ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 

 

Reflecţii la sfârşitul Istoriei Bisericeşti Universale

§. 230. Rezultatul dezvoltării de până acum a Bisericii creştine în general. Ochire în trecut şi spre viitor

Urmărind dezvoltarea Bisericii creştine de la întemeierea ei până în prezent, se impune la sfârşit întrebarea: care este rezultatul acestei dezvoltări în întregul ei ? Este oare Biserica creştină pe cale de progres sau nu, respectiv de ţelul, care i s-a însemnat şi pe care trebuie a-l atinge ? Şi ce putem aştepta de la ea în viitor ?

Ţelul însemnat Bisericii şi chemarea ei, din punct de vedere intern, invizibil, adică respectiv de viaţa cea veşnică, s-au arătat în cuvintele lui Hristos: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin mine (Ioan 14, 6) şi respectiv de viaţa aceasta vremelnică ţelul şi chemarea Bisericii tot din punct de vedere intern s-a arătat în cuvintele: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi eu vă voi odihni pre voi; luaţi jugul meu preste voi şi vă învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla linişte sufletelor voastre; că jugul meu este bun şi sarcina mea uşoară (Matei 11, 28-30); iar din punct de vedere extern, vizibil, ţelul şi chemarea Bisericii s-au arătat prin cuvintele lui Hristos către apostoli: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă şi iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 19-20), precum şi prin profeţia lui: Se va propovădui această evanghelie a împărăţiei în toată lumea, întru mărturie lor, la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul (Matei 24, 14).

Prin urmare religia creştină are chemarea de a fi religia mântuirii pentru fiecare om şi a deveni treptat un apanagiu al omenirii întregi; deci când toate popoarele vor intra în sânul Bisericii, atunci, după făgăduinţă (Romani 11, 25-29), se va împăca cu Biserica creştină şi iudaismul, care fu chemat a intra în sânul ei mai înainte de toate celelalte popoare, dar povăţuitorii lui şi poporul în masă au respins chemarea şi au intrat în opoziţie durabilă cu creştinismul.

Însă dacă religia creştină are problema şi destinaţia de a fi un apanagiu al omenirii întregi, precum şi religia mântuirii pentru ea, atunci trebuie să cercetăm, ce progres a făcut Biserica creştină în a rezolva această problemă şi în a atinge această destinaţie, respectiv în ce întindere s-a răspândit ea ?

Biserica creştină, tinzând a-şi împlini chemarea de a se răspândi în omenire, după ce a obţinut în Răsărit şi Apus rezultate uimitoare, a suferit apoi la Răsărit pierderi imense şi a fost împiedicată durabil a le repara din cauza mahomedanismului, ivit la începutul secolului VII, o formă retrogradă, searbădă, eclectică din iudaism şi creştinism, ce se pretinde a fi restabilirea iudaismului şi a creştinismului originar şi mai târziu şi-a închipuit chiar că este cu mult mai superior decât ambele religiuni în forma lor istorică; mahomedanismul făcu din fanatism, fatalism şi senzualitate, rezorturile sale, orbi massele populare şi pe cei slabi în credinţă cu succesele sale în războaie, menţinu puterea lui prin violenţă feroce şi roadele ei, cum a şi întemeiat-o şi ştiu a profita de situaţia anormală, în care se afla Biserica de Răsărit la ivirea lui şi mai târziu.

Din această cauză Biserica creştină, după ce pierdu partea ei mai mare, care era Răsăritul, pentru expansiunea ei viitoare se îndreptă provizor numai spre Apus, mai întâi în Europa şi de aici progresând treptat s-a întins şi în America şi în Australia cu insulele ei (numită Australia şi Oceania sau Australia şi Polinezia), iar ceva mai puţin s-a întins chiar pe teritorii din Asia şi Africa, unde nu erau mahomedani, convertind până astăzi 1/3 din întreaga omenire.

Astfel, dacă ne vom ţinea de datele statistice de la sfârşitul anului 1900, în Europa din peste 388 milioane locuitori, mai sunt încă păgâni numai vreo 370.000, calmuchi, voliachi şi samoiezi în Rusia; aproape 8 milioane sunt mahomedani, adică o parte mare (3.551.000) tătari şi calmuchi în Rusia, o parte ceva mai mică (3.100.000) turci, tătari, cerchezi, albanezi şi bulgari în Turcia, un număr mai mic (643.000) turci şi bulgari în Bulgaria, şi tătari (50.000) în România, precum şi sârbi (550.000) în Bosnia şi Hercegovina; 8 milioane sunt iudei mozaici, anume mai mult de jumătate (5.044.000) în Rusia, mai puţin de jumătate (2.076.000) mai ales în Austro-Ungaria, (608.000) în Germania şi (267.000) în România, iară restul locuitorilor Europei, adică la 372.000.000 sunt creştini.

Locuitorii Americii, în număr de aproape 142 milioane sunt creştini, excepţie aproape 1 ½ milion de indieni păgâni, care sunt între popoarele din stare naturală, ½ milion negri păgâni, care sunt pe o treaptă şi mai inferioară şi 1 ½ milion iudei mozaici. Tot aşa, din peste 6 milioane locuitori ai Australiei şi Oceaniei, peste 4 ½ milioane sunt creştini şi peste 1 ½ milion păgâni, pe o treaptă inferioară de religie. Dar de altă parte în Asia, din aproape 840 milioane locuitori numai 28 milioane sunt creştini şi ½ milion iudei mozaici, iară ceilalţi se repartizează astfel: 124 milioane mahomedani în Asia de Vest şi cea centrală, precum şi în cea orientală şi meridională, apoi circa 690 milioane păgâni în Asia întreagă, afară de partea ei occidentală; dintre aceste 690 milioane locuitori păgâni, aproape 435 milioane sunt buddhişti şi adepţi ai religiei naţionale a chinezilor şi japonezilor în Asia orientală şi pe o treaptă superioară de religie păgână, ca 210 milioane sunt brahmani indieni sau hinduşi, tot pe o treaptă mai superioară de religie în Asia meridională şi aproximativ 40 milioane sunt păgâni de alte specii, cei mai mulţi pe trepte inferioare de religie, adică închinători ai naturii, mai ales în Asia meridională, precum şi populaţii dedate la şamanism, adică la un cult mai inferior al spiritelor, mai ales în Asia septentrională.

De asemenea în Africa dintre cele circa 180 milioane locuitori numai ca 6 milioane sunt creştini şi ca 1/3 milion iudei mozaici, pe când vreo 68 milioane din partea septentrională a continentului sunt mahomedani şi aproape 106 milioane în partea meridională a lui sunt păgâni pe trepte inferioare de religie şi notabil cei mai mulţi sunt închinători ai naturii, dedaţi la fetişism, adică se închină la diferite obiecte din natură, crezându-le însufleţite.

Prin urmare din populaţia totală de pe suprafaţa globului, ce după date statistice de la sfârşitul anului 1900 este în număr de circa 1558 milioane, au primit şi au păstrat religia creştină până acum numai 548 milioane, adică numai ceva mai mult de 1/3, faţă de care sunt încă 200 milioane, după alţii 547 milioane mahomedani şi 800 milioane păgâni, osebit de 10 ½ milioane iudei mozaici, aşa că populaţia păgână reprezintă încă mai mult de jumătate din populaţia totală de pe glob, iar cea mahomedană echivalează cu mult mai mult de 1/3 şi poate chiar mai aproape de ½ din populaţia creştină.

Aşadar Biserica creştină are încă un câmp întins de lucru pentru chemarea ei misionară.

Dar cea a treia parte din populaţia de pe glob, pe care Biserica creştină a convertit-o la religia creştină, este tocmai partea din omenire, ce domină restul acesteia prin inteligenţă, civilizaţie şi din ce în ce mai mult chiar prin autoritate politică. Deci ar fi o consecinţă cu totul naturală, că Biserica creştină, precum a convertit Europa şi prin ea America şi Australia cu Oceania, tot astfel odată, deşi nu chiar în scurt timp, să ajungă iarăşi a înainta puternic şi în sfârşit a ieşi victorioasă şi în părţile unde a făcut primele ei cuceriri, adică în Asia şi Africa, de unde au respins-o mai târziu mahomedanii; ea va ajunge la acest sfârşit prin alte forţe şi din alte puncte de atac, decât cele de la început, adică prin popoarele moderne ale Europei, cu influenţa lor, ce creşte continuu în acele continente şi prin stabilimentele misionare, ce a înfiinţat acolo în timpul modern şi le înmulţeşte din zi în zi, stabilimente ce chiar până acum au ajuns la rezultate prospere, ce-i drept, încet, însă netăgăduit.

Iudaismul în massă a rămas şi până astăzi în opoziţie cu Biserica creştină cu toată propaganda ce aceasta a făcut la el în toate timpurile, deşi membri singulari ai lui şi grupe mai mici din el au trecut în toate timpurile la religia creştină; astfel până acum s-a împlinit numai partea negativă a făgăduinţei, că ,,în sfârşit iudaismul se va împăca cu creştinismul”; dar împrejurarea că iudaismul din originea lui chiar este un semicreştinism, că Sfânta Scriptură a lui întreagă formează partea întâi şi cea cu mult mai întinsă a Sfintei Scripturi creştine, şi că cu toată opoziţia mai mult sau mai puţin manifestată din ambele tabere, iudaismul are în comun cu creştinismul ţări, limbă, cultură: această împrejurare, chiar după prevederea omului, nu exclude speranţa că într-un viitor mai depărtat iudaismul tot se va împăca în sfârşit cu creştinismul.

Partea omenirii, ce a primit religia creştină, nu s-a dezvoltat pretutindenea deopotrivă în credinţă, viaţă, cult, organizaţie şi cârmuire bisericească, ci după deosebitele individe, popoare, împrejurări şi timpuri; ea nici n-a progresat continuu şi fără întreruperi, ci pe unele locuri mai degrab şi mai puternic, pe aiurea altfel, pe unele locuri uniform şi integral, pe aiurea variat şi pe aiurea anormal, deşi nu de tot sterp şi nevalabil divizat, pe unele locuri normal, deşi nu de tot nealterat, servind când o parte a problemei sale, când alta, acum fiind în înflorire satisfăcătoare, apoi decăzând regretabil şi în acest din urmă caz pe unele locuri reculegându-se din nou, pe aiurea stingându-se în sfârşit cu totul; dar în totalitatea ei mai mare şi în rezultatul final această parte a omenirii totdeauna progresând adică rezolvind din ce în ce mai mult problema ei întreagă şi împlinind cuvântul lui Hristos, care zice despre Sine, ca Cel ce poartă şi întrupează în Sine creştinismul: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu lucrătorul este; toată mlădiţa ce nu aduce roadă întru mine, o scoate pre ea şi toată care aduce roadă, o curăţă pre ea, ca mai multă roadă să aducă (Ioan 15, 1-2).

Dar Biserica creştină nu numai nu s-a dezvoltat uniform şi neîntrerupt în interiorul său, ci n-a fost scutită nici de diferenţe şi controverse. Ea a curmat cu timpul multe diferenţe şi controverse, ce s-au ivit în sânul ei în cursul timpului, dar multe s-au menţinut până azi, deşi există de mai mult sau chiar de foarte mult timp, multe s-au ivit încă şi în timpul recent şi au produs sciziunea actuală a Bisericii creştine în mai multe Biserici principale şi în foarte multe şi de ce merge tot mai multe secte secundare; fiecare dintre acestea pretinde că numai ea este Biserica cea adevărată, iară pe celelalte le condamnă şi le combate.

Bisericile răsăritene heterodoxe, cea nestoriană şi cele monofizite, care s-au separat de tulpina Bisericii Universale în secolul V, acum toate împreună în număr de vreo 6 milioane membri, sau numai de 4 după alţii, ce priveşte întinderea şi vitalitatea lor sunt mai mult ruine; ele chiar nu ţin aşa mult la cauza separării lor, însă totuşi, după o înstrăinare de aproape 15 secole, nu caută nici până acum a se alipi de tulpina lor naturală. Dar apoi şi tulpina s-a dezbinat şi a rămas aşa. Biserica de Apus, de asemenea s-a depărtat de la secolul V din ce în ce de sora ei din Răsărit, ce priveşte dogma, cultul, organizaţia şi disciplina; ea începu a declara că căpetenia Bisericii pusă de Hristos Însuşi este arhipăstorul ei suprem cel particular, episcopul sau papa de la Roma, interpretând în sens necunoscut până atunci primatul său onorific între episcopi şi pe cel al Apostolului Petru, pretinsul său predecesor.

Ea susţinu unanim pe acest arhipăstor al ei în aspiraţia lui de a avea dominaţiune şi asupra Bisericii surori, ce ajunse în o situaţie din ce în ce mai nefavorabilă; în sfârşit, după controverse mai îndelungate, la 1054 s-a separat de aceasta, fiindcă aceasta se opunea la inovaţiile ei precum şi de a recunoaşte pe arhipăstorul ei suprem ca căpetenie a Bisericii întregi, pusă de Hristos şi de a se supune ei; de atunci Biserica de Apus se numeşte pe sine singură Biserică Catolică, iară pe Biserica sora ei, ce menţine fidel vechea tradiţie catolică sau ortodoxia, o numeşte Biserica schismatică, din punctul ei de vedere unilateral şi acuzator pe nedrept; fiind în o situaţie cu mult mai favorabilă, ea tinde continuu a supune Biserica de Răsărit sau măcar părţi din aceasta căpeteniei supreme a ei şi deci ei însăşi, sau a o uni cu sine, cum este termenul tehnic, iar unde se poate, a o asimila deplin cu sine sau a o latiniza.

Totuşi, din cauza inovaţiilor şi din cauză că papa tot îşi întindea dominaţia, în sfârşit în secolul XVI ea însăşi s-a dezbinat în o Biserică Romano-Catolică, ce menţinu organizaţia ei în fiinţă, având azi un număr de vreo 256 milioane membri şi în o Biserică creştină protestantă, care lepăda odată cu papalitatea mai mult sau mai puţin radical întreaga tradiţie a Bisericii; creştinătatea protestantă s-a divizat apoi în mai multe Biserici principale şi în foarte multe Biserici secundare, sau secte, având în prezent vreo 169 milioane membri. Protestanţii însă ca şi romano-catolicii au considerat şi consideră Biserica de Răsărit ca pe un teren de cucerire, căci ea, din cauza împrejurărilor interne nefavorabile, este mai puţin capabilă de a se apăra. Dintre protestanţi numai Biserica Anglicană, cu ierarhie episcopală şi cu vreo 30 milioane credincioşi caută a se apropia din nou frăţeşte de Biserica Ortodoxă, tot aşa dintre apusenii catolici numai mica Biserică a vechilor catolici, cu vreo 150.000-200.000 credincioşi, ce s-a despărţit de papa din cauză că el a ridicat în dogmă la 1870 pretenţiile lui de infailibilitate.

Dar Biserica Ortodoxă, care pierduse partea cea mare a credincioşilor săi prin cumplitul fanatism al mahomedanilor, căci altfel ar avea astăzi poate cei mai mulţi credincioşi dintre toate Bisericile, mai pierdu apoi, slăbită cum era, din cauza politicii de cucerire a Bisericii de la Roma, mai întâi câteva milioane de credincioşi, greci, albanezi, sârbi, bulgari şi români, care în cursul secolelor, cedând presiunii politice s-au latinizat complet, apoi de la sfârşitul secolului XVI ea pierdu precum provizor un număr de credincioşi mai mare, ruteni de naţionalitate, care fiind sub dominaţiunea Poloniei s-au decis la unire, dar mai târziu, sub dominaţiunea Rusiei, au revenit: tot aşa durabil aproape 5 ½ milioane credincioşi, câştigaţi pentru unire prin zelul unionistic al Poloniei şi Austriei, cea mai mare parte ruteni trecuţi de sub Polonia la Austria, dar şi ruteni din nordul Ungariei şi români din Transilvania şi Ungaria, care fură uniţi cu Biserica Romano-Catolică, cum pierduse mai înainte pe cele câteva milioane de credincioşi, care, cum am amintit, s-au latinizat.

Biserica Romano-Catolică numeşte pe uniţii cei mai de sus, ca şi pe uniţii cei câştigaţi de la Bisericile heterodoxe din Răsărit, în număr de peste ½ milion: pe toţi aceştia îi numeşte în mod necorect şi unilateral ,,catolici orientali” pur şi simplu, nu însă, cum ar fi drept ,,romano-catolici de rit oriental”; de altă parte Biserica Ortodoxă suferi o slăbire din cauza aşa-zisului rascol, ce izbucni în sânul Bisericii Ortodoxe din Rusia deocamdată numai pentru diferenţe în textul cărţilor de ritual şi în ceremoniile liturgice, iar apoi se ramifică în partizi multe şi unele din ele chiar de tot extreme, care după unii numără peste 10 milioane de partizani, deşi după recensămintele din Rusia de la 1897 şi 1909 ei erau în 1897 numai 2.205.000 şi în 1909 numai 2.817.000 afară de vreo 120.000, care sunt în alte ţări; în timpul recent Biserica Ortodoxă mai are încă a răpune, pe lângă oarecare mici opoziţii ale unor eretici locali, şi dezbinări ivite din controverse naţionaliste, în care intra mai ales de la 1872 schisma bulgaro-greacă. Totuşi ea încă tot numără 112 milioane.

Astfel în sânul Bisericii creştine de astăzi se disting ca părţi opuse mai ales Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică şi Biserica protestantă; dintre acestea, cele două dintâi există de 8 ½ secole, iar a treia de 4; cele două dintâi reprezintă fiecare o Biserică, iar cea din urmă, trei Biserici principale sau ,,Biserici” simplu, şi un număr mare de Biserici secundare mai mari şi mai mici sau ,,secte”. Biserica Romano-Catolică cuprinde mai jumătate din întreaga creştinătate, iară din restul acesteia mai mult de jumătate, anume 3/5 ţine de Biserica protestantă şi 2/5 de Biserica Ortodoxă. Biserica Romano-Catolică şi cea protestantă, excepţie cele 5 ¾ milioane de creştini răsăriteni uniţi cu Roma, compun creştinătatea de Apus, iară credincioşii Bisericii Ortodoxe formează creştinătatea de Răsărit; de aceasta se mai ţin şi creştinii uniţi în număr de 5 ¾ milioane, despre care am amintit, şi vreo 6 milioane sau poate numai 4 de heterodocşi răsăriteni, adică nestorieni şi monofiziţi, precum şi rascolul amintit mai sus, adică separatiştii cunoscuţi sub numele de rascolnici sau schismatici, care se despărţesc în foarte multe partizi mai mari şi mai mici.

Creştinătatea de Apus, care la început s-a dezvoltat şi răspândit sub înrâurirea celei de Răsărit, iar apoi din ce în ce mai independent şi în curând cu totul independent, însă din capul locului cu vitalitate, fiind în împrejurări externe cu mult mai favorabile, reprezintă acum: romano-catolici şi protestanţi aproape 4/5 din întreaga lume creştină, iară cea de Răsărit reprezintă în timpul prezent ceva mai mult de 1/5, căci ea, după un scurt timp de înflorire şi după decăderea şi diviziunile ei multiple, avu a suferi pierderi imense din partea mahomedanilor, care i-au răpit milioane peste milioane de suflete, i-au pus atâtea piedici în mersul ei de dezvoltare şi în răspândirea ei, precum şi din partea romano-catolicismului, care prin uneltirile lui de latinizare şi unire i-a răpit milioane de credincioşi; o parte din ea abia în timpul mai nou, iar o parte chiar în timpul cel mai nou a început a se ridica din decadenţa ei seculară şi a făcut aceasta nu fără impuls de la Apus.

Această dezbinare atât de complexă a Bisericii creştine, toţi recunosc că nu este cea voită de Fundatorul ei, căci după voia Lui Biserica creştină are a fi unică şi despre timpul, în care ea va ajunge desăvârşită, s-a dat făgăduinţa că va fi o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16). Dar chiar în starea ei de dezbinare Biserica creştină tot lucrează pentru a rezolva problema ei şi a ajunge la desăvârşire, de altă parte şi dezbinarea ei, oricât ea în sine este un rău, contribuie la progres, în virtutea legii universale, după care chiar răul este dirijat a servi binelui.

Fiecare Biserică trebuie să se aplece a cerceta şi a expune solid şi multilateral punctele doctrinei controversate între ea şi alte Biserici, totodată şi un mare număr de chestiuni dogmatice necontroversate, dar în conexiune cu cele controversate; această activitate este de folos spre a cunoaşte în adâncime, complet şi clar religia creştină. Necesitatea, ce fiecare din Bisericile care se exclud una pe alta simţeşte de a demonstra că ea este cea adevărată şi de a se afirma contra celorlalte, are o influenţă favorabilă asupra dezvoltării sale, căci fiecare trebuie a-şi da silinţa, ca religia creştină să fie practicată în ea mai perfect decât în celelalte. În virtutea particularităţii sale o Biserică dezvoltă anumite părţi ale vieţii şi chemării creştine mai pronunţat decât alta. Iară grija de a persista în lupta dintre Biserici, face că fiecare Biserică se sileşte a-şi apropia şi ceea ce observa că chiar din punctul ei de vedere este un progres în celelalte Biserici.

De altfel dacă facem abstracţie de oarecari indivizi sau de cercuri mici, care şi-au schimbat confesiunea, apoi de cucerirea câtorva milioane sub numele de uniţi, ce Biserica Romano-Catolică favorizată de împrejurări externe a făcut pe teritoriul Bisericii de Răsărit, iară modificându-se acele împrejurări i-au pierdut parţial afară de cei latinizaţi durabil, aşa că acele cuceriri au de rezultat actual cele vreo 5 ¾ milioane de răsăriteni uniţi cu Biserica de la Roma, cum am spus mai sus, vedem că până acum orice alte încercări de a curma sciziunile bisericeşti, din care unele există încă de mai multe secole, iar altele, cel puţin de câteva secole, n-au avut succes.

În această privinţă pentru cel mai apropiat viitor nu se poate afirma că atari încercări vor avea rezultate mai bune; considerând însă că nici una din taberele care le-au făcut până acum, nu va înceta de a le face şi în viitor şi că anumite împrejurări interne şi externe ale Bisericii au produs sciziunile, este posibil că anumite împrejurări interne şi externe să le poată şi înlătura. Tot aşa, considerând că punctele, în care Bisericile combatante sunt de acord şi pe care le cultivă cu puteri unite, sunt mai capitale şi mai multe decât cele în care ele nu sunt de acord şi în care caută neîncetat a se corecta reciproc, urmează că nu se poate prezice pentru toate timpurile, că nici o prefacere a împrejurărilor interne şi externe ale Bisericii şi nici un progres în cunoaşterea religiei creştine şi în predispoziţia către dânsa nu va curma sciziunile actuale din Biserica creştină. Din contră trebuie să sperăm că fiecare Biserică, lucrând pentru progresul cunoştinţelor creştine şi al vieţii creştine, tinde spre acest scop şi aduce contribuţia ei la împlinirea făgăduinţei va fi o turmă şi un păstor.

Dar în istoria Bisericii creştine este un factor foarte important nu numai slăbiciunea firii omeneşti, ce face ca nimic să nu se dezvolte în istoria omenirii fără diferenţă şi luptă, ci şi acea stare sufletească a omului, în virtutea căreia el, de o parte nu poate trăi fără religie, de altă este aşa de dispus a se revolta contra ei, şi în virtutea căreia, fiind dată o cultură unilaterală şi pervertită, spiritul de revoltă contra religiei devine lesne spirit dominant al timpului. Un astfel de spirit a întâmpinat Biserica creştină chiar în primul timp al existenţei sale în cultura păgânilor de atunci, dar intrând în luptă cu el l-a învins, şi în această luptă nu numai Biserica creştină s-a întărit, ci şi cultura s-a purificat şi a devenit utilă imediat chiar pentru Biserică în ştiinţa şi arta religioasă, precum şi plină de îndemnuri nouă la o dezvoltare ulterioară, ca apoi, după prăbuşirea lumii vechi, a lumii cu cultură greco-romană, acea cultură fiind adoptată de Biserică şi predată de ea popoarelor tinere ale Europei împreună cu religia creştină, acestea să şi-o însuşească şi apoi să progreseze deşi nu fără rătăciri şi întreruperi, totuşi să devină în sfârşit cultura noastră creştinească de azi, care lasă mult în urmă pe cea clasică a păgânilor în întregul ei şi este în general mult mai umană, mai morală şi mai nobilă.

În timpul recent spiritul antireligios şi anticreştin s-au format în sânul culturii creştine şi a crescut chiar unde aceasta este mai dezvoltată. El s-a mărit prin concursul unui complex de porniri unilaterale şi perverse în dezvoltarea culturii creştine, de o parte din care şi Biserica este vinovată. Spiritul anticreştin a devenit dominant în ştiinţă şi artă precum şi în viaţa practică cea privată şi cea publică şi a avut înrâurire parte destructivă, parte modificătoare chiar asupra capacităţii creştinilor de a crede în ştiinţa creştină, la o parte din reprezentanţii ei, mai ales la protestanţi.

Dar chiar această împrejurare constrânge Biserica creştină a opune spiritului anticreştin spiritul creştin în toată strălucirea şi puterea lui mântuitoare, ce a biruit lumea, a opune ştiinţei şi artei anticreştine o ştiinţă şi artă creştină de mai mare valoare, iară vieţii anticreştine o viaţă creştină viguroasă, precum şi a lua mai bine aminte la chemarea sa. De aici depinde necesar un progres intern şi extern al Bisericii creştine şi însăşi ştiinţa şi arta va ajunge mai purificată prin discuţiunile ce reprezentanţii săi anticreştini şi atei vor avea cu colegii lor, care sunt creştini şi cred în Dumnezeu.

Dar cu aceasta nu voim a zice că spiritul anticreştin şi creştinii apostaţi adică depărtaţi de Dumnezeu vor fi cu totul învinşi. Căci credinţa depinde totdeauna nu numai de forţa persuasivă a religiei şi de acţiunea ei, ci şi de voia liberă a omului, iară voinţa are înrâurire şi asupra cunoştinţei. Apoi după cuvântul Dreptului Simeon şi Hristos este pus spre semn, căruia se va zice împotrivă (Luca 2, 34) şi El n-a făgăduit creştinismului un efect, prin care spiritul anticreştin şi apostazia să dispară de pe pământ înainte de sfârşitul lumii. Cu totul din contra, Apostolul Pavel spune că la sfârşitul lumii va fi o mare apostazie, ce se va înălţa mai presus de tot ce este Dumnezeu sau închinăciune de Dumnezeu, se va pune pre sine în Biserica lui Dumnezeu şi se va da pre sine drept Dumnezeu prin toată puterea şi semne şi minuni mincinoase, pentru cei ce n-au voit a primi adevărul (II Tesaloniceni 2, 3-12).

Prin urmare necredinţa ce domneşte azi în o mare parte din sferele culte ale creştinătăţii şi pătrunde în toate clasele sociale, nu se va stinge pentru totdeauna, de se va stinge vreodată şi probabil că nu se va mai stinge chiar de tot; dar religia creştină se va dezvolta cu atât mai riguros şi mai curat între membrii credincioşi ai societăţii şi în tot cazul în cei aduşi din nou la credinţă.

Omenirea modernă de asemenea are tot atâta necesitate de o credinţă tare şi curată, cât avea omenirea din trecut, spre a-şi potoli setea de religie şi de morală, ce-i proprie firii omului şi de aceea trebuie să-şi aibă baza ei în destinaţia veşnică a omului, iar această sete o alină complet numai religia creştină, apoi spre a-şi forma şi conserva o concepţie despre univers, ce ştie că lumea şi omul are o cauză demnă a existenţei sale şi un ţel demn şi rezolvă în mod armonios enigmele din natură, spirit şi istorie, mai departe spre a-şi propune idealurile cele mai înalte şi spre a produce şi nutri simţămintele cele mai nobile şi speranţele cele mai mângâietoare, spre a dirija moralmente şi în cunoştinţă de scopul ei orice aspiraţie şi acţiune, spre a idealiza şi înnobila toate raporturile din viaţă şi din societate, în sfârşit, spre a restrânge egoismul dezmăţat, spre a înfrâna pasiunile şi desfrâul, a înăbuşi orgoliul în cei puternici, avuţi şi lumeşte fericiţi şi spre a mângâia şi odihni pre cei asupriţi, săraci şi nenorociţi.

Da, omenirea modernă nu se poate dispensa de religia creştină acum şi în viitor chiar mai puţin decât omenirea din trecut. Ea are nevoie de religia creştină atât spre a scăpa şi de farmecul teoriilor fără fond şi fără bază ale necredinţei nouă, după care în definitiv orice cugetare mai înaltă, orice simţire şi aspiraţie morală este numai o plăsmuire a fanteziei, o absurditate sau o stare morbidă, cât şi spre a scăpa de tristele consecinţe practice ale acestor teorii, ce distrug orice ordine şi barieră pe toate terenurile vieţii individuale şi sociale, precum nu mai puţin şi spre a rezolva oarecari chestiuni urgente ale timpului.

Morala creştină a cărei veritate şi necesitate n-are nevoie de demonstraţie, chiar ea singură arată limpede că religia creştină este de o importanţă absolută pentru mântuirea şi civilizarea omenirii. Căci această morală, fără de îndoială adevărată şi fără de îndoială necesară, devine îndată iluzorie, dacă este smulsă de pe terenul credinţei în Dumnezeu, cea din Vechiul şi Noul Testament; de aceea ateismul distruge inevitabil morala creştină, chiar dacă el, câtă vreme menţine încă o morală şi câtă vreme aceasta merită a se numi astfel, nu voieşte a admite şi chiar în parte ignoră, iar în parte neagă cu ştiinţă, că morala lui este împrumutată din creştinism sau iudaism.

Precum ideile moderne cele adevărate despre drepturile omului, despre libertatea, egalitatea şi fraternitatea tuturor oamenilor, pe care Revoluţia numai le-a pervertit şi desfiinţarea sclaviei în secolul XIX în toată lumea creştină, precum toate acestea nu sunt decât fructe mature ale concepţiei creştine despre univers şi ale civilizaţiei creştine, astfel şi acum preceptul creştin al dragostei către toţi oamenii ar trebui numai meditat mai profund, a nu fi rostit numai din gură, ci a fi şi practicat efectiv în viaţă, pentru ca relaţiile noastre reciproce cele confesionale, sociale, politice, naţionale şi internaţionale să aibă o formă neasemănat mai amicală şi să fie satisfăcătoare pentru toţi sau pentru ca răul, ce se află în chestia socială să devină aşa de atenuat, cât este cu putinţă pentru om.

Ce priveşte în particular acest din urmă rău, Biserica creştină, în acţiunea ei de caritate socială, numită şi misiune internă, iară la protestanţi diaconie, ca în Biserica primitivă, pe unde ea, Biserica, este viguroasă, lucrează încă demult, cu mijloacele ce-i sunt proprii şi în timpul recent cu zel şi mai mare, spre a-l atenua, ea arată şi prin aceasta, cât de multe forţe pentru mântuire poartă în sânul ei pentru toate timpurile şi pentru toate raporturile din omenire.

Ce-i drept unii reprezentanţi ai Bisericii au comis în numele ei şi multe păcate faţă de binele omenirii şi poate comit încă şi acum şi vor comite şi în viitor; însă Biserica creştină nu este deloc părtaşă la acestea; din contră, ea în virtutea vitalităţii sale inepuizabile de viaţă şi de mântuire, la fiecare dată a respins în sfârşit atari anomalii din procesul natural al mântuirii şi ele însele sunt numai erupţii ale unei stări antireligioase, latente şi parţial chiar inconştiente a minţii şi inimii reprezentanţilor săi, care sunt şi ei oameni încă nu scutiţi de eroare şi de păcat. Hristos grăieşte către cei căzuţi în astfel de rătăcire fără vreo răutate: Nu ştiţi al cărui duh sunteţi, că Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 55-56), iară pe cei ce s-au făcut vinovaţi nu din o simplă eroare îi ameninţă cu această sentinţă pentru ziua judecăţii: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu cu numele tău am proorocit şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor că niciodată nu v-am ştiut pre voi, depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea ! (Matei 7, 22-23).

Dară ca Biserica creştină să corespundă problemei sale în totul şi deplin, aceasta nu depinde numai de ea şi de reprezentanţii săi, ci şi de împrejurările externe în care ea vieţuieşte şi lucrează. Nu este vina sau meritul numai a diverselor Biserici, dacă unele din ele, în dezvoltarea lor au rămas mult înapoi şi parte din ele chiar au regresat, ca cele din Răsărit, iară altele au progresat mult ca cele din Apus. Împrejurările externe contribuie mult la aceasta. Şi mai întâi contribuie statele, pe lângă gradul de civilizaţie a popoarelor lor, pe teritoriul cărora se află Bisericile şi sub scutul cărora se dezvoltă ele.

Biserica, ce-i drept, din timpurile cele mai vechi a dovedit, că este nebiruită de persecuţiile şi împilările unui stat, ostil ei, pretutindenea unde ea avea vitalitate internă, adică fermitatea, căldura şi activitatea practică a credinţei, nădejdii şi dragostei căpeteniilor şi membrilor săi; ea a fost învinsă numai în părţile, unde avea slăbiciune internă; apoi cea cu vitalitate internă totdeauna ieşea consolidată din persecuţiile şi vexaţiunile, pe care le suporta de la stat; acestea se răzbunau pe stat însuşi. Dar o activitate prosperă în toate privirile, cu avânt, înflorire, fecunzime se poate desfăşura numai în pace; de aceea şi Biserica poate dezvolta o asemenea activitate numai când statul, convins că activitatea ei este şi în profitul său, face a se acorda Bisericii scut şi încurajare din partea lui în un mod compatibil cu împlinirea chemării sale şi deplin corespunzător cu raportul firesc dintre stat şi Biserică, precum şi cu porunca în concordanţă cu aceasta: Daţi cele ce sunt ale cezarului, cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu (Matei 22, 21).

În general, în timpurile vechi ale Bisericii creştine statul păgân a persecutat şi oprimat Biserica, tot aşa mai târziu şi statul mahomedan, până când puterile creştine nu l-au ţinut în frâu, iară statul devenit creştin de la Constantin cel Mare a susţinut-o. Totuşi această susţinere la Răsărit în epoca bizantină şi mai târziu a fost foarte prejudicioasă Bisericii, fiindcă puterea politică împieta în sfera puterii bisericeşti, aşa încât de aici vine că Apusul a adus Bisericii Ortodoxe imputarea, obişnuită în ţările lui, de ,,cezaropapism”, iară la Apus, în raporturile reciproce ale ambelor puteri impietarea anterioară a puterii politice a făcut loc în timpul de mai târziu al evului mediu, cu înălţarea puterii papilor, unei creşteri excesive a puterii Bisericii, şi apoi aceasta a făcut loc în timpul mai nou unei creşteri excesive a puterii politice, până ce timpul recent, pentru a regula limitele între ambele puteri, stabili mai ales principiul că Biserica în partea ei internă este independentă de stat, iar în partea ei externă este subordinată lui; pe lângă acest principiu s-a mai stabilit cel despre separaţia între stat şi Biserică, ce este în vigoare în Statele Unite, dar acolo chiar de la înfiinţarea republicii el a fost stabilit în mod amical, apoi în Republica Mexic s-a stabilit tot acest principiu la 1874, dar cel puţin la început cu o luptă pentru cultură, în Brazilia el s-a stabilit la 1881 tot amical, dar în Francia principiul separaţiei fu proclamat la 1905 în mod cu totul ostil Bisericii; micile republici elveţiene: Geneva la 1907 şi Basel la 1910 au aplicat acelaşi principiu, însă lucru remarcabil nu cu ostilitate; mai este şi principiul proclamat de Cavour, celebru bărbat de stat al Italiei (1861), despre Biserica liberă în stat liber; dar acest principiu, după opinia generală, este foarte greu de aplicat.

Din nefericire cu lupta în curs despre modul în care are a fi adus la îndeplinire cel întâi principiu de mai sus se amestecă şi lupta dintre spiritul de necredinţă al secolului şi Biserica creştină. Această luptă degenerează adeseori în un război de exterminare, ce statul modern duce contra Bisericii, parţial chiar contra religiei creştine în genere, în aşa zisa luptă pentru cultură (Kulturkampf), această luptă mai întâi şi imediate în detrimentul Bisericii, iar apoi în detrimentul şi mai mare al statului: ea cu toate daunele ce de o parte aduce Bisericii are de altă parte proprietatea de a întări Biserica în statele unde aceasta are vitalitate în sine; iar consecinţele acestei lupte, ce apar mai târziu în detrimentul statului, îl fac pe acesta mai prudent în viitor.

Dar ca o compensare aşa zicând, pentru că statele creştine nu mai sunt aşa amicale cu Biserica, timpul cel mai recent parte sub influenţa indiferentismului religios şi a necredinţei preponderante, parte şi din consideraţii de mai multă prudenţă politică şi creştină face, ca să dispară de la ordinea zile din ce în ce mizeriile, ce autorităţile statului creştin, în zelul lor pentru religia creştină făceau iudaismului, sau în zelul lor pentru o confesiune anumită făceau altei confesiuni creştine; prin această stare de lucruri şi relaţia între creştinism şi iudaism, precum şi între diversele confesiuni creştine ia o formă mai normală şi în consecinţă insuflă mai mare speranţă că iudaismul se va împăca odată cu creştinismul şi că diversele confesiuni se vor apropia frăţeşte unele de altele în viitor şi în sfârşit se vor uni cum s-a şi promis creştinismului aceasta pentru vremea de apoi.

În sfârşit dacă comparăm una cu alta în particular dezvoltarea creştinismului la Răsărit şi la Apus după mersul şi rezultatele ei, vedem că la Apus cu toate inovaţiile dogmatice şi ierarhice şi cu toate inconvenientele, mai mult sau mai puţin dăunătoare, precum şi cu tot regresul, stagnaţia şi corupţia, ce a rezultat de aici, Biserica cu viaţa ei internă în general şi în marea ei totalitate graţie împrejurărilor externe favorabile s-a dezvoltat în tot timpul progresiv, solid şi salutar, iar în timpul modern, prin lupta dintre catolicism şi protestantism şi în timpul mai recent prin lupta, ce creştinismul se văzu silit a duce cu anticreştinismul şi cu puterea politică, ce împieta în domeniul său în statele unde creştinismul şi-a păstrat puterea de rezistenţă s-a întărit şi a progresat încă mai mult; totuşi cu aceste rezultate satisfăcătoare se asociază în romano-catolicism în mod mai puţin satisfăcător un spirit de predominanţă şi de intoleranţă la conducătorii şi învăţătorii Bisericii, o înclinaţie de a făuri dogme nouă, un cult pentru papa, ce străbate prin toate actele religioase şi parţial o predilecţie pentru minuni excesive şi pentru credulitate, precum şi o pietate afectată, morbidă, iar în protestantism, adeseori sporeşte peste măsură individualismul religios şi raţionalismul în religie, cel dintâi cu efect dezbinător al credinţei, iară acest din urmă cu efect distrugător al ei.

Biserica Ortodoxă din contra, exceptând un scurt timp în secolele primare, mai ales secolul al IV-lea şi jumătatea întâi a secolului al V-lea, din vechime şi în epoca modernă până nu demult timp, parţial chiar până în secolul XIX, avu să lupte cu împrejurări externe continuu nefavorabile; din această cauză şi în definitiv din cauza islamului, care de la secolul VII a covârşit-o cu dominaţiunea şi cu devastările lui, precum şi din cauza vexaţiunilor şi piedicilor ce avu să le înfrunte din partea apusenilor şi anume a Bisericii Romano-Catolice de la cruciade (1095-1291), cu toate că menţine statornic credinţa creştină cea veche, în celelalte raporturi ale vieţii sale religioase, odinioară atât de înfloritoare, a rămas din ce în ce mai în urma Bisericii de Apus.

Abia în timpul mai nou, nu demult, împrejurări externe, ce devin şi pentru ea mai favorabile, fac ca ea să se ridice treptat din starea sa de tot înapoiată şi mai fac ca ea, stimulată şi de exemplul Apusului, şi împropriindu-şi cuceririle lui culturale, pe care le adoptează, să dezvolte din nou o activitate plină de energie; dar aceasta este tot inferioară celei a romano-catolicismului şi a protestantismului, ba chiar este cu totul în urmă pe unele terenuri, de exemplu pe terenul propagăriicreştinismului.

Totuşi, după cuvintele din cartea cea către evrei: Pe cine iubeşte Domnul îl ceartă (Evrei 12, 6) şi după învăţămintele istoriei bisericeşti, redeşteptarea treptată a Bisericii Ortodoxe ne dă drept a spera, că cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub conducerea atotputernică a Lui, această Biserică atât de greu încercată şi umilită, deşi în prezent cu puterile omeneşti ale ei şi cu producţiunile ei nu este încă nici pe de parte matură spre a realiza problema ei, se va ridica odată complet la înălţimea problemei, ce se aşteaptă de la ea, ca una ce a păstrat cu fidelitate vechea credinţă ortodoxă, ca să se împlinească cuvântul, cu care Domnul o mângâie: Nu te teme, turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32), precum şi cuvintele, cu care Apostolul o sfătuieşte: Vedeţi chemarea noastră, fraţilor, că nu sunt (între voi) mulţi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de bun neam; ci cele nebune ale lumii a ales Dumnezeu, ca pre cei înţelepţi să-i ruşineze şi cele slabe ale lumii a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pre cele tari şi cele de neam prost şi nebăgate în seamă ale lumii au ales Dumnezeu şi cele ce nu sunt, ca pre cele ce sunt să le strice; ca să nu se laude nici un trup înaintea lui (I Corinteni 1, 26 ss)[1].

 


[1] N.tr.: Nu putem omite a nu aminti aici observaţiunile judicioase ale învăţaţului şi piosului boier moldovean, Alexandru Sturza din Basarabia, pomenit şi mai sus în istoria literaturii Bisericii Ruseşti p. 334 şi n. 2 (vezi şi p. 197 nota). El face aceste observaţiuni la sfârşitul importantei sale lucrări, scrisă franţuzeşte, tradusă româneşte de arhim. Filaret Scriban şi tipărită la Iaşi 1844 cu titlul Învăţături religioase morale şi istorice. În învăţătura XX referindu-se la axioma Fericitului Augustin: ,,In necesariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas”, autorul aminteşte luptele dintre ierarhia de Răsărit şi cea de Apus, rezultat al duhului de predominare şi enumerând diferenţele dogmatice, rituale şi disciplinare, ce ele au provocat arată în învăţătura XXI că Biserica Ortodoxă singură este centrul depărtat deopotrivă de toate extremităţile.

Ea străbate cu osteneală veacurile, urmărind o cale ce se fereşte deopotrivă de abuzurile puterii (Biserica Romei) şi de excesele anarhiei religioase (protestantismul). Totdeauna supusă nenorocirilor, subjugării şi furtunilor politicii acestei lumi, Biserica Ortodoxă a rămas cu toate acestea neschimbată în învăţăturile şi predaniile Bisericii primitive. Aceasta să ne fie de ajuns, zice autorul şi încheie astfel: Biserica Ortodoxă de Răsărit a rămas credincioasă chemării sale ca ,,neîndoielnică mărturie a trecutului”. Cu toate că învăluită şi pustiită de mahomedanism, compromisă în persoana căpeteniilor sale la Sinodul de la Florenţa şi despărţită prin această unire aparentă, Biserica Ortodoxă totuşi a înotat pe deasupra acestui noian de rele ca o corabie tainică, ce se împotriveşte vânturilor şi valurilor sub înrâurirea ocrotitoare a stelelor cerului. Fără îndoială această corabie bântuită de furtuni cuprinde şi ea vietăţi necurate; ea a suferit din îndelunga plutire primejdioasă, însă ea îşi păstrează amanetul, amanet al credinţei şi al tradiţiei neschimbate, pentru a-l întoarce Aceluia, ale cărui hotărâri sunt ,,un adânc fără de margini”.

Biserica Ortodoxă de Răsărit pentru nimenea nu calcă nici cea mai mică iotă din învăţătura apostolilor şi a sinoadelor, însă tot ea nu serbează niciodată sfintele taine, fără a nu rosti mai întâi o rugăciune strălucită şi adesea repetită din liturghiile Sfăntului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasilie cel Mare: ,,Pentru unirea tuturor Domnului să ne rugăm”.