ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
 Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
1
 
  • Arianismul în Apus – Eufratie de Cologne condamnat; reabilitarea sa – Violenţele taberei ariene în Răsărit – Episcopii apuseni reuniţi la Milan – Ei îl condamnă pe Fotin, ucenicul lui Marcel – Vichentie de Capua şi Eufratie de Cologne, delegaţi către Constanţiu – Intrigă infamă a arienilor la Antiohia contra delegaţilor apuseni – Constanţiu se decide să-l recheme pe Atanasie – Stăruinţele sale pe lângă sfântul episcop al Alexandriei – Atanasie pleacă din Aquileea şi merge la Roma – Scrisoarea pe care episcopul Iuliu i-o înmânează pentru Biserica Alexandriei – Retractarea lui Ursachie şi a lui Valens la Milan, apoi la Roma – Călătoria lui Atanasie prin Răsărit – Şederea sa în Antiohia – El merge la Ierusalim – Sinodul episcopilor din Palestina şi epistola sa către Biserica Alexandriei – El îl vede pe Apolinarie la Laodiceea – El soseşte la Alexandria – Starea Bisericii din Egipt – Dezvoltarea vieţii monahale – Starea Bisericii Africane – Gratus de Cartagina şi sinodul său Revoluţie în imperiu la moartea lui Constans – Diverşi tirani – Constanţiu la conducerea imperiului – Arianismul în Apus – Sinoadele de la Arles şi Beziers – Luchifer de Cagliari la Roma – Liberie, episcopul Romei, se declară în favoarea lui Atanasie, după ce l-a condamnat – Delegaţia sa şi epistola sa către Constanţiu – Sinodul de la Milan – Episcopi ortodocşi surghiuniţi – Scrisorile lui Liberie către cei surghiuniţi, către Cecilian şi Osie – Liberie înaintea lui Constanţiu – Exilul său – Intrigile arienilor pentru a-l învinge pe Osie – Scrisoarea lui Osie către Constanţiu – El este trimis la Sirmium – Formule de credinţă numite de la Sirmium – Căderea şi pocăinţa lui Osie – Constanţiu la Roma – El promite întoarcerea lui Liberie în anumite condiţii – Liberie le acceptă; epistolele sale către răsăriteni, Ursachie şi Valens, Vichentie de Capua – El subscrie la a doua formulă din Sirmium – Această formulă este trimisă episcopilor din Galia – Febadie de Agen o respinge – Episcopii gali o condamnă şi îi scriu lui Ilarie care le răspunde prin cartea sa Despre Sinoade – Sinoadele de la Rimini şi Seleucia – Căderea celei mai mari părţi a episcopilor din Răsărit şi Apus – Protestele ortodocşilor – Lucrările Sfântului Atanasie, Sfântului Ilarie de Poitiers şi Luchifer de Cagliari contra lui Constanţiu – Sinodul de la Paris prin care arianismul este condamnat – Moartea lui Constanţiu – Iulian apostatul, împărat
Anii 347-361
 

Sinodul de la Sardica a exercitat o mare influenţă în Apus şi arianismul a numărat acolo puţini adepţi. Înainte de acest sinod, episcopul de Cologne, Eufratie, a emis opinii favorabile ereziei.

Cum el afirma că Fiul nu era de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi nu era Dumnezeu ca El, Servatie de Tongres a căutat să-l readucă la sentimente mai ortodoxe, şi a avut el însuşi mai multe discuţii cu el în prezenţa Sfântului Atanasie[1]. În acest moment, episcopul Alexandriei a părăsit Treves şi Eufratie a devenit atunci atât de eretic, încât credincioşii Bisericii sale l-au denunţat lui Maximin, marele duşman al arianismului în Galia.

La invitaţia lui Maximin, s-au reunit la Cologne 14 episcopi din diferite provincii galice: Maximin de Treves, Valentin de Arles, Donaţian de Cabillon (Chalon-sur-Saone), Severin de Sens, Optaţian de Troyes, Iese de Spire, Victor de Worms, Valerian de Auxerre, Simplicie de Autun, Amandie de Strasbourg, Justinian de Bale, Evloghie de Amiens, Servatie de Tongres, Discolie de Reims.

După ce a fost citită epistola poporului din Cologne şi din toate oraşele din cea de-a doua Germanie, denunţându-l pe Eufratie pentru că a negat că Iisus Hristos este Dumnezeu, Maximin episcopul spune: ,,Fiindcă Eufratie a hulit împotriva Sfântului Duh negând că Iisus Hristos a fost Dumnezeu, eu sunt de părere că el trebuie depus din episcopat”. Episcopul Valentin spune: ,,El nu trebuie să mai fie episcop, şi trebuie chiar să fie lipsit de împărtăşanie ca mirean”. Ceilalţi episcopi au vorbit în acelaşi sens, şi Servatie a adăugat: ,,Eu însumi ştiu, şi nu din auzite, ceea ce a făcut şi a învăţat falsul episcop Eufratie. Adeseori, în prezenţa lui Atanasie, episcop al Alexandriei, a unui mare număr de preoţi şi diaconi, m-am împotrivit lui atunci când a afirmat că Hristos nu este Dumnezeu. Prin urmare, cred că nu mai poate fi episcop al creştinilor”.

Zece episcopi, care nu au putut veni la sinod, au trimis adeziunea lor faţă de depunerea lui Eufratie; aceştia erau: Martin de Mayence, Victor de Metz, Desiderie de Langres, Panharie de Besançon, Sanctin de Verdun, Victorin de Paris, Superior de Tournai, Mercurie de Soissons, Dioptet de Orleans, Eusebiu de Rouen.

Eufratie a deschis ochii către lumină auzindu-i pe episcopii din Galia pronunţându-se atât de unanim împotriva erorilor sale. Smerenia şi virtuţile sale l-au păzit de condamnarea pronunţată contra lui; el a rămas episcop de Cologne. Printre apusenii înclinaţi către arianism se numără Saturnin de Arles, Patern de Perigueux şi Avxentie de Milan. Ursachie şi Valens aparţineau părţii apusene a imperiului, dar cunoştinţele lor erau în Răsărit, unde arianismul avea numeroşi adepţi.

Cu toate acestea, nu trebuiau consideraţi arieni toţi cei care se pronunţau împotriva Sinodului de la Sardica şi care se arătau chiar dispuşi să sacrifice cuvântul consubstanţial. Într-adevăr, se întâlneau unii care nu erau şocaţi decât de cuvânt şi de sensul rău care i se putea atribui acestuia, şi ei susţineau dogma de la Niceea; alţii, din cauza unor discuţii aprinse care aveau drept pretext acest cuvânt, se arătau dispuşi să-l sacrifice din spirit de conciliere, fără a aduce atingere Ortodoxiei[2]. Cei care vroiau să-l suprime cu intenţii eretice nu erau cei mai numeroşi, şi ei aveau grijă să ascundă adevăratele lor opinii. Atunci când mulţi dintre ei au fost depuşi şi excomunicaţi la Sardica, un mare număr de ortodocşi s-a declarat în favoarea lor, şi Răsăritul aproape în întregime a întrerupt relaţiile de comuniune cu Apusul.

Însă alţii socoteau că sunt condamnaţi în mod legitim. Atunci când au trecut prin Adrianopol pentru a se întoarce în eparhiile lor, credincioşii acestui oraş au refuzat să se împărtăşească cu ei. Ei s-au plâns lui Constanţiu care a poruncit să fie tăiate capetele a 10 credincioşi din această Biserică[3]. Episcopul Luciu a murit pentru aceeaşi cauză la puţin timp după aceea. El a fost cinstit ca şi cei 10 credincioşi ca mucenici ai Ortodoxiei.

Mulţi alţi episcopi sau clerici au fost condamnaţi la moarte sau exilaţi, la instigarea arienilor, care au abuzat de influenţa lor asupra lui Constanţiu pentru a comite numeroase violenţe. Arie şi Asterie, care s-au separat de ei pentru a se alătura membrilor Sinodului de la Sardica, au fost exilaţi în Libia superioară, şi au fost copleşiţi de jigniri. Celor care fuseseră reabilitaţi de Sinodul de la Sardica li s-a interzis să se întoarcă la Bisericile lor; s-a poruncit judecătorilor acestor localităţi şi în special celor din Alexandria să-i taie capul lui Atanasie şi tuturor celor care vor fi daţi pe listă dacă încercau să pună piciorul în teritoriul care le era interzis.

Nemulţumiţi de aceste hotărâri, arienii se foloseau de mijloacele de transport ale statului, puse la dispoziţia lor, pentru a străbate Bisericile şi a-i căuta acolo pe cei care nu le împărtăşeau învăţăturile eretice. Ei puneau să fie biciuiţi fără milă, întemniţaţi sau exilaţi, sau omorâţi. Groaza pe care o inspirau era atât de mare, încât mulţi preferau să se refugieze în pustiuri decât să se expună violenţelor lor refuzând să fie în comuniune cu ei.

Părăsind Sardica, un mare număr de episcopi apuseni s-au dus la Milan, unde îşi avea reşedinţa atunci împăratul Constans[4]. Ei aveau un dublu scop, să-l condamne pe Fotin, ucenicul lui Marcel, şi să caute mijloacele de a pune în aplicare hotărârile de la Sardica.

Fotin era episcop de Sirmium, oraş care aparţinea imperiului apusean. El învăţa în mod incontestabil învăţătura rea care-i fusese imputată profesorului său Marcel de Ancira. Răsăritenii îl condamnaseră la Antiohia. Apusenii trebuiau să-l condamne de asemenea pentru a nu fi suspectaţi de ereziile care i se reproşau acestuia. Răsăritenii îi socoteau cu atât mai suspecţi cu cât ei îl declaraseră nevinovat pe Marcel. Pentru a dovedi că sentinţa lor nu era deloc favorabilă ereziei, ei au hotărât să-l condamne pe Fotin.

Trebuie ţinut cont de erezia lui Fotin pentru a explica de ce mulţi ortodocşi răsăriteni se opuneau cuvântului consubstanţial. Episcopul de Sirmium a abuzat cu siguranţă de acesta pentru a propovădui sabelianismul. Dacă esenţa Tatălui şi a Fiului este aceeaşi, spunea el, cuvintele Tată şi Fiu nu sunt decât cuvinte care desemnează aceeaşi fiinţă, care este Dumnezeul unic, şi este incorect a distinge această fiinţă unică în trei persoane. Marcel de Ancira, învăţătorul lui Fotin, era mai puţin sincer decât ucenicul său în expunerea acestei învăţături; el a rămas totuşi mereu suspect; cauza sa nu prezintă acelaşi interes ortodox ca cea a lui Atanasie; reticenţele sale, consemnate de Eusebiu de Cezareea cu o ştiinţă şi logică incontestabilă, explică neîncrederea pe care o manifestau faţă de cuvântul consubstanţial răsăritenii, care, în fond, erau foarte ortodocşi.

Condamnarea lui Fotin nu a fost acceptată nici de acest episcop, nici de Marcel, maestrul său, care a arătat în această circumstanţă sentimente favorabile faţă de erezia lui Sabelie. El a dovedit atunci că nu a fost deloc de bună credinţă la Sinoadele de la Roma şi Sardica, şi Atanasie nu a păstrat cu el relaţii de comuniune care ar fi putut să fie suspecte şi să facă [pe cineva] să se îndoiască de ortodoxia sa[5].

Marcel şi Fotin, cu unii din prietenii lor, au ţinut la Sirmium o consfătuire (349), în opoziţie cu Sinodul de la Milan[6]; şi el s-a menţinut pe scaunul său încă câţiva ani.

Sinodul de la Milan a considerat că trebuie să ceară cu insistenţă intervenţia împăratului Constans pentru ca deciziile sale să fie puse în aplicare şi ca Atanasie să fie reaşezat în scaunul său din Alexandria. Constans a scris fratelui său Constanţiu. Epistola a fost dusă de doi delegaţi ai sinodului, Vichentie de Capua şi Eufratie de Cologne. Aceşti doi emisari s-au dus la Antiohia, unde îşi avea reşedinţa Constanţiu.

Sosirea lor la Antiohia a pricinuit nelinişte printre arieni şi l-a înspăimântat mai ales pe Ştefan, episcopul eretic al oraşului. Acest om corupt, pentru a-i necinsti pe cei doi episcopi ortodocşi, a urzit contra lor cea mai infamă intrigă. El a instruit în planul său pe un tânăr desfrânat pe nume Onagre, care a cumpărat o curtezană şi a ascuns-o în clădirea în care erau găzduiţi episcopii. S-a convenit ca această curtezană să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i seduce, şi ca Onagre să se ascundă cu câţiva din tovarăşii săi de desfrâu pentru a fi martori la ceea ce se va întâmpla.

Noaptea, la semnalul stabilit, curtezana a intrat în camera lui Eufratie. Sfântul episcop, care a recunoscut vocea unei femei, s-a crezut batjocura unei năluciri diavoleşti şi a cerut pe dată ajutor lui Iisus Hristos cu glas tare.

Curtezana, surprinsă de un limbaj cu care nu era obişnuită, şi zărind un bătrân cinstit în locul unui bărbat tânăr de care-i vorbise Onagre, a scos un strigăt puternic şi se plângea că a fost păcălită. La acest strigăt, Vichentie de Capua şi servitorii s-au trezit brusc. Onagre şi tovarăşii săi au căutat să fugă, dar paznicii s-au grăbit să închidă porţile şi 7 au rămas închişi; printre aceştia se afla însuşi Onagre.

Această istorie scandaloasă s-a răspândit în tot oraşul şi a căzut asupra arienilor, după mărturisirile lui Onagre şi ale curtezanei[7].

Constans a declarat în epistola sa că, dacă fratele său nu se va supune cererilor sale juste, îi va declara război.

Constanţiu i-a reunit pe episcopii săi arieni care l-au sfătuit ca mai degrabă să-l recheme pe Atanasie decât să expună imperiul unui război civil. Ca o consecinţă a acestei decizii, Constanţiu i-a scris lui Constans o scrisoare pentru a-l linişti, şi lui Atanasie o altă scrisoare pentru a-l face să se întoarcă la Biserica sa. Aceasta din urmă era concepută astfel[8]:

,,Constanţiu, învingător, August, lui Atanasie.

Clemenţa şi bunătatea noastră nu permit ca tu să mai fii mult timp expus valurilor crude ale mărilor şi furtunilor. Evlavia noastră te-a urmat întotdeauna în surghiunul tău, în sărăcia ta, în călătoriile tale prin ţări sălbatice. Dacă am amânat mult timp să-ţi fac cunoscute prin epistolă intenţiile noastre este fiindcă speram ca tu să faci un prim demers şi să ceri un remediu pentru ostenelile tale. Cum teama te-a împiedicat să pui în aplicare un proiect pe care tu l-ai conceput fără îndoială, eu adresez curajului tău această scrisoare în care noi îţi mărturisim toată generozitatea noastră, pentru ca tu să ştii că te poţi prezenta în viitor fără teamă înaintea noastră, pentru a-ţi dovedi efectele bunăvoinţei noastre şi a te putea întoarce în patria ta, precum doreşti. Cu această intenţie, am scris domnului şi fratelui meu, Constans, învingător, August, pentru a-ţi îngădui să vii la mine şi să primeşti din bunătatea noastră permisiunea de a te întoarce în patria ta”.

Atanasie nu a crezut că trebuie să ţină cont de această primă epistolă; el a rămas la Aquileea, unde se retrăsese după Sinodul de la Sardica; apoi el s-a dus la Treves.

Ursachie şi Valens, mai mult ambiţioşi decât creştini, au văzut curând că circumstanţele deveneau mai puţin favorabile cauzei pe care o susţinuseră până atunci. Ei s-au gândit că ar trebui să se împace cu episcopii apuseni şi cu Atanasie pentru a putea să se întoarcă în Bisericile lor. Prin scaunele lor de Singidunum şi Mursia, ei aparţineau părţii apusene a imperiului şi Constans nu le-ar fi permis să se întoarcă în aceste oraşe dacă nu ar fi fost în prealabil reabilitaţi.

Ei s-au dus mai întâi la Milan[9], unde au fost reabilitaţi de sinod. Dorind să fie în comuniune cu Biserica Romei, centrul apostolic al Apusului, ei s-au îndreptat către acest oraş şi i-au înmânat lui Iuliu, în prezenţa preoţilor Bisericii sale, următoarea declaraţie:

,,Preafericitului papă Iuliu, Ursachie şi Valens.

Deoarece, în mod constant, în epistolele noastre noi am insinuat acuzaţii grave contra episcopului Atanasie şi deoarece, convocaţi prin scrisorile sfinţiei tale, noi nu am venit pentru a face judecată; noi mărturisim sfinţiei tale, în prezenţa fraţilor noştri preoţi, că toate acuzaţiile care au ajuns la urechile noastre erau false şi lipsite de dovezi. Iată de ce noi ne grăbim să declarăm că suntem în comuniune cu Atanasie, cu atât mai mult cu cât sfinţia ta, cu obişnuita mărinimie, ai binevoit să ne ierţi greşeala. Noi declarăm totodată că, dacă răsăritenii sau Atanasie vor să ne cheme la judecată, noi nu vom face nimic contra deciziilor tale; că noi îi socotim eretici pe Arie şi partizanii săi care zic ,,că a fost un timp în care Fiul nu era; că Fiul a fost scos din neant; că El nu a fost mai înainte de toţi vecii”; noi anatematisim aceste erezii, aşa cum am făcut-o prin declaraţia pe care am prezentat-o Sinodului de la Milan.

Noi mărturisim cu voce tare ceea ce am scris cu mâna noastră, în această declaraţie; şi noi declarăm că erezia lui Arie şi autorii săi sunt vrednici de afurisenie.

Eu, Ursachie, am semnat prezenta declaraţie;

Eu, Valens, am semnat prezenta declaraţie”.

Supunerea lor era făţarnică. Tot cu făţărnicie au scris această epistolă de comuniune Sfântului Atanasie, la Treves:

,,Domnului şi fratelui Atanasie, Ursachie şi Valens.

Noi profităm de ocazia pe care ne-o oferă fratele şi colegul nostru întru preoţie, Moise, pentru a-ţi trimite, preaiubite frate, din oraşul Aquileea, unde suntem acum, preacaldele noastre salutări şi urările noastre ca tu să fii sănătos. Tu ne vei mângâia mult dacă vei binevoi să ne răspunzi. Să ştii prin această scrisoare că noi suntem în comuniune ecleziastică cu tine. Preaiubite frate, fie ca dumnezeiasca milostivire să te păzească !”

Sfântul episcop al Alexandriei nu s-a grăbit să se întoarcă în Biserica sa. Constanţiu i-a scris a doua oară pentru a-l determina să vină cu promptitudine lângă el[10]. După câtva timp, fiind la Edesa, el a văzut mai mulţi preoţi din Alexandria şi, în prezenţa lor, l-a însărcinat pe diaconul Achita să-i ducă lui Atanasie o a treia epistolă mai presantă încă decât celelalte două. Pseudo-episcopul Alexandriei, Grigorie, tocmai murise (349) şi Constanţiu a interzis să fie numit un succesor. El a trimis la Atanasie cele mai capabile persoane de a-i inspira încredere, pentru a-l convinge să se întoarcă la Biserica sa.

Atanasie s-a decis în sfârşit să plece. De la Treves el s-a îndreptat către Roma, unde Iuliu şi Biserica sa l-au primit cu bucurie ca pe marele apărător al ortodoxiei. Când el a plecat spre Răsărit, Iuliu i-a înmânat această scrisoare pentru Biserica sa:

,,Preoţilor, diaconilor şi poporului din Alexandria[11].

Preaiubiţi fraţi, vă felicit pentru că voi veţi vedea cu ochii voştri rodul credinţei voastre, în persoana fratelui nostru şi împreună-slujitorului Atanasie pe care Dumnezeu vi l-a redat datorită curăţiei vieţii voastre şi rugăciunilor voastre; căci trebuie să remarcăm că voi nu aţi încetat să-I aduceţi lui Dumnezeu rugăciuni curate şi pline de dragoste. Amintindu-vă făgăduinţele cereşti şi modul în care le veţi vedea împlinite, potrivit învăţăturii care v-a fost dată de fratele nostru, voi aţi cunoscut, şi credinţa voastră dreaptă v-a făcut să înţelegeţi că el nu v-a fost răpit pentru totdeauna, cel care era mereu prezent în inimile voastre. Eu nu am nevoie deci să vă scriu o scrisoare lungă; deoarece credinţa voastră v-a învăţat mai înainte tot ceea ce aş putea să vă spun, şi Dumnezeu, prin harul Său, a împlinit dorinţele noastre ale tuturor.

Eu vă felicit din nou, pentru că aţi păstrat credinţa în sufletele voastre. Eu îl felicit şi pe fratele meu Atanasie pentru că, în mijlocul tuturor încercărilor pe care le-a îndurat, el nu a uitat nici o clipă nici dragostea voastră, nici dorinţele voastre. Cu toate că el a fost separat de voi trupeşte, a trăit în mijlocul vostru cu duhul.

El revine la voi mult mai ilustru decât atunci când v-a părăsit. Dacă focul curăţă metalele preţioase ca aurul şi argintul, ce am putea spune despre virtutea unui om atât de mare, care se întoarce la voi, după atâtea încercări, declarat curat şi nevinovat nu numai de judecata noastră, ci şi de aceea a unui întreg Sinod ! Primiţi-l deci, preaiubiţi fraţi, cu toată slava şi bucuria în Domnul pe episcopul vostru Atanasie şi pe cei care au împărtăşit necazurile sale. Aflându-vă în posesia celor dorite, bucuraţi-vă să aveţi un păstor care nu s-a hrănit decât din cugetul evlaviei voastre. În ţările îndepărtate în care a locuit, voi aţi fost mângâierea sa; gândul la fidelitatea voastră îl însufleţea în mijlocul prigoanelor. Cât despre mine, eu sunt fericit gândindu-mă la primirea pe care i-o veţi face, la bucuria cu care îl veţi primi. Ce zi frumoasă va fi aceea când fratele nostru va fi în mijlocul vostru; în care toate relele trecute vor fi uitate, în care toate inimile vor fi mulţumite !

Noi împărtăşim bucuria voastră, noi pe care Dumnezeu ne-a învrednicit să cunoaştem un aşa mare bărbat. Eu închei epistola mea cu această rugăciune: fie ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Fiul Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să vă dea întotdeauna harul Său; să vă răsplătească minunata voastră credinţă, de care aţi dat atâtea mărturii strălucite episcopului vostru ! Vouă şi fiilor voştri, în această lume şi în cealaltă, să vă dea acele daruri nemaiauzite pe care ochiul nu le-a văzut, pe care urechea nu le-a auzit, pe care inima omului nu le-a înţeles, şi pe care Dumnezeu le-a pregătit celor care-L iubesc, prin Iisus Hristos Domnul nostru, a cărui slavă să fie împreună cu Dumnezeu cel Atotputernic, în vecii vecilor. Amin.

Preaiubiţi fraţi, vă doresc să vă bucuraţi de o bună sănătate, în Domnul”.

Atanasie a mers în Antiohia unde l-a văzut pe Constanţiu. Acest împărat, după ce l-a văzut şi s-a încredinţat de sfinţenia marelui episcop, a scris tuturor episcopilor şi preoţilor Bisericii soborniceşti[12] că Atanasie era complet reabilitat şi că toţi susţinătorii săi nu trebuiau ca pe viitor să fie mai îngrijoraţi decât el însuşi. El a scris o scrisoare specială poporului Bisericii soborniceşti care locuia în Alexandria. În sfârşit, el a scris prefecţilor din Egipt, Tebaida şi Libia ca toate documentele redactate contra lui Atanasie să fie scoase din registrele publice şi să fie considerate nule. El a dat episcopului Atanasie cele mai categorice asigurări de protecţia sa.

Din Antiohia, Atanasie[13] s-a îndreptat către Ierusalim. Episcopii din Palestina, cu două sau trei excepţii, l-au primit cu bucurie şi s-au reunit într-un sinod pentru a-i da o mărturie colectivă a sentimentelor lor. În consecinţă, ei i-au înmânat o scrisoare pentru preoţii, diaconii şi poporul din Alexandria. Ea era semnată de Maxim, episcop de Ierusalim şi de episcopii Aetie, Arie, Teodosie, Ghermano, Silvan, Pavel, Patrichie, Elpidie, Ghermano, Eusebiu, Zenovie, Pavel, Macrin, Petru, Claudiu.

Toţi, cu excepţia lui Macrin, participaseră la Sinodul de la Sardica şi cunoşteau bine calomniile la adresa lui Atanasie şi justificarea sa.

În timpul călătoriei sale prin Răsărit[14], acei episcopi care erau prietenii lui îl primeau cu bucurie; alţii, la vederea sa, se ruşinau de rolul pe care-l jucaseră; câţiva nu îndrăzneau să se arate înaintea lui şi se ascundeau la sosirea sa în oraşul lor episcopal; în sfârşit, alţii îi cereau iertare pentru ceea ce făcuseră şi retractau ceea ce scriseseră împotriva lui.

În timpul şederii sale în Antiohia, câţiva arieni deghizaţi l-au determinat pe Constanţiu să-i vorbească în aceşti termeni[15]: ,,Tu ţi-ai recuperat scaunul prin decretul Sinodului[16] şi cu consimţământul meu. Dar pentru că, printre poporul din Alexandria, sunt unii care nu vor să fie în comuniune cu tine, permite-le să aibă o biserică în oraş”.

Fără îndoială, schismaticii se puteau reuni într-o biserică fără consimţământul lui Atanasie, dar împăratul vroia ca această reuniune să fie într-un fel legitimată din punct de vedere sobornicesc, prin asentimentul episcopului. Într-adevăr, episcopul era capul Bisericii şi cei care nu erau în comuniune cu el alcătuiau o schismă. A-i cere lui Atanasie să autorizeze o reuniune schismatică era ca şi cum i-ai cere să-i considere pe schismatici soborniceşti.

El nu era omul care să facă astfel de concesii; dar, în loc de a intra într-o altercaţie cu Constanţiu, el i-a dat un răspuns foarte abil, care trebuia să-l împiedice să insiste: ,,Împărate, i-a zis el, tu ai puterea de a porunci şi de a face tot ceea ce vrei. Eu te rog deci, la rândul meu, să-mi acorzi ceea ce îţi voi cere”. Constanţiu a crezut că va obţine ce a solicitat şi i-a spus cu bunăvoinţă lui Atanasie că îi va acorda ceea ce îi va cere. Atanasie l-a rugat îndată să-i acorde acelaşi lucru pe care el i-l ceruse, adică în toate oraşele să fie dată o biserică celor care respingeau erezia lui Arie.

Constanţiu s-a consultat cu confidenţii săi arieni, care au văzut în această cerere multe inconveniente; ei l-au sfătuit pe împărat să amâne chestiunea pe altă dată, lăsându-i bineînţeles libertatea de a face orice dorea.

Atanasie[17] îi ceruse în mod special lui Constanţiu o biserică în Antiohia pentru cei care refuzau să-i recunoască pe episcopii care se succedaseră după depunerea Sfântului Evstatie, condamnat pe nedrept ca sabelian. Aceştia erau numiţi în Antiohia evstatieni, ca şi cum ei ar fi alcătuit o sectă, deşi în realitate ei fuseseră singurii care au rămas fideli Bisericii. Constanţiu a găsit foarte justă cererea lui Atanasie, dar arienii care-l dominau l-au împiedicat să dea credincioşilor soborniceşti autorizaţia pe care episcopul de Alexandria o cerea pentru ei.

Împăratul neacordându-i ceea ce a cerut, nici el nu a fost obligat să recunoască biserica unde puteau să se reunească schismaticii [separaţi] de Biserica sa din Alexandria.

Sfântul episcop a sosit în oraşul său episcopal, iar credincioşii, spune Teodoret[18], au organizat serbări splendide şi au făcut agape publice pentru a sărbători întoarcerea sa şi a-I aduce mulţumiri lui Dumnezeu.

În timpul absenţei lui Atanasie, credincioşii şi-au înmulţit, ca să spunem aşa, ardoarea în practicile evlaviei şi fidelităţii faţă de credinţă[19]. Toate clasele societăţii concurau între ele în dragostea pentru virtute. De asemenea, cu câtă bucurie primeau ei scrisorile pe care episcopul de Alexandria le adresa din exil episcopilor din Egipt şi Libia cu ocazia sărbătorilor, ca şi cum el ar fi fost în scaunul său[20]; şi cu câtă fericire l-au văzut sosind cu tovarăşii săi de exil ! Li se părea că scăpaseră din colţii fiarelor sălbatice, văzându-i la adăpost de persecuţiile ereticilor.

Viaţa monahală a cunoscut în timpul absenţei lui Atanasie o mare dezvoltare; dacă Biserica din Alexandria s-a mâhnit să-i vadă pe schismatici ieşind din sânul său, ea a avut şi fericirea de a vedea un mare număr din fiii săi practicând virtuţile creştine cu o desăvârşire cu adevărat supraomenească.

Pustiurile din Egipt, Libia şi Tebaida s-au populat cu o mulţime de creştini dornici să urmeze exemplele lui Pavel şi Antonie.

Acesta din urmă trăia încă în momentul în care Sfântul Atanasie s-a întors în scaunul său. În timpul exilului sfântului episcop, el a contribuit cu putere la susţinerea credinţei ortodocşilor. În momentul primei sale chemări, după moartea lui Constantin, el l-a văzut [pe Atanasie] la Alexandria, şi tot atunci el a primit mantia în care l-a înmormântat pe preacuviosul Pavel (341). După aceea, el i-a vizitat de mai multe ori pe credincioşii din Alexandria şi diversele grupuri monahale din pustiuri, pentru a-i întări în dreapta credinţă[21]. El a murit când Atanasie era silit să caute în pustiu un refugiu contra noilor calomnii despre care vom vorbi în continuare (356).

Antonie a exercitat o influenţă considerabilă în Egipt şi provinciile limitrofe; mai cu seamă lui trebuie să i se atribuie dezvoltarea pe care a cunoscut-o instituţia monahală în timpul primei jumătăţi a secolului IV.

Printre cei care l-au ajutat şi i-au supravieţuit, principalii doi din Egipt au fost cei doi Macarie[22]. Unul era în fruntea monahilor din pustiul Scitis, şi a celor care duceau viaţă monahală chiar în oraşul Alexandria. Cum el era născut în oraş şi stătea adeseori aici, i s-a dat porecla de Politicos care corespunde titlului de burghez sau orăşean. Celălalt Macarie, supranumit Egipteanul pentru că el se născuse la sat, conducea călugării de pe muntele care se înălţa în mijlocul pustiurilor Scitis.

Acesta a fost vestit îndeosebi pentru minunile sale. Într-o zi, el a înviat un mort pentru a-i dovedi unui eretic dogma învierii. Pe când era încă tânăr, viaţa sa era atât de serioasă încât monahii aveau obiceiul de a-l numi bătrânul. La vârsta de 40 ani, el a fost ridicat la rangul de preot. A trăit 90 ani şi a petrecut 60 ani din viaţa sa în pustiu.

Celălalt Macarie a fost ridicat la rangul de preot la o vârstă mai înaintată. El punea în practică filozofia creştină cu multă râvnă şi se folosea de pildele şi învăţămintele altora pentru a-şi desăvârşi propriile cugete şi fapte. El a ajuns să-şi înfrâneze trupul într-atât încât pielea sa se întărise şi barba nu putea să mai crească.

În aceeaşi perioadă, se distingeau printre filozofii creştini Pamvo, Hiraclidie, Cronie, Pafnutie, Pontuvastie, Arsisie, Serapion şi Pitirion. Acesta din urmă locuia în preajma oraşului Teba. Dintre conducătorii de mânăstiri se distingea mai ales Pahomie care a fost primul care a alcătuit o rânduială monahală[23].

Ucenicii lui Pahomie aveau un veşmânt particular care era alcătuit în principal dintr-o mantie făcută din piele de animal cu blană. Ceilalţi călugări egipteni adoptaseră un veşmânt care-i deosebea de filozofii păgâni şi fiecare parte a veşmântului avea o semnificaţie. Tunica lor nu avea mâneci, pentru a arăta că mâna lor descoperită nu era un instrument al violenţei. Ei aveau pe cap o glugă numită cuculă, pentru a aminti că aveau nevinovăţia copiilor cărora li se acoperea capul în acelaşi fel, când erau încă la sânul mamei. Centura şi cureaua lor[24] semnificau că ei erau gata întotdeauna să muncească pentru Dumnezeu.

Călugării mergeau la biserică pentru a se împărtăşi în ultima şi prima zi a săptămânii, adică sâmbăta şi duminica. Ei se rugau de 12 ori pe zi, de 6 ori de la ora 6 dimineaţa până la amiază şi de 6 ori de la amiază până la ora 6 seara. Ei se rugau tot de atâtea ori în timpul nopţii. La ceasul 9 spuneau 3 rugăciuni, fără îndoială în amintirea orei sfinte în care Hristos a răscumpărat lumea prin moartea Sa.

Nu toţi monahii erau constrânşi la o rânduială atât de aspră, însă viaţa lor ca un întreg era de o mare austeritate.

Pahomie avea în jurul său 1.300 monahi care urmau rânduiala sa, fără a-i socoti pe cei care erau răspândiţi în Egipt şi Tebaida. Principala comunitate se afla în Insula Tabenis; celor care făceau parte din această comunitate li s-a dat numele de tabenisioţi, şi erau cunoscuţi sub acest nume în toată Biserica.

Apolonie era vestit în aceeaşi epocă. Mânăstirea pe care o conducea se afla în Tebaida. El era renumit pentru înţelepciunea şi minunile sale; el dobândea de la Dumnezeu tot ceea ce cerea.

Printre călugării egipteni se distingea şi Asuf care Îl mărturisise pe Iisus Hristos în timpul persecuţiei. Despre el se spunea că nu zisese, în toată viaţa sa, nici un cuvânt împotriva adevărului, şi el avea toate virtuţile în cel mai mare grad.

Noi am vorbit deja despre faimosul Ilarion care era Antonie al Palestinei[25].

Disputele ariene l-au făcut să iasă din solitudinea sa. El i-a vizitat[26] în Egipt pe episcopii Dracontie şi Filon, exilaţi de împăratul Constanţiu în Tebaida, unde ei duceau viaţă monahală. El a străbătut apoi insulele Mediteranei pentru a combate erezia ariană şi pentru a scăpa de cinstirea care i se aducea. El a murit în Cipru, unde a fost înmormântat. Ucenicul său Isihie a luat moaştele sale în taină, le-a dus în Palestina şi le-a aşezat în vechea sa mânăstire. Ele au fost foarte cinstite acolo şi ziua mutării lor a devenit zi de sărbătoare. Credincioşii din Palestina, spune Sozomen, au obiceiul de a cinsti sfintele persoane care au trăit printre ei. Aşa au procedat cu Aureliu Antidonianul, Alexion de Bithagaton şi Alefion de Asaleea[27].

În timpul primelor trei veacuri se aducea un cult public mucenicilor şi se prăznuia ziua morţii lor. După epoca persecuţiilor şi a mucenicilor, Bisericile îi cinsteau pe cei care se distingeau, în sânul lor, prin virtuţi excepţionale. După remarca lui Sozomen, acest obicei îşi avea începutul în Palestina.

Către mijlocul secolului al IV-lea, viaţa monahală a depăşit graniţele Egiptului şi ale Palestinei, unde ea fusese până atunci circumscrisă.

Atunci Iulian a pus-o în practică la Edesa. Viaţa acestui sfânt bărbat era atât de aspră încât putea fi considerată mai demnă de un duh decât de un om. Trupul său nu era decât oase acoperite cu piele. Marele scriitor al Siriei, Efrem, a scris viaţa sa. În aceeaşi regiune trăiau atunci alţi monahi vestiţi care locuiau mai cu seamă în împrejurimile oraşului Amidos şi pe Muntele Gaugal. Printre ei se distingeau în special Daniil şi Simeon.

Evstatie, episcop de Sevasta în Armenia, a instituit viaţa monahală în Armenia, Paflagonia şi Pont. El a alcătuit o rânduială monahală şi lui i s-a atribuit cartea care trecea drept opera marelui Vasilie, episcop de Cezareea în Capadocia.

Evstatie a împins departe rigorismul şi înşişi ucenicii săi au căzut din această cauză chiar în unele extravaganţe. Ei au mers până la a condamna căsătoria, a refuza să se roage în casele locuite de oameni căsătoriţi şi a-i dispreţui pe preoţii căsătoriţi. Ei posteau duminica, îi condamnau pe cei bogaţi la iad şi îi urau pe cei care mâncau carne.

Dar Evstatie nu împărtăşea aceste erori, şi el se distingea doar prin dragostea sa pentru adevăratele virtuţi creştine.

În cursul secolului IV, viaţa monahală a fost instituită în Bisericile apusene, cum vom relata mai târziu.

Mai ales printre monahii din Egipt şi Tebaida a găsit sprijin Sfântul Atanasie împotriva arienilor, şi un adăpost atunci când a fost ţinta unor noi persecuţii.

În partea apuseană a coastelor Africii, Biserica nu era mai puţin înfloritoare decât la Alexandria. Gratus de Cartagina, care a fost primul episcop, s-a arătat plin de râvnă pentru dogma sănătoasă şi respectarea canoanelor. Schisma donatiştilor s-a perpetuat la Cartagina şi disidenţii aveau în fruntea lor pe un anume Donat. După Sinodul de la Sardica, Gratus a încercat să pună capăt schismei şi, pentru a-l ajuta, împăratul Constans a trimis în Africa două personaje importante, pe Pavel şi Macarie[28]. În aparenţă, ei nu erau însărcinaţi decât cu împărţirea de milostenii Bisericilor; în realitate, ei trebuiau să lucreze pentru restabilirea unităţii. Donatiştii au răspândit îndată zvonul că ei veneau să-i prigonească, şi că îi vor sili pe credincioşi să cinstească, ca în păgânism, chipurile împăraţilor, pe care le vor aşeza pe sfânta masă în momentul jertfei.

Atunci când jertfa a fost săvârşită, nu au văzut apărând chipurile imperiale; şi totul s-a petrecut după rânduielile Bisericii. Pavel şi Macarie nu aveau nimic de împărţit Bisericilor donatiştilor. Adresându-se lui Donat, pentru a-i face cunoscută misiunea lor împăciuitoare, falsul episcop le-a răspuns: ,,Ce au în comun Biserica şi împăratul ?” Apoi, el a vorbit despre împărat cu dispreţ şi a adăugat că a trimis o circulară pentru a interzice primirea milosteniilor pe care trimişii imperiali vroiau să le împartă. Deoarece aceştia se îndreptau către Bagaie, episcopul schismatic al acestui oraş, numit de asemenea Donat, i-a înştiinţat pe fanatici, numiţi circoncelioni, care, sub pretextul religiei, comiteau toate fărădelegile. Aceşti fanatici străbăteau ţara, împărţiţi în grupuri, şi se dedau la toate excesele. Trimişii imperiali au fost nevoiţi să ceară prefectului provinciei o trupă înarmată pentru a-i apăra şi a păstra în siguranţă milosteniile pe care le aveau cu ei.

Donatiştii au atacat trupa care a răspuns la violenţele lor prin execuţii sângeroase; episcopii donatişti au fugit împreună cu clerul lor; câţiva din ei au fost omorâţi sau exilaţi. Episcopii soborniceşti nu s-au amestecat deloc în aceste triste evenimente. Cu toate acestea, adversarii lor i-au acuzat, au strigat tare împotriva persecuţiei, şi i-au considerat mucenici pe cei care înduraseră violenţele lor. Pavel şi Macarie au fost socotiţi de ei persecutori şi credincioşii soborniceşti nu au mai fost în ochii lor decât păgâni sau macarieni.

Donatiştii au fost cu atât mai enervaţi cu cât misiunea de pace a trimişilor imperiali a deschis ochii unui mare număr de schismatici care s-au întors în sânul Bisericii.

Tulburarea pricinuită de această misiune a fost de scurtă durată, şi Gratus, la puţin timp după aceea, a putut reuni în sinod episcopii Africii, pentru a promulga canoanele de la Sardica şi a redacta alte câteva adecvate necesităţilor provinciei.

Această întrunire a fost primul din sinoadele Cartaginei la care s-au păstrat canoanele. Întreaga Biserică a arătat mult respect pentru lucrările de drept canonic ale Bisericii africane; istoria trebuie să menţioneze aceste documente cinstite ale rânduielii primare[29].

Canoanele 1 şi 2 se referă la donatişti. Aceşti schismatici pretindeau că botezul nu era valid decât dacă era săvârşit în secta lor. Sinodul a hotărât că orice botez, săvârşit în numele Sfintei Treimi, era valid. În canonul 2, sinodul i-a condamnat pe circoncelioni, care se sinucideau din fanatism şi din care donatiştii făceau mucenici. Canoanele 3 şi 4 interziceau clericilor să trăiască cu femei străine; şi monahiilor şi văduvelor să trăiască cu bărbaţi cu care nu erau unite prin căsătorie.

Amploarea pe care o luase viaţa monahală conducea către a considera celibatul o stare de desăvârşire, astfel încât clericii năzuiau să urmeze aceste rânduieli chiar în mijlocul lumii. Sinodul nu credea în dispoziţii atât de înalte care ascundeau adeseori patimi condamnabile. El nu condamna celibatul, dar cu condiţia ca el să fie real şi nu numai aparent. Canonul 5 interzicea episcopilor să primească şi să hirotonească un cleric care nu ar fi avut de la propriul episcop epistolele prin care i se permitea să părăsească Biserica sa. Canonul 6 interzicea clericilor să se ocupe de afaceri vremelnice.

În primele timpuri, membrii clerului, inclusiv episcopii, continuau adesea după alegerea lor să ducă genul de viaţă pe care îl duseseră înainte. Se poate crede că, după convertirea împăraţilor, membrii clerului găseau în condiţia lor mijloace de existenţă îndeajuns de abundente pentru ca să le fie posibil a nu se preocupa decât de slujirea bisericească.

Potrivit canonului 7, nu trebuiau admişi la comuniunea euharistică străinii care nu aveau scrisori de recomandare de la episcopul lor.

Într-o perioadă în care o mulţime de ambiţioşi vroiau să pară creştini, fără a fi cu adevărat, din interes, trebuiau luate contra falşilor fraţi cele mai mari precauţii.

Canoanele 8 şi 9 interziceau hirotonirea celor care îndeplineau anumite funcţii publice. În canonul 10 se recomanda clericilor să nu-şi facă rău reciproc din invidie. Potrivit canonului 11, clericii orgolioşi şi revoltaţi contra episcopului lor trebuiau să fie pedepsiţi aspru. Canonul 12 considera o datorie fidelitatea în contracte; canonul 13 interzicea clericilor să dea împrumut cu dobândă; canonul 14 dădea pedepse aspre celor care încălcau canoane: excomunicarea pentru laici, depunerea pentru clerici.

Când sinodul a luat o hotărâre cu privire la drepturile episcopului asupra clericilor din Biserica sa, Gratus a luat cuvântul: ,,Această practică păstrează pacea, spune el, şi îmi amintesc că în Sfântul Sinod de la Sardica a fost interzis a se solicita clericii unei alte Biserici”. Antigon, episcop de Madaure, a profitat de ocazie pentru a se plânge de vecinul său Optantie. Aceşti doi episcopi au delimitat graniţele Bisericilor lor şi înţelegerea lor fusese semnată de mâna lor. După împărţire, Optantie a continuat să viziteze partea din Biserica sa cedată lui Antigon şi a căutat să şi-o ataşeze.

Sinodul a poruncit să fie respectate înţelegerile scrise.

Acest fapt dovedeşte că diviziunile teritoriale ale imperiului nu erau încă aplicate Bisericii în acea vreme, cu toate că principiul fusese impus cu 20 ani înainte de către Sinodul Ecumenic de la Niceea.

Sinodul, decretând că clericii orgolioşi vor fi pedepsiţi, a hotărât că pentru a-i judeca sunt necesari mai mulţi episcopi: 3 pentru un diacon, 6 pentru un preot, 12 pentru un episcop; prin această dispoziţie, episcopii africani mărturiseau respectul lor pentru cele trei ranguri ale ierarhiei sfinte.

Bisericile apusene puteau spera la zile prospere şi la o protecţie luminată în imperiul lui Constans. Dar acest prinţ a căzut victimă unui complot (350). Magnenţiu a fost salutat ca împărat de conjuraţi la Augustodunum (Autun), în Galia. Constans a căutat un refugiu în Pirinei, dar a fost aşteptat la Elne şi omorât. Vetranion, care comanda în Panonia, s-a declarat împărat, aflând de uzurparea lui Magnenţiu; în sfârşit, Nepotian, nepot al lui Constantin, a făcut la fel la Roma.

Constanţiu era atunci la Edesa şi ducea război cu perşii. La vestea revoltei din Apus, el s-a dus în Antiohia, apoi s-a îndreptat către Panonia. Vetranion a crezut în propunerile împăciuitoare pe care i le-a făcut Constanţiu şi s-a alăturat acestui împărat pentru a merge contra lui Magnenţiu, concurentul lor. Dar, în momentul în care au pornit contra inamicului comun, trupele sale l-au proclamat pe Constanţiu singur împărat, iar Vetranion a fost fericit să obţină iertarea sa şi mijloace pentru a trăi onorabil în Bithinia, unde a fost surghiunit.

Magnenţiu l-a învins pe Nepotian care a fost omorât în fruntea trupelor sale. Aşadar, Constanţiu nu mai avea decât un concurent. Înainte de a-l ataca, el l-a numit Cezar pe vărul său Gallus şi l-a însărcinat să vegheze asupra Răsăritului. Magnenţiu nu-l aştepta şi s-a îndreptat către Panonia. Constanţiu a înaintat cu trupele sale până în Mursia, unde era episcop arianul Valens. Bătălia a început; dar Constanţiu, în loc să lupte în fruntea trupelor sale, s-a închis într-o biserică, unde aştepta sfârşitul luptei. Valens a luat toate măsurile pentru a fi înştiinţat primul. De cum a aflat că trupele lui Magnenţiu erau în derută, el l-a înştiinţat pe împărat. Acesta l-a întrebat cum de ştia, iar episcopul impostor i-a răspuns că i s-a arătat un înger şi i-a dat această veste. Constanţiu l-a crezut şi a declarat că victoria s-a datorat mai curând rugăciunilor episcopului decât vitejiei trupelor sale. Învins, Magnenţiu s-a retras în Galia. Învins pentru a doua oară, el s-a omorât cu o lovitură de sabie, la Lyon. Constanţiu a rămas astfel singur împărat al Răsăritului şi al Apusului.

Curând, această ultimă parte a imperiului a fost tulburată de arieni care şi-au văzut înmulţită influenţa lor după victoria de la Mursia şi înşelătoria lui Valens. Ei l-au urmat pe Constanţiu în expediţia sa, şi se găseau reuniţi (351) la Sirmium, în număr de 22[30]. Scopul acestui sinod era depunerea lui Fotin, episcop al acestui oraş, condamnat deja de Răsărit şi de Apus. El era iubit de turma sa şi astfel s-a putut menţine pe scaunul său, în ciuda sentinţelor pronunţate împotriva sa. El a fost convins de eroare într-o discuţie care a avut loc, în prezenţa episcopilor, între el şi Vasilie, rivalul lui Marcel pentru scaunul din Ancira. Depus din episcopat, el a fost exilat de Constanţiu. El a folosit timpul liber din exil pentru a scrie o lucrare contra tuturor ereziilor. Scopul său principal era de a o apăra pe a sa şi de a stabili că era ortodox; a scris această lucrare în limbile greacă şi latină. Germinie, din tabăra ariană, a fost pus în locul său în scaunul din Sirmium.

După depunerea lui Fotin, episcopii au redactat o nouă formulă de credinţă, care s-a numit prima formulă de la Sirmium[31]. Ea a fost redactată de Marcu de Aretusa. Se admite în aceasta existenţa Fiului înainte de toţi vecii; este numit Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, dar se evită cuvântul consubstanţial. După mărturisirea de credinţă, sunt anatematisiţi cei care spuneau că Fiul a ieşit din altă substanţă (sau ipostas) decât cea a lui Dumnezeu sau că a fost un timp în care El nu a existat.

Arienii se foloseau de aceste expresii pentru a-i înşela pe cei care nu cunoşteau relele lor intenţii. Ei admiteau că Fiul a ieşit din substanţa Tatălui, înţelegând cuvântul substanţă în sensul de personalitate; şi ei au căzut de acord că existenţa Fiului era anterioară timpului pe care ei nu-l socoteau decât de la crearea lumii. Dar, în fond, ei credeau că Fiul era făptură; doar că El era anterior şi superior tuturor celorlalte.

Pentru a întări înşelăciunea, ei dădeau anatema pe cei care învăţau că substanţa dumnezeiască putea să se extindă sau să se restrângă şi care-l priveau pe Fiul ca pe o extindere a substanţei dumnezeieşti.

Anatema era incontestabil justă; dar arienii se fereau să spună că substanţa dumnezeiască era una şi indivizibilă, dar triplă în privinţa persoanelor, ceea ce ar fi dus la ideea de consubstanţialitate pentru Fiul şi Sfântul Duh.

În aparenţă, prima formulă de la Sirmium era ortodoxă, dar în ea erau cruţate erorile ariene.

S-au redactat, în acelaşi oraş, alte două formule de care ne vom ocupa în continuare.

În prima formulă, se trata în detaliu învăţătura despre Sfântul Duh, deoarece în această perioadă începeau să se răspândească cele mai grave erori pe această temă, aşa cum vom vedea în curând.

Deci arianismul a reapărut îmbrăcat în formule înşelătoare, şi Constanţiu a revenit la vechile sale sentimente. Episcopii arieni inventau încontinuu noi calomnii la adresa lui Atanasie şi spuneau împăratului[32]: ,,Altădată, când noi făceam cereri insistente pe lângă voi, voi nu ne-aţi ascultat. Noi vă spuneam că, atunci când l-aţi rechemat pe Atanasie, ne-aţi exilat învăţătura; căci, încă de la început, el a fost adversarul ei şi nu încetează să o anatematisească. El a trimis în toate părţile epistole împotriva noastră şi cel mai mare număr de episcopi este în comuniune cu el. Printre vechii noştri partizani, există unii care s-au unit cu el, alţii se pregătesc să o facă, iar noi vom rămâne singuri. Ne vor trata, pe voi şi pe noi, ca fiind eretici; atunci vă întrebăm: ce ne va deosebi de maniheeni ? La lucru deci ! Luaţi noi măsuri contra duşmanilor noştri, voi sunteţi împăratul învăţăturii noastre”.

Mergând contra lui Magnenţiu, el a căpătat convingerea că toţi episcopii erau în comuniune cu Atanasie. El s-a aprins de mânie; a uitat făgăduinţele şi epistolele sale, respectul pe care-l datora memoriei fratelui său; şi pe măsură ce înainta în Apus, dădea dovezi ale fanatismului său.

Aceasta s-a întâmplat mai ales la Arles şi la Milan[33], unde s-au reunit atunci sinoade.

Sinodul de la Arles a fost convocat pentru a examina din nou cauza lui Atanasie împotriva căruia arienii au ridicat noi calomnii. Liberie fusese înălţat de puţin timp pe scaunul Romei (353). Neaflând încă de moartea lui Iuliu, arienii i-au adresat o scrisoare, contând pentru răspuns pe influenţa lui Constanţiu, devenit împărat al Apusului. În această scrisoare, ei îl convingeau să rupă orice comuniune cu Atanasie. Liberie, primind scrisoarea destinată predecesorului său, a trimis la Alexandria trei preoţi romani: Luciu, Pavel şi Helian[34], însărcinaţi să-l invite pe Atanasie să meargă la Roma pentru o nouă examinare a cauzei sale.

Atanasie a trebuit să refuze, după judecata Sinodului de la Sardica ce a confirmat-o pe cea a Bisericii Romane şi a episcopului său Iuliu. Liberie, aflând de la delegaţii săi de refuzul lui Atanasie, a scris răsăritenilor că el a rupt orice comuniune cu episcopul Alexandriei, şi că el era în comuniune cu ei şi cu ceilalţi episcopi ai Bisericii soborniceşti.

Arienii au făcut mare zarvă în jurul acestei epistole; dar, cum remarcă Ilarie de Poitiers, ea nu putea avea nici o importanţă după decretul Sinodului de la Sardica, care îl declarase pe Atanasie nevinovat şi ortodox.

Episcopii egipteni s-au mirat de modul de a proceda al lui Liberie şi i-au adresat o scrisoare în care-i luau apărarea lui Atanasie. Această scrisoare, semnată de 75 episcopi, l-a făcut pe Liberie să revină asupra primei sale hotărâri. El i-a convocat pe episcopii suburbicari[35] şi le-a comunicat scrisoarea răsăritenilor şi pe cea a egiptenilor. Toţi au fost de părere că el trebuia să scrie răsăritenilor o nouă epistolă în care se declara că nu putea să se pronunţe contra lui Atanasie având în vedere scrisoarea celor 75 episcopi egipteni; şi că trebuiau trimişi la împărat delegaţi pentru a cere organizarea unui nou sinod, care să rezolve definitiv această chestiune.

În consecinţă, Liberie a trimis la Constanţiu o delegaţie în fruntea căreia se afla Vichentie de Capua, cu scopul de a solicita împăratului convocarea unui sinod la Aquileea[36].

Judecata lui Iuliu şi cea a Sinodului de la Sardica nu erau deci considerate, nici măcar la Roma, ca fiind definitive. Liberie nu-şi atribuia puterea de a tranşa chestiunea; el o trimitea la autoritatea superioară a unui Sinod şi solicita convocarea acestui Sinod de însuşi împăratul[37].

Sinodul nu a fost convocat la Aquileea, ci la Arles, în Galia. Liberie a fost reprezentat la sinod de Vichentie de Capua şi de Marcel, care era, asemenea lui Vichentie, episcop în Campania[38]. Ei au cerut sinodului să trateze întâi chestiunea dogmatică şi să condamne eroarea lui Arie[39]. Dar răsăritenii au refuzat şi au cerut ca în prealabil să rupă orice comuniune cu Atanasie.

Vichentie de Capua a cedat la acest punct[40]. Ceilalţi episcopi l-au imitat cu excepţia lui Paulin de Treves. Se poate crede că exemplul lui Liberie a avut influenţă asupra episcopilor apuseni de la Sinodul din Arles; dar Vichentie şi ceilalţi episcopi, la fel ca Liberie, au înţeles curând că sub condamnarea lui Atanasie se ascundea condamnarea ortodoxiei însăşi şi ei s-au declarat pe faţă în favoarea sfântului episcop al Alexandriei.

În vremea Sinodului de la Arles, acest oraş îl avea ca episcop pe Saturnin, om fără credinţă şi moravuri, care a fost în mod firesc instrumentul despotismului lui Constanţiu. Dar el era singurul, în Biserica din Galia, care pactiza cu arianismul. După Sinodul de la Arles, mai mulţi episcopi gali s-au reunit la Beziers în prezenţa lui Iulian, pe atunci Cezar şi care nu apostaziase încă de la creştinism. Ilarie, episcop de Poitiers, a apărut pentru prima oară în acest sinod; el i-a demascat pe arieni şi în special pe Saturnin de Arles care s-au plâns lui Constanţiu, imputându-le lui Ilarie şi altor episcopi violenţe imaginare. Iulian ar fi putut să ateste că Saturnin era calomniator; el ştia aceasta. Dar el a tăcut şi nu a vrut să-l lămurească pe Constanţiu despre intrigile arienilor, cărora le fusese martor.

Liberie de Roma, mai informat privind intenţiile arienilor care se dădeau în mod fals drept reprezentanţii Răsăritului creştin, a înţeles cât de mult a greşit abandonând, la începutul episcopatului său, cauza episcopului Alexandriei, în ciuda judecăţilor Sinoadelor din Roma şi Sardica. El a fost la fel de mâhnit de conduita delegatului său, Vichentie de Capua, la Sinodul din Arles. El a fost încredinţat în aceste sentimente de sosirea la Roma a lui Luchifer, episcop de Cagliari. Acest episcop era încă de atunci renumit în Apus pentru virtuţile, ştiinţa şi râvna sa pentru credinţă. El era partizan declarat al lui Atanasie, a cărui cauză era în ochii săi cea a dogmei drepte. El era unul din episcopii suburbicari care recunoştea că episcopul Romei avea o autoritate superioară [celei pe care o avea el], şi el avea astfel cu acest episcop relaţii constante. Sosirea sa la Roma l-a întărit pe Liberie în intenţia sa de a se declara deschis pentru Atanasie, după exemplul predecesorului său. El i-a scris în acest sens lui Osie[41] şi i-a împărtăşit durerea pe care i-a pricinuit-o slăbiciunea lui Vichentie de Capua care ar fi trebuit să arate fermitate cu atât mai mult cu cât el cunoştea mai bine chestiunea şi avusese ocazia să o dezbată cu Osie însuşi.

Acest Vichentie era, într-adevăr, foarte probabil acelaşi care fusese delegat al episcopului Romei la Sinodul de la Niceea şi care devenise episcop de Capua după ce fusese preot la Roma. Slăbiciunea lui Vichentie l-a afectat atât de mult pe Liberie, încât acesta a declarat că preferă să moară decât să fie acuzatorul lui Atanasie.

Noi vom vedea că el a fost credincios acestei făgăduinţe.

Sub impresia pe care i-o împărtăşise lui Osie, Liberie a trimis la Constanţiu trei delegaţi: Luchifer, episcop de Cagliari, Pancratie, preot din Roma şi diaconul Ilarie. El le-a încredinţat această epistolă pentru împărat[42]:

„Preamăritului Constanţiu, August, Liberie, episcop:

,,Împărate iubitor de pace, eu cer clemenţei voastre să binevoiţi a asculta, ca să pot expune bunătăţii voastre ceea ce gândesc. Eu pot face această cerere unui împărat creştin, fiul lui Constantin de sfântă amintire[43].

După ce a făcut elogiul blândeţii lui Constanţiu, Liberie continuă astfel:

,,Nu numai pentru problema lui Atanasie, ci şi pentru altele care sunt încă în dezbatere, a trebuit să cer blândeţii voastre să convocaţi un sinod pentru a putea pune capăt diferendelor privind credinţa, aşa cum evlavia voastră sinceră o doreşte. Era demn de un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, demn de un imperiu pe care Hristos, în bunătatea Sa, îl cârmuieşte şi îl măreşte, de a ne da ceea ce solicităm.

Dar există un mare număr de oameni care nu încetează să rupă membri din Biserică şi care m-au acuzat că am făcut să dispară scrisorile lor, pentru a acoperi fărădelegile celui pe care ei pretind că l-au condamnat. Despre ce scrisori vorbesc ei ? Despre cele ale răsăritenilor şi egiptenilor care tratează, şi unele şi altele, fărădelegile imputate lui Atanasie ? Dar este evident pentru toată lumea că noi am făcut cunoscute scrisorile răsăritenilor, că noi le-am citit în Biserică; că noi le-am citit în sinod; că noi le-am răspuns lor[44]. Nimeni nu neagă că nu ar fi fost aşa. Aceste scrisori nu ne-au putut lămuri definitiv, deoarece noi am primit în acelaşi timp o epistolă de la 60 episcopi egipteni care îi luau apărarea lui Atanasie. Noi am citit-o, ca pe precedenta, episcopilor italieni, şi noi ne-am gândit că ar fi contrar legii dumnezeieşti a lua o hotărâre în această chestiune, mai ales când numărul apărătorilor era mai mare ca cel al acuzatorilor”.

Liberie se apără în continuare împotriva atacurilor al căror obiect era. El Îl ia pe Dumnezeu drept martor că el nu a făcut decât să urmeze învăţăturile apostolice şi nu şi-a arogat nici o autoritate: ,,Am urmat, spune el, tradiţiile şi rânduielile celor din vechime; nu am adăugat nimic la episcopatul oraşului Roma; nu am suferit deloc că el a fost micşorat; vreau să păstrez curată această credinţă care a ajuns la mine prin succesiunea atâtor episcopi dintre care mulţi au fost mucenici”.

Este o nenorocire că, în decursul timpului, episcopii Romei nu l-au imitat pe Liberie; nu au păstrat curată credinţa predecesorilor lor şi nu au fost preocupaţi decât de ideea creşterii prerogativelor episcopatului oraşului Roma, până în punctul de a face din el o suveranitate universală, absolută şi infailibilă.

Liberie declară apoi că el nu poate intra în comuniune cu răsăritenii pentru că, printre ei, au fost văzuţi 4 episcopi care, cu 8 ani înainte, delegaţi la Constans, au refuzat să condamne erorile lui Arie şi s-au retras mânioşi dintr-un sinod care se ţinea atunci la Milan[45]. El îl roagă pe împărat să considere ca neavenit ceea ce s-a făcut la Arles unde răsăritenii au refuzat să trateze chestiunea de credinţă, deşi fuseseră chemaţi pentru aceasta, şi să convoace un nou sinod unde să se proclame din nou credinţa de la Niceea şi care să aducă pacea în Biserică.

Constanţiu a primit favorabil cererea lui Liberie şi a convocat un sinod la Milan[46]. Un foarte mic număr de răsăriteni a participat la el, unii fiind reţinuţi de vârsta lor înaintată, alţii de lungimea drumului. Apusenii au fost în număr de peste 300. Arienii au început prin a cere să se discute subiectul Atanasie, înainte de a trece la alte dezbateri. Cea mai mare parte din ei, de teamă sau înşelaţi sau ignoranţi, au fost de acord cu ratificarea condamnării lui Atanasie. Doar Dionisie, episcop de Milan, metropolă a Italiei; Eusebiu de Verceil, în Liguria; Paulin de Treves, Rodanie de Toulouse şi Luchifer de Cagliari s-au opus, spunând că sub condamnarea lui Atanasie adversarii săi ascundeau intenţiile lor rele împotriva credinţei de la Niceea.

Eusebiu de Verceil era unul din cei mai sfinţi episcopi din Apus. Iniţial, el a refuzat să meargă la Sinodul de la Milan; dar, la insistenţele membrilor acestui sinod şi din porunca împăratului, el a consimţit să ia parte la acest sinod. Arienii sperau să-l înşele cu ajutorul împăratului şi, prin influenţa sa, să determine întreg sinodul să-l condamne pe Atanasie; ortodocşii contau pe evlavia sa şi simţeau că, în lupta împotriva duşmanilor episcopului Alexandriei, aveau nevoie de un om puternic, gata să jertfească totul pentru dreptate. Încă de la sosirea sa la Milan, el nu şi-a ascuns deloc sentimentele; prin urmare, arienii l-au împiedicat timp de 10 zile să intre în biserica în care se ţinea sinodul. I s-a permis în sfârşit să intre, şi primul său gest a fost de a cere ca toţi membrii adunării să subscrie la Simbolul de la Niceea. Dionisie de Milan, care era primul episcop al sinodului, a luat pana pentru a semna; dar Valens i-a smuls-o din mână cu violenţă, şi sinodul a fost astfel dizolvat încă de la debutul său.

Dionisie de Milan, Eusebiu de Verceil, Paulin de Treves, Luchifer de Cagliari şi Rodanie de Toulouse nu s-au lăsat nici înspăimântaţi de strigătele arienilor şi ameninţările împăratului, nici domoliţi de sfaturile episcopilor laşi. Ei au susţinut cu tărie că, în spatele războiului declarat episcopului Alexandriei, se ascundeau atacuri perfide împotriva credinţei. Ei au fost trimişi în exil.

Preoţi şi diaconi au fost de asemenea exilaţi şi nu s-a reuşit a smulge decât cu forţa violenţelor, lui Vichentie de Capua, Fortunaţian de Aquileea, Eremie de Thessalonic şi altor episcopi apuseni, făgăduinţa de a rupe orice relaţie de comuniune cu Atanasie[47].

Dionisie de Milan, Paulin de Treves, Eusebiu de Verceil şi Luchifer de Cagliari au fost surghiuniţi în Răsărit. În locul lor au fost puşi arieni, ca Avxentie la Milan. La puţin timp după aceea, Ilarie de Poitiers şi Rodanie de Toulouse au fost exilaţi în Frigia[48].

Ilarie[49], născut într-o familie nobilă din regiunea Pictaves[50], a primit de la Dumnezeu o inteligenţă superioară care a sporit printr-o educaţie potrivită cu naşterea sa. El a fost crescut în superstiţiile politeismului[51]; dar orice om, fie chiar puţin instruit şi de bună credinţă, nu putea rămâne idolatru din momentul în care creştinismul a strălucit în lume în toată măreţia sa. De îndată ce Ilarie a reflectat, el a fost creştin. Filozofia sa, care se supunea în mod necesar influenţei creştine fără ca el să se fi îndoit de ea, l-a făcut să înţeleagă în curând că el nu putea să aibă decât un Dumnezeu unic şi nemărginit. După ce a studiat cărţile filozofice, el a trecut la cărţile religioase ale creştinilor, şi doar acolo a găsit satisfacţie pentru inteligenţa sa. Gândirea sa creştea pe măsură ce avansa în această lectură dumnezeiască; el pătrundea, împreună cu proorocii, până în sânul lui Dumnezeu, unde contempla cu bucurie aceste atribute nemărginite pe care inteligenţa le bănuieşte, dar pe care numai Dumnezeu ne poate face să le cunoaştem cu limpezime.

,,Duhul meu, ne spune Ilarie însuşi[52], se îndrepta cu ardoare către Dumnezeu; el înţelegea că trebuie să fie în întregime al Lui, că a-L sluji era adevărata sa nobleţe. Vedeam că El trebuia să fie scopul tuturor speranţelor mele şi că numai datorită bunătăţii Sale puteam să găsesc un liman liniştit şi sigur, contra relelor care ne asediază în această viaţă.

Îl căutam pe Dumnezeu în mijlocul tuturor opiniilor emise despre natura Sa, atunci când am dat peste aceste cărţi pe care religia evreilor le dă drept opera lui Moisi şi a proorocilor, şi am citit acolo aceste cuvinte pe care Dumnezeu le spune despre El Însuşi: «Eu sunt cel ce sunt ... Aşa vei zice fiilor lui Israil: Cel ce este m-au trimis la voi»[53]. Am fost cuprins de admiraţie faţă de această definiţie a lui Dumnezeu, care exprimă într-o manieră accesibilă inteligenţei umane natura de nepătruns a dumnezeirii. Într-adevăr, fiinţa este ceea ce se poate concepe cât mai desăvârşit în Dumnezeu, şi ceea ce-L face cel mai bine cunoscut; deoarece ideea de fiinţă exclude orice idee de sfârşit şi de început: ceea ce este prin sine nu poate să nu fie, şi ceea ce este dumnezeiesc nu poate nici să înceapă, nici să se sfârşească.

,,Aceste cuvinte singure, Eu sunt cel ce sunt, îmi sunt de ajuns pentru a cunoaşte veşnicia lui Dumnezeu; dar aş vrea să cunosc mai mult măreţia şi puterea Sa. Ele mi-au fost dezvăluite în aceste cuvinte: «Cerul este mie scaun şi pământul reazem picioarelor mele»[54]. «Unde mă voiu duce de la Duhul tău ? Şi de la faţa ta unde voiu fugi ? De mă voiu sui în cer, tu acolo eşti; de mă voiu pogorî în Iad, de faţă eşti. De voiu lua aripile mele de dimineaţă, şi mă voiu sălăşlui la marginile mării, şi acolo mâna ta mă va povăţui, şi mă va ţine dreapta ta»[55]. Dar cu cât Îl aprofundam mai mult pe Dumnezeu, cu atât vedeam că El nu putea fi înţeles de inteligenţa umană şi că El trebuia să fie crezut.

Deoarece duhul meu s-a cufundat în aceste gânduri, vreau să adaug învăţătura Evangheliei la cea a legii şi proorocilor, şi citesc aceste cuvinte: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul etc»[56].

La aceste cuvinte, cugetarea mea s-a ridicat deasupra cunoştinţelor naturale, şi a descoperit o ştiinţă a lui Dumnezeu pe care nu o bănuia; ea a pătruns în sânul însuşi al Creatorului şi a descoperit acolo Cuvântul veşnic care S-a făcut trup pentru a Se sălăşlui printre noi”.

Pe măsură ce avansa în lectura Sfintelor Scripturi, Ilarie vroia să-şi lărgească cercul cugetărilor sale. Marile probleme ale nemuririi se dezvăluiau ochilor săi. El învaţă de la Sfântul Pavel că dincolo de cunoştinţele pur naturale există un soi de cunoştinţe mai înalte, acelea pe care le dă credinţa şi care singure pot satisface inteligenţa; el simţea o bucurie de nedescris când primea în sufletul său adevărurile înalte şi sublime care străluceau acolo fără nici o piedică, fiindcă inima sa rămăsese curată.

Aflându-se în posesia adevărului, Ilarie îl exprima în toate faptele sale; el a devenit un creştin desăvârşit; preoţii înşişi, spune Fortunat[57], doreau să meargă pe urmele sale. Pentru el, a trăi însemna a se teme de Iisus Hristos cu dragoste şi a-L iubi cu teamă. Nefiind încă decât un laic, el avea râvna unui apostol şi era deja modelul Bisericii din Poitiers atunci când ea l-a ales pentru a-i fi păstor. El era căsătorit şi avea chiar o fiică pe nume Abra.

După Sinodul de la Milan, Ilarie a îndrăznit să se ridice contra sentinţei de exil pronunţată împotriva episcopilor ortodocşi şi în special împotriva lui Eusebiu de Verceil. El a respins cu tărie reproşurile de nesupunere pe care arienii le aduceau ortodocşilor şi l-a rugat fierbinte pe Constanţiu să pună capăt violenţelor al căror obiect erau credincioşii soborniceşti[58].

Răspunsul la această cerere pe cât de dreaptă, pe atât de moderată, a fost exilul. Episcopul de Poitiers a mers pentru a-i regăsi în Răsărit pe cei cărora le luase apărarea. Paulin de Treves şi Rodanie de Toulouse au murit în exil. Ilarie şi-a consacrat timpul liber care i-a fost impus pentru a scrie frumoasa sa carte despre Sfânta Treime. Noi vom reveni asupra acestei mari opere teologice.

Biserica din Galia, lipsită de principalii săi apărători, a fost persecutată la fel de mult ca cea din Egipt[59].

Încă dinainte de Sinodul de la Milan, această din urmă Biserică a pătimit cele mai cumplite violenţe şi Atanasie fusese silit să fugă şi să se ascundă în pustiu printre călugări, prietenii săi. În această retragere a sa, el a aflat de exilul ortodocşilor de la Sinodul de la Milan şi de violenţele cu ajutorul cărora li se impunea obligaţia de a rupe orice comuniune cu el. În Egipt, violenţele erau mai mari încă decât în altă parte. Ortodocşii erau alungaţi din bisericile care erau date arienilor. De Paşti, ei erau siliţi să-şi săvârşească slujbele în cimitire; nici fecioarele nu erau la adăpost de cruzimea ereticilor. Erau dezbrăcate de veşmintele lor, şi dacă ele perseverau în credinţă, le omorau şi trupurile lor goale erau supuse afronturilor; cu greu părinţii lor puteau să le ia pentru a le îngropa.

Fărădelegile arienilor erau atât de respingătoare, încât cu greu ar putea fi crezute, după Sfântul Atanasie, dacă ele nu ar fi fost atât de evidente. Dintre episcopii credincioşi, unii erau masacraţi, alţii exilaţi. Erau puşi în locul lor cei care dădeau mai mulţi bani, fie că erau catehumeni sau chiar păgâni.

Constanţiu s-a înjosit până la a scrie locuitorilor Alexandriei o diatribă pe cât de crudă, pe atât de prostească, contra lui Atanasie, pe care îl făcea un ticălos demn de toate chinurile[60]. El credea că face o glumă persiflându-l pe acest mare bărbat şi reproşându-i fuga în pustiu, ca şi cum el ar fi trebuit să aştepte călăul atunci când Biserica avea atâta nevoie de energia sa pentru a apăra credinţa. Această epistolă era evident scrisă de unul din episcopii din anturajul imperial. Se presupunea că era Gheorghie de Capadocia, pe care partidul arian tocmai îl aşezase pe scaunul din Alexandria. Ursachie şi Valens erau marii sfetnici ai împăratului, şi clericii lor s-au răspândit în toate ţinuturile pentru a-i corupe pe episcopi cu bani sau prin frică, pentru a-i determina să semneze condamnarea lui Atanasie. În ce-i priveşte pe credincioşi, dacă nu semnau, îi ameninţau cu mânia împăratului.

Liberie, episcop de Roma, nu s-a lăsat deloc înspăimântat şi a scris exilaţilor Eusebiu, Dionisie şi Luchifer următoarea scrisoare[61]:

,,Cu toate că, sub chipul păcii, duşmanul neamului omenesc îi prigoneşte pe membrii Bisericii, voi, preoţi preaiubiţi de Dumnezeu, aţi dat dovezi de credinţă care v-au făcut vrednici de slava viitoare care va fi dată mucenicilor. Aflat între durerea pe care mi-o pricinuieşte absenţa voastră şi bucuria pe care mi-o aduce slava voastră, nu aş putea să laud şi să preamăresc îndeajuns curajul vostru. Cea mai mare mângâiere pe care pot să v-o ofer este să vă spun că sunt exilat ca voi. Nu mă aşteaptă încă o soartă asemănătoare, şi sunt mâhnit că nu am avut-o încă. Aş fi dorit, preadevotaţilor fraţi, să o fi suferit înaintea voastră pentru a vă sluji de exemplu. Dar vredniciile voastre v-au făcut să fiţi cei dintâi chemaţi la slava strălucită de a aduce mărturie pentru credinţă. Eu vă rog să mă socotiţi ca şi cum aş fi cu voi, să credeţi că afecţiunea mea nu-mi îngăduie să fiu despărţit de voi, să gândiţi că eu mă vait că nu mă mai bucur de prezenţa voastră. Slava voastră este mai mare decât cea a mucenicilor care nu au încercat decât violenţele asupritorului, în timp ce voi aţi repurtat victoria asupra falşilor fraţi duşmani. Cu cât violenţa acestor oameni creşte, cu atât sporeşte slava sfinţilor preoţi. Fiţi deci încredinţaţi de făgăduinţele dumnezeieşti.

Deoarece voi sunteţi mult mai aproape de Dumnezeu, ajutaţi-mă cu rugăciunile voastre, pe mine confratele vostru, pentru ca noi să putem îndura cu mai mult curaj furtunile care ne sunt anunţate din zi în zi şi care devin mai violente; pentru ca eu să pot fi vrednic de voi prin credinţa mea de neatins şi ataşamentul meu faţă de constituţia Bisericii soborniceşti. Cum eu doresc să cunosc mai exact ce s-a întâmplat la sinod, vă rog pe sfinţiile voastre să binevoiţi să mă informaţi prin scrisori pentru ca duhul meu să simtă oarecare mângâiere în mijlocul larmei care îl tulbură, şi ca însuşi trupul meu, prin încurajările voastre, să-şi recapete puterile care îl părăsesc”.

Tristeţea lui Liberie se manifestă şi în epistolele sale către Cecilian de Spoleto şi Osie de Cordoba[62]. El îi scrie acestuia din urmă că dorea cu ardoare să moară; că prefera moartea tristeţii generate de consimţirea la învoieli contrare Evangheliei şi la defăimarea lui Atanasie.

Constanţiu şi prietenii săi doreau foarte mult ca episcopul Romei să se pronunţe împotriva lui Atanasie. Decizia sa avea o mare importanţă pentru Apus, unde scaunul său era unicul centru apostolic. Chiar un istoric păgân[63] a remarcat că se dădea mai multă importanţă deciziei episcopului Romei decât celei a altor episcopi. Într-adevăr, el fusese până atunci mijlocitorul dintre Răsărit şi Apus, şi Bisericile apusene trebuiau să dea cea mai mare autoritate tradiţiilor Bisericii romane întemeiate de apostoli. Prin urmare, Constanţiu l-a trimis la Liberie pe eunucul Eusebiu încărcat de daruri pentru cazul în care el consimţea la cererea împăratului, şi de scrisori ameninţătoare dacă el refuza acest lucru[64].

Sosit la Roma, Eusebiu s-a dus la Liberie şi a încercat să-l determine să subscrie la condamnarea lui Atanasie: ,,Împăratul doreşte aceasta, i-a spus el, el îţi porunceşte”. Strângând mâinile episcopului, i-a spus: ,,Fă pe plac împăratului şi primeşte darurile pe care ţi le trimite”.

Liberie a răspuns: ,,Cine îl poate condamna pe Atanasie ? Nu a fost numai un sinod, au fost două care l-au declarat nevinovat, şi cel de-al doilea a avut reprezentanţi din toată lumea; putem noi să-l condamnăm pe cel pe care un sinod din Roma l-a declarat nevinovat ? Cine ne-ar putea aproba dacă noi îl condamnăm, în absenţa sa, pe cel pe care l-am primit cu dragoste când a venit aici şi pe care l-am primit în comuniune ? Rânduiala bisericească nu ne îngăduie aceasta; noi nu am primit o astfel de tradiţie de la Părinţii noştri, care au primit-o de la preafericitul şi marele apostol Petru, tradiţie care ne-au transmis-o şi nouă.

Dacă împăratul doreşte pacea Bisericii; dacă porunceşte să se abroge ceea ce a fost scris aici în favoarea lui Atanasie, atunci să se abroge şi ce a fost făcut contra lui; să se abroge ce a fost făcut contra altora şi, în fine, să convoace departe de palat un sinod bisericesc, la care nu va asista împăratul, la care nu va apărea nici un conte, la care nu va ameninţa nici un judecător; unde teama de Dumnezeu îi va inspira pe membri, unde se va respecta constituţia apostolică, unde se va proclama înainte de toate credinţa, aşa cum a fost definită la Sinodul de la Niceea. Ca sectanţii lui Arie să fie respinşi şi erezia lor anatematisită. Ca să fie judecate fărădelegile imputate lui Atanasie şi pe cele puse în seama acuzatorilor săi, pentru ca vinovaţii să fie condamnaţi şi nevinovaţii să se bucure de pace.

De fapt, nu este permis a admite într-un sinod pe cei a căror credinţă nu este curată; nu se cuvine a aşeza examinarea cauzei unei persoane particulare înainte de cea a credinţei. Trebuie mai întâi să stabilim chestiunea credinţei, apoi ne vom ocupa de restul. Iată ceea ce am învăţat de la Părinţi, ceea ce vei spune împăratului, şi ceea ce va fi util lui şi Bisericii. Să nu-i asculte deloc pe Ursachie şi Valens care, pocăindu-se de ceea ce au făcut altădată, nu sunt demni de nici o încredere”.

La aceste cuvinte, eunucul s-a mâniat atât de tare, încât a uitat că vorbea cu un episcop. Ieşind din locuinţa lui Liberie, el s-a dus la cripta Apostolului Petru şi a depus acolo darurile pe care le adusese. Liberie l-a certat pe paznicul mormântului că le-a primit şi l-a pus să le înlăture ca pe o jertfă necurată. Eunucul a devenit încă mai furios şi la întoarcere i-a spus împăratului: ,,Noi nu trebuie acum să încercăm să-l facem pe Liberie să subscrie; un singur lucru trebuie să ne preocupe, acela că el se împotriveşte atât de tare învăţăturii lui Arie, încât îi dă anatemei pe cei care o mărturisesc”. Toţi eunucii palatului au luat partea confratelui lor. Ei aveau cea mai mare influenţă asupra lui Constanţiu, şi ei l-au convins să trimită la Roma epistole prin care poruncea tuturor ofiţerilor publici să pună mâna pe Liberie prin şiretenie şi să-l trimită la curtea sa, sau să-l persecute pe faţă, dacă nu puteau să pună mâna pe el.

Atunci s-a organizat la Roma[65] o mare prigoană împotriva tuturor adepţilor lui Liberie, până în punctul în care un mare număr din ei au fost siliţi să părăsească oraşul. Când Atanasie relata la Roma excesele comise în Egipt, locuitorii refuzau să le creadă, atât li se păreau de cumplite. Acest oraş a avut atunci experienţa aceloraşi atrocităţi, şi atunci a trebuit să le creadă.

Liberie a fost târât înaintea împăratului care se afla atunci la Milan, şi el i-a vorbit tiranului cu o libertate evanghelică: ,,Încetează, i-a spus el, să-i persecuţi pe creştini; şi nu conta pe sprijinul nostru pentru a introduce nelegiuirea în Biserică. Noi suntem gata să suferim orice decât să-i ascultăm pe arieni. Noi suntem creştini; nu ne sili să devenim duşmanii lui Hristos. Te sfătuim să nu intri în luptă cu cel de la care ai imperiul”. Curajul lui Liberie a fost admirat de toţi cei pe care nu-i orbise spiritul partizan. Pentru a-l pedepsi, Constanţiu l-a trimis în exil. Sfântul Atanasie observă că acest tiran era mult mai crud decât vechii persecutori. Cel puţin aceia trimiteau mai multe din victimele lor în exil în acelaşi loc, astfel că evlavioşii mărturisitori puteau să se mângâie unii pe alţii în suferinţele lor; în timp ce Constanţiu avea grijă să-şi trimită victimele în locuri izolate, unde erau lăsate singure în faţa plictiselii şi a durerii.

Liberie a fost exilat în Beree, Tracia. El a petrecut acolo 2 ani, după care, copleşit de plictiseală şi înspăimântat de ameninţările cu moartea care-i erau făcute neîncetat, a subscris la condamnarea lui Atanasie[66]. Marele episcop al Alexandriei, menţionând acest fapt, îl scuză pe Liberie şi aminteşte că, atât timp cât a fost liber, el s-a pronunţat în favoarea sa şi pentru credinţa ortodoxă.

După biruinţa lor asupra lui Liberie, arienii credeau că încă nu au făcut nimic, dacă nu câştigau de partea lor pe marele Osie[67]. Prin urmare, fără respect pentru bătrâneţea acestui sfânt personaj, care era numit Tatăl episcopilor; pentru antecedentele sale ca mărturisitor al credinţei; pentru cei 60 ani de episcopat ai săi, ei au început să-l prigonească. Ei s-au dus la Constanţiu şi l-au făcut să înţeleagă că exilul episcopului Romei şi al atâtor altora, toate mijloacele folosite împotriva credincioşilor soborniceşti erau tot atâtea acte inutile dacă ei nu aveau sprijinul lui Osie, care, cu un cuvânt, putea să ridice întreaga Biserică împotriva lor. ,,El este, spuneau ei, de obicei preşedintele sinoadelor şi toţi se supun epistolelor sale; el este cel care a redactat Simbolul de la Niceea; şi pretutindeni el propovăduieşte că adepţii lui Arie sunt eretici. Dacă el rămâne în scaunul său, exilul altora nu va servi la nimic”. Ei l-au convins pe Constanţiu să nu dea înapoi în faţa bătrâneţii episcopului de Cordoba, şi să-l exileze ca pe ceilalţi dacă nu se va supune.

Constanţiu nu a ezitat să-l convoace pe Osie, care a ascultat porunca pe care i-a dat-o. Dar cinstitul episcop i-a vorbit împăratului cu atâta autoritate, încât el i-a permis să se întoarcă în ţara sa şi la Biserica sa. Arienii nu s-au descurajat şi au obţinut de la împărat mai multe scrisori în care, când îl flata pe Osie numindu-l tatăl său, când îl ameninţa. Într-una din aceste scrisori, el îi spunea: ,,Vei fi tu singurul care va rămâne infestat de erezie ? Supune-te şi scrie împotriva lui Atanasie; oricine scrie împotriva lui este cu noi”. Osie nu s-a lăsat înduplecat de jignirile a căror ţintă era şi a scris această epistolă lui Constanţiu[68]:

,,Osie, împăratului Constanţiu, salut în Domnul:

Odinioară, eu am mărturisit credinţa când Biserica era prigonită în vremea bunicului tău Maximian[69]. Dacă tu însuţi vrei să mă persecuţi astăzi, află că sunt gata ca mai degrabă să sufăr orice decât să vărs sânge nevinovat[70] şi să trădez adevărul. Eu nu încuviinţez deloc să-mi scrii şi să mă ameninţi precum ai făcut-o. Încetează deci să-mi scrii astfel de scrisori; nu gândi precum Arie, nu-i asculta pe răsăriteni şi nu te încrede în Ursachie şi Valens. Ei vor să-l întineze mai puţin pe Atanasie, cât credinţa, murdărind-o cu erezia lor. Crede-mă, Constanţiu, pe mine care, prin vârsta mea, aş putea să-ţi fiu bunic.

Eu am participat la Sinodul de la Sardica în vremea în care tu şi fratele tău Constans, de fericită amintire, ne-aţi convocat. Eu însumi i-am provocat pe duşmanii lui Atanasie atunci când au venit în Biserica lângă care locuiam; i-am somat să spună ce aveau să-i reproşeze lui Atanasie. Le-am făgăduit siguranţă şi m-am angajat prin jurământ să urmăresc doar o judecată pe deplin dreaptă. Nu mi-am luat acest angajament o dată, ci de 2 ori; le-am oferit să ascult în particular acuzaţiile lor, dacă ei nu vroiau să le prezinte înaintea sinodului. Le-am făcut această promisiune: «Dacă Atanasie este găsit vinovat, noi îl vom înlătura fără ezitare; dacă este nevinovat, dacă el dovedeşte că voi sunteţi calomniatori şi că totuşi refuzaţi să-l primiţi, îl voi convinge să vină cu mine în Spania». Atanasie a acceptat aceste condiţii; duşmanii săi neavând încredere în cauza lor, au refuzat orice discuţie.

Când tu însuţi l-ai chemat pe Atanasie, el a provocat pe duşmanii săi să vină înaintea ta să-şi susţină acuzaţiile. Ei nu au îndrăznit. Printre ei erau Ursachie şi Valens care, de atunci, s-au pocăit public de calomniile lor. Ei au spus că au fost siliţi să facă acest lucru. Cine i-a silit ? Ei s-au dus de bunăvoie la Roma şi au retractat [totul] înaintea episcopului şi preoţilor acestei Biserici, fără ca vreun soldat să se amestece în această chestiune. Dar dacă ei se plâng de violenţele la care au fost supuşi, de ce tu recurgi la acest mijloc pentru a-ţi atinge scopul ? Fratele tău Constans nu a comis niciodată violenţă. Ce episcop a trimis el în exil ? Când s-a amestecat el în judecăţi ecleziastice ?

Încetează deci să acţionezi cum o faci ! Aminteşte-ţi că eşti muritor, teme-te de ziua judecăţii şi pregăteşte-te să te înfăţişezi acolo. Nu te amesteca în chestiuni ecleziastice; nu ne da porunci în această privinţă; învaţă mai curând de la noi ce ai de făcut. Dumnezeu ţi-a dat imperiul; nouă ne-a încredinţat problemele Bisericii. Cel care se opune imperiului tău contrazice poruncile lui Dumnezeu; iar tu, ocupându-te de problemele Bisericii, teme-te să nu te faci vinovat de o mare fărădelege. Scris este: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Am ajuns la ceea ce face subiectul epistolelor tale şi îţi răspund: Nu ader deloc la arieni; mai mult, dau anatemei această erezie; nu voi scrie nimic împotriva lui Atanasie care a fost declarat nevinovat de mine, de Biserica Romană şi, în plus, de un întreg sinod[71]. Tu însuţi, după ce ai luat cunoştinţă de problemele sale, l-ai chemat pe acest om să vină la tine şi i-ai permis să se întoarcă cu cinste în patria sa şi la Biserica sa. Care este cauza marii schimbări care s-a produs în sufletul tău ? Duşmanii lui de astăzi sunt aceiaşi de altădată; insinuările lor împotriva lui sunt aceleaşi şi ei nu îndrăznesc să le profereze în prezenţa sa. Ei le răspândiseră deja, atunci când au venit la sinod; şi când eu însumi le-am cerut dovezi, ei nu au putut să le dea, aşa cum am relatat mai sus. Dacă ei ar fi putut să le dea, nu ar fi fugit atât de ruşinos.

Cine te-a făcut, după atât de mult timp, să uiţi epistolele tale şi cuvintele tale ? Opreşte-te, te rog, şi nu te încrede în oameni răi ca nu cumva să te împărtăşeşti de vinovăţia lor. Pentru ce le acorzi acum, vei da seama în ziua judecăţii. Ei vor să-şi rănească adversarul prin mijlocirea ta; ei vor ca tu să fii unealta răutăţii lor; ei încearcă să răspândească în Biserică, cu ajutorul tău, o erezie respingătoare. Un om prudent nu trebuie să se expună unui pericol evident pentru plăcerea altora. Opreşte-te, Constanţiu, te rog, şi acceptă să urmezi sfaturile mele. Datoria mea este de a-ţi scrie; a ta de a nu dispreţui sfaturile mele”.

Aceasta a fost, spune Sfântul Atanasie[72], scrisoarea unui bătrân, care era un adevărat sfânt. Constanţiu nu a fost mişcat de ea şi a continuat planul său de a-l sili să-şi schimbe opinia sau a-l trimite în exil. Osie avea atunci 100 ani. Constanţiu ştia că în Spania episcopii şi credincioşii urmau aceeaşi regulă cu Osie. Prin urmare, el l-a silit pe sfântul bătrân să-şi părăsească patria; l-a lăsat timp de un an în Sirmium ca în exil, şi atât l-a făcut să sufere acolo încât cinstitul episcop, fără a vrea să-l condamne pe Atanasie, a consimţit la câteva relaţii cu Ursachie şi Valens, şi la a semna cea de-a doua formulă de la Sirmium. L-au retrimis atunci la Biserica sa. Dar, înainte de a muri, el a consemnat în testamentul său violenţele la care a fost supus şi a dat anatemei erezia ariană.

Liberie, episcopul Romei, a împins mai departe slăbiciunea.

Înţelegând că termenul consubstanţial putea singur să facă imposibile subterfugiile lor în privinţa firii Cuvântului întrupat, arienii s-au străduit, după faimosul Sinod din Antiohia, să redacteze formule de credinţă foarte ortodoxe în aparenţă, dar care nu conţineau cuvântul consubstanţial consacrat de Sinodul de la Niceea. Ei au înşelat un mare număr de episcopi răsăriteni care nu erau cu adevărat arieni, dar care păreau să facă corp comun cu ereticii, deoarece ei nu se pronunţau deschis în favoarea lui Atanasie şi nu ţineau la cuvântul consubstanţial pe care arienii îl prezentau întotdeauna ca sabelian.

Erorile lui Marcel de Ancira contribuiseră la răspândirea acestei noţiuni în Răsărit. Cele ale Fotin, cunoscute şi condamnate în Apus, fără a abandona cuvântul consubstanţial, predispuneau totuşi la a crede că acest cuvânt putea fi suspectat de un sens rău. De aici importanţa pe care arienii o dădeau acestor erori.

În aparenţă, pentru a scăpa de aceste învinuiri, ei evitau cuvântul consubstanţial în formulele lor de credinţă. De când, graţie lui Constanţiu, exercitau o mare influenţă în Apus, ei căutau să-i înşele pe episcopi prin mărturisiri de credinţă insidioase, în care ortodoxia părea expusă cu un lux de expresii capabile să înşele un număr cât mai mare [de episcopi], cel puţin într-o circumstanţă dată.

Ceea ce se va petrece curând.

Ultimele formule răspândite în Apus fuseseră elaborate la Sirmium. Se cunoşteau trei formule care poartă titlul de formula de la Sirmium. Prima fusese întocmită în anul 351, la condamnarea lui Fotin. Cea de-a doua a fost redactată la începutul anului 358, atunci când Constanţiu, după o şedere de o lună de zile la Roma, s-a dus la Sirmium. În acelaşi an, s-a redactat cea de-a treia, mai ariană decât celelalte.

În timpul şederii sale la Roma, Constanţiu i-a persecutat pe ortodocşi. El i-a împărtăşit lui Liberie dorinţele creştinilor din Roma şi condiţiile în care să fie împlinite aceste dorinţe[73].

Liberie, obosit de exil, s-a decis să scrie răsăritenilor următoarea scrisoare[74]:

,,Fraţilor mei preaiubiţi, preoţii, colegii mei din Răsărit:

Prin harul lui Dumnezeu, credinţa voastră este cunoscută de Dumnezeu şi de oamenii de bunăvoinţă. Potrivit acestui cuvânt al legii: fii ai oamenilor, judecaţi cu dreptate, eu nu iau apărarea lui Atanasie. Deoarece predecesorul meu, Iuliu, de fericită amintire, l-a primit în comuniunea sa, mi-a fost teamă că dacă îl voi condamna voi trece drept un prevaricator. Dar, de îndată ce am aflat, prin voinţa lui Dumnezeu, că voi l-aţi condamnat pe drept, eu mi-am dat asentimentul la sentinţa voastră şi l-am însărcinat pe fratele nostru Fortunaţian să ducă împăratului Constanţiu scrisoarea noastră pe această temă. Deci, Atanasie a fost respins din comuniunea noastră, a tuturor; eu nu voi mai primi scrisorile sale; eu declar că sunt în comuniune cu voi şi cu toţi episcopii răsăriteni, adică sunt în pace şi în acord cu episcopii din toate provinciile.

Pentru ca voi să ştiţi că, în această epistolă, m-am exprimat cu toată sinceritatea, declar că ader din toată inima la expunerea credinţei soborniceşti, redactată de mai mulţi din fraţii şi colegii noştri la Sirmium şi care mi-a fost comunicată cu bunăvoinţă prin domnul şi fratele nostru Demofil. Eu nu contrazic nici un punct din ea, mă conformez ei şi o mărturisesc”.

Citând acest fragment, Sfântul Ilarie de Poitiers l-a întrerupt pe Liberie pentru a declara că formula la care a aderat Liberie era ariană, şi pentru a zice anatema o dată, de 2 ori şi de 3 ori prevaricatorului Liberie.

Din această epistolă reiese că cei care au redactat cea de-a doua formulă de la Sirmium au trimis-o printr-un om de-al lor, Demofil, lui Liberie. Acesta a consimţit la tot şi a câştigat reintegrarea sa cu preţul ortodoxiei sale. Sosit la Roma, el nu s-a ridicat deloc împotriva persecuţiilor la care erau supuşi ortodocşii din porunca lui Constanţiu, şi de aceea el a meritat să fie considerat drept însuşi autorul persecuţiei.

În timpul exilului său, Biserica Romei a fost condusă de diaconul Felix, ridicat la demnitatea de episcop. După întoarcerea lui Liberie, Felix a vrut să-şi continue funcţiile sale episcopale şi Constanţiu era de părere să împartă Biserica între cei doi rivali. Dar partida lui Liberie era mult mai puternică şi Felix a fost silit să părăsească Roma. El şi-a datorat ascensiunea concesiilor faţă de arieni. Totuşi, el s-a arătat întotdeauna ortodox şi chiar, după mai multe documente apusene, mai ortodox decât Liberie[75].

Acesta din urmă nu s-a mărginit să scrie, din exilul său, episcopilor reuniţi la Sirmium[76]. El le-a scris în particular la trei dintre ei pe care-i considera mai influenţi: Ursachie, Valens şi Germinie. El a amintit în aceste scrisori cu serviabilitate primele sale sentimente ostile faţă de Sfântul Atanasie.

,,Aşa cum ştiu, scrie el[77], că voi sunteţi fii ai păcii şi iubiţi armonia şi unitatea Bisericii soborniceşti, eu vă scriu, preaiubiţi domni şi fraţi, fără a fi forţat, Dumnezeu mi-este martor, ci pentru binele păcii şi armoniei, bine care este superior celui al muceniciei însăşi. Prudenţa voastră să ştie deci că Atanasie, fostul episcop al Alexandriei, a fost condamnat la început de mine înainte de trimiterea scrisorilor mele la curtea evlaviosului împărat pentru episcopii răsăriteni[78], şi că el a fost despărţit de comuniunea cu Biserica Romană; întregul cler al Bisericii Romane poate să confirme aceasta. Dacă, mai târziu, a părut că eu îmi schimb părerea, în epistola pe care am scris-o fraţilor noştri din Răsărit, este pentru că trebuia să hotărăsc pentru legaţii pe care i-am trimis la curte şi pentru episcopii exilaţi pentru a fi rechemaţi din exil.

Vreau de asemenea ca voi să ştiţi că l-am rugat pe fratele meu Fortunaţian să ducă o scrisoare preaîngăduitorului împărat Constanţiu, August. În această scrisoare, eu cer, pentru binele păcii şi armoniei, ca el să mă trimită înapoi la Biserica pe care Dumnezeu mi-a încredinţat-o pentru a o feri de orice nenorocire. Preaiubiţi fraţi, veţi vedea din această scrisoare că eu vreau să fiu în pace cu voi, toţi episcopii Bisericii soborniceşti. În ziua judecăţii voi veţi avea mare răsplată dacă prin voi pacea este restabilită în Biserica Romană. Eu vă fac cunoscut că sunt în pace şi comuniune ecleziastică cu fraţii şi colegii noştri Epictet şi Avxentie. Nădăjduiesc că ei vor primi cu bucurie asigurarea. Deci, oricine se va despărţi de acordul şi pacea care este între noi, se va despărţi de comuniunea noastră”.

Liberie nu s-a mulţumit să ceară intervenţia celor mai influenţi episcopi de la curte, el a crezut că trebuie să se împace cu vechiul său legat Vichentie de Capua, care cedase odinioară la Sinoadele din Arles şi Milan şi a cărui slăbiciune Liberie a imitat-o:

,,Preaiubite frate, îi spune el[79], acesta nu este un sfat pe care ţi-l dau; te avertizez doar că vorbele rele corup obiceiurile bune. Capcanele oamenilor perverşi îţi sunt cunoscute; ele sunt cauza pedepsei mele actuale. Roagă-L pe Dumnezeu să ne dea răbdare.

Am crezut de datoria mea să te informez pe sfinţia ta că m-am retras din discuţia care se poartă sub numele lui Atanasie şi că am scris despre aceasta fraţilor şi colegilor noştri din Răsărit. Pentru că vă bucuraţi de pace, reuniţi pe toţi episcopii din Campania şi faceţi-le cunoscută hotărârea mea pentru ca eu să-l pot înştiinţa de acordul nostru pe preaîngăduitorul împărat şi să fiu eliberat de marea tristeţe în care mă aflu”.

La această epistolă scrisă de un secretar, Liberie a adăugat cu propria mână: ,,Fie ca Dumnezeu să te ţină sănătos. Noi avem pace cu toţi episcopii Răsăritului şi cu tine. Eu mă raportez la Dumnezeu; în ce vă priveşte, hotărâţi; dacă doriţi ca eu să mor în exil, Dumnezeu va judeca între mine şi voi”.

Adeziunea lui Liberie la cea de-a doua formulă de la Sirmium a dat arienilor speranţa de a atrage pe aceeaşi cale întregul Apus, obişnuit să considere Biserica Romană drept centrul său apostolic. Pentru a atinge acest scop, ei au trimis formula lor tuturor episcopilor. Cei din Galia, după ce au primit-o, au respins-o cu tărie şi unul dintre ei, Febadie de Agen, a respins-o cu o ştiinţă şi iscusinţă pe care răsăritenii nu ar fi bănuit-o la un episcop dintr-un ţinut pe care ei îl considerau barbar.

Episcopul din Galia a făcut întâi cunoscute fraţilor săi motivele care l-au făcut să scrie:

,,Dacă nu aş fi fost martor, spune el[80], la subtilitatea diabolică cu care se dau ereziei aparenţele adevăratei credinţe şi adevăratei credinţe aparenţele de erezie, nu aş vorbi, preaiubiţi fraţi, despre aceste scrieri care ne-au parvenit recent.

Mie îmi este suficient să păstrez credinţa mea curată în adâncul conştiinţei mele, şi mi se pare mai înţelept să pun propria credinţă la adăpost decât să discut despre opinii străine.

Dar pentru că trebuie să devii eretic, dacă vrei să te numeşti sobornicesc; şi pentru că nu poţi fi totuşi sobornicesc cu adevărat decât respingând erezia, sunt silit să scriu această carte pentru a descoperi acest venin diabolic care se ascunde sub aparenţe modeste şi religioase, pentru a face bine înţeles răul pe care-l conţin aceste cuvinte, simple în aparenţă. Când minciuna va fi dezvăluită, adevărul va putea în sfârşit să se lăţească şi să respire în voie”.

După ce a arătat vicleniile arienilor şi a răspuns obiecţiilor lor, Febadie expune cu claritate adevărata credinţă sobornicească despre Sfânta Treime şi consubstanţialitatea Cuvântului. El încheie tratatul său prin câteva cuvinte despre Osie de Cordoba. Acest mare episcop semnase cea de-a doua formulă de la Sirmium, şi se foloseau de numele său ca de o maşină de război pentru a-i cuceri pe credincioşii soborniceşti. Febadie opune această dilemă unui adevăr desăvârşit: sau Osie s-a înşelat timp de 90 ani, timp în care a fost sincer sobornicesc; sau el s-a înşelat numai admiţând formula de la Sirmium. Dacă el s-a înşelat timp de 90 ani, opinia sa nu are în mod evident nici o valoare[81].

Adeziunea lui Liberie la formula de la Sirmium nu era cunoscută încă în Apus, ceea ce plasează cartea lui Febadie în anul 357 sau 358.

Episcopii din Galia s-au reunit sub conducerea lui Febadie pentru a examina oficial formula de credinţă pe care Constanţiu le-o trimisese[82]. În epistola sa, împăratul le dădea exemplul lui Osie. Ei au răspuns: ,,Noi nu judecăm credinţa prin persoane, ci persoanele prin credinţă”, şi ei au condamnat cea de-a doua formulă de la Sirmium. Ei au trimis decizia lor în Frigia, lui Ilarie, care s-a bucurat foarte mult. Mai mulţi episcopi i-au adresat în acelaşi timp scrisori particulare în care-l rugau să-i informeze despre credinţa Bisericii răsăritene. El le-a răspuns prin cartea sa Despre Sinoade, în care el face istoria modificărilor pe care arienii le-au făcut în sistemul lor în diverse sinoade pe care le-au ţinut. El îi laudă pe episcopii din Galia pentru integritatea credinţei lor, îi întăreşte în ataşamentul lor faţă de cuvântul consubstanţial, împotriva căruia eşuaseră toate subtilităţile ereticilor, şi discută cu profunzime cea de-a doua formulă de la Sirmium, în care arienii înveliseră cu o artă minunată dogma lor detestabilă[83].

Ei au fost mult mai expliciţi în cea de-a treia formulă pe care au alcătuit-o la Sirmium spre sfârşitul anului 358. Ei au respins acolo nu numai cuvântul consubstanţial, ca în primele două formule, ci şi termenul asemănător în substanţă, pe care-l acceptaseră până atunci pentru a face să se creadă că ei nu vroiau o expresie de care se putea abuza în favoarea sabelianismului, dar că ei mărturiseau adevărata dogmă.

Într-adevăr, expresia asemănător în substanţă putea fi înţeleasă într-o manieră ortodoxă şi în sensul de consubstanţial. Acest lucru a fost cel care i-a determinat pe arieni să-l elimine din ultima lor formulă.

Era vorba ca eroarea lor să fie admisă de toţi episcopii. Constanţiu a convocat în acest scop două mari sinoade, unul la Rimini pentru Apus, şi celălalt în Seleucia pentru Răsărit.

Pentru a înţelege ce s-a petrecut în aceste două sinoade, trebuie să avem o idee exactă despre diversele facţiuni care existau în sânul arianismului. Sistemul lui Arie nu mai era susţinut pe faţă de nici un episcop. Aceia care în fond îl adoptaseră îşi concentrau opoziţia faţă de ortodoxie în jurul cuvântului ομοουσιος (consubstanţial) şi se prefăceau că repetă că ei nu atacau această expresie decât pentru că ea se preta la un sens de care Marcel al Ancirei şi Fotin abuzaseră pentru a învăţa erorile lor. Motivul era aparent; mai mulţi ortodocşi, în special în Răsărit, se arătau dispuşi să sacrifice cuvântul, apărând adevărata dogmă despre zămislirea veşnică şi substanţială a Cuvântului. Ceea ce legitima, cel puţin în aparenţă, observaţiile arienilor, era faptul că termenul ουσια era interpretat în două moduri. Pentru unii, el însemna substanţă; pentru alţii, el însemna persoană; cuvântul υποστασις era de asemenea interpretat diferit cu dublul sens de substanţă şi persoană. Din aceste interpretări diverse se năştea o confuzie, o neclaritate de care ereticii abuzau, susţinuţi de puterea imperială.

Dar dacă, prin politică, arienii vroiau să disimuleze adevăratele lor sentimente, anumiţi teologi care, în fond, gândeau ca ei, nu aveau aceleaşi motive pentru a-şi ascunde opiniile. Dintre aceştia era Aetie[84]. Acest om, născut în Celesiria, a fost întâi argintar; obligat, ca urmare a unei hoţii, să-şi părăsească patria, s-a refugiat la Alexandria unde a început să studieze medicina şi filozofia lui Aristotel. El se distingea prin dialectica sa energică şi cunoştinţele sale. Ducându-se la Antiohia, episcopul Leontie l-a hirotonit diacon şi l-a însărcinat cu învăţătura, probabil în şcoala ecleziastică. El a avut atunci discuţii cu principalii arieni, în special cu Vasilie de Ancira, unul din cei mai savanţi episcopi ai partidei ariene. Silit să se întoarcă în Alexandria, el l-a cunoscut acolo pe Eunomie care a devenit ucenicul său. Amândoi se dădeau drept arieni logici şi consecvenţi.

Eunomie era născut în Capadocia. Ştiinţa sa a atras atenţia asupra sa, şi el a fost ales episcop de Cizic, în Mysia. Eunomie, ca şi maestrul său Aetie, învăţa pe faţă că Fiul nu era nici din aceeaşi substanţă cu Tatăl, nici dintr-o substanţă asemănătoare. Acesta era o fiinţă cu totul distinctă de Tatăl şi care fusese creată. Ei îşi întemeiau această teorie pe raţionamente filozofice al căror fond era că substanţa dumnezeiască nu putea fi în acelaşi timp nenăscută în Tatăl şi născută în Fiul; că ceea ce era născut era un produs, rezultatul unui act de putere, o făptură.

Arienii făţarnici s-au ridicat cu aceeaşi tărie, ca şi ortodocşii, contra dogmelor lui Aetie şi Eunomie; această râvnă a contribuit la înşelarea ortodocşilor care se obişnuiseră să nu vadă, în opoziţia lor faţă de cuvântul ομοουσιος şi faţă de Sfântul Atanasie, decât un exces de precauţie contra dogmelor rele. Ei au propus înlocuirea expresiei adoptate la Niceea cu alta care, după ei, avea acelaşi sens şi era asemănătoare chiar în exterior, şi care nu avea deloc inconvenientele celei dintâi. Această expresie era ομοιουσιος. Nu era decât o literă: ι, adăugată la cuvântul din Simbolul de la Niceea, şi expresia însemna asemănător în substanţă. Se putea interpreta într-o manieră ortodoxă; dar, în acelaşi timp, ea se preta la un sens arian pe care conducătorii partidei aveau mare grijă să-l ascundă.

Pentru a obişnui spiritele cu expresia aleasă de ei, aceşti conducători au redactat un mare număr de formule de credinţă, în care ei păreau că înconjoară dogma sănătoasă cu toate garanţiile dorite. Noi am citat mai multe formule emanate de Sinodul din Antiohia supranumit Al Sfinţirii. La Sirmium, în anul 351, s-a reînnoit una din aceste formule la care s-au adăugat 27 anateme[85]. Cea mai mare parte sunt îndreptate împotriva erorilor lui Marcel de Ancira şi ale lui Fotin, dar prima era de asemenea împotriva arianismului propriu-zis. Ea este concepută astfel: ,,Cei care spun că Fiul vine din nefiinţă (din neant) sau din altă substanţă, dar nu din Dumnezeu; şi că a fost un timp sau un veac în care El nu a fost, Sfânta şi Soborniceasca Biserică îi consideră străini”.

Dar, acceptând că Fiul provenea din substanţa dumnezeiască, arienii ascunşi refuzau să creadă că El a fost de aceeaşi substanţă cu Tatăl; totodată, ei învăţau că substanţa dumnezeiască era indivizibilă. Sistemul lor nu era logic; ortodocşilor şi adevăraţilor arieni, ca Eunomie, nu le era dificil să demonstreze aceasta; dar ei se agăţau de această semi-ortodoxie şi căutau să o facă să predomine, făcând de asemenea să fie persecutaţi de împărat şi ortodocşii şi partizanii lui Aetie şi Eunomie. Însă, ei au înţeles curând că termenul ομοιουσιος, fără a-i mulţumi pe ortodocşi, le oferea arienilor argumente imbatabile contra lor. De aceea, în anul 357, ei au crezut util să redacteze o nouă mărturisire de credinţă[86], pentru a face să dispară deopotrivă ambele expresii ομοουσιος şi ομοιουσιος ca fiind la fel de incorecte şi negăsindu-se deloc în Sfânta Scriptură. Deci ei s-au mulţumit să spună că Fiul unic al lui Dumnezeu a fost născut de Tatăl mai înainte de toţi vecii.

Această formulă a fost trimisă tuturor Bisericilor. Mai mulţi arieni, reuniţi în Antiohia, au răspuns printr-o epistolă în care îi felicitau pe autorii formulei pentru că au readus Apusul la ortodoxie.

Biserica din Galia se îndepărtase mult de această convertire, aşa cum am văzut mai sus.

În aceeaşi epocă, un număr de episcopi răsăriteni s-au reunit la Ancira pentru sfinţirea unei noi biserici. Ei s-au simţit datori să discute chestiuni care frământau atunci lumea, şi au respins, ca şi episcopii din Sirmium, cele două expresii care fuseseră pretextul atâtor discuţii[87].

Pe scurt, ei învăţau că Tatăl este principiul unei substanţe asemănătoare cu a Sa. Această a doua substanţă nu poate deci să fie o făptură ca celelalte, deoarece relaţiile dintre Tată şi Fiu nu sunt la fel cu cele care există între creator şi obiectul creat. Λογος-ul sau Cuvântul nu este Fiul lui Dumnezeu, ca şi fiinţele cărora li se dă acest titlu într-un mod metaforic; El este în realitate (Fiul), în tot adevărul. Părinţii Sinodului au condamnat cu 18 anateme pe arienii rigizi care făceau din Cuvânt doar o făptură, şi pe ortodocşii care nu vroiau să renunţe la cuvântul consubstanţial.

Delegaţii Sinodului de la Ancira i-au întâlnit la Sirmium pe cei ai Sinodului din Antiohia. Aceştia din urmă îl câştigaseră pe Constanţiu la cauza arianismului reprezentată la Antiohia în principal de Eudoxie, episcop al acestui oraş, Acachie de Cezareea Palestinei şi Uranie de Tir. Dar, la sosirea delegaţilor din Ancira, Constanţiu şi-a schimbat opiniile, redevenind arian ascuns, sau cum s-a spus mai târziu semi-arian, şi a ţinut la Sirmium un sinod care a redactat o nouă formulă de credinţă[88]. Deoarece ea a fost citită la Sinodul de la Rimini, noi o vom traduce după acesta.

Aceasta era starea discuţiilor în perioada în care Constanţiu a convocat cele două sinoade de la Rimini şi Seleucia cu scopul de a se adopta universal cea de-a treia formulă de la Sirmium (359). El vroia să instituie uniformitatea în eroare; dar, în loc să atingă acest scop, el a sporit dezbinările; într-adevăr, la Rimini, episcopii apuseni nu au căzut de acord, iar la Seleucia, răsăritenii au început o nouă discuţie[89].

Episcopii apuseni s-au aflat la Rimini în număr mai mare de 400[90], veniţi din Iliria, Africa, Spania, Galia şi Britania.

Constanţiu le-a scris două epistole[91] pentru a-i convinge să nu se ocupe decât de credinţă şi să nu discute deloc chestiunile personale ale episcopilor răsăriteni; deoarece deciziile pe care le-ar putea lua împotriva lor, în absenţa lor, vor fi nule.

Potrivit acestor epistole, s-a convenit că nu se vor ocupa de Atanasie, ci exclusiv de problema credinţei. Germinie, Avxentie, Demofil şi Caius au emis acest sfat. Ursachie şi Valens au adăugat că, pentru a evita orice discuţie, trebuie să abandoneze tot ce a fost scris până atunci, să respingă toate mărturisirile vechi de credinţă şi să promulge una care să expună dogma cu exactitate. Ei au propus prin urmare cea de-a treia formulă de la Sirmium, redactată de ei cu câteva luni înainte şi pe care o ţinuseră secretă până atunci[92]. Aceasta era formula de credinţă:

,,Noi credem într-unul şi adevărat Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, făcătorul şi întemeietorul tuturor lucrurilor; şi într-un Fiu unic care, înainte de toţi vecii, înainte de orice început, înainte de orice timp inteligibil, înainte de orice idee comprehensibilă, a fost născut din Dumnezeu fără patimă; prin care au fost întemeiate veacurile şi au fost făcute toate lucrurile: El a fost unul născut, unul din unul, Dumnezeu din Dumnezeu, asemănător Tatălui care L-a născut, după Scripturi; nimeni nu a cunoscut naşterea Sa, doar Tatăl care L-a născut. Noi ştim că acest Fiu unic al lui Dumnezeu, cu voia Tatălui, a venit din cer pe pământ pentru a desfiinţa păcatul; că El S-a născut din Fecioara Maria; că El a trăit cu ucenicii Săi; că El şi-a îndeplinit misiunea potrivit voii Tatălui; că El a fost răstignit şi a murit; că El a coborât la iad, unde trebuia să plătească; că porţile iadului s-au cutremurat la vederea Sa. El a înviat a treia zi şi a trăit cu ucenicii Săi. După ce s-au împlinit 40 zile, El S-a urcat la ceruri unde şade de-a dreapta Tatălui. În ziua cea de apoi, El va veni în slava Tatălui pentru a răsplăti pe fiecare pentru faptele sale.

Noi credem de asemenea în Sfântul Duh pe care Fiul unic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a făgăduit să-L trimită neamului omenesc ca mângâietor şi mijlocitor, după cum este scris: Eu mă duc la Tatăl meu şi Îl voi ruga; şi El vă va trimite alt mângâietor: Duhul adevărului. Pe Acesta să-l primiţi de la mine, şi El vă va învăţa şi vă va inspira în toate lucrurile[93].

Chestiunea privitoare la Sfântul Duh a început să fie ridicată de Aetie şi Eunomie. De aceea se va insera în Crez un articol despre acest subiect. Este de remarcat că el nu se referă decât la misiunea exterioară pe care Sfântul Duh a primit-o de la Tatăl şi de la Fiul.

Ursachie şi Valens adăugaseră nota următoare la formula lor de credinţă: ,,Cât despre cuvântul ‘substanţă’ pe care l-au folosit Părinţii în simplitatea lor şi care nu este înţeles de popor, el supără un mare număr de oameni deoarece nu se găseşte în Scripturi; din acest motiv, noi am preferat să-l respingem şi să hotărâm că nu-l vom mai menţiona atunci când vom vorbi de Dumnezeu, pentru că Sfintele Scripturi nu vorbesc nicăieri nici de substanţa Tatălui, nici de cea a Fiului. Noi spunem totuşi că Fiul este întru totul asemănător Tatălui, aşa cum spun şi învaţă Sfintele Scripturi”.

Când cei doi eretici şi-au terminat lectura, cei care nu le împărtăşeau opiniile s-au ridicat şi au spus: ,,Noi nu am venit aici pentru a alcătui formule de credinţă; fiindcă noi păstrăm neatinsă credinţa pe care strămoşii noştri ne-au lăsat-o moştenire, şi noi nu am venit decât pentru a condamna inovaţia care contrazice această credinţă străveche. Dacă ceea ce tocmai aţi citit nu conţine nimic nou, rostiţi anatema împotriva ereziei lui Arie, după exemplul străvechii Biserici, care a respins toate celelalte erezii ca tot atâtea nelegiuiri. Cu adevărat, este foarte limpede pentru întreaga lume că dogma nelegiuită a lui Arie a provocat în Biserică, până în această zi, mari tulburări şi numeroase dezbinări”.

Ursachie, Valens, Germinie, Avxentie, Demofil şi Caius refuzând să condamne arianismul, adunarea a fost profund divizată. Unii au aderat la noua formulă de credinţă; ceilalţi au aderat din nou la vechiul Simbol de la Niceea şi au râs de inscripţia care fusese pusă la începutul noii formule. I s-a dat într-adevăr lui Constanţiu titlul de veşnic pe care arienii îl refuzau lui Iisus Hristos; şi ei au avut grijă să marcheze sub câţi consuli a fost redactat noul simbol, ca pentru a da data exactă a noii lor dogme[94].

Episcopii de la Rimini au opus formulei arienilor următorul protest pe care l-au semnat[95]:

,,Deşi blasfemiile lui Arie au fost condamnate mai înainte, ele au rămas ascunse şi s-a uitat că el a blasfemiat. Dar, prin harul lui Dumnezeu, noi fiind reuniţi la Rimini, s-a întâmplat că această erezie pestilenţială a reapărut. Iată de ce, odată cu blasfemiile sale, noi condamnăm toate ereziile vechi care s-au ridicat mai înainte împotriva tradiţiei soborniceşti şi apostoleşti, aşa cum au fost ele condamnate de vechile sinoade în diverse locuri.

Noi îi anatematisim pe cei care spun că Fiul lui Dumnezeu este venit din neant, şi din altă substanţă, şi că El nu este născut din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Dacă cineva spune că Tatăl şi Fiul sunt doi Dumnezei, adică două principii nenăscute, şi nu mărturiseşte că Tatăl şi Fiul au aceeaşi dumnezeire, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Fiul lui Dumnezeu este făptură şi că El a fost făcut, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Tatăl Însuşi este născut din Fecioara Maria, şi că Tatăl şi Fiul sunt acelaşi lucru, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Fiul lui Dumnezeu a avut începutul Său din Maria, şi că a fost un timp când Fiul nu era încă, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Fiul nu este născut din Tatăl cu adevărat şi într-un mod de nepovestit, ci că a fost Fiul Său adoptiv, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Fiul lui Dumnezeu nu a fost decât un simplu om, născut în timp, şi nu mărturiseşte că El este născut din Dumnezeu Tatăl înainte de toţi vecii, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt decât o persoană, sau că sunt trei substanţe separate, să fie anatema !

Dacă cineva spune că Fiul a fost înainte de toţi vecii, dar nu înaintea oricărui timp, în scopul de a-i atribui o epocă, să fie anatema !

Dacă cineva spune că nu toate lucrurile au fost create de Cuvânt, ci fără El sau înainte de El, să fie anatema !

Dacă există alte blasfemii, fie de-ale lui Arie, fie de-ale oricui altcuiva, noi le anatematisim de asemenea”.

După ce membrii sinodului, cu excepţia arienilor menţionaţi mai sus, au semnat aceste anateme, Græcianus, episcop de Calles în Italia, s-a ridicat şi a spus[96]:

,,Preaiubiţi fraţi, sinodul sobornicesc a avut atâta răbdare cât a socotit de cuviinţă să aibă, şi s-a arătat o adunare plină de dragoste faţă de Ursachie, Valens, Germinie, Caius şi Avxentie, care au tulburat toate Bisericile schimbând atât de des dogma şi care se străduiesc încă să facă să pătrundă în spiritele creştinilor opiniile lor eretice. Ei vor, de fapt, să răstoarne hotărârile luate la Niceea împotriva ereziei lui Arie şi celorlalţi. Ei ne-au adus o nouă formulă de credinţă scrisă de ei şi care nu ne era permis a o accepta. De mult timp noi îi cunoaştem ca eretici; astăzi, în prezenţa lor, noi trebuie să-i condamnăm cu voce tare şi să declarăm că nu-i admitem în comuniunea noastră. Declaraţi deschis ceea ce hotărâţi şi semnaţi”.

Toţi episcopii au răspuns: ,,Ne-a plăcut că ereticii mai sus numiţi au fost condamnaţi, pentru ca credinţa cu adevărat sobornicească să rămână neclintită şi Biserica să se bucure de o pace veşnică”.

Toţi membrii, cu excepţia celor excomunicaţi, au fost unanimi în această decizie[97].

Episcopii excomunicaţi au părăsit sinodul şi s-au grăbit să-l găsească pe Constanţiu, căruia i-au remis formula de credinţă care fusese respinsă. Sinodul, la rândul său, l-a înştiinţat pe împărat în următoarea epistolă de ceea ce s-a făcut la sinod[98]:

,,Din porunca lui Dumnezeu şi prin orânduirea credincioşiei voastre noi credem cele ce s-au hotărât mai înainte. La Rimini ne-am adunat toţi episcopii din toate oraşele cele din Apus ca să se facă cunoscută credinţa Bisericii soborniceşti şi să se dea pe faţă cei ce gândesc cele contrarii.

Aşadar, după cum am aflat, cercetând cât mai mult, am socotit că este bine ca credinţa cea rămasă de demult, pe care au propovăduit-o şi proorocii şi Evangheliile şi apostolii, prin Iisus Hristos Domnul nostru, Păzitorul împărăţiei şi Apărătorul puterii tale, să o ţinem neschimbată şi să o apărăm şi apărând-o să o păstrăm până la sfârşit.

Într-adevăr, s-a socotit lucru nepotrivit şi nelegiuit ca să se schimbe ceva din cele ce au fost definite corect şi drept şi discutate împreună la Niceea (325) în faţa preaslăvitului Constantin, tatăl tău şi împărat, a căror învăţătură şi cugetare au pătruns şi s-au propovăduit auzului şi minţilor tuturor oamenilor. Învăţătura de la Niceea a fost singurul adversar şi nimicitor al ereziei lui Arie. Prin ea au fost înlăturate, nu numai erezia ariană, ci şi alte erezii. Cu adevărat este un pericol ca să se adauge ceva socotit mai sigur, sau să se înlăture ceva ca nesigur. Dacă s-ar adăuga sau s-ar înlătura ceva, s-ar da duşmanilor libertatea ca să facă ceea ce ar vrea.

De aceea şi Valens şi Ursachie, fiindcă au fost părtaşi şi aderenţi ai dogmei lui Arie, au fost declaraţi scoşi din comuniunea noastră. Ca să mai participe la această comuniune, pentru cele ce au greşit, ei se recunoşteau vinovaţi şi cereau să li se dea posibilitatea să facă pocăinţă şi să li se dea iertare. Aşa mărturisesc şi cele scrise de ei, prin care s-a făcut îndurare şi s-a dat iertare greşelilor (acestea se petreceau în vremea când la Milan se ţinea adunarea sinodului şi unde erau de faţă şi preoţi ai Bisericii romanilor).

Totodată, având cunoştinţă că cel după moarte vrednic de pomenire, Constantin[99] împăratul, promulgase cu toată exactitatea şi atenţia credinţa cea subscrisă de membrii Sinodului de la Niceea şi fiindcă, după ce s-a botezat acesta a plecat dintre oameni (a murit) şi a trecut la pacea ce i se cuvenea, am socotit că este nepotrivit ca în urma lui să schimbăm ceva şi să nesocotim atâţia sfinţi mărturisitori, mucenici, scriitori şi descoperitori ai acestei dogme, care au continuat să gândească toate după vechea orânduire a Bisericii, şi a căror credinţă Dumnezeu a împărtăşit-o prin Domnul nostru Iisus Hristos, în timpul domniei lui, prin care ţi s-a dat să împărăţeşti şi tu astfel, ca să stăpâneşti lumea din timpul nostru.

Cu adevărat aceşti vrednici de milă şi compătimire în sufletul nostru s-au declarat cu o îndrăzneală criminală propovăduitori ai acestei credinţe nelegiuite şi se străduiesc să răstoarne orice formulare a Adevărului.

Când, după porunca ta, s-a convocat adunarea sinodului şi aceia şi-au dat pe faţă planul ascuns al vicleniilor lor, căci urmăreau ca, folosindu-se de prefăcătorie şi tulburare, să aducă ceva nou – au găsit pe unii amăgiţi de o astfel de asociaţie (colaborare), ca pe un oarecare Ghermano, pe Avxentie şi pe Gaiu[100], care provocau erezie şi vrajbă. Învăţătura lor eretică era aceeaşi şi a depăşit toată mulţimea blasfemiilor.

Când au văzut aceştia că noi nu suntem de aceeaşi părere şi nici nu aprobăm cele ce ei gândeau rău, s-au strecurat în sfatul nostru ca să dea impresia că ei formulează (scriu) cu totul altceva. Însă în scurt timp convingerile lor au fost date pe faţă.

Deci, ca să nu se mai lovească ei mereu de aceleaşi probleme ale Bisericii şi să se provoace zgomot şi tulburare, care se răspândeşte peste toate, s-a părut că este în afară de orice pericol ca sinodul să păstreze cele odată stabilite legal şi să rămână neschimbate, iar pe cei pomeniţi mai sus să-i înlăture din comuniunea noastră. De aceea am trimis soli la bunătatea voastră ca să informeze mai bine şi să vă facă cunoscut prin scrisoare hotărârea adunării sinodale. Acestor delegaţi le-am poruncit mai întâi de toate ca să confirme adevărul, fiind sprijiniţi de cele ce înainte au fost hotărâte de către cei de demult şi drepţi. Iar aceşti delegaţi vor arăta credincioşiei tale că nu, precum au spus Ursachie şi Valens, va fi pace, dacă se schimbă ceva din învăţăturile cele drepte.

Căci cum este posibil să ajungă la pace cei care distrug pacea ? Mai degrabă se va naşte ceartă şi tulburare din cauza acestora cu celelalte oraşe şi cu Biserica romanilor”.

Aceste tulburări ale Bisericii Romane veneau probabil din concesiile pe care episcopii menţionaţi mai sus le-au obţinut de la Liberie şi care au întors de la acest episcop un mare număr de credincioşi. După mărturia tuturor istoricilor, Felix, rivalul lui Liberie, rămăsese ortodox. Arienii care îl aleseseră, când Liberie s-a declarat pentru sfânta dogmă, ar fi vrut ca cei doi episcopi să continue să păstorească împreună Biserica Romei[101]; dar Liberie, îndată după sosirea sa la Roma, l-a alungat pe Felix. Prin urmare, noi nu credem că afirmaţiile Părinţilor de la Rimini făceau aluzie la discuţiile referitoare la posesiunea sau împărţirea scaunului roman, ci mai degrabă la luptele dintre ortodocşi şi aţâţătorii arianismului care scuzau slăbiciunea lui Liberie. Iată de ce episcopii arieni de la curtea lui Constanţiu erau cauza tulburărilor care existau în Biserica Romană.

Este probabil ca din cauza acestor tulburări Liberie să nu se fi putut duce la Rimini; dar se poate crede că decizia luată de acest sinod i-a deschis ochii şi că el a aderat la ea[102]. Episcopii de la Rimini continuă astfel:

,,De aceea rugăm stăruitor bunătatea ta să primeşti cu auzul ascuţit (atenţie) şi cu privirea liniştită (bunăvoinţă) pe delegaţii noştri şi să nu laşi nicidecum să se introducă ceva nou spre ocara celor ce au murit, ci să ne îngădui să rămânem cu cele stabilite şi legiferate de către strămoşii noştri, care, am putea spune, că au făcut toate cu chibzuinţă, cu înţelepciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt. Cele schimbate de aceştia (eretici) acum produc necredinţă celor credincioşi, iar celor necredincioşi cruzime.

Te rugăm deci, cu stăruinţă, ca să dai poruncă ca celor care sunt exilaţi (episcopii) printre străini, pe care-i ruinează oboseala vârstei şi lipsa celor trebuincioase, să li se uşureze întoarcerea întru ale lor, ca Bisericile să nu mai fie lipsite de episcopii, care au fost smulşi din scaunele lor.

Şi încă mai înainte de toate cerem şi aceasta ca nimic din cele ce au existat mai înainte (cele hotărâte) să nu se înlăture şi nici să nu se adauge, ci toate să rămână neatinse, cum s-au păstrat de la evlavia tatălui tău şi până în vremea de acum. Apoi nici să nu ne mai întristăm şi nici să fim îndepărtaţi de la conducerea eparhiilor noastre, ci episcopii cu credincioşii lor să aibă (răgazul) liniştea pentru rugăciuni şi slujbe dumnezeieşti, în pace, stăruind în rugăciune pentru împărăţia şi mântuirea ta şi pentru pace pe care dumnezeirea să ţi-o dea în veci. Iar solii noştri vă aduc semnăturile şi numele episcopilor care te vor învăţa adânc şi pe sfinţia ta din Sfintele Scripturi”.

Trebuie remarcat ceea ce se spune în această scrisoare despre sărăcia anumitor episcopi. Sulpiciu Sever a aflat în legătură cu acest subiect următoarea povestioară de la mai mulţi episcopi care participaseră la sinod:

,,Împăratul, spune el[103], a poruncit să fie furnizate episcopilor lucrurile necesare. Acest lucru a părut necuviincios episcopilor din Aquitania, Galia şi Britania, şi ei preferau ca mai bine să trăiască din veniturile lor decât din trezoreria publică. Cu toate acestea, trei episcopi bretoni erau atât de săraci încât erau siliţi să trăiască din fondurile publice; ceilalţi le-au oferit ceea ce le era necesar, dar lor li s-a părut a fi mai bine să fie în grija statului decât a particularilor. Eu l-am auzit, continuă Sulpiciu Sever, pe episcopul nostru Gavidie relatând acest lucru şi condamnându-i pe cei trei episcopi bretoni; dar eu nu împărtăşesc deloc opinia sa. Eu îi laud pe aceşti episcopi de a fi atât de săraci încât nu aveau nimic al lor şi de a fi preferat să primească din trezoreria publică pentru a nu fi o povară pentru nimeni. În privinţa acestor două puncte, ei au dat un exemplu bun”.

Sulpiciu Sever dă încă un detaliu: la deschiderea sinodului, arienii erau în număr de 70, şi s-au reunit într-o clădire profană pe care au transformat-o în templu. Episcopii soborniceşti, mult mai numeroşi, s-au reunit în biserica oraşului.

Noi credem că cea mai mare parte a acestor arieni s-a alăturat majorităţii, fiindcă nu au fost condamnaţi ca atare decât cei cinci pe care i-am numit mai sus. Cei pe care istoricul îi desemnează ca arieni erau fără îndoială oameni slabi, gata să facă concesii ca Liberie, dar care, în fond, nu vroiau să trădeze credinţa. Arianismul propriu-zis nu a avut niciodată atâta importanţă în Apus pentru a fi reprezentat acolo de 60 episcopi.

Ursachie şi Valens au sosit la împărat înaintea delegaţilor sinodului[104]. Nu le-a fost greu să-i înspire împăratului stări sufleteşti rele împotriva adunării de la Rimini. El i-a copleşit cu onoruri, în timp ce nu i-a primit nici măcar în audienţă pe delegaţi. El s-a hotărât în sfârşit să scrie episcopilor adunaţi la Rimini un simplu bilet pentru a le spune că, nevoit să se ocupe de chestiuni foarte importante, i-a înştiinţat pe cei 20 delegaţi ai sinodului să meargă să-l aştepte la Adrianopol, unde le va înmâna răspunsul său prin care ei vor şti ceea ce aveau de decis pentru binele Bisericii. În aşteptarea răspunsului, episcopii trebuiau să rămână la Rimini.

Aceştia, la primirea biletului, au răspuns că ei nu aveau de luat altă decizie decât cea pe care o luaseră, şi pe care delegaţii lor o aduceau, anume că ei se mulţumeau cu hotărârile străvechi. Drept urmare, ei îl rugau pe Constanţiu să citească epistolele lor, să-i asculte pe delegaţii lor şi să le permită să se întoarcă la Bisericile lor înainte de sosirea iernii.

Împăratul nerăspunzând la această scrisoare, episcopii, după ce au aşteptat o perioadă de timp, cei mai mulţi dintre ei s-au întors la Bisericile lor. Constanţiu a considerat această plecare ca pe o injurie adusă persoanei sale şi a spus că episcopii au dat dovadă de dispreţ faţă de el încheind sinodul fără să aştepte permisiunea sa. Pentru a se răzbuna, el a dat lui Ursachie, Valens şi adepţilor lor libertatea de a face ceea ce vroiau împotriva Bisericilor, a poruncit să fie trimisă tuturor Bisericilor din Italia formula de credinţă respinsă de Sinodul de la Rimini, şi a poruncit ca toţi episcopii care refuzau să subscrie la ea să fie izgoniţi din Bisericile lor şi înlocuiţi.

Liberie, episcop al Romei, s-a pocăit pentru concesiile făcute arianismului, a refuzat să semneze formula respinsă de Sinodul de la Rimini şi a fost condamnat din nou la exil[105]. Moartea lui Constanţiu l-a scăpat de această nouă încercare.

Apusul a fost străbătut în toate direcţiile de arieni; episcopii care refuzau să semneze formula lor erau persecutaţi. După ce au provocat tulburări pretutindeni, ei s-au îndreptat către un oraş din Tracia numit Nice. Delegaţii Sinodului de la Rimini fuseseră trimişi acolo, în aşteptarea răspunsului imperial[106]. Ei au reunit acolo în sinod toţi episcopii pe care-i câştigaseră pentru cauza lor, au tradus în limba greacă formula pe care o prezentaseră în latină la Sinodul de la Rimini şi au răspândit în Răsărit zvonul că ea fusese adoptată de sinod. Ei au abuzat de numele oraşului unde erau reuniţi (Nice, Νίκη) şi l-au pus la începutul formulei lor, pentru a-i face pe neştiutori să creadă că această formulă era simbolul proclamat la Niceea.

Delegaţii Sinodului de la Rimini s-au lăsat înşelaţi de arieni; în fruntea lor era Restitutus de Cartagina[107]. El a luat cuvântul în consfătuirea de la Nice pentru a declara că la Rimini au fost excomunicaţi pe nedrept Ursachie, Valens, Germinie şi Caius; că ei nu au fost niciodată eretici; că toată discuţia a avut drept subiect expresiilor neclare care trebuiau abandonate de dragul păcii şi al înţelegerii. Trebuia deci, spunea el, să se declare nul tot ceea ce a fost făcut la Rimini.

Toţi episcopii prezenţi au aderat la această declaraţie şi i-au scris lui Constanţiu o epistolă linguşitoare în care ei îi mulţumeau lui Dumnezeu şi împăratului pentru rezultatul fericit al adunării, rugându-l pe acesta din urmă să le permită să se întoarcă la Bisericile lor pentru a învăţa acolo adevărata credinţă debarasată de cuvintele substanţă şi consubstanţial, care provocaseră toate discuţiile.

Delegaţii Sinodului de la Rimini au avut permisiunea de a merge să se întâlnească cu episcopii care rămăseseră în acest oraş [adică, în Rimini] în aşteptarea răspunsului împăratului. Cea mai mare parte dintre ei au cedat, ca delegaţii, şi au pretins că nu trebuiau să se divizeze pentru cuvântul substanţă care nu era în Scriptură. Doar 20 episcopi s-au opus cu tărie. În fruntea lor erau Febadie de Agen şi Servatie de Tongres. Locotenentul împăratului, Taurus, i-a implorat cu lacrimi să cedeze până în sfârşit şi să urmeze exemplul colegilor lor; dar Febadie a răspuns: ,,Eu sunt gata ca mai degrabă să plec în exil şi să sufăr toate chinurile decât să consimt la ceea ce mi se cere şi să ader la formula redactată de arieni”.

Ursachie şi Valens i-au urmat pe delegaţi la Rimini. În faţa fermităţii lui Febadie şi a altor ortodocşi, ei s-au hotărât să se poarte cu menajamente. Febadie şi Servatie au propus sinodului condamnarea arianismului. În momentul în care ei dădeau anatema toate erorile sectei, Valens părea să adere la ea şi, ca pentru a confirma condamnările pronunţate, el a ridicat vocea şi a spus: ,,Dacă cineva spune că Fiul lui Dumnezeu este făptură ca celelalte făpturi, să fie anatema !” Să fie anatema, răspunde sinodul, crezând că s-a decis că Fiul lui Dumnezeu nu era făptură, în timp ce Valens spunea doar că El nu era o făptură ca celelalte.

Sinodul s-a dezbinat în ce priveşte această neînţelegere de care arienii au vrut să abuzeze pentru a face să se creadă că erezia lor fusese ratificată de Sinodul de la Rimini.

În fond, nu era nimic acolo. În primul rând, cea mai mare parte a episcopilor părăsise deja Rimini înainte de consfătuirea de la Nice şi de întoarcerea delegaţilor. Apoi, nu se putea reproşa celor care rămăseseră decât o inadvertenţă. Numai că nu se poate nega că un mare număr de episcopi apuseni au comis atunci aceeaşi greşeală ca Liberie, arătându-se gata să sacrifice cuvântul consubstanţial, unica apărare a ortodoxiei împotriva perfidiilor arianismului.

În timp ce aceste evenimente aveau loc în Apus, episcopii răsăriteni s-au reunit la Seleucia, în Isauria, în număr de circa 160[108]. Mai mulţi dintre ei se aflau sub greutatea unor acuzaţii foarte grave în privinţa credinţei. Acuzatorii erau cei mai numeroşi. Acuzaţii s-au grupat în jurul lui Acachie, episcop de Cezareea Palestinei; li s-a dat numele de acachieni. Ei s-au pronunţat deschis împotriva hotărârilor Sinodului de la Niceea şi au ridicat acuze împotriva acestei adunări cinstite. Ceilalţi au acceptat hotărârile de la Niceea şi au abandonat doar cuvântul consubstanţial care se preta la interpretări rele din cauza neclarităţii sale.

Au avut loc discuţii aprinse între acachieni şi ceilalţi episcopi, care, scandalizaţi de îndrăzneala acestor eretici expliciţi, i-au depus din episcopat pe Acachie de Cezareea, Patrofil de Scitopolis, Uranie de Tir, Eudoxie de Antiohia, Gheorghe de Alexandria, Leontie, Teodosie, Evagrie şi Teodul. I-au despărţit de comuniunea cu ei pe Asterie, Eusebiu, Augarus, Basilicus, Phœbus, Fidelie, Evtihie, Evstatie şi Magnus, care fiind citaţi pentru a răspunde la acuzaţiile aduse lor, nu s-au prezentat. Sinodul a decis că ei vor rămâne excomunicaţi până când îşi vor dovedi nevinovăţia. După ce au trimis hotărârile lor în toate eparhiile, episcopii au mers la Constanţiu, potrivit poruncii pe care o primiseră, pentru a-i aduce la cunoştinţă cele făcute.

Sfântul Atanasie nu a dat decât aceste date generale despre Sinodul din Seleucia. Sfântul Ilarie de Poitiers, care a participat la el[109], vorbeşte astfel despre el: ,,Ceea ce aş vrea să vă spun nu am aflat de la alţii, am auzit eu însumi şi am văzut tot ceea ce s-a făcut la Sinodul din Seleucia, unde s-au rostit atâtea blasfemii pe cât Constanţiu putea să dorească. O sută cinci episcopi s-au pronunţat pentru cuvântul asemănător în substanţă; 19 au respins orice echivalenţă între substanţa Tatălui şi cea a Fiului; numai egiptenii, cu excepţia intrusului Gheorghe de Alexandria, s-au declarat pentru consubstanţial[110]. Din ordinul comitelui Leona, toţi episcopii, în ciuda diversităţii dogmelor lor, s-au reunit într-o singură adunare. Şi unii şi alţii şi-au expus sistemele lor. Arienii sau acachienii nu şi-au ascuns deloc ereziile. Ei spuneau deschis că Fiul era făptură”.

Falsul episcop al Antiohiei, Eudoxie, pentru a dovedi că Dumnezeu nu putea avea fii, a debitat într-o predică infamii care au fost citite în plin sinod şi care i-au smuls această exclamaţie Sfântului Ilarie: ,,Cât de nefericite au fost urechile mele să audă asemenea cuvinte, pronunţate de un om împotriva lui Dumnezeu, împotriva Hristosului său şi chiar în biserică !” Infamiile lui Eudoxie au stârnit un mare scandal. Arienii căutau să explice dogma lor lui Ilarie; dar marele episcop, scandalizat de nelegiuirile lor, nu a putut să le creadă decât atunci când au fost mărturisite de ei în mod public.

Istoricii ne-au transmis detalii mai lungi despre Sinodul din Seleucia[111].

Episcopii s-au reunit în prezenţa comitelui Leona, delegatul împăratului, şi a lui Lauricius, comandantul trupelor din Isauria. La prima sesiune, Leona a poruncit ca fiecare episcop să propună ce vroia. Dar cei care erau prezenţi au spus că ei nu au nimic de propus până la sosirea celor absenţi. Erau aşteptaţi într-adevăr Macedonie de Constantinopol, Vasilie de Ancira şi alţi câţiva care se temeau că vor fi puşi sub acuzaţie. Macedonie s-a scuzat sub pretextul bolii. Patrofil spunea că, suferind mult de ochi, a fost nevoit să rămână într-o periferie a Seleuciei; alţii au invocat diferite pretexte pentru a-şi scuza absenţa. Leona spunând că problemele vor fi supuse celor absenţi, cei prezenţi au decis că nu vor ridica problema dogmatică înainte de a examina plângerile ridicate contra persoanelor. Mai mulţi episcopi fuseseră acuzaţi, între alţii şi Chiril al Ierusalimului, care-l avea ca duşman pe nelegiuitul Acachie de Cezareea; Evstatie de Sevasta în Armenia şi alţi câţiva.

O ceartă gravă a avut loc între acuzatori şi apărători. Unii voiau să examineze cazurile personale; ceilalţi pretindeau că trebuia să înceapă cu problema dogmatică. Şi unii şi ceilalţi citau în favoarea lor scrisorile contradictorii ale împăratului. Prin urmare, sinodul a fost divizat în două tabere şi chestiunea dogmatică s-a aflat în mod firesc în discuţie. Arienii îl aveau drept conducător pe Acachie, iar semiarienii pe Gheorghe de Laodiceea; această din urmă tabără era de departe cea mai numeroasă.

După o zi întreagă petrecută în discuţii despre Sinodul de la Niceea, Silvan, episcop de Tars, s-a sculat şi, ridicând vocea pentru a domina larma, a declarat că nu trebuia să se facă o nouă formulă de credinţă, ci trebuiau să se mulţumească cu cea care fusese redactată la sinodul Sfinţirii din Antiohia.

Auzind această propunere, acachienii au părăsit sinodul. Alţii au pus să se citească formula din Antiohia şi, fără a stabili nimic, au încheiat sesiunea. A doua zi, ei s-au dus la locul sesiunilor, au închis porţile şi au semnat formula din Antiohia, citită în ajun.

Acachie şi ai săi s-au ridicat cu putere contra precauţiei pe care o luaseră de a închide porţile[112]. ,,Ceea ce se face în secret, spunea el, este rău şi suspect”. El nu vorbea astfel decât pentru că redactase o nouă formulă care dorea să fie semnată de sinod, pe care o comunicase în prealabil lui Lauricius şi Leona, dorind cu tot dinadinsul ca aceasta să fie acceptată.

A fost lăsat să o prezinte în acea zi şi nu au intrat în discuţii în ziua respectivă.

În cea de a treia zi, Leona a convins cele două tabere să se reunească. Acachienii au făcut greutăţi în privinţa episcopilor care erau acuzaţi de ei[113]. Episcopii acuzaţi au fost rugaţi să iasă şi atunci au intrat acachienii. Leona a luat cuvântul pentru a spune că va citi dintr-o scrisoare dată de Acachie. El nu a spus că aceasta era o formulă de credinţă. Toţi au făcut linişte, iar Leona a citit o scrisoare în care se spunea că se respingeau, în mod egal, cuvintele consubstanţial, asemănător în substanţă şi diferit în substanţă, expresii care au pricinuit atâtea tulburări[114]. ,,Totuşi, a adăugat Acachie, noi credem că Fiul este absolut asemănător Tatălui, după cuvântul apostolului care a spus că Fiul este chipul Dumnezeului celui nevăzut. Mai mult, noi credem într-un Dumnezeu Tată Atotputernic ...” Şi acolo începea o mărturisire de credinţă analogă celor anterioare şi care era ortodoxă. Acachie şi aderenţii săi au semnat-o.

După ce a ascultat-o, Sofronie, episcop de Pompeiopolis, în Paflagonia, s-a ridicat şi a spus: ,,Dacă se numeşte mărturisire de credinţă expunerea nouă a convingerilor sale, noi nu mai avem regulă pentru adevăr”.

Această observaţie era pe cât de ortodoxă pe atât de profundă. Pentru un episcop sobornicesc, într-adevăr, nu este vorba de a declara ceea ce gândeşte, ci ceea ce a fost credinţa străveche care a fost transmisă şi trebuie să fie păstrată. Fără această regulă, nu mai există regulă pentru credinţa sobornicească. Sofronie a adăugat: ,,Eu afirm că dacă cei care au precedat Sinodul de la Niceea şi cei care l-au urmat ar fi avut, în privinţa credinţei proclamate la acest sinod, aceleaşi păreri care tocmai au fost expuse, nu ar fi existat niciodată discuţii sau despărţiri în Biserică”.

Într-adevăr, toţi ar fi fost arieni şi dogma lui Arie nu ar fi stârnit nici o reclamaţie împotriva ei.

A început apoi o discuţie pe tema formulei lui Acachie şi ea a devenit atât de aprinsă, încât a fost nevoie să se suspende sesiunea.

În cea de-a patra zi, toate taberele s-au reunit din nou. Discuţia a reînceput. Acachie şi-a susţinut părerea. Eleusie de Cizic i-a răspuns insistând pe ideea că trebuiau să adere la dogma Părinţilor. Dar, cum remarcă istoricul Socrate, era uşor să i se răspundă că Părinţii Sinodului de la Niceea meritau mai mult acest titlu decât cei de la Sinodul din Antiohia; în consecinţă, era mai bine să proclame crezul de la Niceea decât formula Sinodului Sfinţirii.

Acachienii au fost întrebaţi în ce consta această similitudine pe care ei o mărturiseau între Tatăl şi Fiul. Aceştia au răspuns că era o similitudine de voinţă şi nu de substanţă. Ceilalţi membri susţineau că exista o similitudine de substanţă între unul şi celălalt. Discuţia pe acest subiect a durat toată ziua. I s-au prezentat lui Acachie propriile lucrări în care el învăţa că Fiul era asemănător Tatălui sub toate aspectele. ,,Nimeni, a răspuns Acachie, nici printre cei vechi, nici printre cei moderni, nu a fost judecat după cărţile sale”. Pretenţia era neobişnuită, căci un scriitor îşi expune dogma mai cu seamă în cărţile sale.

Fiindcă cele două tabere discutau aprins şi nu se puteau pune de acord, Leona a ridicat şedinţa. Deoarece i s-a cerut ca a doua zi să convoace din nou sinodul, el a refuzat spunând: ,,Eu am primit ca misiune de la împărat să asist la o adunare în care ar fi existat mijlocul de a vă înţelege. Pentru că acordul este imposibil, eu nu aş mai putea asista la aceasta. Duceţi-vă şi ciripiţi cum vreţi voi în biserică”. Acachienii au profitat de această dispoziţie a trimisului imperial pentru a nu mai veni la adunare. Ceilalţi s-au reunit şi l-au citat pe Acachie pentru a veni să dea socoteală de sentinţa pe care o pronunţase împotriva lui Chiril al Ierusalimului.

Noi îl vom face cunoscut în curând pe acest mare episcop. Va fi suficient pentru moment a spune că el a fost condamnat şi depus de Acachie, care se credea în drept să acţioneze astfel din cauza titlului său de mitropolit al Palestinei. Condamnat de Acachie, Chiril apelase la formele legale şi împăratul primise apelul său. Era prima oară când avea loc un astfel de apel, spune Socrate. Citat din nou de adversarii săi, el i-a recuzat până în momentul în care un mare sinod al întregului Răsărit a fost convocat în Seleucia. El s-a dus acolo şi a fost dispus să răspundă acuzatorilor săi. Dar aceştia au refuzat să se supună citaţiei, căci erau ei înşişi acuzaţi de multe delicte pe care sinodul vroia de asemenea să le judece. La refuzul lor de a apărea în faţa sinodului, ei au fost condamnaţi[115].

Dar Leona şi Lauricius au împiedicat punerea în aplicare a decretelor sinodului. Ca urmare, episcopii s-au dus la Constantinopol pentru a-l informa pe împărat.

În fruntea lor era Macedonie, care ajunsese atunci în dizgraţia împăratului[116]. Acest fanatic abuza de autoritatea sa pentru a-i exila şi persecuta pe credincioşii soborniceşti şi pentru a le distruge bisericile. Novaţienii, care nu erau separaţi de credincioşii soborniceşti decât pentru probleme de disciplină, erau de asemenea loviţi de persecuţiile lui Macedonie din cauza ortodoxiei lor. Reconciliaţi de nenorocirile lor comune, credincioşii soborniceşti şi novaţienii s-au reunit în aceleaşi locuri de rugăciune şi schisma care-i separa a încetat la Constantinopol. Acelaşi lucru s-a petrecut în Mantinee, Paflagonia, unde Macedonie a trimis soldaţi pentru a-i obliga pe locuitori să mărturisească erezia. Locuitorii s-au înarmat cu securi şi alte mijloace de apărare pentru a se opune soldaţilor. A început o luptă violentă; locuitorii din Mantinee au avut mult de suferit; dar au fost omorâţi toţi soldaţii.

Împăratul, supărat, a pus această nenorocire în seama lui Macedonie. El l-a făcut de asemenea responsabil de o răzmeriţă sângeroasă care a avut loc la Constantinopol cu ocazia exhumării lui Constantin. Credincioşii soborniceşti considerau această exhumare a marelui împărat ortodox un sacrilegiu. Macedonie a făcut-o totuşi, lucru care a provocat o răzmeriţă în care a curs mult sânge.

Constanţiu s-a dus la Constantinopol, sub impresia acestor fapte deplorabile, şi era afectat de acestea când membrii Sinodului din Seleucia au sosit în oraşul imperial.

Delegaţii Sinodului de la Rimini s-au dus tot acolo, după ce au trădat la Sinodul de la Nice, Tracia, mandatul pe care-l primiseră.

Constanţiu a hotărât atunci să pună în legătură pe aceşti delegaţi cu răsăritenii pentru a-i face să redacteze o formulă care să fie considerată a Bisericii universale[117]. În acest scop, acachienii s-au reunit la Constantinopol cu câţiva episcopi din Bitinia şi au acceptat formula Sinodului de la Nice cu unele modificări. Era, spune Socrate, cea de-a unsprezecea formulă de credinţă care fusese redactată după cea de la Niceea[118]. Ea a cucerit un nou aderent în Ulfila, episcop al goţilor, care nu l-a urmat pe predecesorul său Teofil. Acesta din urmă participase la Sinodul de la Niceea şi semnase crezul ortodox.

Acachienii, ştiind că împăratul era supărat pe Macedonie, au profitat de această circumstanţă pentru a-l depune ca fiind vinovat de mai multe ucideri[119]. Ei l-au pus în locul lui pe Eudoxie, pe care l-au transferat de pe scaunul din Antiohia. Printr-o contradicţie evidentă, ei l-au depus pe Dracontie pentru că a schimbat scaunul său din Galiţia pe cel din Pergam. Ei au depus mai mulţi alţi episcopi semiarieni, adversarii lor, şi pe Chiril, episcop al Ierusalimului.

Ei au promulgat apoi cea de-a treia formulă de la Sirmium, modificată. Delegaţii de la Rimini au dus-o în Apus, împreună cu o scrisoare în care delegaţii din Seleucia declarau, în numele Răsăritului, că erau în comuniune cu ei[120]. Noi am relatat mai sus ce s-a întâmplat la sosirea lor la Rimini. Noua formulă de credinţă a fost impusă Apusului; un mare număr de episcopi s-au lăsat păcăliţi şi nu au îndrăznit să refuze semnarea acesteia. Slăbiciunea lor dovedeşte că episcopii înşişi, în chestiunile de credinţă, nu pot vorbi cu fidelitate şi dreaptă credinţă decât lăsând deoparte propriile inspiraţii, decât aderând indisolubil la dogma crezută întotdeauna în Biserică. Numai Biserica este infailibilă în mărturia continuă şi universală pe care ea o dă dogmei revelate, şi episcopii nu pot fi decât ecourile acestei autorităţi infailibile, constatând dogma revelată recunoscută întotdeauna şi universal.

Dar există, chiar în circumstanţele triste pe care noi tocmai le-am descris, mari episcopi care au protestat energic în favoarea dogmei curate. În fruntea lor era Atanasie, care i-a adresat lui Constanţiu o apologie care era în acelaşi timp apărarea sa personală, ca şi cea a credinţei. Atanasie a scris această lucrare cu o elocvenţă blândă şi convingătoare. Sfântul episcop prezintă în aceasta mijloacele sale de apărare cu o artă care face din apologia sa o operă vrednică de a fi pusă alături de cuvântările oratorilor de frunte ai antichităţii.

Apologia fugii sale în pustie poate fi considerată ca o urmare a precedentei. El se arată acolo mai puţin blând decât în precedenta; el nu mai spera să-l aducă pe Constanţiu la dreptate şi raţiune după nedemnul pamflet în care acest împărat, pe cât de laş, pe atât de crud cu sânge rece, ataca fuga lui Atanasie în pustie ca pe o laşitate. El nu-i răspunde lui Constanţiu direct, ci lui Leontie de Antiohia, Narcis de Neroniada şi Gheorghe de Laodiceea, adevăraţii autori ai pamfletului. El schiţează o imagine a crimelor comise de aceştia, tulburând Bisericile, exilându-i şi omorându-i pe episcopii ortodocşi ai Răsăritului[121].

Aceasta era soarta pe care mi-o pregăteau, spune el; ordinele erau date deja atunci când am reuşit să scap de intrigile lor. Crimele comise de ei în Răsărit nu i-au mulţumit. Ei au făcut să fie exilaţi Liberie de Roma; Paulin, episcop al metropolei din Galia (Treves); Dionisie, episcop al metropolei din Italia (Milan); Luchifer, episcop al metropolei din Sardinia (Cagliari); Eusebiu, episcop italian (de Verceil). Toţi aceşti episcopi erau buni, apărători ai adevărului, şi au fost trimişi în exil numai pentru opoziţia lor faţă de erezia lui Arie[122].

Nu l-au trimis ei de asemenea în exil pe marele şi sfântul bătrân Osie, mărturisitor al credinţei şi cel mai ilustru din Biserică[123] ? Care este, într-adevăr, sinodul pe care el nu l-a prezidat ? Nu a adus el toată lumea la opinia sa prin cuvintele sale pline de înţelepciune ? Care este Biserica care nu păstrează cele mai ilustre mărturii ale conducerii sale ? Este cineva care să fi mers la el cuprins de tristeţe şi să nu se fi întors mângâiat ? Este vreun sărac care să nu fi primit ajutor de la el ? Acest mare om nu a scăpat de violenţele lor. Ei l-au mucenicit în persoana sa şi familia sa pentru a-i obţine semnătura.

La Alexandria, continuă Atanasie, furia lor s-a dezlănţuit[124] în momentul în care Gheorghe de Capadocia a intrat acolo cu soldaţii. Fecioarele sunt aruncate în închisoare, episcopii sunt puşi în lanţuri, casele care găzduiau văduve şi orfani sunt jefuite, casele particulare sunt devastate în timpul nopţii; se caută clerici şi, dacă nu sunt găsiţi, familia lor răspunde pentru ei. Bisericile sunt smulse de la credincioşi; când aceştia se reunesc în cimitire pentru a se ruga, Gheorghe trimite împotriva lor un general maniheist, Sebastian, care aprinde focuri şi ameninţă că le va arunca în ele pe fecioarele care refuză să se declare ariene. Acelea refuză; atunci el pune să fie dezbrăcate de haine şi le abandonează insultelor soldaţilor săi. El punea să fie mutilaţi bărbaţii şi comitea cele mai groaznice cruzimi. A pus să fie torturaţi episcopii şi preoţii exilaţi cu atâta violenţă încât un mare număr dintre ei a murit. Atanasie adaugă:

Cei care au încurajat astfel de cruzimi îmi reproşează mie astăzi că m-am sustras furiei lor[125]. Ei sunt dezolaţi că nu au putut să mă omoare. Dacă este ruşinos să fugi, cum spun ei, este şi mai ruşinos să urmăreşti. Cel care fuge caută să evite moartea; cel care urmăreşte caută să o înfăptuiască. Dacă vor să-mi reproşeze fuga, ar trebui să-şi reproşeze mai întâi lor înşişi persecuţia lor. Dacă ei încetează să întindă piedici, cel care fuge se va opri. Nu se fuge din faţa unui om cinstit, ci din faţa unui om crud; fuga mea nu este decât dovada răutăţii lor care-i împinge să caute fără încetare să mă prindă.

Apologia lui Atanasie este un tablou al crimelor comise de arieni contra ortodocşilor. Constanţiu trebuie să poarte responsabilitatea pentru aceste acţiuni în faţa istoriei. El însuşi a dat arienilor puterea de care au abuzat şi i-a pus la dispoziţia lor pe conducătorii civili şi militari ai provinciilor şi ai armatei.

În ciuda energiei cu care Sfântul Atanasie a atacat violenţele adversarilor săi, el l-a menajat pe Constanţiu atât timp cât a trăit. Era un obicei în Răsărit de supunere, pe care popoarele mai puţin civilizate din Apus nu-l cunoşteau.

De aceea, Ilarie de Poitiers îl atacă pe Constanţiu personal şi fără menajamente. Văzând că prima sa scrisoare în favoarea episcopilor apuseni exilaţi nu a avut ca rezultat decât propriul său exil, el s-a adresat din nou lui Constanţiu pentru a-i reproşa crimele şi violenţele sale. Câteva precauţii oratorice nu puteau atenua energia din cuvinte ca acestea[126] ale sale:

,,Eu sunt episcop în comuniune cu toate Bisericile din Galia şi episcopii lor; deşi în exil, eu sunt în mijlocul Bisericii mele şi eu împart comuniunea prin preoţii mei. Eu nu sunt exilat pentru crimele mele, ci prin influenţa unei facţiuni de oameni perverşi care m-au defăimat. Eu am în cezarul vostru Iulian un martor al ofensei care mi-a fost adusă. Împărate, eu vă voi dovedi oricând veţi dori că v-­au înşelat, că şi-au bătut joc de cezarul vostru; dacă eu voi fi condamnat de vreo greşeală nedemnă de caracterul unui episcop, şi nici măcar de al unui laic cinstit şi onest, eu aş vrea ca mai bine să părăsesc episcopatul şi să îmbătrânesc în practicarea pocăinţei ca ultimul dintre credincioşi ... Prinţe, eu vă cer o favoare, binevoiţi să mă ascultaţi înaintea sinodului care este adunat astăzi şi care nu se pune de acord asupra credinţei. Voi căutaţi adevărul ? Aflaţi-l, nu din noile voastre formule de credinţă, ci din cărţile sfinte. Amintiţi-vă că credinţa nu este un sistem filozofic, ci dogma Evangheliei”.

În cea de-a doua lucrare a sa către Constanţiu, Ilarie a căutat să-l împiedice pe împărat să impună cea de-a treia formulă de la Sirmium. Văzând că eforturile sale sunt inutile, el nu a mai avut nici un menajament faţă de tiran.

,,Este vremea să vorbim, strigă el[127]: vremea tăcerii a trecut. Când Îl aşteptăm pe Iisus Hristos, antihrist a venit; când păstorii strigă, mercenarii au fugit. Să ne dăm viaţa pentru oile noastre, căci hoţii au intrat în stână şi un leu furios dă târcoale în jurul ei pentru a le devora. Să mergem la mucenicie ... Să murim cu Iisus Hristos pentru a domni cu El. A păstra o tăcere mai lungă nu ar fi moderaţie, ci laşitate; a tăcea întotdeauna nu este mai puţin periculos decât a nu tăcea niciodată ... Dumnezeule Atotputernic, Făcătorule al tuturor lucrurilor ! Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos ! Nu am fost chemat să Te mărturisesc pe Tine şi pe Fiul Tău unic, în vremea lui Deciu şi Nero. Atunci, prin mila lui Iisus Hristos, Fiul Tău, arzând de Duhul Sfânt, eu nu aş fi luat în seamă instrumentele de tortură, flăcările, crucile; eu nu m-aş fi temut nici să fiu ars, nici să fiu aruncat în fundul mării ... Noi ne-am fi luptat deschis contra duşmanilor Tăi, contra călăilor şi ucigaşilor. Dar noi avem de luptat împotriva unui persecutor făţarnic, a unui duşman blând ...

Constanţiu, eu îţi spun ce i-aş fi spus lui Nero, lui Deciu, lui Maximian: tu lupţi contra lui Dumnezeu, contra Bisericii Sale; tu îi chinui pe sfinţi, îi urăşti pe cei care-L propovăduiesc pe Iisus Hristos, tu eşti tiranul religiei: aceasta o ai în comun cu persecutorii. Iată ceea ce îţi este propriu: tu te prefaci că eşti ucenic al lui Iisus Hristos, şi eşti duşmanul Său; tu alcătuieşti fără încetare noi formule de credinţă şi viaţa ta este o luptă împotriva credinţei; tu numeşti episcopi răi, dintre adepţii tăi, şi-i alungi pe cei buni; tu îi trimiţi la închisoare pe slujitorii lui Iisus Hristos, şi îţi rânduieşti armatele în poziţie de luptă pentru a inspira teroarea în Biserică”.

După Sulpiciu Sever[128], Constanţiu, plin de căinţă, i-a permis lui Ilarie să se întoarcă în Galia. El a fost mişcat, fără îndoială, de cuvintele zguduitoare auzite de la sfântul episcop. Arienii înşişi au venit în ajutorul bunelor dispoziţii care-i puteau fi inspirate. Ei se temeau de Ilarie. Ştiinţa sa, elocvenţa sa, râvna sa, curajul său îi înspăimântau. Ei îl prezentau împăratului ca pe perturbatorul Bisericii Răsăritene[129] şi au obţinut îndepărtarea sa fără ca sentinţa de exil să fie revocată. Ilarie a plecat de îndată către Apus: el ardea de dorinţa de a revedea Biserica sa din Galia, care-i îmbrăţişa cu dragoste pe aceşti eroi care se întorceau de la luptă acoperiţi de slavă[130].

Asemenea lui Atanasie şi Ilarie, Luchifer de Cagliari i-a reproşat lui Constanţiu ereziile şi crimele sale. Acest împărat se flata de a fi fost binecuvântat de Dumnezeu pentru că domnia sa a fost prosperă. Luchifer i-a făcut o trecere în revistă a împăraţilor apostaţi ai lui Iuda şi ai lui Israil, care, ca şi Constanţiu, au prigonit poporul lui Dumnezeu şi nu s-au bucurat mai puţin de o domnie lungă şi în aparenţă fericită[131]. Acest studiu biblic era presărat cu săgeţi puternice cu care Constanţiu nu se putea lăuda.

În afară de acesta, episcopul de Cagliari i-a adresat [împăratului Constanţiu] două cărţi în favoarea lui Atanasie.

,,Constanţiu, îi spune el[132], tu ne sileşti să condamnăm, în absenţa sa, pe evlaviosul nostru coleg Atanasie; dar aceasta ne este interzis prin legea dumnezeiască. În virtutea unei autorităţi mai mult decât împărăteşti, tu sileşti pe preoţii Domnului să verse sânge, dar ignori că, acţionând astfel, vrei să smulgi din inimile noastre aceste drepturi ale justiţiei care ne-au fost încredinţate de Dumnezeu. Poţi tu să afirmi că Dumnezeu îngăduie să fie condamnat un om absent, care nu a fost ascultat în apărarea sa şi chiar un nevinovat ?”

Luchifer dovedeşte prin Scriptură că este interzis să-l condamni pe cel care nu a fost judecat şi găsit vinovat. Trecând în revistă o mulţime de fapte şi texte biblice din Vechiul Testament, el îi lansează, în trecere, lui Constanţiu ironiile cele mai ascuţite împotriva violenţelor şi nedreptăţilor sale. ,,Dacă Ili, spune el, a fost pedepsit pentru vinile copiilor săi, spune-mi, Constanţiu, ce mustrări vom primi noi de la Dumnezeu pentru tine ? Eu cred că El ne va spune: voi l-aţi cinstit pe Constanţiu mai mult decât pe mine. Cum ? Pentru că, supunându-ne poruncilor tale, noi le-am dispreţuit pe cele ale Domnului; pentru că acest Gheorghe pe care tu l-ai pus în locul lui Atanasie este, ca fiii lui Ili, un fiu al învăţăturii vătămătoare.

Când Dumnezeu i-a poruncit lui Samuil să meargă să-l sfinţească pe David, Samuil a răspuns: Dacă Saul află, mă va omorî[133]. Înţelegi, Constanţiu ? De când tu şi ai tăi v-aţi îndepărtat de Dumnezeu, nu mai sunteţi priviţi ca oameni, ci ca fiare sălbatice şi tâlhari. Saul l-a prigonit pe David, pe care dintre cei doi vrei să-l imiţi ? Tu eşti un judecător nedrept, ucigaşul închinătorilor lui Dumnezeu. De ce ne persecuţi ? Pentru că noi nu am vrut să fim apostaţi ca tine, pentru că noi nu am vrut să renunţăm la Fiul unic al lui Dumnezeu”.

Episcopul de Cagliari l-a pus pe Constanţiu în opoziţie cu sfântul împărat Iosafat. ,,Ai lucrat ca el ? Ai trimis emisari în imperiul tău pentru ca toţi să respingă poruncile lui Dumnezeu; pentru ca autoritatea ta să ia locul autorităţii lui Dumnezeu. Iosafat, dimpotrivă, i-a trimis pe oamenii cei mai virtuoşi ai împărăţiei sale, pe leviţi şi pe preoţii Domnului, pentru a-i ruga stăruitor pe toţi supuşii săi să-I aducă lui Dumnezeu cultul care I se datora, pentru a se arăta toţi slujitori adevăraţi ai Celui Atotputernic; el a trimis cartea sfântă scrisă de Moisi pentru a verifica dacă au fost făcute lucruri împotriva poruncilor lui Dumnezeu.

Cât despre tine, nu numai că nu respecţi legea lui Dumnezeu, care interzice să omori, dar tu L-ai părăsit pe Dumnezeu Însuşi fiindcă, în loc să urmezi credinţa apostolică, te declari pentru erezia lui Arie. Iosafat a întors poporul său de la idoli şi L-a readus la Dumnezeu; tu te străduieşti să faci poporul care ţi-a fost încredinţat să apostazieze şi să-l faci ca tine, apostat şi nelegiuit”.

Parcurgând toate cărţile Scripturii, Luchifer găseşte ocazia să opună tuturor erorilor apărate de Constanţiu credinţa Bisericii. ,,Ce dovedeşte sfânta credinţă a Bisericii ? Că nu există decât un Dumnezeu Tată, Fiul Său unic, născut din Tatăl adevărat şi nenăscut şi Sfântul Duh Mângâietorul. Ce dovedeşte Biserica sobornicească ? Că Sfânta Treime este desăvârşită şi că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi dumnezeire. Ce dovedeşte credinţa preafericitei Biserici ? Că nici Tatăl, nici Sfântul Duh nu au luat asupra lor firea omenească, ci numai Fiul. Ce mai dovedeşte credinţa slăvitei Biserici ? Că nu există decât un Fiu al lui Dumnezeu, imuabil, fără schimbare, de neînţeles, nemărginit, veşnic, ca Cel căruia Îi este Fiu. Sfânta Biserică crede că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi putere, aceeaşi suveranitate; iar tu, Constanţiu, spui că această credinţă este o erezie, şi numeşti credinţă sobornicească eroarea ta, după care Dumnezeu nu ar fi avut un Fiu adevărat”.

În cea de-a doua carte a sa, Luchifer urmează aceeaşi metodă. El parcurge cărţile Noului Testament pentru a găsi acolo texte care-i dau ocazia să-i reproşeze lui Constanţiu erorile şi violenţele sale.

,,În ciuda poziţiei înalte pe care o ocupi, îi spune el[134], tu trebuie să fii numărat între cei cărora Domnul le-a spus: «Voi din tatăl diavolul sunteţi, şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost din început, şi întru adevăr nu a stătut»[135]. Tu eşti mincinos şi ucigaş; mincinos deoarece îi reproşezi slujitorului lui Dumnezeu Atanasie fărădelegi pe care nu le-a comis; deoarece spui că erezia este credinţa sobornicească şi că această credinţă este eretică. Tu eşti ucigaş fiindcă ai vrea să verşi sângele lui Atanasie şi fiindcă l-ai vărsat pe cel al multor slujitori ai lui Dumnezeu. Cu siguranţă, tu nu ai rămas în adevăr acţionând astfel; te-ai cufundat cu totul în minciună, întrucât diavolul, tatăl tău, mincinosul, te-a împins să-L tăgăduieşti pe unicul Fiu al lui Dumnezeu şi să verşi sânge nevinovat”.

Încheind, el îi propune să-l imite pe Sfântul Pavel care din persecutor a devenit apostol. ,,Tu, de asemenea, îi spune el, după ce ai fost persecutor şi blasfemiator, vei putea deveni sfânt şi prieten al lui Dumnezeu dacă, asemenea fericitului Pavel, ai crede că Iisus Hristos este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu; dacă ai mărturisi că El a domnit şi va domni întotdeauna, împreună cu Tatăl, fără început şi fără sfârşit; dacă nu ai contesta Scripturile care îţi strigă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au aceeaşi veşnicie; dacă, în sfârşit, ai crede că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh au o dumnezeire unică. Dacă ai avea această credinţă, vei face parte, într-o zi, din ceata patriarhilor, proorocilor, apostolilor şi mucenicilor. Dacă nu o ai şi dispreţuieşti avertismentele noastre, îţi vei imputa doar ţie, atunci când vei fi chinuit împreună cu diavolul şi acoliţii săi”.

Luchifer i-a adresat încă o carte lui Constanţiu pentru a stabili că duşmanii lui Dumnezeu nu trebuiau cruţaţi[136].

Primele sale lucrări păreau foarte riguroase. Constanţiu, căruia a îndrăznit să i le trimită, pretindea că ortodocşii nu-i respectau suficient demnitatea[137]. ,,Constanţiu, răspunde Luchifer[138], tu ne-ai reproşat că am fost insolenţi. Ai fi avut dreptate dacă slujitorii lui Dumnezeu trebuiau să-i cruţe pe apostaţi. Să vedem dacă întotdeauna a fost aşa”.

Savantul episcop îşi reia cercetările biblice şi demonstrează că în toate timpurile slujitorii lui Dumnezeu nu şi-au menajat deloc duşmanii.

Răspunsul lui Constanţiu la cărţile lui Luchifer a fost un nou exil, în care sfântul şi savantul episcop a trebuit să sufere cele mai rele tratamente. În loc să se lase doborât, Luchifer i-a adresat lui Constanţiu cartea sa Trebuie să mori pentru Fiul lui Dumnezeu[139].

Poate că el ar fi fost chemat să pună în practică ceea ce a învăţat, dacă însuşi Constanţiu nu ar fi fost chemat de Dumnezeu să dea socoteală pentru persecuţiile cu care i-a copleşit pe apărătorii adevărului creştin. El a murit în 361 şi l-a avut ca succesor pe Iulian supranumit apostatul.

Acest împărat care s-a lepădat de creştinism şi s-a declarat protector al unui păgânism pe care căuta să-l facă filozofic, nu era deloc preocupat de discuţiile interne ale Bisericii. Ortodocşii şi arienii erau, în ochii lui, demni de acelaşi dispreţ. Ortodocşii au profitat de această dispoziţie pentru a-şi afirma cu tărie credinţa. Arienii, care nu-l mai aveau pe protectorul lor pentru a-şi impune dogma, s-au văzut abandonaţi de cea mai mare parte episcopilor, care fuseseră mai degrabă slabi decât eretici.

Ortodocşii răsăriteni, siliţi la cea mai profundă tăcere în timpul întregii domnii a lui Constanţiu, şi-au ridicat vocea de îndată ce tiranul a murit. Ei s-au adresat Bisericii din Galia, a cărei credinţă o cunoscuseră prin episcopii exilaţi şi în special prin Ilarie de Poitiers. Acest mare episcop a fost cel care a primit scrisoarea ortodocşilor răsăriteni şi care i-a convocat la Paris pe episcopii din Galia pentru a le răspunde. Sfântul Ilarie[140] ne-a păstrat răspunsul lor, al cărui principal redactor a fost fără îndoială. El este conceput astfel:

,,Pe preaiubiţii şi preafericiţii lor colegi, episcopii răsăriteni care, în diversele provincii au rămas neclintiţi în Hristos, episcopii din Galia îi salută.

Din toată inima noastră şi cu credinţă, noi aducem mulţumire lui Dumnezeu Tatăl, prin Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că ne-a aşezat în lumina cunoştinţei dogmei Sale, prin învăţătura proorocilor şi apostolilor; şi pentru că ne-a păzit astfel de tenebrele în care slăbiciunea umană şi judecata veacului ne-au reţinut. Nu există, de fapt, decât o singură nădejde de folos a mântuirii, aceea de a-L mărturisi pe Dumnezeul Atotputernic prin Fiul Său unic, Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt.

Dar dacă noi avem un mare motiv de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, acela că ne-a eliberat de greşeala lumii, noi nu trebuie să-i mulţumim mai puţin pentru că ne-a păzit de erezie. Într-adevăr, prin scrisorile pe care le-aţi adresat iubitului nostru frate şi coleg Ilarie, noi am cunoscut hoţia diavolului şi maşinaţiile ereticilor contra Bisericii Domnului, în scopul de a separa Răsăritul de Apus, înşelându-l şi pe unul şi pe celălalt. Mai mulţi dintre cei care s-au întrunit fie la Rimini, fie la Nice au fost siliţi, împotriva autorităţii voastre care le-a fost contestată, să consimtă la a nu menţiona cuvântul substanţă; dar această expresie a fost găsită de voi pentru a combate erezia arienilor, şi noi am păstrat-o cu sfinţenie şi devotament.

Noi am adoptat de asemenea cuvântul omoousios, ca exprimând perfect adevărata şi legitima naştere pe care Dumnezeu unul-născut o are de la Dumnezeu Tatăl, respingând în acelaşi timp şi fuziunea învăţată de Sabelie şi divizibilitatea substanţei dumnezeieşti; crezând că Dumnezeul nenăscut este complet şi desăvârşit; că Dumnezeul născut este de asemenea complet şi desăvârşit; mărturisind, în consecinţă, că există între Ei aceeaşi fiinţă, aceeaşi substanţă, fără nici o idee de făptură, nici de adoptare, nici de desemnare”.

După ce au expus în detaliu credinţa despre dumnezeirea lui Iisus Hristos şi umanitatea Sa, episcopii din Galia continuă astfel:

,,Preaiubiţi fraţi, noi am aflat din scrisorile voastre că s-a abuzat de simplitatea noastră în ce priveşte omiterea cuvântului substanţă. Fratele nostru Ilarie, fidel propovăduitor al numelui Domnului, ne-a făcut de asemenea cunoscut că cei care s-au dus de la Rimini la Constantinopol[141] nu s-au putut hotârî să condamne blasfemiile ereticilor, deşi voi i-aţi convins de acestea, aşa cum o atestă scrisoarea voastră. În consecinţă, noi revocăm tot ceea ce a fost făcut cu uşurinţă şi din ignoranţă. Potrivit scrisorilor voastre, noi îi socotim excomunicaţi pe Avxentie, Ursachie, Valens, Caius, Megasie şi Iustin. După mărturia fratelui nostru Ilarie, care a refuzat să intre în comuniune cu ereticii, noi condamnăm blasfemiile pe care ni le-aţi relatat în scrisoarea voastră şi respingem ca apostaţi pe cei care i-au înlocuit pe episcopii credincioşi condamnaţi la exil; şi protestăm şi respingem din comuniunea noastră şi din preoţie pe cei din Galia care vor refuza să se supună deciziilor noastre”.

Episcopii din Galia au spus, la sfârşit, că ei confirmă condamnarea şi depunerea lui Saturnin de Arles, episcop nevrednic, fie din cauza opiniilor sale eretice, fie din cauza numeroaselor crime pe care a avut abilitatea să le disimuleze mult timp.

Episcopii ortodocşi au intrat în comuniune pentru a opune un dig puternic ereziei. Eusebiu de Verceil, unul din cei mai neclintiţi stâlpi ai Ortodoxiei în Apus, i-a scris lui Grigorie, episcop de Elvira, în Spania, pentru a-l felicita că nu s-a lăsat înşelat de exemplul lui Osie[142]. Printre episcopii ortodocşi, unii, precum Luchifer de Cagliari, s-au arătat foarte riguroşi faţă de cei care au fost slabi în faţa intrigilor arienilor şi violenţelor lui Constanţiu. Alţii s-au arătat mai îngăduitori şi au refuzat să-i socotească eretici pe cei care au sacrificat mai degrabă cuvinte decât adevărata dogmă a Bisericii. Mai multe sinoade, fie în Egipt, fie în Grecia, s-au pronunţat în favoarea blândeţii. Liberie al Romei, care trebuia mai cu seamă să propovăduiască îngăduinţa de care el însuşi avea nevoie, a scris episcopilor din Italia o scrisoare în care se bazează pe sinoadele din Egipt şi Grecia pentru a recomanda blândeţea faţă de cei care au mărturisit deschis credinţa de la Niceea şi au condamnat explicit dogma lui Arie[143].

Episcopii din Italia au intrat în relaţie cu cei din Iliria şi le-au scris că în provinciile lor ei au hotărât să se respecte credinţa de la Niceea şi să privească ca neavenite decretele contradictorii de la Rimini.

Printre arieni, unii, precum Valens, au perseverat în erorile lor, în ciuda anatemelor cu care erau copleşiţi din toate părţile. Alţii, precum Germinie de Sirmium, fără a admite cuvântul consubstanţial, mărturiseau o dogmă cu adevărat ortodoxă[144].

Dar, dacă cel mai mare număr de episcopi mărturiseau credinţa ortodoxă după moartea lui Constanţiu, arianismul îşi întinsese rădăcini profunde; vom vedea cum această erezie va tulbura din nou Biserica.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Concil. Agrippin. ap. Sirmond., Concil. antiq. Gall., vol. I.

   [2] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 22; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 13.

   [3] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 18, 19, 20.

   [4] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II; Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 20; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 22; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 6, 7.

   [5] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II, § 19, 21 şi 23; Sfântul Epifanie, Hæres. 72, § 4.

   [6] Nu trebuie confundată această mică consfătuire cu adunările de la Sirmium care vor fi menţionate puţin mai jos.

   [7] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 7; Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 20.

   [8] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 51; Hist. Arian. ad. Monach., § 21, 22.

   [9] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II, § 20; Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 2, 6, 58, 60, 88; Hist. Arian. ad. Monach., § 26.

   Paulin de Treves, succesorul lui Maximin, a fost cel care i-a înmânat lui Atanasie copia declaraţiei lui Ursachie şi Valens (Apolog. cont. Arian., § 58).

   [10] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 51; Hist. Arian. ad. Monach., § 21, 22; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [11] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 52, 53; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [12] A se vedea scrisorile sale în Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 54 şi urm.; Hist. Arian. ad. Monach., § 23 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [13] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 57; Hist. Arian. ad. Monach.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 12; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 20.

   [14] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 25.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [16] Trebuie să remarcăm că împăratul nu menţionează nici măcar prima judecată făcută, în sinodul particular, de către Iuliu, episcopul Romei; şi că el nu ţine cont decât de judecata sinodului, adică a Sinodului de la Sardica, care reprezenta Biserica şi care constituia, în Biserică, autoritatea supremă.

   [17] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 9.

   [18] Teodoret, ibid.

   [19] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 25.

   [20] Noi vedem aici o aluzie la epistolele pascale ale sfântului episcop al Alexandriei. Aceste epistole, care nu au fost cunoscute de vechii editori ai operelor sale, au fost publicate în siriacă de Curton şi traduse în germană de Larsow: Die Festbriefe des hl. Athanasius, v. it. Mai, Nova Biblioth. patrum.

   [21] Sfântul Atanasie, Vita s. Anton., pass.

   [22] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14; Vita Pat., ap. Rosweia.

   [23] A se vedea Istoria Bisericii a noastră, tomul II, pag. 358 şi urm.

   [24] Centura fixa mantia în jurul trupului; cureaua, aşezată prin spatele gâtului, se încrucişa pe piept şi servea la a ridica veşmântul în spate pentru a munci.

   [25] A se vedea Istoria Bisericii a noastră, tomul II, pag. 357.

   [26] Ieronim, Vita s. Hilarion.

   [27] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14.

   [28] Optat. Milevit., De Schismat. Donatist., cartea a III-a.

   [29] Labbe, Concil., tomul II.

   [30] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 29 şi 30; Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II şi De Synod., § 38; Sfântul Epifanie, Hæres., 71; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 38 şi urm.

   [31] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 38; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 30.

   [32] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 30.

   [33] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 31.

   [34] Liberie, Epist. ad Oriental., ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. IV.

   Unii scriitori latini au vrut să conteste autenticitatea acestei epistole a lui Liberie; dar argumentele lor nu au nimic din cele ale demonstraţiei.

   [35] N.tr.: Din vremea domniei împăratului Constantin, Biserica a fost împărţită în dioceze şi provincii, urmând împărţirea teritorial-administrativă a Imperiului Roman. Localităţile suburbicare erau localităţile ce depindeau de dioceza sau prefectura Romei. Dioceza Romei cuprindea 10 provincii: Sicilia, Corsica, Sardinia, Campania, Tuscia, Picenum Suburbicarium, Apulia cum Calabria, Bruttium, Samnium, Valeria. În mod similar, Bisericile din aceste localităţi erau numite suburbicare.

   [36] Liberie, Epist. ad Constant., § 2; ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. V.

   [37] Ead., Epist., § 1.

   Acest fapt ca şi altele pe care noi le-am citat şi le vom cita atestă că episcopii Romei nu aveau nici măcar idee, în primele veacuri, de autoritatea pe care succesorii lor au reclamat-o de atunci încoace ca existând dintotdeauna şi fiind întemeiată pe însuşi cuvântul lui Dumnezeu.

   [38] Liberie, Epist. ad Cæcil., ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 3.

   [39] Liberie, Epist. ad Constant., § 5.

   [40] Liberie, Epist., ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 3; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 39; Sfântul Ilarie de Poitiers, Epist. ad Constant., cartea I, § 8; Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 27.

   [41] Ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 3.

   [42] Liberie, Epist. ad Constant., ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. V. Noi vom observa că această epistolă deschide seria de epistole pe care episcopii Romei le-au scris împăraţilor ca suveranilor lor. Colecţia acestor epistole a stabilit în cel mai evident mod falsitatea faimoasei donaţii pe care Constantin cel Mare ar fi făcut-o episcopilor Romei de suveranitate asupra oraşului şi asupra unei părţi a Imperiului de Apus.

   [43] Unii scriitori papişti, precum dl. A. de Broglie (Biserica şi Imperiul Roman în secolul IV [L’Eglise et l’empire romain au IV-me siecle]) ar fi trebuit să remarce această expresie înainte de a ataca memoria primului împărat creştin.

   [44] Noi am dat acest răspuns, foarte favorabil răsăritenilor, precum s-a văzut.

   [45] Acest sinod de la Milan a fost fără îndoială cel care a avut loc îndată după Sinodul de la Sardica, în 347. Mai mulţi autori cred că a avut loc unul în 346 şi că la acesta din urmă face aluzie Liberie.

   [46] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 27; Sfântul Ilarie de Poitiers, Epist. ad Constant., cartea I, § 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 36; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 9; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § XXXIX; Labbe, Concil., tomul II.

   [47] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 27.

   [48] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 9; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § XXXIX. Ilarie nu a putut vedea condamnarea evlaviosului Eusebiu la exil, şi el a scris despre aceasta lui Constanţiu; exilul a fost preţul pentru această rugăminte.

   [49] Fortunat., Vita S. Hilar., cartea I, § 3.

   [50] N.tr.: Pictavianum este vechea denumire a oraşului Poitiers.

   [51] Câţiva autori s-au gândit că familia sa era creştină. Acest lucru nu ni s-a părut probabil. Ilarie ne spune limpede el însuşi cum a ajuns la cunoştinţa creştinismului.

   [52] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinitate, cartea I, § 3-13.

   [53] Ieşirea 3, 14.

   [54] Isaia 66, 1.

   [55] Psalmi 138, 6-9.

   [56] Ioan 1, 1 şi urm.

   [57] Fortunat., Vita S. Hilar., cartea I, § 3.

   [58] Sfântul Ilarie de Poitiers, Epist. ad Constant., cartea I.

   [59] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 27; Hist. Arian. ad. Monach., § 31 şi urm.

   [60] Ap. Sfântul Atanasie, Apolog. ad Constant., § 30.

   [61] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI.

   [62] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 3.

   [63] Ammian. Marcel., cartea XV, c. 7; Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 35.

   [64] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 35 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 13.

   [65] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 38, 39, 40, 41.

   [66] Căderea lui Liberie, episcopul Romei, a fost obiectul unor mari discuţii. Noi o vom admite ca pe un fapt cert; şi iată dovezile noastre:

   Sfântul Atanasie (Hist. Arian. ad. Monach., § 41) seexprimă astfel: ‘Ο δε Λιβεριος, εξοριςθεις, ϋςτερον μετα διετη χρονον ωκλασε, και φοβηθεις τον απειλούμενον θανατον, δπεγραψεν.

   Traducerea latină a benedictinilor: «Porro Liberius extorris factus, post biennium denique fractus est, minisque mortis perterritus, subscripsit».

   Sfântul Atanasie (Apolog. cont. Arian., § 80), după ce l-a menţionat pe Liberie printre cei care au suferit exilul pentru cauza sa, continuă astfel: ‘Ει γαρ και εις τελος ουχ ύπεμεινε του εξορισμου την θλιψιν, δμως διετιαν εμεινεν εν τη μετοικια, γινωσκων την καθ’ ημων συσκευην.

   Traducerea latină a benedictinilor: «Nam etsi exsilii ærumnas ad finem usque non toteraverit, attamen quod conflatam in nos conspirationem probe nosset, biennio in exsilii loco est commoratus».

   Pentru a se debarasa de aceste două mărturii, papiştii le-au negat autenticitatea, sub pretextul că cele două opere menţionate au fost scrise înainte de căderea lui Liberie şi că Sfântul Atanasie nu putea, prin urmare, să vorbească despre acest fapt.

   Or este cert că Istoria arianismului adresată monahilor nu a fost scrisă întâi de Sfântul Atanasie decât într-un singur exemplar, care a trebuit să-i fie trimis înapoi după ce monahii l-ar fi citit (Epist. ad. Monach., § 3, la începutul lucrării). Sfântul Atanasie a revizuit-o şi a completat-o atunci când el a dat-o publicului, sau când el a trimis-o lui Serapion de Thmuis cu opusculul său: Despre moartea lui Arie.

   Acelaşi lucru s-a petrecut cu Apologia contra arienilor. Această lucrare, alcătuită mai ales din documente oficiale, a fost publicată cu câţiva ani înainte de căderea lui Liberie şi a lui Osie. Dar Sfântul Atanasie a trebuit să o completeze mult mai târziu cu fapte noi care erau legate de cauza sa. De asemenea, el a făcut în principal să reiasă că Liberie, Osie şi alţii mai degrabă au suferit exil decât să-l condamne pe el. Căderea lor este apoi citată, dar atenuată şi explicată de violenţele la care ei au fost supuşi.

   Aşadar, obiecţiile papiştilor nu pot contrabalansa autoritatea tuturor manuscriselor în care se află cele două lucrări în starea în care au fost editate.

   Sfântul Ilarie de Poitiers (Lib. cont. Constant., § 11) se adresează astfel lui Constanţiu: ,,Tu ai făcut apoi război în Roma; tu ai smuls episcopul de acolo. Nefericitule ! Nu ştiu dacă nu cumva nelegiuirea ta a fost mai mare atunci când l-ai adus înapoi decât atunci când l-ai exilat”. Cum ar fi fost întoarcerea lui Liberie o fărădelege pentru Constanţiu, dacă el nu ar fi pus acolo condiţii inacceptabile ?

   Acelaşi Sfânt Ilarie de Poitiers, în ale sale Fragmente din istoria arianismului, afirmă cu certitudine căderea lui Liberie, îl numeşte apostat şi prevaricator, şi îl loveşte cu o triplă anatemă (Fragment. VI). El dă epistole în care Liberie dovedeşte singur că el i-a făcut lui Constanţiu concesiile pe care acesta i le-a cerut.

   S-a pretins că epistolele editate printre Fragmentele sale de Sfântul Ilarie ca fiind ale lui Liberie nu sunt autentice. Ce dovezi au fost date în această privinţă ? Sozomen, se spune, afirmă că arienii l-au defăimat pe Liberie (Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 15), dar, în acelaşi loc, Sozomen admite că Liberie a făcut concesii partidei ariene. Această mărturie nu dovedeşte aşadar absolut nimic împotriva autenticităţii epistolelor. Potrivit acestui istoric, calomniile arienilor nu ţinteau decât un sens prea extins dat de ei concesiilor lui Liberie. Or epistolele în cauză nu precizează decât aceste concesii, fără a lua în discuţie exagerările arienilor.

   Este posibil ca arienii să-i fi atribuit lui Liberie scrisori false, aşa cum papiştii au atribuit scrisori şi decretale false lui Liberie însuşi şi altor papi, dar nu rezultă că cele care sunt citate în Fragmentele Sfântului Ilarie se află printre acestea.

   S-a vrut găsirea de dovezi intrinseci ale falsităţii în stilul şi maniera în care sunt expuse lucrurile în aceste epistole; cu toate acestea nu s-a putut întâlni în ele nici un anacronism, nici o eroare de fapt. Se ştie cum s-a abuzat de observaţii privind stilul pentru sau împotriva unei teze. În ce ne priveşte, nouă ni se pare că scrisoarea lui Liberie către Constanţiu, recunoscută ca autentică de întreaga lume, este exact în acelaşi stil cu cele pe care s-ar fi vrut să le respingem ca apocrife. Mai mult, toate pasajele care au ajuns până la noi din Fragmentele Sfântului Ilarie au fost foarte maltratate de copişti, dar ele nu au fost totuşi falsificate, aşa cum se găseşte dovada în multe din aceste pasaje, publicate de alţi autori.

   Celelalte observaţii făcute contra acestor epistole nu merită nici o atenţie. Iată de ce noi am acceptat aceste epistole ca autentice. Înaintea noastră, numeroşi erudiţi au admis această autenticitate.

   Căderea lui Liberie a fost înregistrată de Sfântul Ieronim drept un fapt foarte cunoscut în vremea sa. ,,Liberie, zice el în a sa Cronică (ad ann. 354), învins prin neplăcerea exilului, a reintrat în Roma ca un biruitor, după ce a subscris la răutatea eretică”.

   În alt loc (De vir. illustr., c. 97), el afirmă, potrivit epistolelor lui Liberie, că Fortunaţian, episcop de Aquileea, a fost primul care i-a solicitat lui Liberie să subscrie la erezie şi el l-a convins de aceasta.

   Ieronim spune că Liberie a intrat în Roma ca un biruitor, deoarece el a făcut să fie izgonit Felix, concurentul său, şi preoţii care se grupaseră în jurul lui. Deci a fost ca o persecuţie contra adversarilor lui Liberie, ceea ce explică relatarea din Liber Pontificalis et Acta S. Eusebii. Felix nefăcând concesii arianismului, şi Liberie făcând, este posibil şi chiar probabil ca ortodocşii să se fi lipit de Felix după căderea lui Liberie, şi să fi continuat ca adepţi ai lui Felix.

   Este de prisos să mai spunem că istoricii moderni aparţinând papismului neagă în mod categoric căderea lui Liberie. Abatele Darras nu ezită să spună că aşa-zisa cădere a lui Liberie nu este susţinută de nici o mărturie istorică (Istoria generală a Bisericii, tomul IX, p. 562 şi urm.). Vorbind de mărturia lui Sozomen, el susţine că Vasilie de Ancira, Evstatie de Sevasta şi Eleusie de Cizic au suprimat termenul consubstanţial şi vroiau ca Liberie şi ceilalţi episcopi să facă la fel. Dar, adaugă el, Liberie le-a înmânat altă mărturisire de credinţă etc. Iată textul lui Sozomen (Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 15, şi nu c. 13, aşa cum pretinde abatele Darras): Παρασκευαζουσι συναινεσαι ταυτη Λιβεριον, etc.

   Traducerea latină a benedictinilor: ,,Effecerunt ut Liberius … ei formulæ consentirent”. Sozomen afirmă deci cu certitudine că arienii au reuşit să-l facă pe Liberie să semneze formula lor; doar episcopul Romei a avut rezerve în favoarea învăţăturii asemenea în substanţă. Era bun de citat acest nou exemplu de bună credinţă şi ştiinţă a istoricilor papişti. În ce priveşte mărturiile Sfântului Atanasie, dl. Darras nici măcar nu le menţionează. El se mulţumeşte să nege ceea ce nu-i convine.

   [67] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 42.

   [68] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 44.

   [69] Mama lui Constanţiu era fiica lui Maximian.

   [70] Aluzie la sentinţa la moarte pronunţată împotriva Sfântului Atanasie.

   [71] Cel de la Sardica.

   [72] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 45; Phœbad. Aginn., Adv. Arian., c. 23.

   [73] A se vedea Liber Pontificalis et Acta S. Eusebii. În timpul exilului lui Liberie, a fost aşezat pe scaunul său Felix. Felix a fost izgonit din Roma la întoarcerea lui Liberie. El s-ar fi arătat mai ortodox decât rivalul său, după documentele citate mai sus (Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 15; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 17).

   [74] Liberie, Epist. ad Episcop. Orient.; ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 5 şi 6; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 15 (A se vedeanota 66 aici, în acest doc).

   [75] A se vedea Liber Pontificalis et Acta S. Eusebii; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 15; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 17.

   [76] Potrivit Sfântului Ilarie de Poitiers (Fragment. VI, § 7), aceşti episcopi erau: Narcis, Teodor, Vasilie, Eudoxie, Demofil, Cecropie, Silvan, Ursachie, Valens, Evagrie, Irenie, Exuperantie, Terenţian, Vasus, Gaudentie, Macedonie, Martus, Acticus, Iuliu, Surinus, Simplicie, Junior. Ei erau toţi eretici, după Sfântul Ilarie.

   [77] Ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 8.

   [78] Noi am citat anterior documentul care dovedeşte că Liberie spunea adevărul.

   [79] Ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VI, § 10 şi 11.

   [80] Phœbad. Aginn., Adv. Arian., c. 1.

   [81] Phœbad. Aginn., Adv. Arian., c. 23.

   [82] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 2. Nu se cunoaşte în ce loc s-au adunat ei.

   [83] Noi vom vorbi în altă parte cu mai multe amănunte despre lucrările lui Ilarie şi ale lui Febadie.

   [84] A se vedea Filostorg, Hist. Eccl. Epitom., cartea a VIII-a, c. 18; Teodoret, Hæres. Fabul., cartea a IV-a, c. 3; Sfântul Epifanie, Hæres., 76; Fabric., Bibliotheca græca.

   Analizând lucrările Părinţilor Bisericii, şi mai ales pe cele ale Sfântului Vasilie de Cezareea şi Sfântului Grigorie de Nyssa, noi vom avea ocazia de a expune învăţăturile lui Eunomie şi respingerea lor.

   [85] Aceasta se numeşte prima formulă de la Sirmium; a se vedea Sfântul Atanasie, De Synod., § 27; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 38.

   [86] Era cunoscută sub titlul de cea de-a doua formulă de la Sirmium. A se vedea Sfântul Atanasie, De Synod., § 28; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., c. 11; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 30.

   [87] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 37; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 12, 13; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 25; Sfântul Epifanie, Hæres., 73; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod..

   [88] Ea este cunoscută sub titlul de cea de-a treia formulă de la Sirmium.

   [89] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 37. Socrate, exprimându-se astfel, face aluzie la evenimentele care vor urma adevăratului Sinod de la Rimini.

   [90] Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 41; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 17.

   [91] Epist. Const., ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VII, § 1.

   [92] Socrate, loc. cit.. Această remarcă a lui Socrate dovedeşte că nu cea de-a treia formulă de la Sirmium a fost cea semnată de Osie şi Liberie, ci cea de-a doua, aşa cum am spus noi, cea care fusese redactată la începutul anului 358, epoca întoarcerii lui Liberie la Roma.

   Formula, dată aici de Socrate, a fost de asemenea copiată de Sfântul Atanasie, De Synod., § 8.

   [93] N.tr.: Potrivit Ioan 14, 16 şi următoarele.

   [94] Socrate, loc. cit.; Sfântul Atanasie, De Synod., § 8 şi 9.

   [95] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VII, § 4.

   [96] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VII, § 4; Sfântul Atanasie, De Synod., § 11.

   [97] Sfântul Atanasie, De Synod., § 11.

   [98] Această epistolă este citată de Socrate (loc. cit.); de Sfântul Atanasie, De Synod., § 10; de Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VIII; de Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 15; de Socrate (loc. cit.); de Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 18. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 107-109.

   [99] Este vorba aici de Constantin cel tânăr, fratele lui Constanţiu, care a participat la Sinodul de la Milan menţionat în acest loc.

   [100] N.tr.: Autorul vorbeşte de Germinie, Avxentie şi Caius.

   [101] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c.15.

   [102] Vom vedea mai încolo cu ce dovadă susţinem această probabilitate.

   [103] Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 11.

   [104] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 16; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 37; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 19; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 43, 44.

   [105] Socrate (Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 37) confundă cel de-al doilea exil al lui Liberie cu primul pe care nu-l cunoştea. Sozomen vorbeşte de primul exil al episcopului Romei (Ibid., cartea a IV-a, c. 11), de căderea sa (Ibid., c. 15), în sfârşit de cel de-al doilea exil al său (Ibid., c. 19). Istoricii şi învăţaţii nu au acordat suficientă atenţie acestor relatări diverse ale lui Sozomen care părea să fi fost foarte cunoscător în ce privea Biserica Romană, şi ei nu au admis decât un exil al lui Liberie. În opinia noastră, relatarea lui Sozomen merită cea mai mare atenţie. Ea demonstrează că Liberie a reparat slăbiciunile sale; iată de ce el merita să treacă drept sfânt, chiar în Răsărit. Pocăinţa sa aproape a făcut să fie uitată greşeala sa, şi se înţelege cum Ruffin a afirmat că nu ştia câtuşi de puţin dacă Liberie şi-a datorat întoarcerea la Roma concesiilor sale, sau intervenţiei poporului roman (Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, c. 26). Acest istoric omitea de asemenea ce se întâmplase la Rimini (Ibid., c. 21).

   [106] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 37; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 19.

   [107] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. VIII, § 5, 6, 7; Fragment. IX, § 1, 2, 3.

   [108] Sfântul Atanasie, De Synod., § 12.

   [109] Sfântul Ilarie de Poitiers, Cont. Constant., cartea a II-a, § 12; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 45.

   [110] Comparând cifra dată de Sfântul Atanasie cu aceste indicaţii ale Sfântului Ilarie, se poate conchide că ortodocşii egipteni erau, la Seleucia, în număr de 36.

   [111] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 39; acest istoric nu socoteşte decât 150 episcopi prezenţi la această adunare. Sozomen (Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 22) numără 160, ca Sfântul Atanasie.

   [112] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 40.

   [113] Sozomen (Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 22) spune că Macedonie de Constantinopol şi Vasilie de Ancira au sosit la Seleucia pentru această sesiune.

   [114] ομοουσιος ... ομοιουσιος ... το ανομοιον. Din acest ultim cuvânt s-a făcut termenul anomeeni pentru a-i desemna pe acachienii sau arienii propriu-zişi.

   [115] Noi am dat mai sus, după Sfântul Atanasie, numele episcopilor care au fost atunci fie depuşi, fie excomunicaţi.

   [116] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 20.

   [117] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 41; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 23.

   [118] Iată cele pe care le indică Socrate: Simbolul de la Niceea, cele două formule ale Sinodului Sfinţirii din Antiohia; o a treia din Antiohia prezentată lui Constantin cel Tânăr de Narcis, în Galia; cea care a fost trimisă de Eudoxie în Italia; cele trei de la Sirmium; cea a acachienilor din Seleucia; în sfârşit cea din Constantinopol care era cea de-a treia de la Sirmium cu modificări.

   [119] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 42.

   [120] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. X.

   [121] Sfântul Atanasie, Apolog. de fug., § 3.

[122] Ibid., § 4.

   [123] Ibid., § 5.

   [124] Ibid., § 6, 7.

   [125] Ibid., § 8.

   [126] Sfântul Ilarie de Poitiers, Epist. ad Constant., cartea a II-a, § 2 şi urm.

   [127] Sfântul Ilarie de Poitiers, Cont. Constant.

   [128] Sulpit. Sev., Vita Martini, § 6.

   [129] Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 45.

   [130] Ieronim, Adv. Lucifer.

   [131] Lucif. Caralit., lib. ad Constant. de Regib. apostat.

   [132] Lucif. Caralit., pro S. Athan. ad. Constant., cartea I.

   [133] N.tr.: Potrivit I Împăraţi 16, 2.

   [134] Lucif. Caralit., pro S. Athan. ad. Constant., cartea a II-a.

   [135] Ioan 8, 44.

   [136] Lucif. Caralit., De non parcendo in Deum delinquentibus, ad Constant..

   [137] Florent. ad Lucif. et Lucif. ad Florent., Epist. Inter. op. Lucifer.

   [138] Lucif., De non parcendo.

   [139] Lucif. Caralit., Moriendum esse pro Dei Filio, ad Constant.

   [140] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. XI, § 1 la 4.

   [141] Adică, delegaţii la Sinodul de la Rimini.

   [142] Epist. Euseb. ad Greg. ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. XI, § 5.

   [143] Epist. Lib. ad Episcop. Ital. ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. XII, § 1-2.

   [144] Epist. Germin. et Valent. ap. Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. XIII, XIV, XV.