ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
Cartea a II-a
 
Apostolii
Anii 34-99
 
2

 

Evanghelizarea Finichiei, Insulei Cipru şi Antiohiei – Succes în Antiohia printre greci – Petru, Iacov şi Ioan rămân în Iudeea cu Iacov cel Drept, episcopul Ierusalimului – Răspândirea celorlalţi apostoli – Andrei în Bizanţ, Scitia, Colchida, Asia Centrală şi Ahaia – Filip în Frigia – Vartolomeu în Indii – Matei în Etiopia – Evanghelia sa scrisă înainte de anul 38 – Iuda în Livia – Simon Zilotul în Sarmaţia – Ipoteză despre misiunea lui Iacov al lui Alfeu în Spania – Toma, apostolul parţilor – El îl trimite pe Tadeu, unul din cei şaptezeci de ucenici, să evanghelizeze Edessa – Regele Avgar – Relaţiile sale cu Iisus Hristos – Convertirea sa – Iuda, fratele lui Iacov al lui Alfeu, în Africa – Matia în Etiopia – Saul părăseşte Damascul şi merge la Ierusalim – El îi găseşte acolo pe Petru şi Iacov cel Drept – El se întoarce în Siria şi merge în Chilichia, ţara sa natală – Varnava ales pentru a organiza Biserica din Antiohia – El se duce să-l caute pe Saul în Tars şi îl aduce în Antiohia pentru a-l ajuta la conducerea acestei Biserici – Numele de creştin dat pentru prima oară în Antiohia ucenicilor lui Iisus Hristos – Biserica Antiohiei vine în ajutorul celei din Ierusalim – Foamete prezisă de Agav – Prigoana lui Irod Antipa împotriva Bisericii din Ierusalim – Petru în închisoare – El este eliberat de un înger – Prima misiune a lui Saul şi Varnava cu Ioan Marcu – Călătorii în Seleucia – În Cipru – Vrăjitorul Elima – Convertirea proconsulului Serghie Pavel – Saul ia numele de Pavel – Călătorie în Pamfilia – Ioan Marcu se întoarce la Ierusalim – Călătorie în Antiohia Pisidiei – Predici în sinagoga din acest oraş – Apostolii vânaţi în oraş la instigarea evreilor – Misiune în Iconia – Evreii complotează să-i omoare pe apostoli – Misiune în Licaonia, în Listra – Păgânii îi consideră zei pe Pavel şi Varnava – Pavel bătut cu pietre de către evrei – Misiune în Dervi – Întoarcere prin Listra, Iconia şi Antiohia Pisidiei – Biserici înfiinţate în aceste oraşe – Întoarcere în Pamfilia – Sosire în Atalia – Apostolii se îmbarcă pentru Antiohia – Discuţie în Antiohia cu privire la riturile iudaice – Pavel şi Varnava trimişi la Ierusalim pentru a cere o soluţie care să aducă pacea în Biserică

 

Anii 38-51

 

Primele ţări care au fost evanghelizate, în afară de Iudeea, au fost Finichia, Insula Cipru şi Antiohia. Prima sămânţă a Evangheliei a fost aruncată acolo de cei care părăsiseră Iudeea după prigoana în timpul căreia a fost mucenicit Ştefan (Faptele Apostolilor 11, 19). Dar ei nu se adresau decât evreilor. Printre ei erau credincioşi originari din Cipru şi Cirene, care se opriseră în Antiohia. Ei s-au adresat grecilor, binevestindu-L lor pe Iisus Hristos, de îndată ce s-a făcut cunoscut, prin convertirea lui Cornilie, că păgânii trebuia să fie evanghelizaţi precum evreii.

Se ştia deja că împărăţia lui Dumnezeu era pentru toate naţiunile; însă, prin porunca limpede a lui Iisus Hristos şi potrivit pildei Sale, aceasta trebuia să fie vestită mai întâi iudeilor. Din momentul în care Cornilie a fost chemat printr-o manifestare vădită a voinţei lui Dumnezeu, s-a înţeles că sosise vremea ca toate popoarele să fie evanghelizate.

În Antiohia, credincioşii ciprioţi şi cirinenii au obţinut succese strălucite printre greci. Această cetate, capitala Răsăritului greco-roman, era unul dintre centrele cele mai strălucite ale civilizaţiei. În curând, ea devine, din punct de vedere creştin, rivalul Ierusalimului şi de aici vor porni razele luminoase care trebuia să lumineze lumea civilizată.

În momentul în care se forma Biserica Antiohiei, apostolii se răspândiseră în toate părţile lumii cunoscute la acea vreme[1]. Ei au străbătut nu numai ţările locuite de greci şi romani, spune eruditul Theodoret, ci şi toate ţările barbare, şi au brăzdat toate mările[2].

Acest moment însemnat a rămas în memoria tuturor popoarelor; toate Bisericile importante s-au putut lăuda întotdeauna că-şi trag originea din timpurile apostolice şi că au primit cuvântul evanghelic de la unul din cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos[3].

Petru, Iacov al lui Zevedeu şi Ioan au rămas la început în Iudeea şi au continuat să evanghelizeze ţinuturile locuite de cele douăsprezece seminţii ale lui Israil.

Andrei s-a îndreptat către Bizanţ, numit după aceea Constantinopol; după ce l-a evanghelizat, el a trecut în vastele regiuni locuite de sciţi[4]; apoi, el a coborât către Colchida, a traversat Pontul, a vizitat din nou Bizanţul, îndreptându-se către Epir, de unde el s-a dus în Ahaia, unde a primit cununa muceniciei[5]. În cursul celui de-al IV-lea secol, trupul Sfântului Andrei a fost dus la Constantinopol, care a fost punctul central al lucrărilor sale apostolice.

Apostolul Filip i-a evanghelizat pe frigieni; el a murit la Hierapolis, unde mormântul său a rămas în cinste[6].

Vartolomeu a ajuns până în Indii[7]. În secolul al II-lea, când vestitul Panten a vizitat India, el a găsit acolo urmele lucrărilor Sfântului Vartolomeu şi Evanghelia Sfântului Matei, pe care acest apostol o adusese acolo[8].

Acest fapt dovedeşte că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa înainte de răspândirea apostolilor, adică la puţin timp după Înălţarea la cer a lui Iisus Hristos şi în timpul celor 4 ani în care toţi apostolii au rămas în Iudeea[9]. Asemenea celorlalţi apostoli, Matei a propovăduit credinţa mai întâi evreilor. Înainte de a-i părăsi, pentru a duce lumina şi păgânilor, el a vrut să lase celor pe care îi convertise rezumatul învăţăturilor dumnezeieşti[10] pe care le dăduse lor; iată de ce a scris cartea cunoscută sub numele de Evanghelie, cuvânt folosit pentru a desemna dogma revelată lumii de Iisus Hristos.

Papias, episcop de Hierapolis şi contemporan al apostolilor, ne-a păstrat mărturia preotului Ioan, unul din ucenicii Domnului, în legătură cu Evanghelia Sfântului Matei. Acest om apostolic spunea: „Matei a scris în limba ebraică învăţăturile dumnezeieşti, şi fiecare le-a interpretat cum a putut”[11]. Acest mod de a se exprima poate să ne facă să presupunem că mulţi nu au interpretat-o cu exactitate[12]. Dar scrierea autentică a Sfântului Matei nu a fost confundată niciodată cu interpretările greşite care au fost făcute.

După ce a scris Evanghelia pentru a perpetua învăţătura pe care o transmisese prin viu grai[13], Apostolul Matei a părăsit Iudeea şi s-a îndreptat către Etiopia[14], unde căile lui fuseseră pregătite de famenul reginei acestei ţări, botezat de diaconul Filip.

Vechi tradiţii ne învaţă că Iuda i-a evanghelizat pe livieni şi Simon Zilotul a fost apostolul sarmaţilor.

Nu se ştie nimic despre Iacov al lui Alfeu. Poate că el a mers, trecând pe ţărmul african, pe care l-a evanghelizat fratele său Iuda, până la Strâmtoarea Gibraltar şi de acolo a trecut în Spania[15].

Toma a propovăduit Evanghelia parţilor[16], popor puternic care domnea peste toate ţările din centrul Asiei până la Eufrat. El a fost însoţit de Tadeu, unul din cei şaptezeci de ucenici, pe care l-a trimis să evanghelizeze Armenia.

Atunci domnea în Edessa regele Avgar[17]. Acest domn, auzind vorbindu-se despre minunile lui Iisus Hristos, I-a scris pentru a-L ruga să vină să-l tămăduiască. Mântuitorul i-a răspuns că îi va trimite pe unul din ucenicii Săi pentru a-l vindeca şi a-i dărui viaţa veşnică, lui şi alor săi[18].

Această făgăduinţă dumnezeiască a fost împlinită atunci în timpul misiunii lui Tadeu.

Avgar, auzind vorbindu-se despre minunile pe care apostolul le făcea în numele lui Iisus Hristos, s-a gândit că el este ucenicul pe care Mântuitorul i-l făgăduise. El a trimis să fie căutat şi, de cum l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui, spunându-i: ,,Nu eşti tu ucenicul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, care mi-a făgăduit că mă vei vizita ? Eu sunt acela, a răspuns Tadeu, şi dacă credinţa ta te învredniceşte, tot ceea ce ai cerut se va împlini. Eu am crezut în El, a răspuns Avgar, şi atunci când am auzit că evreii L-au răstignit, aş fi plecat pentru a-I răzbuna moartea, dacă nu mi-ar fi fost teamă de romani. Domnul şi Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, a răspuns Tadeu, a săvârşit poruncile Tatălui Său şi S-a întors la El. Eu cred în El şi în Tatăl Său”, a spus Avgar.

Atunci Tadeu i-a pus mâinile pe cap şi l-a tămăduit. A doua zi, Tadeu i-a evanghelizat pe locuitorii cetăţii, care s-au adunat pentru a-l asculta, şi propovăduirea sa a fost însoţită de minuni.

După vechi tradiţii, Matia, care l-a înlocuit pe Iuda Iscarioteanul în soborul apostolic, ar fi propovăduit Evanghelia în Etiopia.

Când apostolii plecau spre regiunile în care îi călăuzea Duhul lui Dumnezeu, Saul evangheliza Damascul după întoarcerea sa din Arabia. Trecuseră deja 3 ani de când fusese convertit şi el încă nu-i văzuse pe apostoli (Galateni 1, 17). El a hotărât atunci să meargă la Ierusalim, unde i-a găsit pe Petru şi pe episcopul Iacov cel Drept (Galateni 1, 18-19). El a rămas 15 zile la Ierusalim (Galateni 1, 18); apoi s-a dus în Siria şi de acolo în Chilichia (Galateni 1, 21), ţara sa natală. El era încă necunoscut Bisericilor lui Dumnezeu care erau în Iudeea. Ele aflaseră numai că cel care i-a prigonit pe credincioşi devenise propovăduitor al Evangheliei şi ele îl slăveau pe Dumnezeu (Galateni 1, 22-24) pentru aceasta.

Fără îndoială, Saul l-a cunoscut pe Varnava încă din prima sa călătorie la Ierusalim; cel puţin este sigur că acesta din urmă locuia pe atunci în Ierusalim, pentru că el a fost ales de Biserica din această cetate pentru a merge să organizeze noua Biserică a Antiohiei.

Succesele ciprioţilor şi cirinenilor în Antiohia au fost atât de considerabile, încât zvonul a ajuns până la Biserica din Ierusalim (Faptele Apostolilor 11, 22-30). Ea l-a trimis în această cetate pe Varnava, unul din cei şaptezeci de ucenici ai Domnului. Cum el însuşi era din Insula Cipru şi avea rangul de apostol al lui Iisus Hristos, chiar dacă nu era unul din cei doisprezece, şi pentru că era un bărbat de bine şi plin de Duhul Sfânt şi de credinţă, s-au gândit că el întrunea toate calităţile necesare pentru a organiza noua Biserică[19]. Ajungând în Antiohia, el şi-a mărturisit toată bucuria pentru succesele obţinute acolo şi i-a îndemnat pe neofiţi să continue să petreacă întru Domnul.

Numărul credincioşilor a crescut şi mai mult după sosirea lui Varnava. Neputând să susţină slujirea apostolică într-o Biserică devenită dintr-o dată atât de importantă, el a hotărât să-l cheme în ajutorul său pe Saul, pe care îl cunoscuse la Ierusalim cu câtva timp înainte. După călătoria sa la Ierusalim, Saul evanghelizase Chilichia şi locuia în Tars, cetatea sa natală, şi capitala provinciei. Acolo l-a găsit Varnava, care l-a adus în Antiohia. Ei au rămas acolo un an întreg pentru a-L propovădui pe Iisus Hristos şi au făcut un număr atât de mare de convertiri, încât credincioşii au dobândit în cetate o faimă pe care nu o avuseseră încă niciunde altundeva. Până atunci erau confundaţi cu iudeii, printre care ei păreau să formeze un fel de partidă. Dar, de când s-a văzut un număr atât de mare de greci intrând în noua Biserică, nu au mai putut fi socotiţi multă vreme ca o sectă a iudaismului şi li s-a dat credincioşilor, pentru prima dată, denumirea de creştini.

Biserica din Ierusalim, formată din iudei săraci sau care renunţaseră la bunurile lor pentru a sprijini comunitatea la începuturile sale, era neliniştită în legătură cu o mare foamete vestită mai înainte de Dumnezeu prin proorocii Săi. Ea a hotărât să ceară ajutorul surorii sale mai tinere din Antiohia, ai cărei credincioşi erau mai bogaţi. Prin urmare, ea l-a trimis pe unul din proorocii săi, Agav, care a sosit în Antiohia, a prezis foametea şi a cerut ajutoare pentru Biserica din Ierusalim. De îndată, credincioşii au adus jertfele lor, fiecare după averea sa, şi le-au trimis bătrânilor Bisericii din Ierusalim prin intermediul lui Varnava şi Saul.

În timpul şederii lui Saul în Antiohia, el a fost răpit în extaz până la al treilea cer şi a auzit taine prea înalte pentru a fi exprimate în limba omenească[20] (II Corinteni 12, 2-4).

Foametea prevestită a sosit, aşa cum remarcă scriitorul sfânt, sub domnia împăratului Claudius[21], adică în anul 45 al erei creştine.

În aceeaşi perioadă, Irod Antipa prigonea Biserica Ierusalimului. Iacov al lui Zevedeu, fratele lui Ioan, se afla atunci în această cetate, ca şi Petru. Regele a hotărât să-i pedepsească în special pe ei; el l-a omorât pe Iacov cu sabia şi, văzând că Petru plăcea iudeilor, l-a aruncat în închisoare[22] (Faptele Apostolilor 12, 1-17). Se prăznuiau atunci zilele azimelor; el l-a pus pe Petru sub pază, amânând procesul său pentru vremea de după Paşti. Biserica din Ierusalim a început să se roage. În noaptea dinaintea zilei în care Irod trebuia să-l cheme pe apostol în faţa tribunalului său, Petru dormea între doi soldaţi; el era legat cu două lanţuri, iar soldaţii păzeau poarta închisorii.

,,Şi iată îngerul Domnului a venit, şi lumină a strălucit în casă; şi lovind în coaste pre Petru, l-a deşteptat pre el, zicând: scoală-te curând. Şi au căzut lanţurile din mâinile lui. Şi a zis îngerul către el: încinge-te şi te încalţă cu încălţămintele tale. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: îmbracă-te în haina ta şi vino după mine. Şi ieşind mergea după el, şi nu ştia că este adevărat ceea ce se făcea prin înger, ci i se părea că vedenie vede. Şi trecând straja cea dintâi şi cea a doua, au venit la poarta cea de fier ce ducea în cetate, care singură s-a deschis lor; şi ieşind, au trecut o uliţă, şi îndată s-a dus îngerul de la el.

Şi Petru venindu-şi întru sine a zis: acum ştiu cu adevărat, că a trimis Domnul pre îngerul său şi m-a scos din mâna lui Irod şi din toată aşteptarea norodului iudeilor. Şi luând aminte, a venit la casa Mariei maicii lui Ioan, ce se chema Marcu, unde erau mulţi adunaţi şi făcând rugăciune. Şi bătând Petru în uşa porţii, a mers o slujnică să asculte, anume Rodi. Şi cunoscând glasul lui Petru, de bucurie nu a deschis uşa, ci alergând înlăuntru a spus că Petru stă înaintea porţii. Iar ei au zis către dânsa: au ai înnebunit ? Iar ea întărea că este aşa. Iar ei ziceau: îngerul lui este. Iar Petru nu înceta bătând; şi deschizându-i, l-au văzut pre el, şi s-au spăimântat. Şi făcându-le cu mâna să tacă, le-a povestit lor în ce chip Domnul l-au scos pre el din temniţă. Şi a zis: spuneţi lui Iacov şi fraţilor acestea. Şi ieşind, s-a dus într-alt loc”[23] (Faptele Apostolilor 12, 7-17).

De dimineaţă, străjerii au fost foarte uimiţi când, din porunca regelui, au mers la închisoare să-l caute pe Petru şi nu l-au aflat. Irod, mânios, i-a pedepsit pe străjeri şi a plecat la Cezareea. El se pregătea să se răzbune pe cei din Tir şi Sidon care nu-i recunoscuseră autoritatea; dar aceştia s-au supus şi el s-a mulţumit să-i aducă pe reprezentanţii lor înaintea tribunalului său. El s-a arătat în tot fastul regal şi a început să-i mustre. ,,Iar norodul strigă: glas dumnezeiesc şi nu omenesc” (Faptele Apostolilor 12, 22). Îmbătat de aceste laude, Irod s-a crezut aproape Dumnezeu; în aceeaşi clipă, îngerul Domnului l-a lovit şi el a murit mâncat de viermi[24].

Acest om, care şi-a bătut joc de Iisus Hristos, Înţelepciunea veşnică, trebuia să moară în chip josnic, în sânul mândriei sale.

Prigoana s-a încheiat odată cu el şi Biserica a putut continua să crească (Faptele Apostolilor 12, 24).

După ce şi-au împlinit misiunea lor la Ierusalim (Faptele Apostolilor 13, 1-3), Varnava şi Saul s-au întors în Antiohia, luându-l cu ei pe Ioan, supranumit Marcu, care era vărul lui Varnava[25] (Coloseni 4, 19). Proorocii şi învăţătorii care se aflau în fruntea acestei Biserici erau în acea vreme (anul 46) Varnava, Simon supranumit Nigher, Luchie Chirineanul, Manain, care a avut aceeaşi doică cu tetrarhul Irod, şi Saul. ,,Şi slujind ei Domnului, şi postindu-se, au zis Duhul Sfânt: osebiţi mie pre Varnava şi pre Savlu (Saul) la lucrul la care i-am chemat pre ei. Atunci postind şi rugndu-se, şi punându-şi pre ei mâinile, i-au slobozit” (Faptele Apostolilor 13, 2-3).

Dumnezeu i-a ales pe cei doi apostoli, le-a dat Duhul Său şi, cu toate acestea, El voia ca Biserica reprezentată de călăuzitorii ei, să pună mâinile pe ei, însoţind acest rit exterior cu postul şi rugăciunea.

La începuturile Bisericii, postul era deja în uz şi era socotit un mijloc de a-I bineplăcea lui Dumnezeu.

Nu se cunosc deloc detaliile celor săvârşite de cei trei prooroci şi învăţători care şi-au pus mâinile asupra lui Saul şi Varnava[26].

Cei doi apostoli (Faptele Apostolilor 13, 4-52), sub călăuzirea Sfântului Duh, s-au dus în Seleucia, unde s-au îmbarcat pentru Cipru. Sosiţi la Salamina, capitala insulei, ei vesteau cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor. Ioan Marcu îi însoţea în această slujbă. Ei au străbătut întreaga insulă, până la Pafos, unde au întâlnit un vrăjitor, prooroc mincinos evreu, care se numea Elima Bar-Isus şi care avea relaţii foarte apropiate cu proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei.

Sergius Paulus era un om înţelept; el dorea să-i asculte pe Varnava şi Saul. Elima s-a opus; el a făcut totul pentru a-l îndepărta pe proconsul de credinţă. Saul, care îşi schimbase numele în Pavel, lupta împotriva influenţei vrăjitorului. Într-o zi, umplându-se de Duh Sfânt, el i-a aruncat o privire teribilă şi i-a spus: ,,O, plinule de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu vei înceta răzvrătind căile Domnului cele drepte ? Şi acum iată, mâna Domnului preste tine, şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme. Şi îndată a căzut preste el ceaţă şi întuneric; şi umblând împrejur căuta povăţuitori” (Faptele Apostolilor 13, 10-11). Această minune s-a petrecut în prezenţa proconsulului, care a fost atât de impresionat încât a crezut în cuvântul Domnului.

Pavel a câştigat în Cipru mai mulţi însoţitori care s-au îmbarcat cu el în Pafos pentru a merge la Perga, în Pamfilia.

Sosiţi acolo, Ioan Marcu i-a părăsit pentru a se întoarce la Ierusalim. Pavel şi ceilalţi însoţitori ai săi nu au făcut decât să traverseze Perga şi au mers la Antiohia Pisidiei. Ei au intrat în ziua sâmbetei în sinagoga iudeilor şi au luat loc. Iudeii nu-i cunoşteau. Când s-a citit din lege şi din prooroci, mai marii sinagogii au trimis la ei zicându-le: ,,Bărbaţi fraţi, de este întru voi cuvânt de mângâiere către norod, grăiţi. Şi sculându-se Pavel, şi făcându-le cu mâna, a zis:

Bărbaţi israilteni, şi care vă temeţi de Dumnezeu, ascultaţi:

Dumnezeul norodului acestuia al lui Israil au ales pre părinţii noştri, şi pre norod l-au înălţat când era nemernic în pământul Eghipetului, şi cu braţ înalt i-au scos pre ei dintr-însul. Şi ca la o vreme de patruzeci de ani au răbdat năravurile lor în pustie. Şi pierzând neamuri şapte în pământul lui Hanaan, le-au dat lor întru moştenire pământul lor. Şi după acestea, ca la patru sute şi cincizeci de ani le-au dat lor judecători, până la Samuil Proorocul. Şi după aceea au cerut împărat; şi le-au dat Dumnezeu lor pre Saul feciorul lui Kis, bărbat din seminţia lui Veniamin, ani patruzeci. Şi schimbându-l pre el, le-au ridicat lor pre David să le fie împărat; pentru care au şi zis, mărturisindu-l: aflat-am pre David al lui Iese, bărbat după inima mea, care va face toate voile mele.

Din sămânţa acestuia Dumnezeu după făgăduinţă au ridicat lui Israil Mântuitor, pre Iisus. Mai înainte propovăduind Ioan înaintea feţei venirii lui botezul pocăinţei la tot norodul lui Israil. Iar dacă şi-a plinit Ioan călătoria zicea: cine mă socotiţi a fi ? Nu sunt eu. Ci iată vine după mine, căruia nu sunt vrednic încălţămintele picioarelor a dezlega.

Bărbaţi fraţi, fiii neamului lui Avraam şi care întru voi se tem de Dumnezeu, vouă cuvântul mântuirii acesteia s-au trimis. Pentru că cei ce locuiesc în Ierusalim şi boierii lor, pre acesta necunoscându-l, şi glasurile proorocilor cele ce în toate sâmbetele se citesc, judecând au plinit. Şi nici o vină de moarte aflând, au cerut de la Pilat să-l omoare pre el.

Şi dacă au săvârşit toate cele ce erau pentru el scrise, pogorându-l de pre lemn, l-au pus în mormânt. Iar Dumnezeu l-au sculat pre el din morţi. Care s-au arătat în zile multe celor ce s-au suit împreună cu dânsul din Galileea în Ierusalim, care sunt lui mărturii către norod.

Şi noi binevestim vouă făgăduinţa cea făcută către părinţi. Că pre aceea Dumnezeu o au plinit nouă fiilor acelora, înviind pre Iisus; precum şi în psalmul al doilea scris este: Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut pre tine, iar cum că l-au înviat pre el din morţi, ca mai mult să nu se întoarcă spre stricăciune, aşa au zis: voiu da vouă cele cuvioase ale lui David, cele credincioase. Drept aceea şi într-alt loc zice: nu vei da pre cel Cuvios al tău să vază stricăciune. Pentru că David în neamul său slujind sfatului lui Dumnezeu, a adormit şi s-a adăugat lângă părinţii săi şi a văzut stricăciune. Iar pre care Dumnezeu l-au înviat, nu au văzut stricăciune. Deci cunoscut să fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin acesta, iertarea păcatelor vouă se vesteşte. Şi despre toate cele ce nu aţi putut în legea lui Moisi să vă îndreptaţi, întru acesta tot cela ce crede, se îndreptează. Socotiţi dar, ca să nu vină asupra voastră ce s-a zis prin prooroci: vedeţi, cei nebăgători de seamă şi vă miraţi şi vă stingeţi; că lucru lucrez eu în zilele voastre, lucru căruia nu veţi crede, de va povesti cineva vouă” (Faptele Apostolilor 13, 15-41).

Tabloul general al Vechii Legi, schiţat în linii rapide de către Pavel, lumina cu care el înconjura proorociile i-au mişcat pe ascultători. Ei l-au rugat să vină sâmbăta următoare să-şi continue cuvântul. După ce s-a terminat adunarea, un mare număr de iudei şi locuitori convertiţi la iudaism i-au însoţit pe Pavel şi Varnava până la locuinţa lor. Cei doi apostoli i-au îndemnat să stăruie în darul cu care Dumnezeu le-a mişcat inima. În sâmbăta următoare, aproape întreaga cetate s-a îndreptat către sinagogă pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Văzând această mulţime, iudeii, plini de invidie, au început să-l contrazică pe Pavel şi să răspundă cu hule la cuvintele sale. Pavel şi Varnava şi-au susţinut cuvântul cu tărie şi au sfârşit prin a le spune: ,,Vouă întâi era cu cuviinţă a se grăi cuvântul lui Dumnezeu; iar de vreme ce îl lepădaţi pre el şi nevrednici pre voi vă judecaţi de viaţa cea veşnică, iată ne întoarcem la neamuri. Că aşa ne-au poruncit nouă Domnul: pusu-te-am pre tine spre lumină neamurilor, ca să fii tu spre mântuire până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 13, 46-47).

Neamurile, auzind aceste cuvinte, s-au umplut de bucurie şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu. Toţi cei rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut în acest cuvânt care a fost răspândit ca o sămânţă bună în toate ţările. Iudeii au asmuţit împotriva lui Pavel şi Varnava pe femeile credincioase şi pe cetăţenii de vază. Cei doi apostoli au fost izgoniţi din cetate. După porunca Învăţătorului, ei şi-au scuturat praful de pe încălţămintele lor asupra prigonitorilor lor şi s-au îndreptat către Iconia; dar ei au lăsat în Antiohia Pisidiei numeroşi ucenici plini de bucurie şi de Duhul Sfânt.

În Iconia (Faptele Apostolilor 14, 1-27), cei doi apostoli au propovăduit în sinagoga iudeilor cu un asemenea succes, încât un mare număr de iudei şi greci au crezut în Iisus Hristos. Dar aceia dintre iudei care nu au vrut să creadă, au aţâţat fanatismul păgânilor împotriva apostolilor. Pavel şi Varnava nu s-au speriat; ei au rămas multă vreme în cetate, propovăduind adevărul şi săvârşind minuni. În curând, cetatea s-a împărţit în două tabere: cea a iudeilor şi cea a apostolilor. Păgânii şi iudeii necredincioşi îi aveau de partea lor pe conducătorii cetăţii. Ei au făcut un plan de a-i ucide cu pietre pe Pavel şi Varnava. Aceştia, fiind avertizaţi, s-au retras în Licaonia: ei au propovăduit în Listra, Dervi şi în tot ţinutul de primprejur.

În Listra, Pavel a zărit un slăbănog, care nu mersese niciodată de când s-a născut. El a cunoscut că acesta avea credinţă pentru a fi tămăduit; de aceea el i-a spus cu glas mare: ,,Scoală pre picioarele tale drept. Şi a sărit şi umbla. Iar noroadele văzând ceea ce a făcut Pavel, au ridicat glasul lor, licaoneşte zicând: dumnezeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât către noi. Şi numeau pre Varnava, Dia; iar pre Pavel, Ermi, de vreme ce el era povăţuitorul cuvântului. Iar preotul lui Dia, celui ce era înaintea cetăţii lor, tauri şi cununi înaintea porţilor aducând, împreună cu noroadele vrea să le facă jertfă. Şi auzind apostolii, Varnava şi Pavel, rupându-şi hainele lor au sărit în norod, strigând, şi zicând: bărbaţi, căci faceţi acestea ? Şi noi oameni suntem asemenea pătimaşi ca voi, care binevestim vouă, ca să vă întoarceţi de la aceste deşarte spre Dumnezeul cel viu, care au făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt într-însele; care întru neamurile cele trecute au lăsat toate limbile să umble în căile lor. Însă nu s-au lăsat pre sine nemărturisit, că bine făcând, din cer au dat nouă ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de veselie inimile noastre.

Şi acestea zicând, abia au potolit pre noroade, ca să nu le jertfească lor” (Faptele Apostolilor 14, 10-18).

Dar, în curând, soli ai iudeilor din Antiohia şi Iconia au sosit la Listra pentru a săvârşi planul lor de a-l ucide cu pietre pe Pavel. În Listra, ei au găsit complici, l-au prins pe apostol, l-au bătut cu pietre şi l-au lăsat pe pământ socotindu-l mort. Ucenicii au alergat şi l-au înconjurat cu grijă; el s-a ridicat şi s-a întors cu ei în cetate. A doua zi, el a plecat către Dervi, cu Varnava; după ce au evanghelizat această cetate, unde au făcut un mare număr de ucenici, ei au revenit să-i viziteze pe credincioşii din Listra, Iconia şi Antiohia Pisidiei. Au întemeiat acolo Biserici, pentru care au hirotonit preoţi, după ce au postit şi s-au rugat cu credincioşii. Ei le-au dat ultimele poveţe, amintindu-le că nu se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu decât prin necazuri. Apoi, i-au binecuvântat şi au părăsit Pisidia, pentru a merge în Pamfilia. După ce au binevestit cuvântul Domnului în Perga, ei au coborât către Atalia, unde s-au îmbarcat pentru Antiohia, de unde plecaseră pentru a împlini lucrarea la care Dumnezeu îi chemase (anul 50).

La sosirea lor, ei au reunit adunarea credincioşilor; le-au istorisit marile lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut prin ei şi cum a deschis neamurilor uşa credinţei; ei au rămas destul de mult timp la Antiohia[27].

Fiind ei acolo, câţiva credincioşi au sosit de la Ierusalim şi au început să înveţe că dacă păgânii convertiţi nu erau tăiaţi împrejur după legea lui Moisi, ei nu puteau dobândi mântuirea (Faptele Apostolilor 15, 1 şi urm.). Ei au întâmpinat o puternică opoziţie din partea lui Pavel şi Varnava. Este cert că Iisus Hristos nu a vrut să distrugă legea lui Moisi; în ochii Săi, Noua Lege nu era decât continuarea celei vechi, dar nu este mai puţin adevărat că în aceasta din urmă existau rituri şi rânduieli pur locale, a căror respectare nu putea fi impusă tuturor celor care, prin originea lor, nu aparţineau poporului iudeu; cu atât mai mult, aceste rituri şi rânduieli nu puteau fi impuse tuturor ca necesare mântuirii.

Pavel s-a declarat cu tărie împotriva învăţăturii credincioşilor din Ierusalim. Mai întâi, el a arătat că rânduielile legii nu erau necesare mântuirii nici măcar pentru iudei, pentru că unicul principiu al mântuirii este credinţa în Iisus Hristos. Însă, el nu i-a condamnat pe iudeii care voiau să rămână credincioşi unor rituri din Legea Veche, ca tăierea împrejur şi curăţirile rituale, având grijă ca credinţa lor în Iisus Hristos să nu scadă. Dar el s-a revoltat la gândul că ei voiau să-i supună pe păgânii convertiţi respectării legii mozaice.

Credincioşii din Antiohia, tulburaţi de noii propovăduitori, au hotărât să-i trimită la Ierusalim pe Pavel şi Varnava pentru a obţine o hotărâre care să poată aduce pacea în Biserică.

 

- Va urma -

 



[1] Acest fapt s-a petrecut în anul 37 al erei creştine, la 3 ani după Înălţarea la cer a Domnului Iisus Hristos. Noi am calculat această dată astfel: Saul a fost convertit în primul an după Înălţare, adică în anul 34. El a mers în Arabia şi s-a întors la Damasc unde a rămas 3 ani, până în anul 37 sau 38. El a mers atunci la Ierusalim; apostolii plecaseră; nu i-a găsit acolo decât pe Petru şi pe Iacov cel Drept, episcopul Ierusalimului (Galateni 1, 17-19). Trebuie remarcat că în acest an 38, Petru nu părăsise încă Iudeea.

[2] Theodoret, In Psalm., 116, § 1. Eusebiu, Hist. Eccl., III, 1.

[3] Trebuie să se distingă cu atenţie acest fapt în sine de amănuntele secundare care au fost introduse în epocile ulterioare. Faptul este cert. În amănunte, este posibil să existe lucruri adevărate; însă, de vreme ce au fost amestecate o mulţime de erori, astăzi istoricul nu poate desluşi adevărul de fals. Noi am adunat ceea ce am găsit la scriitorii din primele veacuri. În ce priveşte scrierile interpolate sau compuse în Evul Mediu, acestea nu pot fi considerate documente istorice veritabile.

[4] Ţara locuită de sciţi este numită astăzi Rusia, şi Colchida este Crimeea de astăzi, care reprezintă o parte a Imperiului Rus.

[5] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 1. Theodoret, In Psalm., CXVI, § 1.

[6] Theodoret, loc. cit.

[7] Theodoret, loc. cit., nu spune că Vartolomeu a evanghelizat Indiile; însă, el afirmă că această ţară a fost vizitată de apostoli.

[8] Eusebiu, Hist. Eccl., V, 10. Socrate, Hist. Eccl., I, 19. Ruffin, Hist. Eccl., I, 9. Învăţătura creştină a trecut până în cărţile sfinte ale indienilor şi legenda lui Krishna este copiată după Evanghelia Sfântului Matei. S-a afirmat că această legendă exista în India anterior propovăduirii Evangheliei, astfel că toată istoria lui Iisus Hristos nu ar fi decât un roman copiat după această veche legendă indiană. S-a dovedit străvechimea pretinsă a acestei legende ? Nicidecum. Cei mai erudiţi savanţi în literatură indiană, precum William Jones şi Colebroke, au stabilit că mai multe cărţi dintre cele cărora se doreşte a le atribui o antichitate fabuloasă nu datează decât din secolele care corespund Evului Mediu al naţiunilor apusene şi că cele mai vechi lucrări au fost modificate în diferite epoci.

Prin urmare, se opune o legendă cu dată nesigură faptului cert al existenţei lui Iisus Hristos, fapt de o asemenea notorietate încât toată istoria lumii apusene este clădită pe el de mai bine de 18 veacuri; fapt care a fost vestit lumii întregi chiar în epoca în care a avut loc şi fără ca duşmanii cei mai înverşunaţi ai creştinismului, israiliteni sau păgâni, să-l fi contestat. Dimpotrivă, toţi duşmanii săi l-au recunoscut şi confirmat, chiar în atacurile lor.

În consecinţă, este de neînţeles orbirea celor care au vrut să opună o legendă obscură şi de dată nesigură unui fapt istoric atât de evident ca cel al existenţei lui Iisus Hristos, a cărui viaţă a fost relatată în amănunt chiar în epoca în care trăiau încă cei care L-au cunoscut, prigonit şi răstignit. Legenda indiană a fost copiată după Evanghelia Sfântului Matei; ea este o reminiscenţă a învăţăturii creştine date Indiilor de Sfântul Vartolomeu şi confirmă acest fapt, anume că Evanghelia Sfântului Matei a fost dusă în Indii de Sfântul Vartolomeu. Ea exista încă acolo în puritatea ei în cel de-al doilea veac al erei creştine, precum afirmă faimosul şi eruditul Panten. Doar la o dată ulterioară ea a fost interpolată şi a trecut în cărţile sfinte ale indienilor. Poate că acesta a fost un mijloc găsit de preoţii idolatri pentru a-i readuce la cultul lor pe urmaşii creştinilor formaţi de Sfântul Vartolomeu şi care trăiau izolaţi de Bisericile creştine.

[9] Sfântul Irineu (Cont. Hæres., III, 1) spune că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa când Apostolii Petru şi Pavel au întemeiat Biserica Romei; şi că Sfântul Marcu a scris-o pe a sa după moartea acestor apostoli. Dacă textul Sfântului Irineu nu a fost interpolat, trebuie să cădem de acord că acest sfânt învăţător s-a înşelat şi că a pus numele lui Matei acolo unde trebuia să se afle cel al lui Marcu, şi cel al lui Marcu acolo unde trebuia pus cel al lui Luca.

Într-adevăr, este posibil ca Sfântul Marcu să fi scris Evanghelia sa când Apostolii Petru şi Pavel se aflau la Roma, adică în anul 67; Sfântul Luca a scris-o pe a sa după moartea acestor doi apostoli. În ce-l priveşte pe Sfântul Matei, el a scris Evanghelia sa în anul 37.

[10] Papias numeşte Evanghelia după Sfântul Matei Învăţături dumnezeieşti (Lογια). Criticii au construit pe acest cuvânt o mulţime de teorii despre o pretinsă carte intitulată Lογια şi care nu ar fi aceeaşi cu cea numită Evanghelie. Pentru a răsturna toate aceste teorii, este suficient să observăm următoarele:

1. Nu au fost găsite niciodată urmele pretinsei proto-evanghelii care ar fi slujit ca model pentru celelalte;

2. Cuvântul Evanghelie nu este decât un cuvânt general prin care este desemnată învăţătura dumnezeiască a lui Iisus Hristos şi este sinonim cu Lογια;

3. Din primele veacuri, se găseşte citată sub numele Sfântului Matei doar Evanghelia pe care noi o deţinem încă sub acest nume;

4. Niciodată înainte de criticii raţionalişti moderni, nimeni nu a avut cunoştinţă de pretinsa lucrare la a cărei existenţă au visat aceştia; cele patru Evanghelii, aşa cum există astăzi, au fost întotdeauna acceptate de societatea creştină ca singurele autentice.

Aşadar, sistemul construit pe cuvântul Lογια nu are ca bază decât un cuvânt prost interpretat. Literalmente, Lογια înseamnă proorocii, precepte provenite de la Dumnezeu.

[11] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 39. Comparând mai multe Evanghelii apocrife cu cea a Sfântului Matei, este uşor de văzut că ultimele au fost alcătuite pe lucrarea sfântului apostol şi că autorii au amestecat învăţături şi fapte care favorizează greşelile pe care ei vroiau să le răspândească. Poate că la aceste apocrife făcea referire preotul Ioan.

[12] În secolul al V-lea, textul ebraic al Sfântului Matei se găsea încă în faimoasa bibliotecă din Cezareea, colecţionat, în secolul al III-lea de Mucenicul Pamfil. Fericitul Ieronim l-a văzut acolo; această informaţie certă distruge ipoteza menţionată mai sus privind o Proto-Evanghelie. Lucrarea Sfântului Matei a fost tradusă în limba greacă în vremurile apostolice. Fericitul Ieronim spune că autorul acestei traduceri nu este destul de sigur (Ieronim, De Viris illust., III).

În Synopsis script. sac., lucrare atribuită Sfântului Atanasie al Alexandriei, se spune că traducătorul grec a fost Sfântul Iacov, episcopul Ierusalimului (Synopsis, § 76); în această lucrare se adaugă că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa în Ierusalim. Limba greacă era foarte răspândită în Siria şi Palestina, după cuceririle lui Alexandru cel Mare şi dominaţia succesorilor săi asupra acestor ţinuturi. Fericitul Ieronim (loc. cit.) spune că textul ebraic al Sfântului Matei era încă păstrat, în vremurile sale, de către nazarineni şi că el l-a văzut la ei în Bereea, în Siria. Acest exeget doct a citat, în mai multe din lucrările sale, fragmente din Evanghelia ebraică care nu se găsesc în textul grec. Se poate crede că textul ebraic a fost modificat, în unele amănunte, fie înainte fie după traducerea greacă, fără ca textul adevărat al Sfântului Matei să fi fost alterat în mod fundamental.

Noi trebuie să observăm că Sfântul Iustin Filozoful, născut în Palestina în vremurile apostolice, s-a folosit de Evanghelia Sfântului Matei în dialogul său cu Trifon; şi că multe din obiecţiile lui Celsius, duşman al creştinismului, care s-a născut de asemenea în vremurile apostolice, se sprijină pe fapte împrumutate din Evanghelia după Sfântul Matei. Încă din primul secol al erei creştine, în ce priveşte faptele relatate în textul grec, Evanghelia Sfântului Matei era admisă ca autentică şi ca lucrare a sfântului apostol.

[13] Origen apud Eusebiu, Hist. Eccl., I, 25 şi Cont. Cels. Eusebiu, Hist. Eccl., III, 24. Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. I in Math., n. 3; Epiph. Hæres., 51. Ieronim, Præfat. in Evangel.; Epist. ad Paul.; Prolog., Comment. in Math.; De Viris illust., III.

[14] Socrate, Hist. Eccl., I, 19. Ruffin, Hist. Eccl., I, 9. Theodoret (In Psalm., CXVI) nu îl numeşte pe Sfântul Matei; însă el afirmă că Etiopia a fost evanghelizată de apostoli.

[15] Aşa s-ar explica tradiţia Spaniei care afirmă că a fost evanghelizată de un apostol Iacov, despre care ea spune că a fost când Iacov al lui Zevedeu, când Iacov cel mic. Primul nu a părăsit Iudeea, unde a suferit mucenicia. Cel de-al doilea a rămas totdeauna în Biserica sa din Ierusalim. Deci a fost Iacov al lui Alfeu cel care să fi fost apostolul Spaniei.

[16] Eusebiu, Hist. Eccl., III, 1. Socrate, Hist. Eccl., I, 19. Ruffin, Hist. Eccl., I, 9.

[17] Avgar a fost regele Nisibei către anul 6 înainte de naşterea lui Iisus Hristos; el a început să domnească în Edessa în anul 7 sau 8 după naşterea Lui. Tadeu a mers la Edessa în anul 43 al domniei acestuia, adică de când începuse să domnească în Nisibe. Această dată corespunde anului 38 al erei creştine; ceea ce confirmă data pe care noi am stabilit-o pentru plecarea apostolilor către diferite ţări ale lumii.

Vechile ediţii ale lui Eusebiu conţin această dată a anului 43 al domniei lui Avgar. În ediţia sa, părintele de Valois a corectat pe nedrept acest loc după unele manuscrise; Ruffin, care a tradus istoria lui Eusebiu, la puţin timp după moartea autorului, a admis această dată de 43.

Eusebiu (Hist. Eccl., I, 13) adevereşte că el a tradus din limba siriană în cea greacă scrisoarea lui Iisus Hristos către Avgar şi a regelui către Iisus Hristos, ca şi istoria convertirii Edessei, şi că el a scos aceste documente din arhivele Edessei. Diaconul erudit Efrem al Edessei confirmă că aceste documente se aflau încă în vremea sa în arhivele acestei cetăţi. Prin urmare, nu există nici un motiv pentru a contesta autenticitatea relatării pe care ne-a transmis-o Eusebiu.

În a sa Istorie a Arsacizilor, Sfântul Martin dă amănunte foarte interesante despre Avgar.

[18] Iată scrisoarea lui Avgar:

,,Avgar, domnul Edessei, lui Iisus Mântuitorul cel bun, care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure !

Eu am auzit vorbindu-se despre Tine şi despre facerile Tale de minuni pe care le faci fără de doctorii şi fără de ierburi. Se spune că Tu dai vedere orbilor şi că Tu faci şchiopii să meargă bine, că curăţeşti pe cei leproşi, că Tu izgoneşti din oameni demonii şi duhurile necurate, că Tu dai sănătate celor bolnavi de multă vreme, şi că pe cei morţi îi înviezi. Deci auzind spunându-se toate aceste lucruri despre Tine, am cugetat că Tu eşti Dumnezeu Însuşi coborât din cer pentru a lucra aceste minuni, sau cu siguranţă Fiul lui Dumnezeu.

Iată de ce Îţi scriu pentru a Te ruga a veni la mine şi a mă tămădui de boala de care pătimesc. Aud spunându-se că evreii Te urăsc şi Îţi întind capcane pentru a Te omorî. Eu am o cetate, mică este adevărat, dar frumoasă, care ne va ajunge amândurora”.

Solul Anania a dus această scrisoare lui Iisus Hristos care i-a dat acest răspuns pentru Avgar:

,,Fericit eşti Avgare, că ai crezut în Mine fără să Mă fi văzut, căci scris este pentru Mine, că cei ce Mă vor vedea nu vor crede, iar cei ce nu Mă vor vedea vor crede pentru a dobândi viaţa veşnică. În ce priveşte rugăciunea pe care mi-o adresezi, de a veni să te văd, Mie nu Mi se cade să vin, căci Eu trebuie să rămân aici pentru a împlini misiunea care Mi-a fost încredinţată şi, după săvârşirea ei, să Mă întorc la Cel ce M-au trimis. După ce Mă voi întoarce, Eu îţi voi trimite pe unul din ucenicii Mei, care te va tămădui de boala ta şi îţi va da viaţa veşnică ţie şi alor tăi”.

[19] Această mărturie a scriitorului sfânt contrazice afirmaţia cronicarilor care au afirmat că Biserica Antiohiei ar fi fost întemeiată şi organizată de Sfântul Petru, care ar fi fost episcop al său vreme de 7 ani. Noi vom vedea curând pe ce se întemeiază tradiţia episcopatului Sfântului Petru în Antiohia, unde el nu a mers decât în anul 52.

[20] În anul 58, Apostolul Pavel scria că vedenia avusese loc cu 14 ani înainte; ceea ce stabileşte data pentru anul 44, perioada şederii sale în Antiohia împreună cu Varnava.

[21] Această indicaţie este preţioasă pentru stabilirea cronologiei Cărţii Faptele Apostolilor, deoarece această foamete s-a declanşat, după toţi istoricii, în anul 45 al erei vulgare (Josephus, Antiq. Jud., XX, 2). Noi am remarcat anterior că Saul a mers la Ierusalim după circa 4 ani de la convertirea sa, adică în anul 38. Foametea fiind prezisă înainte de declanşarea ei, trebuie fixată călătoria lui Agav la Antiohia în anul 44. Saul se afla acolo deja de un an împreună cu Varnava. Prin urmare, el sosise acolo în anul 43 sau la sfârşitul anului 42. Astfel, el a rămas 4 sau 5 ani în Chilichia; în acest timp s-a constituit Biserica Antiohiei.

Deci, din anul 40 până în anul 42 a fost dat credincioşilor numele de creştini. Capitolul 11 din Faptele Apostolilor dovedeşte că Sfântul Petru nu venise încă în Antiohia în anul 44 al erei creştine. În anul 38, Saul l-a găsit [pe Petru] la Ierusalim. În anul 45, el se afla încă acolo, cum se vede din capitolul 12 al Faptelor Apostolilor, unde se istoriseşte întemniţarea sa la Ierusalim. Potrivit legendelor, el a condus Biserica Antiohiei timp de 7 ani înainte de a merge la Roma; or, în anul 45, el nu mersese încă în Antiohia. Cu toate acestea, dacă el a fost episcop al Romei timp de 25 ani cum spune legenda, şi dacă el a murit în vremea lui Nero, cum este de acord toată lumea, el trebuia să fi mers la Roma în anul 42. În acest an 42, el trebuie să fi fost deja episcop al Antiohiei timp de 7 ani, adică din anul 35. Or, se vede, din Faptele Apostolilor, că el era pe atunci la Ierusalim; că în anul 42, Varnava şi Saul conduceau Biserica Antiohiei; că Petru nu mersese încă acolo în anul 45. Prin urmare, legendele sunt contrare Sfintei Scripturi. Noi vom aduce mai târziu şi alte dovezi.

[22] Spunând că Petru plăcea iudeilor, scriitorul sfânt presupune şederea sa printre ei. Faptele şi datele confirmă acest fapt istoric, anume că Sfântul Petru nu părăsise încă provinciile locuite de cele douăsprezece seminţii ale lui Israil. Aşadar, este contrar Sfintei Scripturi a spune că Petru, după ce a întemeiat Biserica Antiohiei (ceea ce este deja complet fals), a mers la Roma în cel de-al treilea an al domniei lui Caligula, adică în anul 40 al erei vulgare, şi că el a fost acolo episcop vreme de 25 ani. Se citeşte acest lucru în Cronica lui Eusebiu.

În Istoria Bisericească a aceluiaşi autor (II, XIV), se spune că Petru nu a mers la Roma decât în vremea lui Claudius, urmaşul lui Caligula. Este o primă contradicţie.

În sfârşit, în cartea a III-a, capitolul 1, a Istoriei Bisericeşti a aceluiaşi Eusebiu, se spune că Petru nu a mers la Roma decât la sfârşitul vieţii sale şi după ce a evanghelizat Pontul, Galatia, Bitinia şi Capadochia.

Această ultimă versiune este cea adevărată; ea este conformă cu documentele antice şi cu Sfânta Scriptură. Primele două versiuni contradictorii, scoase din Cronică şi din cartea a II-a a Istoriei, sunt interpolări şi trebuie respinse. Ele nu ar putea fi admise fără a contrazice explicit Epistola Sfântului Pavel către Romani, cum vom vedea în curând. Să remarcăm încă de acum că Liber Pontificalis însuşi scrie că Sfântul Petru a mers la Roma abia în vremea domniei lui Nero: ,,Petrus ingressus in urbem Romam sub Nerone Cæsare”. Această primă afirmaţie este un ecou al adevăratei tradiţii şi respinge restul legendei.

[23] Noi îl vom regăsi în anul 51 la sinodul din Ierusalim. El nu a mers în Antiohia decât în anul 52; conchidem că a rămas în acest timp în Palestina. Nu se poate spune că a mers la Roma de vreme ce, potrivit legendei, el nu a mers acolo decât după un episcopat de 7 ani în Antiohia, iar în anul 46 nu fusese încă în Antiohia; chiar presupunând (ceea ce este fals) că a mers în acest răstimp la Roma, legenda ar fi falsă, căci atunci nu se regăsesc cei 25 ani ai pretinsului său episcopat.

[24] Moartea lui Irod a avut loc în anul 44, cel de-al treilea an al domniei lui Claudius.

[25] S-a vrut a se face deosebire între Ioan Marcu şi Marcu Evanghelistul. Motivele pe care s-au bazat nu ni s-au părut a fi consistente.

[26] Este extrem de limpede că, la această dată (anul 46), Sfântul Petru nu condusese Biserica Antiohiei şi că Evodie, care este socotit primul său episcop, nu se găsea încă acolo.

[27] Această misiune a lui Pavel şi Varnava a durat din anul 46 până în anul 50 aproximativ. Iată cum calculăm noi aceste date. Am stabilit mai sus data anului 46. Sinodul de la Ierusalim a avut loc la un oarecare timp după întoarcerea Sfântului Pavel în Antiohia. Or, călătoria pe care a făcut-o atunci Pavel la Ierusalim a avut loc la 14 ani după cea pe care a făcut-o în anul 37 sau 38, cum spune el însuşi în Epistola către Galateni (2, 1). Această călătorie a avut loc din anul 51 până în anul 52. Se poate crede că Pavel a rămas circa un an de zile în Antiohia după misiunea sa cu Varnava; ni s-a părut rezonabil să interpretăm astfel expresia vreme nu puţină pe care o foloseşte Sfântul Luca când vorbeşte despre această şedere. Prin urmare, Pavel a revenit în Antiohia în anul 50, de unde plecase în anul 46. Misiunea sa a durat circa 4 ani şi în anul 51 el a plecat pentru sinodul de la Ierusalim.