin diferitelor Biserici.

Prima sa epistolă este adresată episcopilor care nu au putut să participe la sinod; în această epistolă, împăratul nu menţionează decât problema pascală. ,,Cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă – spune el[43] – ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură credinţă, o dragoste neîntinată precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor. Dar întrucât în această privinţă nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare şi nestrămutată altfel decât prin convocarea tuturor – sau măcar a majorităţii – episcopilor şi prin amănunţita consultare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei noastre credinţe, voi n-aţi pregetat a vă aduna – ba încă a veni chiar în număr cât mai mare (voi adăuga aici că am fost eu însumi de faţă, ca şi cum aş fi făcut parte din cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de voi, în slujba aceluiaşi scop, îmi face atâta bucurie ?)”.

,,Făcutu-s-a sfat şi pentru prăznuirea preasfintei sărbători a Paştelui; şi a părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeaşi dată. [...] Înainte de orice, ni s-a părut lipsit de cuviinţă ca noi să ţinem un praznic atât de sfinţit ca acesta după acelaşi tipic cu iudeii, care, prin josnica lor crimă, şi-au întinat mâinile, şi care din aceasta au rămas ca nişte orbi la suflet. [...] Se cade ca voi să primiţi harul lui Dumnezeu – adevărată poruncă dumnezeiască – cu inima deschisă: pentru că toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot atâtea arătări ale voii dumnezeieşti”.

Aplicarea hotărârilor de la Niceea cu privire la meletieni dând naştere câtorva tulburări, Constantin a scris Bisericilor din Egipt pentru a confirma hotărârile sinodului şi a-i îndemna pe episcopi să se supună[44]. El a scris în particular Bisericii soborniceşti din Alexandria pentru a-i comunica hotărârile sinodului împotriva lui Arie[45]. El a arătat atâta râvnă împotriva acestui eretic, încât a poruncit, sub pedeapsa cu moartea, să i se ardă cărţile[46]. Arie, spunea el, este la fel de vinovat ca Porfir, autorul lucrărilor infame împotriva religiei, lucrări care şi-au meritat soarta, fiind distruse.

Pentru a înfăptui o pace deplină în Biserică, Constantin ar fi dorit să pună capăt schismei lui Novaţian, care avea încă adepţi. Episcopul lor era un oarecare Acesie. Constantin l-a chemat la sinod şi el s-a dus acolo[47]. După ce a fost promulgat simbolul şi a fost adoptată hotărârea pentru prăznuirea Paştelui, împăratul l-a întrebat pe Acesie dacă acceptă cele două hotărâri. Cu siguranţă, eu le accept, a răspuns episcopul schismatic, şi aceste decizii sunt apostolice. Atunci, adăugă Constantin, de ce staţi separaţi ? Acesie a intrat în amănunte lungi privind raţiunile schismei sale, care exista din timpul domniei lui Decius, şi a pretins că toţi căzuţii nu puteau să aştepte de la Biserică o iertare pe care ea nu le-o putea da. ,,Voi vreţi să mergeţi la ceruri singuri şi fără ajutor, a răspuns Constantin. Ei bine, puneţi scara şi urcaţi-vă acolo”.

El nu a dat mai multă importanţă conducătorului unei secte care nu mai avea deloc adepţi.

După ce s-au terminat chestiunile de credinţă şi unitate a Bisericii, sinodul a adoptat legile sau canoanele pentru îndreptarea moravurilor[48]. Câţiva episcopi au propus ca episcopii, preoţii şi diaconii să se despartă de soţiile lor după hirotonia lor, şi să trăiască în celibat. Episcopul Pafnutie s-a opus cu vehemenţă acestei propuneri. Acest personaj respectabil, crescut încă din copilărie într-o mânăstire, nu fusese niciodată căsătorit. Vrednicia sa a făcut să fie ales episcop într-un oraş din Tebaida superioară. Minunile lui l-au făcut celebru. El L-a mărturisit pe Iisus Hristos în timpul prigoanei şi i-a fost scos un ochi. Constantin îl cinstea în mod special; el îl invita adesea la palat şi săruta cu respect cicatricile slăvitelor sale răni.

Noua lege a celibatului fiind propusă şi fiecare episcop fiind consultat, Pafnutie s-a ridicat în mijlocul adunării şi, ridicând glasul, a strigat: ,,Voi nu trebuie să impuneţi acest jug inadmisibil clericilor. Căsătoria este cinstită şi patul nupţial este neîntinat. Asprimea voastră prea mare va prejudicia Biserica în loc să-i fie de folos; căci nu se vor putea supune toţi disciplinei unei înfrânări depline; şi se va ajunge la încălcarea curăţiei lor şi a soţiilor lor. Relaţiile bărbatului cu soţia sa sunt curate. Prin urmare, este suficient, după vechea tradiţie a Bisericii, ca cei care sunt ridicaţi la rangul ecleziastic să nu se mai poată căsători după hirotonia lor; dar nu trebuie să se despartă nici un cleric de femeia cu care s-a însoţit în mod legitim de când era încă laic”.

Cuvintele lui Pafnutie au făcut o impresie cu atât mai mare cu cât el era cunoscut de toţi pentru curăţia moravurilor sale. Sinodul a fost de acord în unanimitate cu opinia lui. Se lăsa libertate celor care, după hirotonie, vroiau să se despartă de soţiile lor şi să trăiască în celibat. Nu era o raritate atunci a vedea clerici ridicându-se la această desăvârşire.

După vechea tradiţie a Bisericii, episcopii puteau prin urmare să trăiască cu soţiile lor, la fel ca preoţii şi diaconii; dar nici unii, nici alţii nu puteau să se căsătorească după hirotonia lor, decât dacă părăseau slujirea[49].

Canoanele adoptate de Sinodul de la Niceea sunt în număr de 20[50]. Noi le prezentăm însoţite de scurte explicaţii.

 

1. Dacă cineva a fost făcut eunuc de către medici în timpul unei boli, sau de către barbari, să rămână în cler; dar cel care s-a mutilat singur, fiind sănătos, trebuie să înceteze slujirea sa, dacă face parte din cler. Pe viitor nu se va putea hirotoni un astfel de om. Cum această lege îi priveşte doar pe cei care s-au mutilat de bunăvoie, pot fi primiţi în rândul clerului cei care au fost făcuţi eunuci de către barbari sau de către stăpânii lor.

Existau fanatici care se dedau la atentate la propria persoană, atentate pe care le condamnă sinodul; ei alcătuiau o sectă care făcea din castrare o lege. Adepţii (acestei secte) trebuiau să-şi mutileze ucenicii şi toţi bărbaţii pe care puneau stăpânire. Aceşti fanatici erau numiţi valesieni[51]. Poate că sinodul i-a avut în vedere pe aceşti sectari în primul canon pe care l-a decretat. Se poate crede de asemenea că sinodul nu vroia ca cineva să se întemeieze pe exemplul sfinţilor episcopi care l-au hirotonit pe Origen; şi că a crezut că este util să pună capăt, prin decizia sa, discuţiilor care aveau loc pe această temă.

 

2. Multe lucruri au fost făcute împotriva rânduielii Bisericii, fie din necesitate, fie din stăruinţă agasantă. Astfel, oameni care nu părăsiseră idolatria decât de puţin timp, care nu primiseră decât o instruire rapidă, erau conduşi la baia duhovnicească şi erau înălţaţi, îndată după botez, la demnitatea de episcop sau preot. A părut corect să nu se mai procedeze astfel. Catehumenul are nevoie de timp pentru instruire; şi, după botez, el trebuie supus unei lungi perioade de încercare. Învăţătura apostolică este de netăgăduit: Nu se va hirotoni un bărbat ,,de curând botezat fiind, ca nu umflându-se, în osânda diavolului să cază” (I Timotei 3, 6). Dacă un oarecare este dovedit că a comis un păcat grav, cu intenţie[52], prin mărturia a doi sau trei martori, să nu fie deloc admis în rândul clerului. Dacă cineva procedează altfel, el riscă să fie depus, ca vinovat de a fi acţionat contrar hotărârii marelui sinod.

 

3. Marele sinod interzice în mod absolut oricărui episcop, preot, diacon sau oricărui alt cleric de a avea acasă la el o femeie nemăritată, în afară de mama, sora, mătuşa sau orice altă persoană ferită de bănuială. Cel care va proceda altfel va fi în pericol de a-şi pierde demnitatea.

 

4. Trebuie ca episcopul să fie hirotonit numai cu acordul tuturor episcopilor din aceeaşi provincie. Dacă acest lucru este dificil, fie din cauza unei necesităţi incontestabile, fie din cauza lungimii drumului, trebuie întotdeauna ca trei episcopi să se reunească în acelaşi loc pentru săvârşi punerea mâinilor, după ce au primit consimţământul scris al episcopilor absenţi. Confirmarea a tot ceea ce se face într-o provincie anume trebuie dată de episcopul metropolitan.

Acest canon dovedeşte că, începând cu Sinodul de la Niceea, diviziunile teritoriale ale imperiului au fost introduse în Biserici. Aceasta a fost divizată în provincii, cum era imperiul, şi episcopul din oraşul capitală al provinciei sau metropolă a fost numit metropolitan şi învestit cu o anumită jurisdicţie asupra celorlalţi episcopi ai provinciei.

Provinciile însele au fost grupate în patriarhii, cum vom vedea în canonul 6.

 

5. Excomunicaţii[53] care aparţin clerului sau turmei credincioşilor, atunci când excomunicarea a fost făcută de episcopii unei provincii, nu trebuie să fie primiţi în comuniune de episcopii altei provincii. Trebuie doar a cerceta dacă excomunicatul a fost condamnat de un episcop ignorant, rău intenţionat sau nedrept. Pentru ca această cercetare să fie făcută în mod corect, ne-a plăcut ca de două ori pe an să se întrunească sinoade în fiecare provincie, cu scopul ca toţi episcopii provinciei fiind reuniţi în acelaşi loc, toate chestiunile de acest fel să fie discutate şi ca aceia care ar fi ofensat direct pe episcopul lor să fie consideraţi de toţi ceilalţi ca excomunicaţi, până când sinodul sau propriul episcop judecă această problemă şi pronunţă o sentinţă mai blândă. Sinoadele se vor reuni, primul înainte de postul Paştelui, pentru ca orice subiect contestat fiind îndepărtat să se poată aduce lui Dumnezeu (în ziua de Paşti) o jertfă fără prihană; cel de al doilea în timpul toamnei.

Sinodul concentra astfel guvernarea ecleziastică a fiecărei provincii în însăşi provincia respectivă; şi această guvernare era sinodală, ca cea a întregii Biserici, pentru care Sinodul Ecumenic era singura reprezentare legitimă.

 

6. Noi adeverim străvechiul obicei care există în Egipt, Libia şi Pentapole şi potrivit căruia episcopul Alexandriei are autoritate în toate aceste ţări, pentru că la Roma există un obicei analog. La fel, în Antiohia şi celelalte eparhii, fiecare să-şi păstreze cinstea care i se datorează. Este absolut evident că dacă cineva a fost făcut episcop fără consimţământul mitropolitului, marele sinod declară că el nu trebuie să fie considerat episcop. Dacă doi sau trei se încăpăţânează să se opună votului legal şi legitim al celorlalţi, majoritatea va învinge[54].

Ultima parte a acestui canon dovedeşte că era vorba, în mod special, în prima parte, de dreptul de a hirotoni pe care străvechile obiceiuri îl atribuiau episcopilor celor mai importante scaune episcopale. Bisericile întemeiate în perioada apostolică au fost centre de evanghelizare şi episcopii acestor Biserici au hirotonit episcopi pentru ţările nou convertite la credinţă de către ei înşişi sau de delegaţii lor. Egiptul, Libia şi Pentapole au primit întotdeauna episcopi din Alexandria, de unde venise şi credinţa lor.

Meletie a negat dreptul Bisericii Alexandriei; dar sinodul l-a recunoscut şi l-a aprobat. Fără îndoială, meletienii obiectau că era un abuz, dar sinodul a răspuns că nu era un abuz pentru că[55] un obicei analog exista la Roma, Antiohia şi în alte eparhii. Ca episcopul Alexandriei, cel al Romei avea dreptul de a hirotoni episcopii oraşelor numite suburbicare[56]. Aceste oraşe formau ceea ce se numea teritoriul roman, adică Italia meridională cu Insulele Sicilia, Corsica şi Sardinia. După un vechi obicei, analog celui care exista în Egipt, episcopii Romei hirotoneau episcopii acestui teritoriu care primise credinţa de la Biserica lor[57]. În Antiohia domnea o tradiţie analogă.

Aceste tradiţii au fost confirmate pentru scaunele episcopale a trei mari capitale ale imperiului: Roma, Alexandria şi Antiohia. Aceasta a fost originea patriarhiilor. Dar alături de marile capitale existau capitale secundare care erau intermediare între ele şi metropole. Aşa erau oraşele Efes, Cezareea din Capadocia, Heracleea din Tracia, Cartagina în Africa Apuseană.

Episcopii acestor capitale secundare se bucurau de o autoritate mai mare decât simplii episcopi metropolitani; mulţi dintre ei au primit titlul de exarhi. Alţii, ca cel din Salamina, Cipru, erau ierarhi întâistătători ai Bisericilor autonome, independente de patriarhii şi exarhate, şi care erau numite din acest motiv acefale. Toate tradiţiile stabilite au fost respectate în egală măsură de Sinodul de la Niceea, care a întemeiat regimul de conducere în Biserică pe sinodul provincial. Autoritatea patriarhilor, exarhilor şi a altor ierarhi întâistătători s-a limitat la dreptul de a hirotoni episcopii Bisericilor care erau în subordinea lor. Cu timpul, patriarhii şi exarhii au obţinut câteva alte prerogative.

Sinodul de la Niceea nu a intrat în detalii privind drepturile şi tradiţiile. El a declarat doar că al său canon cu privire la organizarea provincială lăsa intacte tradiţiile consfinţite de timp. El nu a stabilit decât într-o manieră generală bazele patriarhiilor care au fost constituite, în mod explicit, de Sinoadele Ecumenice următoare, care vor dezvolta ideea sa de a aplica diviziunea teritorială a imperiului[58] la organizarea exterioară a Bisericii.

Episcopul de Ierusalim merita un loc special în ierarhia ecleziastică, nu din cauza importanţei oraşului, care şi-a pierdut până şi numele, ci din cauza amintirilor legate de el. Acestui episcop i-a fost consacrat canonul 7.

 

7. Pentru că, după datina şi străvechea tradiţie, episcopul Aeliei[59] este cinstit într-un mod aparte, el va continua să se bucure de aceste onoruri fără prejudiciul demnităţii episcopului metropolitan.

Episcopul metropolitan al Palestinei era episcopul Cezareei, capitala provinciei. Canonul 7 de la Niceea poate fi considerat ca fiind originea patriarhiei Ierusalimului, în sensul că el confirmă onoarea excepţională şi independenţa de care se bucura acesta, potrivit unei datini apostolice.

 

8. Marelui şi sfântului sinod i-a plăcut ca, dacă dintre cei numiţi puri (sau catari) unii revin la Biserica sobornicească şi apostolească[60], ei să rămână în rândul clerului prin punerea mâinilor[61]. Trebuie ca, mai întâi de toate, ei să mărturisească în scris că vor respecta şi urma învăţăturile Bisericii soborniceşti şi apostoleşti, adică se vor împărtăşi cu cei care au făcut o a doua căsătorie şi cu cei care au căzut în timpul prigoanei şi care s-au supus rânduielilor Bisericii soborniceşti pentru pocăinţă. Deci, aceia dintre ei care fie în sate, fie în oraşe deţin o funcţie ecleziastică, să fie menţinuţi în funcţie; dar pentru cei care vin în localităţi unde se află un episcop sau un preot al Bisericii soborniceşti, este evident că episcopul Bisericii va exercita funcţia episcopală; cât despre cel pe care catarii îl numesc episcop, el nu va avea în acest loc decât titlul de preot, doar dacă episcopul nu îi lasă lui titlul episcopal. Dacă episcopului nu-i va plăcea să procedeze astfel, el îi va da episcopului catar un loc de horepiscop sau de preot, pentru a fi limpede că el aparţine clerului şi, în acelaşi timp, că nu există doi episcopi în acelaşi oraş.

Acest canon arată o mare blândeţe faţă de novaţieni şi dă de gândit că, dacă în Biserică era condamnată în mod întemeiat asprimea lor excesivă, totuşi ei nu erau confundaţi cu ereticii care căutau să denatureze dogmele Bisericii. Este cert că printre novaţieni existau persoane de o mare sfinţenie, precum călugărul Evtihian[62]. Sinodul a crezut că lor li se datorează respect şi că ei erau vrednici să facă parte din Biserică.

 

9. Dacă unii au fost ridicaţi în rândul clerului fără o cercetare prealabilă, sau dacă, după ce şi-au mărturisit greşelile în cercetare, totuşi li s-au pus mâinile în pofida rânduielii, hirotonia lor nu este canonică; deoarece Biserica sobornicească nu acceptă nimic care să fie în afara rânduielii.

 

10. Aceia dintre căzuţi care vor fi hirotoniţi, fie că această cădere a lor a fost ignorată, fie că a fost cunoscută de cei care i-au hirotonit, ei vor fi supuşi legii Bisericii şi vor fi depuşi de îndată ce vor fi descoperiţi.

 

11. Aceia care sub tirania lui Liciniu au călcat credinţa fără să fie împinşi la aceasta nici din necesitate, nici prin confiscarea bunurilor lor, nici printr-un pericol sau alt motiv similar, sfântul sinod hotărăşte că, deşi îi consideră nedemni de iertare, trebuie totuşi să se acţioneze în privinţa lor cu blândeţe. Prin urmare, aceia dintre ei care se vor pocăi, vor rămâne timp de 3 ani printre ascultători, 7 ani printre prosternaţi, după care se vor putea ruga printre credincioşi, dar fără a putea lua parte la jertfă timp de 2 ani.

Acest canon al Sinodului Ecumenic confirmă rânduielile anterioare despre epitimiile impuse celor căzuţi. Următorul canon se referă la aceleaşi chestiuni, în acesta sinodul continuă să aibă ca scop pedepsirea aderenţilor lui Liciniu.

 

12. Cei care, chemaţi de har şi animaţi de o râvnă sfântă, au părăsit serviciul militar, dar care apoi, asemănându-se cu câinii care vor să mănânce borâtura lor, au căutat să reintre în serviciu şi chiar au dat bani sau daruri pentru a fi reintegraţi, vor rămâne timp de 3 ani printre ascultători şi 10 ani printre prosternaţi. Dar, în toată această situaţie, trebuie să se ţină cont de bunele hotărâri şi în modul în care este împlinită pocăinţa. Într-adevăr, se poate ca prin frica lor religioasă, lacrimile, stăruinţa, faptele bune să dovedească că îşi schimbă cu adevărat viaţa şi nu numai în aparenţă. Aceia care, după ce şi-au împlinit timpul pe care trebuiau să-l petreacă printre ascultători, vor putea trece printre cei care se roagă. Episcopului îi va fi permis să acţioneze faţă de ei în această nouă stare cu cea mai mare blândeţe. Cât despre cei care îşi imaginează că este suficient să intre în Biserică pentru a-şi schimba viaţa, ei îşi vor îndeplini în întregime timpul de pocăinţă care le va fi stabilit.

Reducerile în îndeplinirea epitimiilor erau numite indulgenţe[63].

Acest canon dovedeşte că cei credincioşi, angajaţi în serviciul militar, au renunţat mai întâi la acesta sub Liciniu care, de când era în război cu Constantin, se considera apărător al păgânismului şi cerea militarilor o adeziune publică la idolatrie. Mai mulţi dintre ei, care îşi făcuseră o carieră militară, au sfârşit prin a ceda şi a intra în rândul armatei lui Liciniu. Acesta era un act de apostazie pe care sinodul trebuia să-l pedepsească aspru. Dar principiul fiind ocrotit, sinodul dorea să se folosească o mare îngăduinţă faţă de cei care slăbiseră dacă ei se arătau a se pocăi cu sinceritate.

 

13. În privinţa penitenţilor care sunt pe punctul de a părăsi această lume, trebuie urmată vechea lege canonică, potrivit căreia muribundul nu trebuie lipsit de suprema şi cea din urmă împărtăşanie. Dacă acesta se însănătoşeşte după ce a fost primit la împărtăşanie, îşi va continua pocăinţa printre cei care se roagă. Episcopul trebuie să dea sfintele taine, după cercetare, oricărui muribund care i-o cere.

Sinodul vroia ca, în preajma morţii, să fie îndepărtată orice piedică din calea împăcării. Biserica nu a făcut niciodată legi decât pentru timpul vieţii actuale şi nu a vrut să uzurpe drepturile lui Dumnezeu în ce priveşte viaţa viitoare[64]. Deci, ea acorda absolvire penitenţilor şi împărtăşania oricărui excomunicat muribund care o cerea.

 

14. Sfântul şi marele sinod decide că acei catehumeni, care au căzut în timpul perioadei lor de instruire, vor rămâne timp de 3 ani printre ascultători, înainte de a fi primiţi la rugăciune împreună cu ceilalţi catehumeni.

Existau mai multe categorii de catehumeni: cei care asistau doar la învăţături despre religie şi erau numiţi ascultători; alţii puteau să asiste la liturghia zisă a catehumenilor, care se întindea până la heruvic, care începe liturghia credincioşilor în ritul răsăritean, sau până la ofertoriu în ritul latin. Înainte de a fi primiţi la botez, catehumenii cei mai instruiţi şi socotiţi vrednici primeau instruiri speciale, ceea ce a permis unor autori să distingă o a treia categorie de catehumeni. Precauţiile pe care le lua Biserica înainte de a-i admite pe catehumeni în sânul său au constituit unul dintre principalele mijloace pentru menţinerea duhului creştin autentic printre credincioşi.

 

15. În unele ţări au existat tulburări şi dezbinări pentru că acolo a fost încălcat canonul potrivit căruia un episcop, un preot sau un diacon nu trebuie să părăsească oraşul în care a fost hirotonit pentru a merge să-şi exercite slujba sa în altul. Acest obicei prost este desfiinţat şi va trebui respectat pretutindeni canonul care apără, sub pedeapsa nulităţii, mutarea unui episcop sau a unui preot din Biserica pentru care a fost hirotonit în alta.

Este de regretat că această rânduială apostolică a fost adesea încălcată în toate Bisericile. Fără îndoială, aici nu era vorba decât despre o lege disciplinară care poate fi întotdeauna modificată de către conducerea Bisericii şi noi nu ezităm să recunoaştem că mari episcopi au fost transferaţi, pentru binele Bisericii, în scaune mai importante decât cele pentru care au fost hirotoniţi iniţial. Dar, prin ea însăşi, legea apostolică reînnoită la Niceea era excelentă şi merita să fie respectată într-o manieră mai riguroasă.

 

16. Preoţii, diaconii sau alţii înscrişi în registrul ecleziastic uită uneori frica de Dumnezeu până la punctul de a dispreţui canoanele şi de a părăsi Biserica pentru care au fost hirotoniţi. Aceşti clerici nu trebuie să fie primiţi în altă Biserică şi trebuie obligaţi să se întoarcă în cea pe care au părăsit-o. Dacă refuză să se întoarcă trebuie să fie excomunicaţi. Dacă cineva îndrăzneşte să atragă un membru al unei alte Biserici şi să-l hirotonească pentru Biserica sa, fără consimţământul episcopului de care aparţine, această hirotonie va fi nulă.

Sinodul de la Niceea pare să fi fost preocupat de ideea de a apăra integritatea fiecărei Biserici şi de a face din fiecare comunitate creştină un centru puternic organizat. Această gândire era excelentă, căci forţa Bisericii, în general, decurge, în principal, din organizarea rezistentă a Bisericilor particulare. Clericii şi credincioşii, uniţi în jurul episcopului lor, alcătuiesc un element puternic pentru păstrarea credinţei şi disciplinei; din reuniunea tuturor acestor elemente rezultă o Biserică puternică, care se manifestă în unitatea sa universală de îndată ce una dintre dogmele sale este în pericol.

Sinodul a vrut de asemenea să excludă orice ambiţie a clerului. În canonul următor i se interzice acestuia orice profit cămătăresc.

 

17. Există clerici care din avariţie uită Sfânta Scriptură care interzice să împrumute banii cu camătă; de aceea sfântul şi marele sinod decide că dacă, după promulgarea acestei legi, un cleric ia camătă, cere dobândă cămătărească[65], sau se dedică unor speculaţii oarecare pentru realizarea de profit, acest cleric să fie depus şi numele său să fie şters din registrul ecleziastic.

Se întâmpla foarte des să fie aleşi ca episcopi, preoţi sau clerici, într-o Biserică, oameni angajaţi în comerţ şi care continuau fie negoţul lor, fie meseria lor, îndeplinind în acelaşi timp funcţiile sfinte. Astfel, chiar la Sinodul de la Niceea a participat un sfânt episcop al Ciprului, pe nume Spiridon, care era cultivator de pământ şi creştea animale. El a continuat, după ridicarea sa la rangul de episcop, să practice activităţile pe care le practicase înainte. Cei care făceau comerţ puteau cu uşurinţă să continue speculaţiile mai mult profitabile decât oneste. Sinodul nu permitea deloc astfel de activităţi şi a poruncit izgonirea din rândul clerului a celor care se dovedeau lacomi şi nedrepţi în negoţul lor.

 

18. Sfântul şi marele sinod a aflat că, în unele locuri, diaconii dădeau euharistia preoţilor. Nici legea, nici obiceiul nu-i autorizează pe cei care nu au puterea de a aduce jertfă să dea trupul Domnului celor care aduc jertfă. A aflat de asemenea că unii diaconi au primit euharistia înaintea episcopilor. Toate acestea să înceteze, şi diaconii să rămână în rangul lor, ştiind că ei sunt slujitorii episcopilor şi că sunt mai mici decât preoţii; să primească euharistia la rangul lor, din mâna episcopului sau a preotului. Nu este permis diaconului să se aşeze între preoţi; obiceiul contrar nu este conform nici rânduielii, nici legii. Dacă un diacon nu vrea să se supună actualei legi, să fie înlăturat din funcţie.

Liturghia la care se sfinţea euharistia era săvârşită în zile fixe, o singură dată, de către un preot sau episcop. Episcopul şi ceilalţi preoţi luau parte la ea şi se împărtăşeau. Se observă din canonul de la Niceea că diaconii care slujeau la altar se împărtăşeau mai întâi, chiar înaintea episcopului, atunci când acesta nu slujea; apoi duceau euharistia la preoţii ajutători. Era un abuz. Potrivit sinodului, trebuia să se împărtăşească întâi episcopul, apoi preoţii; şi diaconul nu trebuia să se împărtăşească decât ultimul[66].

În documentele Bisericii primare, se găsesc un mare număr de fapte care atestă orgoliul unor diaconi, mai ales din oraşe. Prin funcţiile sale în Biserică, diaconul era în relaţii permanente cu episcopul, atunci când acesta slujea; mai mult, el avea de îndeplinit în exterior funcţii care îi confereau o mare influenţă asupra credincioşilor. Diaconii din oraşe se considerau personaje foarte importante şi se socoteau superiori preoţilor de la sate. Chiar preoţii din oraş, a căror slujire era cu totul duhovnicească, aveau mai puţină influenţă decât diaconii. Aşa se explică orgoliul unor diaconi şi abuzurile pe care Sinodul de la Niceea a vrut să le elimine.

 

19. Dacă unii revin de la erezia pavlianiştilor (a lui Pavel de Samosata) la Biserica sobornicească, se porunceşte ca ei să fie botezaţi. Dacă au aparţinut clerului eretic, vor putea să primească hirotonia de la episcopul Bisericii soborniceşti, după ce au fost rebotezaţi, dacă sunt virtuoşi şi cu moravuri ireproşabile. Dar, dacă nu sunt consideraţi apţi să împlinească slujirea, vor fi depuşi. Aceeaşi regulă se va aplica în cazul diaconilor şi altor clerici. Diaconiţele pavlianiste, neavând primită o hirotonie autentică, trebuie socotite simple laice.

Pavel de Samosata, necrezând în dumnezeirea lui Iisus Hristos şi greşind cu privire la esenţa dumnezeiască, nu săvârşea botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh; iată de ce botezul său era considerat invalid de către sinod. Dar, cum nu se menţionează decât adepţii lui Pavel de Samosata, se poate concluziona că botezul altor eretici, care nu greşeau în ce priveşte Sfânta Treime şi care botezau după formula instituită de Iisus Hristos, trebuia să fie, în gândirea sinodului, considerat valid.

 

20. Deoarece există persoane care pleacă genunchii duminica şi chiar în zilele Cincizecimii, sfântul sinod a dorit să stabilească o rânduială uniformă şi să decidă că, în aceste zile, trebuie să se roage stând în picioare.

Obiceiul urmat în general în Biserica primară era de a se ruga în picioare. Numai o categorie de penitenţi se rugau stând prosternaţi. Însă, era statornicit obiceiul de a îngenunchea când se rosteau anumite rugăciuni. Sinodul a interzis să se îngenuncheze duminica şi în toate zilele de la Paşti până la Cincizecime, în semn de bucurie pentru învierea Domnului[67].

 

Sinodul şi-a terminat lucrările când se aniversa cel de-al 20-lea an de domnie al împăratului Constantin[68]. Împăratul i-a invitat la un ospăţ pe toţi episcopii care, fără nici o excepţie, au răspuns invitaţiei sale. Pentru a-i cinsti, soldaţii din gardă erau dispuşi în cerc în holul palatului, cu sabia ridicată în mână. Oamenii Domnului treceau liniştiţi prin dreptul soldaţilor atât de temuţi în război şi intrau în palat. Unii au luat loc chiar la masa împăratului, alţii au ocupat mesele aşezate pe cele două laturi ale sălii. Această reuniune părea, spune Eusebiu, o imagine a împărăţiei lui Hristos, mai degrabă un vis decât o realitate.

După ospăţ, Constantin a făcut tuturor episcopilor daruri mai mult sau mai puţin măreţe, după demnitatea lor.

Împlinindu-se timpul la care sinodul trebuia să se încheie[69], Constantin i-a convocat pe Părinţi pentru ultima oară pentru a-i saluta la despărţire. În discursul pe care li l-a adresat, el i-a încurajat mai ales să păstreze între ei o armonie desăvârşită; să evite discuţiile supărătoare; să nu invidieze deloc pe aceia dintre episcopi care s-au distins prin înţelepciunea şi elocvenţa lor. Fiecare, a adăugat el, trebuie să privească ca un bun comun tuturor virtuţile fiecăruia; cei care sunt mai înzestraţi nu trebuie să se socotească superiori celorlalţi, căci numai Dumnezeu poate să judece care este adevărata vrednicie a fiecăruia. Împăratul doreşte, în special, ca aceia care sunt mai înzestraţi să-i trateze cu bunătate şi blândeţe pe cei mai mici decât ei; este greu să găseşti un lucru desăvârşit, prin urmare trebuie să-şi ierte reciproc slăbiciunile, neputinţele omeneşti şi să încerce să păstreze înţelegerea.

Discuţiile care s-au iscat între voi i-au făcut să se bucure pe cei care nu caută decât ocazia de a ataca legea dumnezeiască. Grija noastră principală trebuie să fie aceea de a-i câştiga pe adversarii noştri, inspirându-le respect şi admiraţie pentru relaţiile pe care le avem între noi. Nu este întotdeauna bine să se ţină cuvântări lungi pentru a explica ce este ascuns. Unii, într-adevăr, au nevoie de mai multe alimente pentru a trăi; iar altora le trebuie mai puţin; se întâmplă adesea ca, prin mici daruri, să le inspiraţi dorinţa de a lega cu voi o prietenie mai apropiată, în timp ce altora le este suficientă o bună primire pentru a le inspira ataşamentul. În fond, există puţini oameni cărora le plac discursurile lungi şi care caută adevărul. În consecinţă, trebuie să subordonăm faptele gustului acelora pe care dorim să-i aducem la sfânta dogmă.

Încheind, împăratul a cerut episcopilor să se roage pentru el; apoi le-a îngăduit să se întoarcă la Bisericile lor[70]. Toţi Părinţii s-au umplut de bucurie şi au părăsit Niceea, încredinţaţi că unitatea avea să domnească în Biserică.

Noi am citat mai sus epistolele pe care Constantin le-a scris episcopilor şi Bisericilor, pentru a le face cunoscute mai multe dintre deciziile sinodului. Aceste decizii au fost comunicate Bisericilor prin principalii episcopi care au participat la adunare.

Nu ne putem îndoi că ele au fost duse în Apus de către Osie, cei doi preoţi pe care episcopul Romei i-a trimis la Niceea pentru a-l reprezenta, şi de ceilalţi episcopi apuseni.

Din mărturia lui Eusebiu citată anterior, se ştie că Osie era însoţit de alţi episcopi spanioli, dar nu se cunosc nici numele lor, nici scaunele lor. Istoricii n-au menţionat decât un număr foarte mic de membri, noi i-am numit după ei. Din actele mai multor sinoade ulterioare întrunite din cauza arianismului şi după câteva indicaţii luate din lucrările Sfântului Atanasie, s-ar putea adăuga câteva nume la cele pe care le-am citat; dar oricum nu se ajunge decât la un număr foarte redus. Episcopii au semnat actele sinodului[71]; dar semnăturile lor nu ne-au parvenit, ci numai actele însele.

Dacă l-am crede pe Ghelasie al Cizicului[72], actele Sinodului de la Niceea au fost comunicate la Roma, în Italia, Spania şi altor naţiuni apusene de către Osie, episcop de Cordoba, şi de cei doi preoţi romani, Viton şi Vincent.

Alexandru al Alexandriei le-a dus în Egipt, Libia şi Pentapole şi în alte Biserici din aceeaşi regiune până în India.

Macarie al Ierusalimului şi Eusebiu al Cezareei le-au trimis Bisericilor din Palestina, Arabia şi Fenicia.

Evstatie al Antiohiei le-a dus Bisericilor din Celesiria, Mesopotamia şi Cilicia.

Ioan al Persiei le-a comunicat Bisericilor din Persia şi marile Indii; Leontie al Cezareei Bisericilor din Capadocia, Galatia, Pont, Paflagonia şi Armenii; Teona al Cizicului Bisericilor din Asia, Helespont, Lidda, Caria, prin intermediul episcopilor sufragani Evtihie al Smirnei şi Marin al Troadei; Alexandru al Thessalonicului Bisericilor din Macedonia, Grecia, Scitia, Iliria, Thessalia, Ahaia şi alte provincii europene limitrofe; Nunechie al Laodiceei Bisericilor din Frigia; Protogene de Sardica Bisericilor din Dacia, Calabria, Dardania şi alte provincii limitrofe; Cecilian al Cartaginei Bisericilor din Africa, Numidia şi Mauritania; Pistos de Marcianopolis Bisericilor din Misia, Galatia şi alte provincii învecinate[73]; Alexandru al Bizanţului Bisericilor din Insulele Ciclade[74].

Un fapt sigur este că actele Sinodului de la Niceea au fost acceptate de toate Bisericile din Răsărit şi Apus, ca emise de un Sinod Ecumenic. La foarte puţin timp după sinod, Sfântul Atanasie constata faptul că sinodul a fost primit nu numai în Răsărit, ci şi în Galia, Spania şi la Roma[75].

Episcopii, adepţi în secret ai arianismului, au semnat actele sinodului, cu excepţia lui Teona şi Secundus. Dar ei nu au fost sinceri. Eusebiu al Nicomidiei şi Teognie de Niceea, admiţând simbolul sobornicesc, cel puţin în aparenţă, au condamnat excomunicarea prin care Arie a fost condamnat la exil. Ei nu îndrăzneau să apere erorile ereticului, dar erau de partea persoanei sale. Prin aceasta era atacat însuşi împăratul, care pronunţase sentinţa de exil. De asemenea, au fost ei înşişi exilaţi. Li s-a făcut proces şi au fost înlocuiţi cu Amfion în Nicomidia şi Crest la Niceea[76].

 


   [1] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 4, 5, 6; Sfântul Atanasie, De Synod., § 5; Epist. ad Afros, § 2.

   [2] Documentele oficiale pe care noi le vom cita nu lasă nici o îndoială asupra convocării sinodului de către Constantin. Istoricii sunt unanimi cu privire la acest punct.

   Eusebiu a afirmat în mod categoric că Constantin a convocat sinodul: σύνοδον οίκυμενικήν «συνεκρότει». De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 6.

   Ceilalţi istorici antici au afirmat aceasta în egală măsură. Teodoretaspus: εις την Νικαέων «συνήγειρε» σύνοδον.

   Socrate: σύνοδον οίκουμενικήν «συνεκρότει», τούς πανταχόθεν έπισκόπους διά γραμμάτων είς Νίκαιαν τής Βιθυνίας άπανθήσαι παρακαλών.

   Sozomen: «συνεκάλεσε» σύνοδον είς Νίκαιαν τής Βιθυνίας, και πανταχή τοίς προεστώσι τών Έκκλησιών εγραφεν, είς ρητήν ήμέραν παρείναι.

   GhelasiealCizicului însuşiseexprimă astfel, carteaI, Proæm.: ου χαριν και την πολυάνθρωπον έχείνην επι την των Νικαέων πόλιν ο πιστότατος βασιλευς Κωνσταντινος συνήγαγε σύνοδον … .

   … Κωνσταντινος, του και την σύνοδον των επισκόπον εν τη Νικαέων συναιθροισθηναι προςτάξαντος πόλει.

   În actele oficiale pe care le vom cita, vom vedea că sinodul însuşi a recunoscut că a fost convocat de Constantin.

   Ghelasie nu are pentru noi o importanţă mare din cauza erorilor numeroase şi incontestabile pe care le-a comis. Dar, pentru că o anumită şcoală teologică din Biserica Romei îi acordă o oarecare autoritate, noi vom cita mărturia lui, atunci când ea va fi conformă cu cele ale istoricilor antici. Trebuie să spunem că, dacă unii teologi romani acordă prea multă autoritate lui Ghelasie al Cizicului asupra multor puncte, alţii, din aceeaşi Biserică, l-au subestimat prea mult (a se vedea Dictionnaire historique du jesuite Feller). Adevărul, aici ca în mii de alte circumstanţe, este la mijlocul exagerărilor în sens contrar.

   Din mărturiile pe care noi le vom cita, reiese că împăratul Constantin a fost cel care a convocat sinodul de la Niceea. Acest fapt nu-i va mira pe cei care cunosc istoria şi structura primară a Bisericii; dar el nu se încadrează în teoria papală care vrea ca orice sinod, pentru a fi legitim, să fie convocat de episcopul Romei.

   [3] Eusebiu foloseşte cuvântul παράγγελμα, care înseamnă exact un ordin, o ordonanţă.

   [4] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 7, 8.

   [5] Sfântul Atanasie afirmă că sinodul reprezenta universul; dar expresia sa universul nostru poate să nu însemne decât Imperiul Roman. Se poate crede că epistolele lui Constantin fuseseră transmise episcopilor din afara imperiului, ceea ce explică prezenţa unui episcop persan şi a unui episcop scit (a se vedea Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros, § 1).

   [6] Eusebiu nu-i dă numele, dar nu poate exista dubiu cu privire la acest subiect.

   [7] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 7; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 17; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6.

   În toate documentele istorice demne de crezare, preoţii Viton şi Vincent sunt singurii numiţi ca delegaţi ai episcopului Romei la sinodul de la Niceea. S-a vrut mai târziu a-l adăuga pe Osie de Cordoba, care ar fi prezidat sinodul în numele papei. Osie nu a prezidat sinodul, precum se va vedea mai jos, şi el nu a fost delegatul episcopului Romei. Cei care, din spirit de partid, au pretins aceasta, au dovedit că nu aveau cunoştinţe suficiente de istorie şi de structura Bisericii, de la început până în secolul al IV-lea. Un episcop nu reprezenta atunci decât Biserica sa, şi nici un episcop, inclusiv cel al Romei, nu credea că posedă o autoritate care trebuia a fi reprezentată (de altcineva). Cei doi preoţi Viton şi Vincent erau de ajuns pentru a reprezenta Biserica Romei fiind delegaţi de episcopul acestui oraş. La mărturiile istoricilor care nu-i numesc decât pe Viton şi Vincent ca delegaţi ai Romei, trebuie să-l adăugăm pe succesorul lui Silvestru, Iuliu I, episcop al Romei, care nu-i menţionează decât pe cei doi preoţi ca delegaţi ai Romei la sinodul de la Niceea (Iuliu, Epist. ad Antioch., § 16). Ghelasie al Cizicului este primul care a pretins că Osie a fost delegat al episcopului Romei.

   [8] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 9.

   [9] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. Se poate crede alături de Eusebiu că au fost 250 la deschiderea sinodului; dar că la sfârşit, numărul se ridicase la 318, precum spune Teodoret. Socrate, care a scris după Eusebiu, a adoptat aceeaşi cifră ca Teodoret şi a modificat textul lui Eusebiu în acest punct. Sfântul Atanasie, care a luat parte la sinod, se foloseşte de câteva ori de expresia: în jur de 300; el afirmă în alte locuri că episcopii au fost în număr de 318 (a se vedea Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monachos, § 66; Apolog. contra Arian., § 23-25; De Decret. Nicæn. Synod., § 3; Epist. ad Afros, § 2).

   [10] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [11] Socrate, ibid; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 17.

   [12] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 10.

   [13] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 11.

   S-a discutat mult pentru a se afla cine era acest episcop. Eusebiu nu l-a numit. Teodoret (Hist. Eccl., cartea I, cap. 6) spune că a fost marele Evstatie, înălţat de puţin timp pe scaunul Bisericii Antiohiei. Sozomen afirmă (Hist. Eccl., cartea I, cap. 10) că a fost Eusebiu Pamfil însuşi, episcopul Cezareei. Cei moderni au pretins că Osie era cel care ar fi prezidat sinodul în calitate de legat al papei ! (sic). Pentru a dovedi că Osie era delegatul episcopului Romei, aceşti învăţaţi se sprijină pe mărturia lui Ghelasie al Cizicului. Or Ghelasie este un scriitor care s-a făcut vinovat de greşeli dintre cele mai grosolane; înşişi cei care apelează la mărturia lui sunt nevoiţi să recunoască acest lucru. În textul pe care-l invocă savanţii romani, Ghelasie l-a copiat pe Eusebiu de Cezareea, intercalând în textul lui greşeli. Noi dăm cele două texte în paralel:

 

Textul lui Eusebiu

De Vit. Constantin, cartea a III-a, cap. 7

Textul lui Ghelasie al Cizicului

Hist. Conc. Nicoen., cartea a II-a, cap. 5

,,Până şi foarte cunoscutul episcop de Spania făcea parte din mulţimea celor prezenţi.

Bătrâneţea îl făcuse însă pe cel al împărăteştii cetăţi să nu poată veni; erau totuşi de faţă prezbiteri, trimişi de el să-l reprezinte”.

,,Până şi foarte cunoscutul episcop de Spania, Osie, care a ţinut locul episcopului marii Rome, împreună cu preoţii Viton şi Vincent,făcea parte din mulţimea celor prezenţi.

Bătrâneţea îl făcuse însă pe cel al împărăteştii cetăţi, numit Mitrofan, să nu poată veni; erau totuşi de faţă prezbiteri, trimişi de el să-l reprezinte”.

 

Este limpede că Ghelasie a vrut să-l corecteze pe Eusebiu şi să-l completeze în felul lui. Dacă s-ar fi mulţumit să pună numele lui Osie în textul lui Eusebiu şi să indice numele celor doi preoţi delegaţi ai Romei, nu i s-ar fi adus învinuiri. Dar cum poate fi scuzat faptul că a înţeles Constantinopol şi nu Roma în expresia cetatea împărătească despre care vorbeşte Eusebiu ? Constantinopolul nu era atunci decât Bizanţul şi încă nu era capitala imperiului. Este suficient a alătura cele două texte de mai sus pentru a evalua gradul de încredere pe care-l merită Ghelasie. Acest scriitor copiază în mod ordinar textul lui Eusebiu, adăugându-i erori grosolane. Pe mărturia lui Ghelasie al Cizicului se bazează tot ce s-a scris despre Osie, legatul papei la Niceea, şi în această calitate, preşedinte al sinodului.

   Adevărul este că sinodul a avut mai mulţi preşedinţi care au fost episcopii celor mai mari scaune episcopale. Primul dintre aceşti preşedinţi a fost foarte probabil Evstatie al Antiohiei, precum afirmă Teodoret. Scaunul Alexandriei a fost socotit, de la înfiinţarea patriarhiilor, ca superior celui al Antiohiei. Atunci, chiar dacă ar fi fost aşa înainte de sinodul de la Niceea, se înţelegea că Sfântul Alexandru a cedat primul loc Sfântului Evstatie al Antiohiei, deoarece el era implicat în chestiunea lui Arie care trebuia judecată; se poate crede de asemenea că împăratul Constantin i-a păstrat puţină ranchiună pentru că a ţinut cont de scrisoarea pe care el i-a adresat-o ca şi lui Arie.

   Dacă s-ar vrea ca sinodul de la Niceea să nu fi avut decât un preşedinte, cea mai mare probabilitate ar fi pentru Sfântul Evstatie al Antiohiei.

   Noi am spus mai sus că mărturia lui Ghelasie al Cizicului este unica dovadă care poate fi citată în sprijinul acestei teze romane: Osie a fost delegatul episcopului Romei la sinodul de la Niceea. În realitate, mărturiile ulterioare nu se sprijină decât pe relatarea lui Ghelasie. Fleury, în lucrarea sa Istoria bisericească, încearcă să impună ideea că mărturia acestui scriitor este importantă, pentru că el ar fi scris după memoriile grecilor (Fleury, cartea XI, § 5). Este suficient a compara cartea lui Ghelasie cu Viaţa lui Constantin de Eusebiu de Cezareea şi istoriile lui Ruffin şi Socrate pentru a vedea că scriitorul din secolul al V-lea nu a avut la dispoziţia sa alte memorii şi că el s-a mulţumit să adauge amănunte de imaginaţie pură. Sub influenţa evenimentelor în mijlocul cărora a trăit, el a crezut că poate să adauge la relatarea lui Eusebiu şi a altora ceea ce el socotea convenabil sau util; dar imaginaţia sau prejudecăţile sale i-au dictat lui adăugirile. Tillemont îi impută pur şi simplu lui Ghelasie o falsificare a textului lui Eusebiu, în ce priveşte legaţia lui Osie, şi el are perfectă dreptate (Tillemont, Memorii pentru a sluji Istoriei bisericeşti, volumul VI. Istoria sinodului de la Niceea, art. 11). Noel-Alexandre mărturiseşte falsificarea, dar acceptă mărturia lui Ghelasie, pentru că alţi urmaşi ai lui spun la fel (Natalis Alexand., Hist. Eccl., Sæcul. IV., Dissert. XII, art. unic.). Ce autoritate pot da mărturiei lui Ghelasie câteva cuvinte care nu au altă bază decât mărturia aceluiaşi Ghelasie ?

   În zilele noastre, savantul Héfelé nu a îndrăznit să se sprijine pe mărturia lui Ghelasie; el apelează numai la câteva cuvinte rostite în cadrul celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic (în secolul al VII-lea), încercând să le dea mai multă importanţă decât au, pentru că au fost rostite în acest sinod. Cel care le-a rostit a vorbit după Ghelasie al Cizicului, şi mărturia lui nu poate avea mai multă importanţă decât cea a scriitorului care i-a furnizat expresiile.

   Acelaşi scriitor relatează că, potrivit lui Ruffin, Constantin a convocat sinodul de la Niceea, după avizul episcopilor; el trage concluzia că episcopul Romei a trebuit să fie consultat, deoarece el era cel dintâi. Noi o vedem bine; dar această consultare este departe de autoritatea papală care convoacă sinodul, de comun acord cu împăratul (Héfelé, Istoria sinoadelor, Introd., § 3, cartea a II-a, cap. II, § 24). Abatele Darras, istoricul papist prin excelenţă, a afirmat pur şi simplu că împăratul Constantin a fixat sinodul de comun acord cu Sfântul Papă Silvestru şi că Osie a deţinut funcţiile de legat al papei. El nu s-a înjosit până la a furniza o singură dovadă în sprijinul celor două afirmaţii care pentru el, fără îndoială, nu reprezintă nici o dificultate (A se vedea Istoria generală a Bisericii, Pontificatul Sfântului Silvestru, cap. III, § 3). Noi l-am numit pe abatele Darras istoricul papist prin excelenţă, pentru că el împarte istoria Bisericii în tot atâtea pontificate câţi papi numără, începând cu Sfântul Petru bineînţeles, care, în ochii săi, a fost papă în acelaşi fel în care a domnit în realitate Pius al IX-lea.

   Neîndoios, erudiţii se vor mira că noi am amintit această compilaţie confuză şi stupidă. Scuza noastră este că lucrarea noastră nu se adresează doar erudiţilor, ci în aceeaşi măsură persoanelor care ar putea avea nevoie să ştie că am avut răbdarea de a-i citi pe istoricii romani cei mai noi. Din acelaşi motiv am subliniat câteva dintre nenumăratele greşeli grosolane ale acestui scriitor, ultimul care a alcătuit o compilaţie intitulată Istoria generală a Bisericii. Rhorbacher l-a precedat. Aceşti doi compilatori sunt demni unul de altul; rarii erudiţi pe care îi are Biserica Romană vor roşi din cauza lucrărilor lor, şi pe bună dreptate.

   [14] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 12. N.tr.: A se vedea Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 14, Editura IBMBOR, Bucureşti 1991, pag. 130-131.

   [15] Prin urmare, Constantin îşi atribuie lui însuşi convocarea sinodului.

   [16] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 13.

   Trebuie remarcate aceste cuvinte ale lui Eusebiu: τοις της συνόδου «προέδροις». Ele dovedesc că sinodul a avut în fruntea sa mai mulţi preşedinţi care erau, fără nici o îndoială, episcopii celor mai importante scaune.

   Noi credem că delegaţii Romei, fiind simpli preoţi, nu au putut să stea printre episcopi.

   Noi nu acordăm nici o importanţă semnăturilor care au fost publicate în diverse culegeri de sinoade. Ele nu sunt autentice. De altfel, delegaţii Romei ar fi putut să semneze înaintea celorlalţi episcopi ai marilor scaune fără a se putea trage altă concluzie decât că episcopul Romei pe care ei îl reprezentau era considerat cel dintâi. Dar Osie şi cei doi preoţi Viton şi Vincent aflându-se în fruntea semnăturilor, ni se pare limpede că aceste semnături au fost aranjate după istorisirea lui Ghelasie al Cizicului, într-o epocă ulterioară.

   [17] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 14.

   [18] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6.

   [19] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monachos, § 42.

   [20] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 4 şi 6; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [21] Evstatie al Antiohiei, ap Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 7; Ibid., cap. 6; Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros; şi ap Teodoret, Hist. Eccl., loc. cit.

   Sozomen (cartea I, cap. 21) pretinde că Eusebiu a ezitat înainte de a admite cuvântul consubstanţial, dar că după reflectare l-a admis. El afirmă că prietenii lui Arie, Eusebiu al Nicomidiei, Teognie, Maris, Patrofil au semnat simbolul. El îl asociază cu ei pe nedrept pe Secundus de Ptolemaida din Libia.

   [22] N.tr.: Cititorii sunt probabil mai familiarizaţi cu exprimarea: Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, pe care o întâlnim adesea în rugăciuni sau cărţile de cult. O întâlnim în primul rând în Crez: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl.

   [23] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 3.

   [24] Sfântul Atanasie, Epist. ad Episcop. Aegypt. et Lyb., § 12 şi 13; Orat. I, Contra Arian., § 7.

   [25] Sfântul Atanasie, De Synod., § 45.

   [26] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 19, 25, 32.

   [27] Sfântul Atanasie, De Synod., § 5; Epist. ad Afros, § 2.

   [28] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 3.

   [29] Eusebiu, Epist. ad Cæsarienses, int. op. volumul II, pag. 1536, ediţia Migne; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 52-53.

   [30] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 3.

   [31] Sfântul Atanasie, Epist. ad Jovian., § 3; Eusebiu, Epist. supracit.; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 53.

   [32] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [33] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 23; De Decret. Nicæn. Synod., § 3 şi 6.

   [34] Sfântul Atanasie, De Synod., § 5; Epist. ad Afros, § 2.

[35] A se vedea Sfântul Leon., Epist. 121 ad Marcian. Imperat., ediţia Ballerin.; Ambrozie, Epist. 23, class. 1, ad Episcop. per Ǽmil. Constit.; Epifanie, Hæres., 50 et Hæres., 70, § 11 şi 12.

[36] Aceste divergenţe vor înceta în secolul al VI-lea, când Dionisie cel Mic a făcut să se adopte la Roma un ciclu care concorda cu cel al Bisericii Alexandriei pentru a stabili data Paştelui. Bisericile Răsăritului şi Apusului au rămas în armonie cu privire la acest punct până în secolul al XVI-lea. Atunci Grigorie al XIII-lea, episcopul Romei, a reformat calendarul iulian care a continuat să fie urmat de Biserica Răsăritului. De la aceasta (au apărut) noi divergenţe. Noi nu vom discuta valoarea reformei gregoriene a calendarului, dar trebuie să observăm că, după calculul roman, Bisericile Apusului sărbătoresc câteodată Paştele în aceeaşi zi cu evreii, ceea ce este absolut contrar spiritului hotărârii de la Niceea. Urmând vechiul calendar iulian, Bisericile Răsăritului nu se confruntă niciodată cu acest inconvenient. Deci, presupunând că reforma gregoriană ar fi justă, Bisericile care au adoptat-o ar trebui să admită, pentru fixarea datei Paştelui, un nou calcul care să prevină inconvenientul pe care l-am semnalat.

[37] S-a pretins, de mai multe ori, a se da publicului aceste acte, cel puţin în parte. Dar tot ceea ce a fost publicat până acum nu are nici un caracter de autenticitate. În zilele noastre, se vorbeşte despre descoperirea unei părţi din acte, dar ceea ce s-a publicat în unele anale nu ni s-au părut a aparţine primului Sinod Ecumenic şi seamănă mai curând cu lucrarea unui retor posterior.

[38] Ap. Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9. N.tr.: A se vedea Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 45-47.

[39] N.tr.: În textul citat de autor nu scrie ‘sprijinul’, ci ‘la convocarea’.

[40] Trebuie a se observa că Părinţii nu vorbesc decât de o convocare făcută de împăratul Constantin.

[41] A se vedea şi Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 24.

[42] Această expresie confirmă ceea ce noi am spus, după documente autentice, că Biserica Alexandriei trebuia să indice data praznicului.

[43] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 17 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9. N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 132 şi 134.

[44] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 23.

[45] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9.

În această epistolă, el spune categoric: ,,Eu am convocat sinodul la Niceea şi am participat la el ca un episcop, deoarece mă fericesc a fi coleg al episcopilor”.

Este evident că el nu şi-a atribuit rangul clerical, dar că s-a considerat a fi colegul episcopilor în sensul că lucra în acord cu ei pentru binele Bisericii. El se exprima astfel pentru a dezvălui titlul de episcop în ochii oamenilor.

[46] Constantin, Epist. ad Episcop. et Pleb. ap Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9.

[47] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 10; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 22.

[48] Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 23; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 11.

[49] Bisericile răsăritene au păstrat întotdeauna această rânduială străveche, excepţie făcând episcopii care au fost siliţi să respecte celibatul prin sinodul din Trullo, cum vom vedea în continuare.

Bisericile apusene au admirat celibatul permanent pentru episcopi, preoţi, diaconi şi ipodiaconi. Istoria va spune că Sfântul Pafnutie a prevăzut limpede inconvenientele care vor decurge dintr-o asemenea lege pentru Biserica care a adoptat-o.

Atunci când Biserica Anglicană s-a separat de Biserica Romană, ea a stabilit o rânduială cu totul contrară, şi a decretat că episcopii, preoţii şi diaconii puteau să se căsătorească, chiar după hirotonie, şi chiar să se căsătorească de mai multe ori. Această rânduială este absolut contrară celei care a fost urmată de Biserica apostolică, şi care a fost păstrată de Bisericile răsăritene.

[50] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 7; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. Acest istoric latin a separat în două canoanele 6 şi 8; iată de ce el socoteşte 22, deşi nu dă decât pe cele 20 recunoscute de greci.

A se vedea Act. Sext. Concil. Carthagin. Gelas. Cyz., Hist. Conc. Nicæn., cartea a II-a, cap. 31; Balsamon, Zonar şi toate culegerile de sinoade.

[51] Epifanie, Hæres., 58. Secte asemănătoare au fost semnalate în mai multe ţări, în diverse epoci.

[52] Textul spune: un păcat al duhului, ψυχικον τι άμάρτημα.

[53] N.tr.: Aici, excomunicarea înseamnă oprirea de la sfânta împărtăşanie.

[54] În câteva manuscrise latine, la începutul acestui canon 6 se citeşte: ,,Biserica Romană a avut întotdeauna întâietatea”. Această intercalare nu a servit mult sistemului papal, chiar dacă nu ar fi o falsificare. Ea este respinsă de cei mai mari savanţi, chiar (dintre cei) aparţinând Bisericii Romane. Când expresia întâietate va fi expusă într-un mod autentic în istorie, va fi lesne de înţeles această expresie de care s-a abuzat atât de mult.

[55] Aşa se explică faimoasa expresie pentru că, επειδή, căreia anumiţi canonişti i-au acordat o importanţă ridicolă în favoarea sistemului papal. Canonul 6 de la Niceea este îndreptat în mod evident împotriva meletienilor care respingeau autoritatea pe care episcopul Alexandriei o avea dintr-un obicei străvechi. Sinodul se bazează pe obiceiurile asemănătoare urmate la Roma, Antiohia şi în alte părţi pentru a-l legitima pe cel din Alexandria. Cum să găseşti în aceasta ceva care favorizează sistemul papal ?

[56] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. N.tr.: Din vremea domniei împăratului Constantin, Biserica a fost împărţită în dioceze şi provincii, urmând împărţirea teritorial-administrativă a Imperiului Roman.

Localităţile suburbicare erau localităţile ce depindeau de dioceza sau prefectura Romei. Dioceza Romei cuprindea 10 provincii: Sicilia, Corsica, Sardinia, Campania, Tuscia, Picenum Suburbicarium, Apulia cum Calabria, Bruttium, Samnium, Valeria. În mod similar, Bisericile din aceste localităţi erau numite suburbicare.

[57] S-a discutat mult despre întinderea eparhiei în care episcopul Romei avea dreptul de a hirotoni episcopi. Această chestiune este foarte puţin importantă. Punctul esenţial este că dreptul episcopului Romei nu venea decât din tradiţie precum cel al episcopilor Alexandriei, Antiohiei şi al altora, şi că nu era universal.

Teologii şi istoricii romani pretind că sinodul, comparând tradiţia Alexandriei cu cea a Romei, nu a vrut deloc să conteste drepturile episcopului Romei la autoritatea universală de drept divin, autoritate care, potrivit lor, ar fi întemeiată pe dovezi indiscutabile, anterioare Sinodului de la Niceea. Noi nu am găsit nici una dintre aceste aşa-zise dovezi în monumentele primelor 3 secole; dimpotrivă, noi am citat fapte şi texte care demonstrează că această autoritate nu exista. În epoca Sinodului de la Niceea, nu exista nici o diferenţă între autoritatea episcopului Romei şi cea a episcopului Alexandriei în provinciile asupra cărora o tradiţie străveche le dăduse această autoritate. Noi vom vedea dezvoltându-se patriarhia Romei, ca şi cele ale Alexandriei şi Antiohiei; şi noi vom vedea născându-se patriarhia Constantinopolului. Este cert că dacă episcopul Romei s-ar fi bucurat de autoritatea care i-a fost atribuită de atunci în Biserica Romană, el nu ar fi luat tradiţia romană ca punct de comparaţie cu tradiţia egipteană, considerându-le similare. O tradiţie locală nu poate fi transformată într-un drept divin universal. Distincţia dintre diferitele titluri ale episcopului Romei, considerat mitropolit, patriarh şi papă, sau conducător universal al Bisericii, nu a fost inventată decât pentru a se descotorosi de faptele copleşitoare care, în primele secole, năruiesc complet sistemul papal. În ciuda tuturor subterfugiilor la care au recurs învăţaţii Bisericii Romane pentru a eluda canonul 6 de la Niceea, şi pentru a-l face să susţină contrariul a ceea ce conţinea, orice om de bună credinţă, citindu-l, va fi de acord că sinodul nu a considerat autoritatea episcopului Romei sub alt aspect decât cea a episcopului Alexandriei; şi că nu a dat ca temei uneia, ca şi celeilalte, decât o simplă tradiţie, un obicei străvechi, şi nu cuvântul lui Dumnezeu.

[58] Noi nu putem să evidenţiem toate interpretările false şi falsificările la care a fost supus canonul 6 de la Niceea. Cu toate acestea, este util a semnala, din când în când, unele dintre falsificările celor mai noi scriitori romani. Iată, prin urmare, cum traduce dl. abate Darras canonul 6 de la Niceea, căruia îi dă locul dintâi pentru a face să reiasă mai bine importanţa sa:

,,Biserica Romană a deţinut întotdeauna întâietatea. Fie ca tradiţiile străvechi să fie menţinute deci în vigoare în Egipt, Libia şi Pentapole, astfel ca toţi să se supună episcopului Alexandriei, pentru că aceasta este porunca pontifului roman. Fie ca acelaşi lucru să fie valabil în ceea ce-l priveşte pe episcopul Antiohiei etc”.

Eruditul Héfelé a avut buna credinţă de a suprima primul rând care este o alterare a textului şi de a traduce cuvintele falsificate astfel de abatele Darras: Pentru că aceasta este porunca pontifului roman, în acest mod: ,,Pentru că există aceeaşi relaţie ca pentru episcopul Romei”. Aceasta revine la sensul pe care noi l-am recunoscut, alături de toţi învăţaţii, în traducerea noastră. Cuvintele greceşti sunt acestea: επειδή και τώ εν τη Ρώμη επισκόπω τουτο σύνηθές εστιν.

Nu se pot traduce asemenea expresii, cum a făcut-o abatele Darras, fără a comite cea mai abjectă falsificare (A se vedea Istoria generală a Bisericii, de abatele J.E. Darras, vol. IX, p. 244 (ediţia 1867)). Prin procedee asemănătoare a fost descoperită papalitatea în primele 8 secole ale Bisericii.

[59] Ierusalimul era numit astfel începând cu domnia lui Ǽlius Adrianus. Acest împărat a refăcut oraşul şi i-a dat numele său.

[60] Aceşti puri sau catari erau novaţienii.

[61] S-a discutat despre această punere a mâinilor. Unii au înţeles-o ca pe o nouă hirotonie, alţii ca pe un rit de reconciliere folosit cu privire la eretici.

[62] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 13.

[63] Noi am remarcat deja că nu există nici o similitudine între aceste indulgenţe primare şi ceea ce a primit acest nume în Biserica Romană modernă.

[64] Biserica Romană s-a îndepărtat de dogma primară asupra acestui subiect, ca şi asupra multor altora; papa pretinde că autoritatea sa se poate exercita chiar asupra celor care au părăsit pământul.

[65] Dobânda în Imperiul Roman era de 1% pe lună, ceea ce însemna 12% pe an. Sinodul foloseşte un termen care înseamnă unu şi jumătate pentru a desemna dobânda cămătărească; ceea ce însemna 18%.

Unii cămătari cereau 2 şi chiar 4% pe lună, ceea ce ridica dobânda la 24 şi 48% pe an.

[66] Aceste obiceiuri străvechi referitoare la săvârşirea liturghiei şi împărtăşirea preoţilor ajutători şi diaconilor s-au păstrat în Biserica sobornicească răsăriteană. Nu se săvârşeşte decât o singură dată [în zi] liturghia pe acelaşi altar, şi la zile fixe. Dacă preoţii iau parte la săvârşirea liturghiei, se împărtăşesc ei înşişi; apoi diaconul care a slujit primeşte împărtăşania fie de la preotul care a slujit, fie de la preotul ajutător care s-a împărtăşit ultimul.

[67] În interpretările pe care le-am dat canoanelor Sinodului de la Niceea, noi am urmat mai ales comentariile lui Zonara şi Balsamon care trebuiau să le fi înţeles mai bine decât apusenii.

[68] Această aniversare cădea pe 25 august 325. Această dată stabileşte cu prezicie anul în care s-a ţinut Sinodul de la Niceea. A se vedea Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 15, 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 25.

[69] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 21.

[70] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 21.

[71] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6.

[72] Ghelasie al Cizicului, Hist. Conc. Nicæn., cartea a II-a, cap. 36.

[73] Ghelasie adaugă Atena la provinciile Misiei şi Galatiei; acolo este o greşeală evidentă care decurge din faptul că un alt Pistos, al Atenei, a participat la Sinodul de la Niceea, potrivit semnăturilor, aşa cum există astăzi.

[74] Ghelasie numeşte Bizanţul Constantinopol şi pretinde că Alexandru nu era atunci decât preot. S-a văzut, din scrisoarea pe care Sfântul Alexandru al Alexandriei i-a adresat-o, că Alexandru al Bizanţului era episcop al acestei cetăţi dinainte de Sinodul de la Niceea. Acest fapt nu putea să se potrivească cu sistemul lui Ghelasie care a făcut din oraşul imperial numit de Eusebiu, Constantinopol, şi care a pretins că episcopul acestei cetăţi era Mitrofan, prea bătrân pentru a participa la sinod. Prima greşeală l-a făcut pe Ghelasie să comită o a doua.

[75] Sfântul Atanasie, Epist. ad Epictet., § 1; Epist. ad Afros., § 1 şi 2.

Noi trebuie să remarcăm că sinodul nu a avut nevoie de promulgarea, aşa cum nu a avut nevoie nici de convocarea şi preşedinţia episcopului Romei. Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Constantin; a fost prezidat de episcopii principalelor scaune; a fost promulgat de episcopii principalelor scaune din provinciile limitrofe. Acestea sunt fapte absolut certe şi în faţa cărora afirmaţiile papiştilor nu pot fi mai presus.

[76] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 14.