ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

 

§. 208. I. Eres, II. Schismă (rascol) şi necredinţă în cuprinsul Bisericii Ruseşti

Până în Periodul V, adică până în timpul modern Biserica Rusiei a fost puţin atacată în credinţa şi rânduiala bisericească cea dominantă a ei. Eresurile din perioadele precedente au fost puţin numeroase şi s-au răspândit şi au durat puţin. Altfel fu cazul în Periodul V, adică de la 1453.

 

I. Eresuri ruseşti de scurtă durată în Periodul V

Pe la 1470 răsări aşa-zisul eres ,,iudaizant”, care însă nu fu de prea mare întindere şi durată. Centrul principal al eresului a fost Novgorodul şi autorul său un evreu Sharia (Sxarie) sau Zaharia. Acesta reuşi a câştiga pentru ideile sale chiar câţiva preoţi, dintre care unii aveau idei iudaizante, dar mai ales raţionaliste. Ghenadie, arhiepiscop de Novgorod, prelat renumit şi autor al primei Biblii complete a Bisericii Slavilor, a oblicit[1] acest eres şi din îndemnul său un sinod ţinut în Moscova la 1491 condamnă eresul. Tot atunci Iosif Volokalamski, egumen foarte venerat, a scris contra acestui eres o carte excelentă. Mitropolitul Zosima, care era în favoarea eresului în 1494 trebui să plece la mânăstire. În sfârşit, în 1503, eresul fu stârpit în aparenţă şi căpeteniile lui arse pe rug. Însă în realitate el a continuat până spre jumătatea secolului al XVI-lea.

2. Eresul raţionalist antitrinitar importat din Germania al lui Matei Başkin şi cel încă mai extrem al ucenicului său Teodosie Kossoi, care la 1555 fugi din Rusia în Lituania, unde l-a răspândit încă până pe la 1575. Acest eres fu condamnat în anul 1553 de un sinod din Moscova şi apoi îl combătu cu succes şi Zenovie, un monah erudit († 1568), ucenic al lui Maxim, celebrul monah grec († 1556). Urmele acestui eres au pierit mai curând din Rusia.

 

 

II. Schisma rusească sau rascolul

Din contră, de la jumătatea secolului al XVII-lea, Rusia primi o rană de tot întinsă ce sângerează şi astăzi, adică aşa-zisul rascol sau schisma rusească. Din cauza interesului, ce toţi cred a avea, de a ascunde şi a denatura adevărul în acest punct, numărul rascolnicilor din Rusia este dat în mod foarte diferit. După statistici anterioare ale autorităţilor ruseşti ei sunt în număr de 1 1/8 până peste 2 milioane.

După statistica rusească din 1897, ei sunt 2.205.000, anume 1.775.000 în Rusia europeană, 430.000 în cea asiatică; iară după statistica de la 1 ianuarie 1909 ei sunt 2.817.000, adică 2.214.000 în Rusia europeană şi 603.000 în cea asiatică.

Dar după alte evaluări private ei sunt cam 10 milioane sau în număr ceva mai redus ca 8 milioane, ori şi în număr mai urcat chiar până la 20 milioane.

De la 1905, când s-a dat decretul pentru libertatea cultelor, partizanii rascolului nu se mai numesc oficial rascolnici în Rusia actuală. Rascolul începu cu ocazia corectării cărţilor bisericeşti şi a formelor rituale ale Bisericii, foarte denaturate în secolele anterioare, din cauza ignoranţei clerului rusesc. Această corectare s-a întreprins şi s-a efectuat solid în baza unei decizii sinodale de la 1655, cu consimţământul şi a doi patriarhi străini, Macarie al Antiohiei şi Gavriil al sârbilor, de celebrul patriarh Nicon, în activitate 1652-1658, iară de la 1659-1666 pus în neactivitate şi dat în judecata Bisericii. Faptul s-a petrecut astfel: mulţimea cea mare a credincioşilor ţinea la vechile cărţi bisericeşti şi la formele rituale, cu toate că erau denaturate; ea văzu în corectarea lor făcută de Nicon o inovaţie. Când sinodul din Moscova de la 1666-1667, convocat contra lui Nicon de inimicii săi personali, faţă fiind şi doi patriarhi, Paisie al Alexandriei şi Macarie al Antiohiei, a scos pe Nicon în 1666, adversarii îndărătniciţi ai corectării, făcute de acesta, se aşteptau că sinodul va înlătura şi pretinsa inovaţie, dar în schimb la 1667 sinodul i-au dat anatemei. Atunci ei s-au separat de Biserica Rusiei şi de întreaga Biserică Ortodoxă, declarând că aceasta a rătăcit, pe când partida lor ar fi adevărata Biserică cu vechea credinţă şi cu vechiul ritual.

Însă coruperea textului cărţilor bisericeşti ale ruşilor şi a formelor ritualului lor bisericesc provenea din timpul dominaţiunii mongole (1238-1480), în cursul căreia Biserica Rusească a căzut în cea mai mare ignoranţă. Aceasta s-a observat chiar înainte de secolul al XVI-lea şi s-au făcut încercări de a remedia răul. Însă lipseau bărbaţi competenţi. În sfârşit, un grec versat în limba rusească, învăţatul Maxim de la Muntele Athos, fiind rugat, s-a dus în Rusia la 1516 şi începu a corecta. Dar corectarea lui se păru ruşilor un eres şi la 1525 fu aruncat în închisoarea unei mânăstiri ca eretic şi muri acolo la 1556. Totuşi ruşii nu părăsiră ideea de a corecta cărţile lor bisericeşti, căci vedeau că ele sunt pline de erori, deci începură a le corecta cu propriile lor forţe.

La 1551 un sinod din Moscova hotărî a se corecta cărţile bisericeşti şi formele rituale. Dar curând după aceea apăru o carte, ce se da drept decret al acestui sinod şi confirma multe din formele şi părerile denaturate, ce se strecuraseră în Biserica Rusiei. Acest pretins decret sinodal, compus din 100 capitole, primi numele ,,Stoglav”, adică ,,O sută de capitole”, iar sinodul numele de ,,Sinod stoglav”, adică ,,Sinodul, care a dat cele 100 de capitole”. Credinţa generală că Stoglavul provine de la sinod a făcut ca el să servească pe viitor de normă pentru corectarea cărţilor bisericeşti şi a ritualului. Bărbaţi luminaţi recunoscură că acest început este eronat, dar zelatorii ruşi lucrau continuu şi neclintit după această normă; astfel chiar după 100 ani sub patriarhul Iosif (1641-1652) s-a ajuns la o cercetare, ce în partea ei cea mai mare nu era decât confirmarea vechilor denaturări: în fruntea comisiunii de corectare, ce funcţiona sub zisul patriarh, erau protopopii Avacum şi Ivan Neronov, preoţii Lazăr şi Nichita Pustoviat, diaconul Teodor Ivanov ş.a.

Când însă la 1652 veni patriarh Nicon, el nu voi să menţină în vigoare corecturile insuficiente de până atunci ale cărţilor bisericeşti şi formelor rituale, ci a crezut că trebuie a întreprinde o corectură nouă şi pe o bază mai sigură. La 1655 se ţine un sinod în Moscova, fiind faţă şi Macarie, patriarh de Antiohia, care călătorea atunci prin Rusia, şi Gavriil patriarh al sârbilor, pe care după 4 ani l-au ucis turcii (1659). Sinodul a decis a se face o corectare solidă; s-au adus sute de manuscripte, mai ales din Orient, s-au chemat bărbaţi erudiţi şi din Kiev, care era sub dominaţiunea Poloniei şi prin energia lui Nicon, cărţile bisericeşti şi formele rituale fură acum degrab corectate.

După aceea Nicon s-a silit a desfiinţa toate cărţile şi formele de ritual vechi cele greşite şi a introduce pretutindenea pe cele corectate; dar silinţele sale s-au izbit de rezistenţa multor clerici, între care era şi Pavel, episcop de Kolomna, care acum lucra în contra hotărârii sale anterioare, de aceea Nicon l-a scos din scaun. Corectorii de mai înainte de asemenea erau foarte înfuriaţi şi numeau această corectură inovaţie. Când Nicon în 1658 fu răsturnat, apărătorii cărţilor şi formelor de ritual vechi crezură că au câştigat partida; dar ei s-au amăgit, căci sinodul din 1666-1667, care pronunţă scoaterea lui Nicon[2], confirmă şi reforma lui, hotărând a fi daţi anatemei cei ce nu o vor primi. Acum cei ce nu voiră a recunoaşte reforma i-au dat numele de Niconism şi au declarat că este o apostazie şi că numai ei sunt păstrătorii adevăratelor uzuri vechi şi ai adevăratei credinţe vechi; de aceea ei se şi numiră vechi ritualişti (staroobriadţi) şi vechi credincioşi (starovierţi).

Uzurile sau formele rituale la care ţineau ei în special sunt următoarele: crucea pretindeau să se facă numai cu 2 degete, nu cu 3, tot aşa binecuvântarea să se dea numai cu 2 degete, nu cu 3; chiar Aliluia să se citească şi să se cânte numai de 2 ori nu de 3; în Simbolul credinţei sau în Crez, în locul cuvintelor ,,Şi întru Duhul Sfânt, Domnul ...” să stea cuvintele ,,Şi întru Duhul Sfânt adevăratul Domn ...”, icoana crucii să aibă 8 capete, nu 4, aşadar să aibă 3 lemne curmezişe, nu 1; la înconjurarea bisericii creştinii să meargă după soare, nu împotriva lui; numele Iisus să se scrie Isus nu Iisus; liturghia să se facă cel puţin cu 7 bobiţi de prescure, sau prosfore, nu numai cu 5, şi icoanele să se zugrăvească întocmai cum se zugrăvise în Rusia până atunci; raderea bărbii ziceau că-i păcat de moarte. O parte din aceste pretenţii se află şi în Stoglav şi apărătorii ,,uzurilor vechi” se bazau pe el, pe când sinodul declară că Stoglavul este apocrif.

Cu un fanatism ce-i propriu ignoranţei, potrivnicii se separară nu numai de sinod şi de Biserica Rusiei, ci chiar de întreaga Biserică Ortodoxă, declarând că aceasta în totalitate s-a lepădat de credinţa şi ritul din vechime; ei aflară numeroşi partizani în masa poporului rus. Astfel ei formară curând o numeroasă schismă (ruseşte ,,rascol”) şi au putut face uz chiar de violenţă. Focar principal al schismaticilor sau rascolnicilor fu o mânăstire de pe Insula Soloveţ din Marea Albă. Când în 1669 guvernul rus voi a ocupa această mânăstire, ea s-a apărat cu armele până la 1676. În 1682, sub regenţa marii ducese Sofia, pentru fraţii săi, Petru I şi Ivan III (V) Alexievici (1682-1689), ce urmă după ţarul Alexie Mihailovici (1646-1676) şi fiul său Teodor IV Alexievici (1676-1682), rascolnicii făcură o răscoală mare chiar în Moscova, unde aveau de gând a pierde pe patriarh şi clerul, ba chiar dinastia, ca unelte ale lui antihrist.

De aceea răsculaţii au fost persecutaţi cu asprime şi au devenit din ce în ce mai fanatici; unii din ei declarară că Biserica şi statul Rusiei sunt comunitatea lui antihrist, ei deveniră inimici ai statului şi ai Bisericii, şi refuzară jurământul şi serviciul militar, precum şi a lua vreo parte la instituţiile civilizaţiei şi la uzurile introduse în timpul modern, declarând că aceste sunt aşezăminte şi născociri ale satanei; ei condamnau chiar distracţiile, ca danţul şi întrebuinţarea tabacului, a ceaiului şi a cafelei, ce erau încă o noutate. Unii dintre ei în fanatismul lor hiperascetic au mers până a primi să fie arşi de vii şi castraţi, sau a se da morţii prin foame, văzând în aceasta cea mai înaltă virtute creştină. Pe lângă aceste excese, nu după mult timp au căzut şi în rătăciri relative la dogmele credinţei.

Persecutaţi în Rusia, cei ce fugeau de persecuţii au răspândit rascolul şi peste hotarele Rusiei, mai ales în Moldova şi Muntenia, şi în Turcia, precum şi în Prusia şi Polonia; în timpul recent, rascolul fără a fi persecutat, s-a răspândit şi în America şi Australia. Un număr de rascolnici s-a dus şi în aceea parte a Moldovei, din care de la 1774 se formă provincia austriacă Bucovina, chiar înainte de a trece aceasta sub dominaţiunea Austriei, adică chiar înainte de 1775; iar un număr mai mare s-a dus acolo din Turcia, tocmai sub guvernul Austriei, adică în anul 1783, după ce dobândise de la împăratul Iosif II privilegii, pentru care ziceau că au avut ca mijlocitor pe un pretins general al imperiului scăpat de ei din mâinile hoţilor pe Marea Neagră.

Astăzi, ei sunt în Bucovina ca 3.600 suflete. Pe teritoriile Europei orientale, unde ei au emigrat din Rusia, vor fi astăzi vreo 120.000, cei mai mulţi în Turcia, iar 15.000 sunt în România. Rascolnicii emigranţi primiră în Polonia şi în ţările limitrofe ale rutenilor şi românilor numele de lipoveni, adică filipoveni, în Prusia filiponi (ceata lui Filip), fiindcă pe la 1700 ei s-au dus în Polonia şi Prusia sub conducerea unui anume Filip Pustoviat.

Petru cel Mare (singur împărat 1689-1725) nu i-a mai persecutat cu violenţă, însă nu le-a acordat libertatea cultului şi i-a pus la dări îndoite. Dar Caterina II le-a acordat libertatea cultului. De la 1827, Nicolae I (1825-1855) i-a persecutat din nou, iar Alexandru II (1855-1881) în 1856 şi 1874 le-a acordat iarăşi libertatea cultului, ba Alexandru III (1881-1894) le-a acordat chiar drepturi egale; de acestea sunt lipsite numai sectele contrare statului şi legii morale.

 

A. Desbinarea rascolului

Rascolul, acea schismă din Biserica Rusiei, născută din cauze aşa de neînsemnate, de la 1690 s-a desbinat în două tabere mari, în popovţi (popişti), adică cei cu preoţi, şi în bezpopovţi (nepopişti), adică cei ce nu voiesc să aibă preoţi; statisticile care numără astăzi peste 10 milioane de rascolnici, cred unii, că din aceştia 6 milioane sunt popovţi şi 4 milioane bezpopovţi, iar alţii cred din contră, că cel mult 3 milioane sunt popovţi şi 7 milioane bezpopovţi, aşa de mare nesiguranţă domneşte în constatarea lor numerică.

Această desbinare a rascolnicilor provine din cauza lipsei de preoţi, după ce preoţi implicaţi în rascol muriră, şi episcopi nu trecuse nici unul la rascol, afară de Pavel al Kolomnei, cel amintit mai sus, care muri închis într-o mânăstire. Începând a nu mai avea preoţi, o parte din rascolnici se ajutau cu preoţi, care treceau la ei din Biserica Ortodoxă şi le săvârşeau serviciile preoţeşti; dar o altă parte din rascolnici n-au voit a recurge la acest mijloc, declarând că în Niconism s-a pierdut adevărata preoţie şi deci nu le rămâne decât a reveni ca protestanţii la preoţie generală şi a-şi săvârşi ei singuri cultul divin prin bătrâni (stariki) dintre mireni. Astfel s-au desbinat rascolnicii de la 1690 în popovţi şi bezpopovţi.

Calea de mijloc între aceste 2 partide o ţin ceasovennii sau ceasovenniki, adică cei ce ţin în cursul zilei ceasuri de rugăciune; aceştia sunt în principiu popovţi, dar de nevoie s-au ajutat deocamdată ca şi bezpopovţii şi după stingerea bătrânilor preoţi ai lor, până vor avea preoţi noi în regulă, şi-au pus bărbaţi care ştiu ritualul (ustavszeziki), ca până atunci să le săvârşească nu chiar liturghia, dar ceasurile (czasy), adică ceasurile de rugăciune publică în comun şi să-i împărtăşească în mod subsidiar cu tainele şi binecuvântările necesare, între acestea şi cu sfânta euharistie, adică cu sfintele taine consacrate preoţeşte, pe care ei le-au păstrat de pe când aveau preoţi şi le întrebuinţează ca aluat spre a le reînnoi continuu.

 

B. Popovşcina (Popiştii)

Partida celor ce ţin la preoţie, a celor ce menţin preoţia, numită şi popovşcina, avea la început două centre foarte mari, unul într-un sat Wietca sau Wiotca la hotarul Poloniei şi unul în Starodubie, localitate în Ucraina; dar când guvernul la 1764 a distrus Wiotka, unicul lor centru principal a rămas Starodubie. Aceste centre n-au împiedicat însă popovşcina de a se desbina treptat, din cauza diferenţelor dogmatice, în mai multe ramificări dintre care unele primiră numele de la căpeteniile lor, unele de la locul unde s-au format şi unele de la credinţele lor particulare. Cele mai însemnate dintre aceste ramificări au fost:

1. Partizanii lui Avacum şi ai lui Onofrei, numiţi avacumovţi şi onofrievţi; aceştia profesau un fel de tetrateism şi aprobau arderea de sine însuşi.

2. Partizanii lui Dosoftei sau dosofteovţii (dositeovţii); aceştia aveau idei sabeliene.

3. Credincioşii din Wietka sau wietkovţii; partida relativ cea mai tolerantă şi mai liberală.

4. Partida diaconului Alexandru dintre wietkovţi, sau diaconovţii, diaconiţii, opusă în câteva puncte wietkovţilor.

5. Partida miruitorilor din nou sau peremazanţii; aceştia ungeau din nou cu sfântul mir pe preoţii ortodocşi care treceau la ei.

6. Credincioşii din Cernobol, orăşel din Polonia, cernobolii sau cernobolţii; aceştia erau mai ales în contra jurământului, a serviciului militar, a raderii bărbii şi a paşapoartelor.

7. Partizanii lui Suslov, sau suslovţii; aceştia priveau ca validă numai preoţia cea săvârşită de episcopii Rusiei Mari, nu şi pe cea săvârşită de episcopii Rusiei Mici; de aceea primeau transfugi numai dintre preoţii din Rusia Mare, nu şi dintre cei din Rusia Mică, fiindcă în Rusia Mică botezul nu se săvârşea prin cufundare, ci prin turnare.

8. Credincioşii din Luzka (Lujca), sau lujkovţii; aceştia erau cunoscuţi mai ales ca foarte potrivnici mitricilor bisericii.

La aceste secte secundare ale popovşcinei se alăturară până în timpul recent altele nouă, aşa chiar pe la 1870 secta celor ce purtau haine albe, bielorizţii (bielorijţii), iar de curând şi creştinii liberi, care sunt în afinitate cu bielorijţii, se fălesc, însă cu o mai mare libertate evanghelică şi creştinii apostolici care voiesc a se organiza pe baza Didahiei celor 12 apostoli.

Popovşcina nu s-a putut menţine mult timp fără preoţi proprii, de aceea s-a silit a-şi câştiga episcopi. În jumătatea întâi a secolului XVIII, Epifanie, un monah din sânul ei, reuşi cu acte false a fi hirotonit episcop în Moldova la 1725 şi s-a întors astfel între ai săi ca episcop; însă guvernul rusesc l-a arestat şi muri în închisoare. Pe la jumătatea secolului XVIII, popovşcina din Rusia a fost pentru scurt timp jucăria lui Atinoghen (recte Ambrosie 1751-1755), un înşelător care se da drept episcop fără să fi fost, şi fugind apoi în Polonia a pus episcop în locul său pe un oarecare Antim, prin o hirotonie ce se zice că a săvârşit-o asupra acestuia din depărtare, la un moment determinat. Însă când rascolnicii au prins de veste că Atinoghen însuşi, nu numai Antim, nu avea hirotonia de episcop, aruncară pe Antim în Dniepru şi se înecă.

Tocmai spre jumătatea secolului XIX, popovşcina reuşi a câştiga o ierarhie şi mica Bucovină are particularitatea de a o fi înfiinţat. Aici popovşcina era mult mai liberă decât în Rusia şi nu se linişti până ce n-a aflat în Constantinopol pe Ambrosie, mitropolit din Bosnia suspendat, care se declară gata a fi episcop al popovşcinei. Cu aprobarea guvernului Austriei la 1846, Ambrosie veni şi se stabili la Fântâna Albă sau Biela Kriniţa ca ,,arhipăstor” al ,,credincioşilor vechi” sau al ,,lipovenilor” cum se numesc ei de obicei în Bucovina. Ambrosie hirotoni degrab nu numai un episcop sau vicar pentru sine, ci şi episcopi numeroşi chiar pentru Rusia, Turcia, Moldova şi Muntenia.

Rusia a prins de veste prea târziu despre aceasta şi la 1848 decise pe guvernul Austriei a depărta pe Ambrosie de la lipoveni şi a-l interna la Cilli în Stiria, unde şi muri, pe când vicarul său îi succedă ca mitropolit în Biela Kriniţa, hirotonindu-şi şi episcop vicar. Ierarhia rascolului fu deci înfiinţată şi până astăzi mitropolitul din Biela Kriniţa este considerat ca mitropolit al tuturor episcopilor ,,vechi credincioşi” din Rusia; aceştia sunt în număr de vreo 20, şi afară din Rusia încă vreo 4, pe lângă mitropolit şi vicarul său, deşi mai târziu guvernul austriac i-a interzis a hirotoni alt episcop, afară de vicarul său succesor. O parte dintre vechii credincioşi cei cu preoţi, se zice că o a treia parte dintre ei, a respins nou înfiinţata ierarhie ,,austriacă”, adică de provenienţă din Biela Kriniţa şi se mulţumi a avea şi pe viitor preoţi transfugi din Biserica Ortodoxă a Rusiei; această partidă se şi chemă ,,Partida cu preoţii transfugi” sau ,,Bieglopopovţii”.

Dar de la 1862 şi membrii ierarhiei ,,austriece” sau de la Biela Kriniţa s-au desbinat în ,,enciclici” (okrujniki) şi ,,antienciclici” (protivookrujniki); cei dintâi, mai moderaţi, au voit a recunoaşte prin o enciclică şi Biserica de stat a Rusiei ca drept credincioasă, deşi rătăcită în uzurile sale; iară cei din urmă, mai riguroşi, au protestat în contra enciclicei, negând că Biserica de stat a Rusiei ar fi drept credincioasă.

 

C. Bezpopovşcina (Nepopiştii)

Bezpopovşcina sau partida celor fără preoţi, odată ce crezu că se poate menţine şi fără preoţi, a deviat în curând mult mai tare de la Biserica Ortodoxă a Rusiei; ea căzu în negaţiuni din ce în ce mai extreme şi în fanatism din ce în ce mai mare şi s-a divizat în foarte multe secte; o parte dintr-însa căzu sub influenţa resturilor de secte ruseşti mai vechi, ce reînviară de la sine ca bogomilii, strigolnicii, iudaiştii şi antitrinitarii ruşi, iar o parte sub a sectelor protestante din occident ca quakerii, unitarii, baptiştii, herrnhutenii, metodiştii, hiliaştii, comuniştii, raţionaliştii şi chiar antinomiştii (adversari sau dispreţuitori ai legii morale).

De aceea, bezpopovşcina s-a divizat în două ramuri principale: una, cu partizani ai bezpopovşcinei care menţin încă credinţa ortodoxă în punctele ei principale, deşi au câteva heterodoxii, în special o doctrină heterodoxă denaturată despre Biserică, taine şi căsătorie, precum şi despre înlocuirea preoţilor. Unii partizani ai ei au mare cult pentru chinuirea de sine şi chiar pentru arderea de sine şi pentru moartea prin foame, precum şi o pornire mai mult sau mai puţin duşmănoasă contra Bisericii Ortodoxe şi contra statului. Această ramură a bezpopovşcinei se clasifică la rascol, nu numai în sens mai larg, ci şi în sens mai strâns. Cealaltă ramură a bezpopovşcinei s-a divizat în foarte multe secte, produce continuu secte noi şi a deviat foarte mult de la credinţa ortodoxă, ba adeseori dă la iveală credinţe cu totul anticreştine. O parte din ea are caracterul sectelor eretice vechi, iar o parte cel al sectelor protestante moderne şi se clasifică la rascol, în sens mai larg, nu şi în sens mai strâns; în opoziţie cu acesta ea este numită mai vârtos ,,sectarism eretic” sau simplu ,,sectarism”[3].

 

D. Bezpopovşcina rascolului

Prima ramură a bezpopovşcinei curat antiniconiană, de credinţă veche şi de ritual vechi, ce se clasifică la rascol în sens strâns, s-a format la 1690 de Kapiton, un monah hiperascet; această ramură fu propagată de la 1700 cu foarte mare zel de fraţii principi Andrei şi Simeon Demisov. Ea s-a desbinat în secte, dintre care unele se numesc după numele celor ce le-au format, unele după patria lor şi unele de la caracteristica lor deosebită. Dintre ele sunt remarcabile mai ales următoarele:

1. Locuitorii pe lângă mare, pomorjanii, pomorţii, numiţi şi locuitori pe lângă râul Wyga, wygovţi sau danieliţi, danielovţi; aceştia sunt stabiliţi lângă Marea Albă, în regiunea râului Wiga şi se feresc de a mânca la o masă cu ortodocşii, ca de nişte necuraţi.

2. Teodosienii, teodosievţii; aceştia nu voiesc a se ruga pentru împărat şi consideră viaţa conjugală ca lucru necurat.

3. Filipiţii, filipovţii; aceştia, pe lângă extremele de mai sus, slăvesc arderea de sine, ca botez cu foc şi moartea prin foame, ca martiriu.

4. Peregrinii, straniki, sau fugarii, bjeguni, numiţi şi credincioşi din satul Sapelok, sapeloki, sapeloizniki, de la locul lor de origine cel dintâi; aceştia fug de autoritatea legitimă ca de puterea lui antihrist din loc în loc, prin păduri şi pustii; ei botează din nou pe toţi cei ce trec la secta lor.

5. Partizanii lui Adamant, un văcar, adamautiţii, văcărenii sau adamantovţii, pastuhovţii; aceştia resping intoleranţa pomorţilor şi fanatismul filipovţilor de a se arde pe sine înşişi; dar se feresc de poduri de piatră, de bani şi de paşapoarte, ca de lucrurile lui antihrist.

6. Cei ce neagă, nietovţii sau credincioşii în Mântuitor, spasovţii numiţi şi kosmaiţi, kosminovţi, de la Kosma, căpetenia lor, un ţăran; aceştia negau că mai este pe pământ un aşezământ de mântuire, şi credeau că-i va mântui direct numai Mântuitorul.

7. Cei ce botează din nou, perekreszczenţii (perecreşcenţii); aceştia botezau din nou pe toţi cei ce treceau la secta lor.

8. Cei ce se botează singuri pe sine samocreszczenţii (samocreşcenţii); în această sectă fiecare adept al ei se botează singur.

9. Hristiţii, hristovţii; în această sectă unul înfăţişa pe Hristos şi alţi 12 pe apostoli, primind venerarea cuvenită.

10. Partizanii Akulinei, akuliniştii; aceştia se numesc unii pe alţii fraţi şi surori şi duc o viaţă desfrânată.

11. Stefaniţii, stefanovţii; aceştia resping taina nunţii şi expun pe pruncii nou-născuţi a fi mâncaţi de fiară, ca jertfă de împăcare.

12. Cei cu gura deschisă, razinovţii, un fel de mistici; în joia Săptămânii Patimilor, când sunt adunaţi în biserică, ei aşteaptă cu gura deschisă a fi împărtăşiţi nevăzut de înger.

13. Cei ce îngenunche sub ciur, podrjeszetniki (padrieşetniki); aceştia primesc ca împărtăşire struguri, împărţiţi lor de o fecioară din un ciur, pe care-l poartă pe cap, după ce rosteşte de trei ori cuvintele: ,,Pre voi pre toţi să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”, cuvinte ce se rostesc şi în liturghia ortodoxă la intrarea cea mare (când intră preoţii în altar cu sfintele daruri).

14. Cei ce se roagă pe întuneric, potemţii; aceştia se roagă pe întuneric; ei chiar se botează pe întuneric, pretinzând a urma astfel învăţătura şi pilda lui Hristos.

15. Miercurenii, serednikii, sectă formată pe la 1890; ei serbează duminica miercuri, deoarece pe baza calculului lor despre anul facerii şi cele şase zile ale ei, cred că duminica cade corect miercuri, iară numărătorii, czislennikii (cislennikii), declară că adevărata zi a Domnului este joia şi că păcatul este cel întâi pas necesar spre mântuire.

 

E. Altă parte a bezpopovşcinei, devenită sectarism eretic

Din contră, în ramura eretică a bezpopovşcinei, sau în bezpopovşcina luată în sens impropriu, ce-i mai extremă decât bezpopovşcina rascolului, curat schismatică, adică cea de credinţă veche şi de ritual vechi, intră secte eretice ruseşti ce se clasifică numai la rascol luat în sens mai larg, nu şi la rascol luat în sens mai strict, ci mai vârtos spre deosebire de acesta se numesc ,,sectarism eretic” sau simplu ,,sectarism”; aceste secte reprezintă cam 1/5 din numărul total al rascolnicilor luaţi în sens mai larg; cele mai multe din ele au un caracter pseudo-mesianic, hiperascetic-mistic, spiritualist-raţionalist, hiliast, comunist, antinomist, pietist, motodist sau raţionalist-radical. Aceste sunt în special următoarele:

1. Hliştii (hlisti), nume ce poate să fie o denaturare a numelui ,,creştin” dar poate să însemneze şi ,,flagelanţi”, sau chiar numai ,,vagabonzi” (derivat din hlist, ce înseamnă: 1. bici, biciuitor, 2. cutreierător) sau ,,oamenii lui Dumnezeu”, ,,ceata lui Dumnezeu” cum se numesc ei înşişi. Această sectă fu cunoscută în jumătatea întâi a secolului XVIII, dar, după tradiţia ei, pretinde că ar exista de la jumătatea secolului XVII. Particularitatea ei principală consistă în a învăţa că la anul 1645 Dumnezeu Tatăl S-a pogorât din cer, S-a întrupat în ţăranul Daniil Filipovici (Filippovicz) iară la 1649 şi Dumnezeu Fiul a primit de la Tatăl a Se face om în ţăranul Ivan Suslov; că acesta apoi chemă prooroci şi apostoli noi, întemeie o biserică nouă, ,,o corabie nouă”, pătimi din nou şi pe cruce, muri şi învie, şi învăţă pe următorii Săi a se lepăda de împreunare cu femei, a înlocui tainele văzute cu cele nevăzute, spirituale, a slăvi pe Dumnezeu cu cântări duhovniceşti şi cu biciuire reciprocă, precum şi a se transporta prin atari practici pioase în o stare de uimire şi de inspiraţie; în sfârşit ei învăţau că Hristos, după înălţarea la cer a lui Filipovici în anul 1700 şi a lui Suslov în anul 1716, S-a arătat iarăşi în alţi oameni, la urmă în împăratul Petru III (1762), care în realitate după ce domni jumătate de an a fost răsturnat şi sugrumat în profitul soţiei sale Caterina II (1762-1796), dar după credinţa lor el numai s-a retras în ascuns şi petrece acolo, spre a veni la timp iarăşi ca să facă judecată.

2. Scopiţii, sau castraţii, pretind că sunt în prezent 50.000 suflete; ei sunt o reformaţie a hliştilor, sectă primitivă, pe care treptat au respins-o. Reformatorul lor fu pe la 1770 Andrei Solivanov, un ţăran care crezu de trebuinţă a îngrădi în mod radical omiterea abstinenţei sexuale între hlişti, prin scopire la bărbaţi şi prin tăierea ţâţelor la femei; el învăţa că şi Hristos a aplicat la Sine ,,botezul cu foc” al scopirii şi a poruncit să facă aceasta toţi, ca condiţie de a intra în împărăţia cerurilor; el mai învăţa că Hristos, întrupat din nou în Petru III (1762), vieţuieşte continuu în el, adică în Solivanov, întocmai cum ,,muma” lui, împărăteasa Elisaveta (1741-1762, care însă a fost mătuşa iar nu muma lui Petru III), trăieşte încă în ţăranca Ivanovna Akulina. Partizanii lui Solivanov, urmăriţi în Rusia cu mari pedepse, ca şi dânsul, au emigrat foarte mulţi în Moldova şi Muntenia şi în alte ţări din Orient; ei mai cred că Solivanov, mort în 1832 trăieşte încă şi când va veni iarăşi la judecată, va întemeia o împărăţie veşnică a scopiţilor.

3. Spiritualiştii sau luptătorii spiritului, duhoborţii sunt quakeri ruşi; ei nu mai puţin decât cei din Britannia resping jurământul şi serviciul militar, dar se disting prin hărnicie, simplicitate şi viaţa austeră. Ei s-au ivit în Moscova şi în Rusia meridională la începutul secolului XVIII şi pe lângă particularităţile quakerilor, adică credinţa în o iluminare dinăuntru şi dispreţuirea tainelor şi a preoţiei, au adoptat cu timpul şi socinianismul (antitrinitarismul sau unitarismul) şi alte heterodoxii. Cei mai mulţi dintre ei la 1804 au fost strămutaţi în Taurida (Crimeea cu o limbă de continent spre nord) şi de acolo la 1841 şi 1842 în Transcaucazia, unde fiind atunci în număr de 3.000 suflete aşezaţi în 7 sate, au dat localităţii numele Duhoboria. În timpul recent 1898, quakerii din Britannia au strămutat o mare parte dintre duhoborţi, vreo 1.200, în Cipru şi mai multe mii în Canada, dar ei şi în această ţară la 1903 au venit în conflict cu autorităţile din cauza principiilor lor.

4. Cei ce mănâncă lapte, molocanii, au fost numiţi aşa, fiindcă s-au aflat că ei mănâncă lapte şi în post; ei înşişi se numesc ,,creştini duhovniceşti” spirituali, sunt răspândiţi şi în Transcaucazia şi se pretind a fi cei mai numeroşi sectari ai bezpopovşcinei. Molocanii sunt o reformaţie de pe la jumătatea secolului XVIII a duhoborţilor; reformatorul lor a fost Simeon Uklein, un croitor; ei păstrează atât viaţa austeră cât şi spiritualismul duhoborţilor, adică dispreţuirea tainelor văzute; resping însă misticismul acestora, adică credinţa că fiecare creştin primeşte de la Dumnezeu o învăţătură interioară mai presus de fire; în locul acestei credinţe ei pun autoritatea Sfintei Scripturi, pe care însă o interpretează în sens raţionalist ca arminienii şi socinienii.

5. Ca forme nouă de hlişti sunt a). săritorii, skakuni, b). montaniştii, montanienii, o reînnoire a sectei cu acelaşi nume din secolul II, c). napoleoniţii, napoleonovţii, aceştia cred că Dumnezeu S-a întrupat şi în Napoleon, spre a pedepsi lumea şi imperiul Rusiei în care năvăli la 1812; d). săltătorii, prigunii (prăgynă), aceştia s-au ivit de pe la 1857; e). maljovanţii; aceştia s-au grupat de pe la 1890 în jurul lui Kondrat (Kondrat, Quadrat, Kodrat) Maliovanyi, un căruţaş, ca în jurul lui Hristos, care S-ar fi arătat acum aievea în guvernia Kiev; ei s-au răspândit şi în guverniile vecine.

6. Ca forme nouă de duhoborţi sunt: şalopuţii sau cei simpli; aceştia resping Vechiul Testament şi dogma învierii; ei nu cred nici în sfârşitul lumii, nici în rai.

7. Ca forme nouă de molocani sunt: a). sabbatarii, subotniki; aceştia sunt ebioniţi extremi; b). comuniştii, obszczii (obşcii), aceştia au tins la început a trăi în deplină comunitate de bunuri, ca creştinii primitivi; dar apoi au moderat această tendinţă în sensul ca fiecare să dea comunităţii 1/10 din averea lui pentru săraci şi c). frăţia cea de-a dreapta sau vestea Sionului; această sectă înfiinţată de la 1850 combina cu hiliasmul idei fantastice despre frăţie şi egalitate; ea promite partizanilor săi locul cel de-a dreapta Mântuitorului la judecată şi intrare în împărăţia cea de 1.000 ani a lui Hristos sau împărăţia Sionului.

8. Rugătorii, bogomoli; aceştia sunt o nouă specie de bogomili, resping căsătoria, dar îngăduie desfrâul.

9. Stundiştii, despre care am amintit şi în §. 206. Aceştia se numesc astfel de la ceasurile (germ. Stunden) în care îşi fac rugăciunile; ei sunt o imitaţie a protestanţilor pietişti din coloniile germane ale Rusiei meridionale; de la 1870 s-au răspândit foarte mult între ţăranii de acolo; numărul lor se crede a fi de aproape ½ milion.

10. Paşkovţii, sunt partizanii lui Paşkov, fost colonel în garda imperială; de la 1880 el a fost convertit la metodism de lordul englez Radstok şi deveni apoi agitator în favoarea metodismului. Despre Paşkov am amintit în §. 206.

11. Mai multe secte raţionaliste extrem precum: a). cei ce nu se roagă, nemoliaki, sau cei ce suspină, wosdehavţi; aceştia voiesc a-şi înălţa sufletul către Dumnezeu numai pe tăcute, în suspinuri şi de aceea pretind a se numi ,,creştini spiritualişti” adică spiritualişti în sensul cel mai perfect; b). cei ce tac, malezalniki; aceştia privesc tăcerea ca cel mai bun răspuns la întrebări despre religie; c). tolstoianii, tolstoievţii; aceştia sunt o sectă filantropică-raţionalistă, ce există de pe la 1885; fondatorul ei este contele Leon Tolstoi († 1910), amintit în §. 206, filozof moralist şi romancier filantropic; el voi a opune învăţăturii Bisericii o pretinsă religie curată a lui, construită raţionalistic din evanghelii şi conţinând unele afirmări extravagante[4].

12. Iehoviştii şi enohiştii, secte ce aşteaptă sfârşitul grabnic al lumii; aceşti din urmă se numesc aşa de la patriarhul Enoh, care a fost mutat la cer.

13. Ioaniţii, descrişi în §. 207, de provenienţă foarte recentă. Aceştia au declarat că protopopul Ioan Ilicz Serghiev din Kronstadt († la sfârşitul anului 1908), considerat de popor ca sfânt, ar fi Domnul Hristos, care a venit din nou pe pământ. Cu toate protestele energice ale părintelui Ioan contra afirmării lor, ei au format o sectă, ce este în afinitate cu hliştii.

 

F. Încercări parţiale de reunire. Iedenovierţii

Rascolul întreb a rezistat mult timp a se uni iarăşi cu Biserica mumă; el rezistă în mod cu atât mai neclintit şi mai fanatic cu cât era tratat mai aspru. Abia sub Caterina II (1762-1796), rascolnicii au fost trataţi mai tolerant şi rezultatul fu că o parte dintre ei, notabil mai întâi popovţii, s-a apropiat din nou de Biserica Ortodoxă a Rusiei; la 1783 aceşti rascolnici au făcut cerere la sinodul din Petersburg să le hirotonească un episcop ortodox care să le fie păstor după cărţile vechi şi după ritualul vechi. Platon, mitropolitul Moscovei († 1812), urmând exemplul lui Nichifor Teotoki, arhiepiscopul Poltavei († 1800), i-a susţinut şi obţinu de la sinod în 1784 a li se hirotoni, însă nu episcop, ci preoţi, care să fie subordinaţi la episcopi ortodocşi şi să săvârşească rascolnicilor uniţi din nou cu Biserica Ortodoxă slujbele religioase după vechile lor cărţi şi după vechiul lor ritual; această măsură li s-a pus tuturor în perspectivă şi s-a hotărât definitiv în anul 1800.

Astfel, s-au format comunităţi de aşa numiţi iedenovierţi sau uniţi în credinţă, adică comunităţi de ritualişti vechi (starobriadţi), care sunt uniţi în credinţă cu Biserica de stat a Rusiei şi prin urmare cu Biserica Ortodoxă întreagă. Cu timpul aceste comunităţi s-au înmulţit, însă iedenovierţii nu sunt prea numeroşi relativ, şi rascolnicii îi urăsc mai mult decât pe ortodocşii originari. În anul 1878 s-a format o asemenea comunitate şi în Bucovina la Klimăuţi dintre bezpopovţi; ea recunoaşte ca arhipăstor al ei pe arhiepiscopul Bucovinei.

Biserica Rusiei lucrează continuu pentru convertirea rascolnicilor, atât prin scrieri polemice, pe care ea neîncetat le-a îndreptat contra rascolului şi la care şi rascolnicii răspund, cât şi prin misionari, care sunt anume formaţi spre acest scop, în timpul recent şi prin convorbiri teologice ţinute cu ei în public. Din nefericire, schisma este prea înrădăcinată, pentru ca astfel de mijloace să fi produs până acum rezultate însemnate. Totuşi ele nu sunt de tot infructuoase, şi în fiecare an se înregistrează treceri de la rascolnici la Biserica Ortodoxă, deşi nu lipsesc şi treceri de la ortodocşi la vechiul rascol, făcând abstracţie de ortodocşii cei alipiţi la secte înfiinţate din nou. La 1907 a trecut la rascol un arhimandrit cult şi deveni apologistul său. Precum am observat mai sus, decretul pentru libertatea cultelor din 1905, aprilie 17/30, a scos din uz numele oficial de rascol şi rascolnici.

 

 

III. Necredinţa între ruşi

Dar rascolul nu este singurul rău, ce seacă vitalitatea Bisericii Ruseşti. Pe când rascolul este o mare rană în trupul Bisericii Ruseşti, aceasta suferă de alte rele în păturile de mijloc şi în cele mai de sus, căci rascolul este răspândit mai mult în păturile de jos ale poporului. Pe la sfârşitul secolului XVIII, din Germania a năvălit francmasoneria şi din Francia volterianismul şi ateismul şi s-au răspândit foarte mult în clasa de mijloc şi în cea de sus, iar apoi a primit o dezvoltare nouă. În timpul recent, cam de la 1860, necredinţa, proprie anarhismului, a devenit foarte lăţită în Rusia şi s-a transformat în nihilism; acesta tinde a distruge orice ordine religioasă şi politică.

Dar cu tot rascolul şi nihilismul, precum şi cu tot volterianismul mai vechi şi cel nou, viaţa religioasă a marii majorităţi din toate păturile poporului rus este relativ încă viguroasă şi nicidecum în aşa declin, cum o descriu de obicei adversarii Bisericii Ortodoxe a Rusiei.

 


[1] A descoperi, a prinde de veste.

[2] N.trad.: La acest sinod a luat parte şi Ghedeon, mitropolitul Moldovei, trimis la Moscova în afaceri politice. Cf. Lipovenismul, de Melhisedec, episcop al Dunării de Jos, Bucureşti 1871, p. 14.

[3] N.trad.: Despre ,,sectarism” la ruşi cf. Soloviev, p. 218, op.cit. aici p. 167.

[4] N.trad.: Operele lui Tolstoi sunt unele traduse şi în limba franceză, de exemplu Moia Religuia, Ma Religion, Paris, Fischbacher, 1884 ş.a. Despre alte opere ale lui, cf. Revue Universelle, Paris, 1902, p. 190, col. 2. Id. Ossipp-Lourie: Tolstoi, Le Toltoisme, Bibliotheque Larousse Paris. Unele sunt traduse şi în româneşte, de exemplu Tschem lioudi jivi, Cu ce trăiesc oamenii. Această povestire este tradusă de părintele Climent I. Bontea, Focşani. Despre Tolstoism, cf. şi Revue Encyclopedique, 1891, index p. 23.