ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
   
Cartea I
 
Iisus Hristos
Anii 1-33
   
4
 

Misiunea celor şaptezeci de ucenici – Învăţăturile date lor de Iisus Hristos – Părinţii Săi Îl cheamă să meargă la Ierusalim pentru sărbătoarea Corturilor – Capcana pe care I-o întinde un învăţător al legii – El străbate Samaria şi trece prin Ierihon – Pilda bunului samarinean – Sosirea în Betania – Marta şi Maria – Sosirea la Ierusalim pentru sărbătoarea Corturilor – Uneltirile vrăjmaşilor lui Iisus Hristos – Propovăduiri în templu – Nicodim Îl apără pe Iisus Hristos înaintea sanhedrinului – Femeia preacurvă – Urmarea propovăduirilor în templu – Tămăduirea unui orb din naştere – Urmarea propovăduirilor în templu – Iisus Hristos Se retrage la Betabara – Evanghelizarea ţinutului de dincolo de râul Iordan – El urcă până la hotarul dintre Galileea şi Samaria – El le vesteşte apostolilor că va merge direct la Ierusalim unde va pătimi şi va fi omorât – El pleacă către Ierusalim şi ajunge la Ierihon – Vindecarea unui orb – Zaheu – Mesajul Martei şi Mariei – Sosirea în Betania – Învierea lui Lazăr – Iisus Hristos Se retrage la Efrem

 

Anii 32-33

 

După întoarcerea în Galileea, Iisus Hristos a ales 70 de ucenici ai Săi (Luca 10, 1-43)[1], pe care i-a trimis câte doi pentru a merge înaintea Sa în oraşele şi toate satele unde urma să meargă El Însuşi. ,,Şi zicea către dânşii: secerişul este mult, iar lucrătorii puţini; deci rugaţi pre Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul său. Mergeţi, iată eu vă trimit pre voi ca mieii în mijlocul lupilor. Să nu purtaţi pungă. nici traistă, nici încălţăminte; şi pre nimeni să nu întrebaţi de sănătate în cale. Şi ori în care casă veţi intra întâi ziceţi: pace casei acesteia. Şi de va fi acolo fiul păcii, se va odihni preste dânsul pacea voastră; iar de nu, la voi se va întoarce. Şi întru aceeaşi casă petreceţi, mâncând şi bând cele de la dânşii; că vrednic este lucrătorul de plata sa. Să nu vă mutaţi din casă în casă. Şi ori în care cetate veţi intra şi vă vor primi pre voi, mâncaţi cele ce se vor pune înaintea voastră. Şi tămăduiţi bolnavii care vor fi într-însa şi grăiţi lor: s-a apropiat spre voi împărăţia lui Dumnezeu. Iar ori în care cetate veţi intra, şi nu vă vor primi pre voi, ieşind la uliţele ei cele late, ziceţi: şi praful ce s-a lipit de noi din cetatea voastră, îl scuturăm vouă. Însă aceasta să ştiţi, că s-a apropiat spre voi împărăţia lui Dumnezeu. Grăiesc vouă: că mai uşor va fi Sodomului în ziua aceea, decât cetăţii aceleia. Vai ţie, Horazine ! Vai ţie, Vitsaido ! Că de s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon puterile care s-au făcut întru voi, de mult în sac şi în cenuşă şezând s-ar fi pocăit. Însă Tirului şi Sidonului mai uşor va fi la judecată decât vouă. Şi tu Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te vei pogorî. Cela ce ascultă pre voi, pre mine mă ascultă, şi cela ce se leapădă de voi, de mine se leapădă. Iar cela ce se leapădă de mine, se leapădă de cel ce m-au trimis pre mine” (Luca 10, 2-16).

Înarmaţi cu aceste învăţături, cei 70 de ucenici au străbătut Galileea. Şi s-au întors cu bucurie, zicându-I lui Hristos: ,,Doamne şi dracii se pleacă nouă întru numele tău. Şi au zis lor: văzut-am pre satana ca un fulger din cer căzând. Iată dau vouă stăpânire să călcaţi preste şerpi şi preste scorpii şi preste toată puterea vrăjmaşului şi nimic pre voi nu vă va vătăma. Însă pentru aceasta nu vă bucuraţi, căci duhurile se pleacă vouă; ci vă bucuraţi mai vârtos, că numele voastre s-au scris în ceruri” (Luca 10, 17-20).

Satana, întruchiparea răului, domnea peste lume. Iisus Hristos a venit pentru a face ca asupra lumii să domnească Dumnezeu. Sub semnul Duhului dumnezeiesc, El a văzut că lucrarea Sa se întinde dincolo de hotarele strâmte ale ţării Vechii Legi şi a zis: ,,Mărturisescu-mă ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pre ele pruncilor, adevărat Părinte, că aşa a fost buna voinţă înaintea Ta” (Luca 10, 21).

Apoi, Iisus Hristos le-a dezvăluit ucenicilor Săi taina nepătrunsă a persoanei Sale dumnezeieşti şi omeneşti: ,,Toate îmi sunt date mie de la Tatăl meu, şi nimeni nu ştie cine este Fiul, fără numai Tatăl, şi cine este Tatăl, fără numai Fiul, şi căruia va voi Fiul să-i descopere. Şi întorcându-se către ucenici deosebi au zis: fericiţi ochii care văd cele ce voi vedeţi. Că grăiesc vouă, că mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vază cele ce vedeţi voi şi nu au văzut şi să auză cele ce auziţi şi nu au auzit” (Luca 10, 22-24).

Misiunea celor 70 de ucenici a durat aproape 6 luni. Sărbătoarea Corturilor se apropia (Ioan 7, 2-10); rudele lui Hristos, care nu credeau încă în El, dar socoteau că poate faima Lui le-ar fi de folos, I-au spus: ,,Treci de aici şi mergi în Iudeea, ca şi ucenicii tăi să vază lucrurile care faci. Că nimeni întru ascuns face ceva şi caută să fie el la arătare. Dacă faci acestea, arată-te pre tine lumii. (…) Deci au zis lor Iisus: vremea mea încă nu a sosit; iar vremea voastră totdeauna este gata. Nu poate lumea să vă urască pre voi, iar pre mine mă urăşte, pentru că eu mărturisesc de dânsa, că lucrurile ei sunt rele. Voi suiţi-vă la praznicul acesta, eu încă nu mă sui la praznicul acesta, căci vremea mea încă nu s-a plinit” (Ioan 7, 3-8).

El le-a lăsat pe rudele Sale să plece şi a rămas în Galileea. Dar după ce au plecat, S-a îndreptat El Însuşi către Ierusalim, dar în taină, adică în loc să urmeze drumul obişnuit, El a apucat pe Valea Iordanului şi a mers prin Samaria către Ierihon.

În timpul călătoriei, s-a apropiat de El un legiuitor (Luca 10, 25-31), care a vrut să-I întindă o cursă, punându-I o întrebare înşelătoare, la care Iisus Hristos nu putea să răspundă fără a intra în conflict cu legea sau cu El Însuşi. Prin urmare, el i-a pus această întrebare: ,,Învăţătorule, ce voiu face să moştenesc viaţa cea veşnică ?” (Luca 10, 25) Dacă Hristos i-ar fi răspuns: respectă legea, atunci ar fi putut să-I replice: ce ne mai trebuie învăţătura Ta ? Dacă ar fi răspuns că nu se puteau mântui respectând legea, L-ar fi acuzat de tulburare şi hulă. Duşmanii Mântuitorului se încăpăţânau să nu înţeleagă că El nu venise să distrugă ceea ce fusese revelat de Dumnezeu în Legea Veche, ci să împlinească ceea ce în Legea Veche era doar preînchipuire şi proorocie. Hristos a evitat cu uşurinţă cursa care Îi fusese întinsă, dând ca mijloc de mântuire împlinirea virtuţilor de neapărată trebuinţă atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. El a răspuns:

,,În lege ce este scris ? cum citeşti ? Iar el răspunzând a zis: să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta, şi din tot cugetul tău şi pre aproapele tău ca însuţi pre tine (A Doua Lege 6, 5). Şi i-au zis lui: drept ai răspuns: aceasta fă şi vei fi viu. Iar el vrând să se îndrepteze pre sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu ? Iar Iisus răspunzând, au zis: un om oarecare se pogora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut în tâlhari, care dezbrăcându-l pre el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l abia viu. Şi după întâmplare un preot se pogora pre calea aceea şi văzându-l pre dânsul, a trecut pre alături. Aşijderea şi un Levit, fiind la acel loc, venind şi văzându-l pre el, a trecut pre alături. Iar un Samarinean mergând pre cale, a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă. Şi apropiindu-se, a legat rănile lui, turnând untdelemn şi vin; şi punându-l pre dobitocul lui, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Şi a doua zi ieşind şi scoţând doi dinari, a dat gazdei şi i-au zis lui: poartă grijă de dânsul şi orice vei mai cheltui, eu când mă voiu întoarce, voiu da ţie. Deci care dintru acei trei, ţi se pare a fi de aproape celui ce căzuse în tâlhari ? Iar el a zis: cela ce a făcut milă cu dânsul. Iar Iisus au zis lui: mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10, 26-37).

Hristos se afla în Samaria, probabil în apropiere de Ierihon când i-a povestit această pildă legiuitorului; El vroia să-l facă să înţeleagă că acest ţinut atât de dispreţuit de evrei era mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decât casta plină de trufie a preoţilor şi leviţilor, necredincioşi faţă de misiunea lor.

Din Ierihon, El S-a îndreptat către Betania (Luca 10, 38-43), un sat din împrejurimile Ierusalimului, unde mai fusese, şi a mers să locuiască în casa Mariei, fosta păcătoasă devenită ucenica Sa. Marta, sora Mariei, L-a primit cu multă ardoare. Dar, în timp ce ea se ocupa de slujba casei, Maria, aşezată la picioarele Învăţătorului, asculta cuvintele Sale. Apropiindu-se de Hristos, Marta a zis: ,,Doamne, au nu socoteşti că soru-mea singură m-a lăsat să slujesc ? Ci zi ei ca să-mi ajute. Şi răspunzând Iisus, au zis ei: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un lucru trebuieşte, iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la dânsa” (Luca 10, 40-42).

Iudeii (Ioan 7, 11-53), care veniseră la Ierusalim pentru sărbătoarea Corturilor, Îl căutau pe Hristos şi se întrebau unii pe alţii: unde este El ? şi discutau mult despre El. Unii spuneau: este un om bun, alţii răspundeau: nu, este un amăgitor al poporului. Însă nimeni nu vorbea prea deschis, de teama iudeilor. La înjumătăţirea praznicului, Hristos S-a suit în templu, unde a început să propovăduiască. Uimiţi de cuvintele Sale, iudeii se întrebau:

,,Cum ştie acesta carte, nefiind învăţat ? Deci au răspuns lor Iisus şi au zis: a mea învăţătură nu este a mea, ci a celui ce m-au trimis pre mine. De va voi cineva să facă voia lui, va cunoaşte pentru învăţătura aceasta, oare de la Dumnezeu este ? Sau eu de la mine grăiesc. (...) Au nu Moisi v-a dat vouă legea ? Şi nimeni din voi nu face legea. Ce mă căutaţi să mă omorâţi ? Răspuns-a norodul şi a zis: drac ai, cine te caută să te omoare ? Răspuns-au Iisus şi au zis lor: un lucru am făcut şi toţi vă miraţi pentru acesta. Moisi v-a dat vouă tăierea împrejur, (nu că de la Moisi este, ci de la părinţi); şi sâmbăta tăiaţi împrejur pre om. Dacă omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice legea lui Moisi, pre mine vă mâniaţi căci om întreg sănătos am făcut sâmbăta ? Nu judecaţi după faţă; ci dreaptă judecată judecaţi” (Ioan 7, 15-24).

Câţiva locuitori ai Ierusalimului se întrebau: ,,Au nu este acesta, pre care îl caută să-l omoare ? Şi iată de faţă grăieşte şi nimic lui nu-i zic. Nu cumva au cunoscut cu adevărat boierii că adevărat acesta este Hristos ? Ci pre acesta îl ştim de unde este; iar Hristos când va veni, nimeni nu ştie de unde este. Deci striga Iisus în biserică învăţând şi zicând: şi pre mine mă ştiţi, şi ştiţi de unde sunt, şi de la mine nu am venit, ci este adevărat cel ce m-au trimis, pre care voi nu-l ştiţi” (Ioan 7, 25-28).

Duşmanii Lui ar fi vrut să-L prindă, însă nimeni nu L-a atins, căci nu sosise încă ceasul Lui. Mulţi au crezut în El, pentru minunile Sale. Ei spuneau: când Hristos va veni, va face mai multe minuni ca acesta ? Auzind norodul vorbind astfel, fariseii şi mai-marii preoţilor au trimis oameni pentru a-L prinde pe Hristos, care le-a spus: ,,Încă puţină vreme cu voi sunt, şi merg la cel ce m-au trimis pre mine. Căuta-mă-veţi şi nu mă veţi afla, şi unde sunt eu, voi nu puteţi să veniţi. Deci au zis iudeii întru sine: unde va să meargă acesta, că noi nu-l vom afla pre El ? Nu cumva întru risipirea elinilor va să meargă şi să înveţe pre elini ? Ce este cuvântul acesta, care au zis: căuta-mă-veţi şi nu mă veţi afla, şi unde sunt eu, voi nu puteţi să veniţi ?” (Ioan 7, 33-36)

În ultima zi a sărbătorii, care era cea mai solemnă, Iisus Hristos i-a chemat la El pe cei care însetau de dreptate şi de acest Duh al lui Dumnezeu pe care El trebuia să-L trimită în lume, după proslăvirea Sa. Cei care au auzit au preţuit cuvintele Sale şi au spus: ,,Acesta este cu adevărat proorocul. Alţii ziceau: acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: au doar din Galileea va să vină Hristos ? Au nu a zis scriptura: că din sămânţa lui David şi din oraşul Vitleem, unde a fost David, va să vină Hristos ?” (Ioan 7, 40-42)

În timp ce unii discutau, trimişii mai-marilor preoţilor şi fariseilor căutau prilej pentru a-L prinde; dar nu au îndrăznit şi s-au întors la cei care-i trimiseseră. ,,Pentru ce nu l-aţi adus pre el ? Răspuns-au slugile: niciodată nu a grăit om, ca acest om. Şi au răspuns lor fariseii: au doar şi voi v-aţi amăgit ? Au doar cineva din boieri a crezut într-însul, sau din farisei ? Ci norodul acesta, care nu ştie legea, blestemat este” (Ioan 7, 45-49).

Acolo se afla Nicodim, care venise noaptea la Hristos; el a spus: ,,Au doar legea noastră judecă pre om, de nu va auzi de la el mai înainte, şi va cunoaşte ce face ? Răspuns-au şi i-au zis lui: au doar şi tu din Galileea eşti ? Cearcă şi vezi; că prooroc din Galileea nu s-a sculat” (Ioan 7, 51-52).

Seara, Mântuitorul S-a retras pe Muntele Măslinilor şi dimineaţă a revenit în templu (Ioan 8, 1-59). Cărturarii şi fariseii s-au repezit să-I întindă o cursă. Ei i-au adus o femeie prinsă în preacurvie, au pus-o înaintea Lui şi I-au spus: ,,Învăţătorule, pre această muiere o am prins aşa de faţă preacurvind. Iar în lege Moisi ne-a poruncit nouă: unele ca acestea să se ucidă cu pietre, dar tu ce zici ?” (Ioan 8, 4-5) Ei ştiau că lui Hristos Îi era milă de păcătoşi şi că nu ar fi vrut ca femeia vinovată să fie ucisă cu pietre; dar dacă El ar fi dat un răspuns potrivnic legii lui Moisi, ei ar fi găsit un prilej să-L acuze. În loc să le răspundă, El S-a plecat şi a scris cu degetul pe pământ. Fiindcă duşmanii Săi continuau să-L întrebe, El S-a ridicat şi a spus: ,,Cel ce este fără de păcat întru voi, acela întâi să arunce piatra asupra ei” (Ioan 8, 7). Şi plecându-Se din nou, a continuat să scrie.

Se poate crede că Mântuitorul scria păcatele cele mai ascunse ale acuzatorilor femeii. Deloc mulţumiţi de aceste dezvăluiri, ei s-au retras în tăcere unii după alţii, începând de la cei bătrâni care nu erau defel cel mai puţin vinovaţi. Hristos a rămas singur cu femeia, care stătea nemişcată acolo unde fusese pusă. El S-a ridicat şi a spus: ,,Muiere, unde îţi sunt pârâşii tăi ? Au nimeni pre tine nu te-a judecat a fi vinovată ? Iar ea a zis: nimeni, Doamne. Şi au zis ei Iisus: nici eu nu te judec; du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 10-11).

Fariseii s-au apropiat de El, care a zis: ,,Eu sunt lumina lumii; cel ce urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii. Deci au zis lui fariseii: tu însuţi mărturiseşti pentru tine; mărturia ta nu este adevărată. Răspuns-au Iisus şi au zis lor: deşi eu însumi mărturisesc pentru mine, adevărată este mărturia mea; că ştiu de unde am venit şi unde merg; iar voi nu ştiţi de unde vin şi unde merg. Voi după trup judecaţi; eu nu judec pre nimeni. Şi de aş şi judeca eu, judecata mea adevărată este; că singur nu sunt, ci eu şi Tatăl cel ce m-au trimis pre mine. Şi în legea voastră scris este, că mărturia a doi oameni adevărată este. Eu sunt cel ce mărturisesc pentru mine însumi, şi mărturiseşte pentru mine Tatăl cel ce m-au trimis. Deci ziceau lui: unde este Tatăl tău ? Răspuns-au Iisus: nici pre mine mă ştiţi, nici pre Tatăl meu; de m-aţi şti pre mine, şi pre Tatăl meu aţi şti” (Ioan 8, 12-19).

Hristos a vorbit astfel în partea templului numită Gazofilachie[2] şi nimeni nu L-a prins, căci nu sosise încă ceasul Lui.

El propovăduia deschis că este Fiul lui Dumnezeu şi mulţi din cei care Îl ascultau au crezut în El. El i-a îndemnat să persevereze în adevăr, care trebuia să fie pentru ei un izvor al libertăţii. Auzind aceste cuvinte, iudeii au strigat:

,,Sămânţă a lui Avraam suntem, şi nimănui nu am fost robi niciodată; dar tu cum zici: slobozi veţi fi ? Răspuns-au Iisus lor: amin, amin, grăiesc vouă: tot cel ce face păcatul, rob este păcatului. (...) Ştiu că sămânţă a lui Avraam sunteţi; dar mă căutaţi să mă omorâţi, căci cuvântul meu nu încape întru voi. Eu ceea ce am văzut la Tatăl meu grăiesc; şi voi ceea ce aţi văzut la tatăl vostru faceţi. Răspuns-au şi au zis lui: tatăl nostru, Avraam este. Zis-au lor Iisus: de aţi fi fost fii ai lui Avraam, lucrurile lui Avraam aţi fi făcut. Iar acum mă căutaţi să mă omorâţi pre mine, om care adevărul am grăit vouă, care am auzit de la Dumnezeu; aceasta Avraam nu a făcut. Voi faceţi lucrurile tatălui vostru. Zis-au drept aceea lui: noi din curvie nu suntem născuţi; un Tată avem, pre Dumnezeu. Zis-au lor Iisus: de ar fi fost Dumnezeu Tatăl vostru, m-aţi fi iubit pre mine; că eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit; că nu am venit de la mine însumi, ci acela m-au trimis. (...) Voi din tatăl diavolul sunteţi, şi poftele tatălui vostru voiţi să faceţi. Acela ucigător de oameni a fost din început, şi întru adevăr nu a stătut, că nu este adevăr întru dânsul. (...) Iar eu căci adevărul grăiesc, nu credeţi mie. Cine dintru voi mă vădeşte pre mine pentru păcat ? Iar dacă adevărul grăiesc, pentru ce voi nu credeţi mie ? Cela ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă; pentru aceasta voi nu ascultaţi, că nu de la Dumnezeu sunteţi.

Răspuns-au iudeii, şi i-au zis lui: oare nu zicem noi bine că Samarinean eşti tu, şi drac ai ? Răspuns-au Iisus: eu drac nu am; ci cinstesc pre Tatăl meu, şi voi mă necinstiţi pre mine. Iar eu nu caut slava mea; este cel ce caută şi judecă. Amin, amin, grăiesc vouă, de va păzi cineva cuvântul meu, nu va vedea moartea în veac. Deci au zis lui iudeii: acum am cunoscut că ai drac. Avraam a murit, şi proorocii; şi tu zici: de va păzi cineva cuvântul meu, nu va gusta moartea în veac. Au doar tu mai mare eşti decât părintele nostru Avraam, care a murit ? Şi proorocii au murit; cine te faci tu pre tine ? Răspuns-au Iisus: de mă slăvesc pre mine singur, slava mea nimic nu este; este Tatăl meu, care mă slăveşte pre mine; pre care voi ziceţi că Dumnezeul vostru este. Şi nu l-aţi cunoscut pre el; iar eu îl ştiu pre el; şi de voiu zice că nu-l ştiu pre el, voiu fi asemenea vouă mincinos; ci îl ştiu pre el, şi cuvântul lui păzesc. Avraam părintele vostru a fost bucuros ca să vază ziua mea; şi a văzut, şi s-a bucurat. Deci au zis iudeii către dânsul: cincizeci de ani încă nu ai, şi pre Avraam l-ai văzut[3]. Şi au zis lor Iisus: amin, amin, zic vouă: mai înainte de a se face Avraam, eu sunt” (Ioan 8, 33-58). Auzind că Hristos spune despre Sine că este ‘Cel ce este’, evreii au alergat să caute pietre pentru a-L ucide, dar El S-a ascuns şi a ieşit din templu.

Trecând (Ioan 9, 1-41), El a zărit un om orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: ,,Rabbi, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ? Răspuns-au Iisus: nici acesta nu a păcătuit, nici părinţii lui; ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu întru el. Mie mi se cade să lucrez lucrurile celui ce m-au trimis pre mine, până este ziuă; vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Când sunt în lume, lumină sunt lumii. Acestea zicând, au scuipat jos, şi au făcut tină din scuipat, şi au uns cu tina preste ochii orbului. Şi i-au zis lui: mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (ce se tâlcuieşte Trimis).

Deci s-a dus, şi s-a spălat, şi a venit văzând. Iar vecinii, şi cei ce îl văzuseră pre el mai înainte că era orb, ziceau: au nu este acesta cel ce şedea şi cerea ? Unii ziceau: acesta este; iar alţii ziceau: seamănă cu el; iar el zicea: eu sunt. Deci îi ziceau lui: cum ţi s-au deschis ochii ? Răspuns-a el şi a zis. Un om ce se numeşte Iisus, tină au făcut, şi au uns ochii mei, şi mi-au zis mie: mergi la scăldătoarea Siloamului, şi te spală; şi mergând şi spălându-mă, am văzut. Şi i-au zis lui: unde este acela ? Zis-a: nu ştiu. Dus-au la farisei pre cel ce oarecând a fost orb. Şi era sâmbăta când au făcut Iisus tina, şi i-au deschis ochii lui. Deci iarăşi l-au întrebat pre el şi fariseii cum a văzut. Iar el a zis lor: tină au pus pre ochii mei, şi m-am spălat, şi văz. Deci ziceau unii din farisei: acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzeşte sâmbăta. Alţii ziceau: cum poate om păcătos să facă semne ca acestea ? Şi împerechere era între ei.

Zis-au orbului iarăşi: tu ce zici pentru dânsul, că au deschis ochii tăi ? Iar el a zis: Prooroc este. Deci n-au crezut iudeii pentru dânsul că orb a fost, şi a văzut, până ce au chemat pre părinţii acestuia ce a văzut. Şi i-au întrebat pre ei, zicând: acesta este fiul vostru, care voi aţi zis că s-a născut orb ? Cum dar acum vede ? Răspuns-au lor părinţii lui şi au zis: ştim că acesta este fiul nostru, şi cum că orb s-a născut; iar cum acum vede, nu ştim, sau cine i-a deschis lui ochii, noi nu ştim; însuşi vârstă are; pre dânsul îl întrebaţi; el singur pentru sineşi va spune. Acestea au zis părinţii lui, că se temeau de iudei; pentru că acum se sfătuiseră iudeii, că de îl va mărturisi pre el cineva a fi Hristos, să se lepede din sinagogă. (...)

Deci au chemat a doua oară pre omul care fusese orb, şi au zis lui: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul acesta păcătos este. Iar acela a răspuns şi a zis: de este păcătos, nu ştiu; una ştiu, că orb fiind eu, acum văz. Şi i-au zis lui iarăşi: ce au făcut ţie ? Cum ţi-au deschis ţie ochii. Răspuns-a lor: am zis vouă acum, şi nu aţi auzit; ce iarăşi voiţi să auziţi ? Au doară şi voi voiţi să vă faceţi ucenici ai lui ? Deci l-au ocărât pre el, şi au zis lui: tu eşti ucenic al aceluia; iar noi ai lui Moisi suntem ucenici. Noi ştim că cu Moisi au grăit Dumnezeu; iar pre acesta nu-l ştim de unde este. Răspuns-a omul şi a zis lor: întru aceasta este minune, că voi nu ştiţi de unde este, şi au deschis ochii mei. Şi ştim că pre păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia lui, pre acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cum că să fi deschis cineva ochii ai vreunui orb din naştere. De nu ar fi acesta de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic. Răspuns-au şi au zis lui: întru păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pre noi ? Şi l-au gonit pre el afară” (Ioan 9, 2-34).

Întâlnindu-l pe el, Hristos i-a spus: ,,Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu ? Răspuns-a el, şi a zis: cine este, Doamne, ca să crez într-însul ? Şi i-au zis Iisus lui: şi l-ai văzut pre el, şi cel ce grăieşte cu tine, acela este. Iar el a zis: crez, Doamne, şi s-a închinat lui. Şi au zis Iisus: spre judecată am venit eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văz, să vază; şi cei ce văd, să fie orbi. Şi au auzit acestea unii din farisei, care erau cu dânsul, şi au zis lui: au doar şi noi suntem orbi ? Zis-au lor Iisus: de aţi fi orbi, nu aţi avea păcat; iar acum ziceţi: că vedem; pentru aceasta păcatul vostru rămâne” (Ioan 9, 35-41).

Când ignoranţa nu este voită, ea scuză păcatul; cunoaşterea rău întrebuinţată este un izvor de greşeli.

Mântuitorul şi-a continuat propovăduirea în templu (Ioan 10, 1-42). El S-a asemuit pe Sine cu uşa prin care intră oile în staulul lui Dumnezeu; cu bunul păstor care îşi pune viaţa pentru oile sale, cu totul diferit de năimitul care le lasă în colţii hrăpăreţi ai lupilor. Năimitul era preotul evreu; oile Domnului erau credincioşii care ascultau glasul adevăratului păstor. Pe lângă oile lui Israil, bunul păstor avea şi altele pentru care îşi va da curând viaţa şi care, împreună cu cele ale lui Israil, vor fi o turmă şi un păstor.

Cuvintele Lui erau primite cu sentimente diferite. ,,Şi ziceau mulţi dintr-înşii: drac are, şi este nebun; pentru ce îl ascultaţi pre el ? Alţii ziceau: aceste cuvinte nu sunt de îndrăcit. Au doar poate drac să deschiză ochi ai orbilor ?” (Ioan 10, 20-21)

Iisus Hristos a rămas în Ierusalim de la sărbătoarea Corturilor până la praznicul înnoirii templului, care avea loc iarna[4]. În acea zi, El se afla în pridvorul lui Solomon; iudeii L-au înconjurat şi I-au spus: ,,Până când vei lua sufletele noastre ? De eşti tu Hristos, spune nouă fără de sfială. Răspuns-au lor Iisus: am zis vouă, şi nu credeţi; lucrurile care eu fac întru numele Tatălui meu, acelea mărturisesc pentru mine. Ci voi nu credeţi, că nu sunteţi din oile mele precum am zis vouă. Oile mele glasul meu ascultă, şi eu le cunosc pre dânsele, şi vin după mine. Şi eu le dau lor viaţă veşnică; şi nu vor pieri în veac, şi nimeni nu le va răpi pre ele din mâna mea. Tatăl meu, care le-au dat mie, mai mare decât toţi este; şi nimeni nu poate să le răpească pre ele din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 24-30).

La aceste cuvinte, iudeii au luat pietre ca să-L ucidă cu ele. Hristos le-a spus: ,,Multe lucruri bune am arătat vouă de la Tatăl meu; pentru care dintr-acestea lucruri cu pietre aruncaţi asupra mea ? Răspuns-au lui iudeii, zicând: pentru lucru bun noi nu aruncăm cu pietre asupra ta, ci pentru hulă; că tu om fiind, te faci pre tine Dumnezeu. Răspuns-au lor Iisus: au nu este scris în legea voastră: eu am zis: dumnezei sunteţi ? Dacă pre aceia i-a numit dumnezei, către care a fost cuvântul lui Dumnezeu, şi nu poate să se strice Scriptura; pre care Tatăl l-au sfinţit, şi l-au trimis în lume, voi ziceţi că hulă grăieşti; pentru că am zis: Fiul lui Dumnezeu sunt ? De nu fac lucrurile Tatălui meu, să nu-mi credeţi mie. Iar de fac, deşi nu-mi credeţi mie, credeţi lucrurilor; ca să cunoaşteţi şi să credeţi, că Tatăl este întru mine, şi eu întru el” (Ioan 10, 32-38).

În loc să se plece în faţa acestor judecăţi dumnezeieşti, iudeii încercau să-L prindă pe Iisus Hristos; dar El le-a scăpat şi a mers dincolo de Iordan, unde Ioan botezase prima oară, adică la Betabara; oamenii s-au grăbit să-L vadă şi mulţi au spus: ,,Ioan nici un semn nu a făcut; iar toate câte a zis Ioan pentru acesta, adevărate erau. Şi mulţi au crezut acolo într-însul” (Ioan 10, 41-42).

Într-o zi când El se ruga (Luca 11, 1-54), după ce a terminat rugăciunea Sa, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: ,,Doamne, învaţă-ne pre noi să ne rugăm, precum şi Ioan a învăţat pre ucenicii săi. Şi le-au zis lor: când vă rugaţi ziceţi: Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău. Vie împărăţia ta. Fie voia ta, precum în cer şi pre pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în toate zilele. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, că şi noi iertăm tuturor celor ce ne sunt datori nouă. Şi nu ne duce pre noi întru ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean” (Luca 11, 1-4)[5].

Apoi, Hristos le-a spus ucenicilor Săi că trebuie să se roage lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu încredinţarea că El le va împlini întotdeauna cererile legitime, pentru binele lor.

Duşmanii Săi L-au urmat dincolo de Iordan şi s-au amestecat printre ucenicii Săi. După ce a vindecat un om pe care un drac îl făcuse mut, duşmanii Lui au spus: ,,Cu veelzevul domnul dracilor scoate dracii” (Luca 11, 15). Alţii nu vroiau să creadă în minunile care aveau loc pe pământ şi Îi cereau să facă una în cer. Iisus Hristos a binevoit să le explice că, dacă El gonea dracii cu Veelzevul, împărăţia satanei ar fi fost prin urmare dezbinată şi că Veelzevul şi-ar fi distrus el însuşi împărăţia. Dar lucrurile nu stăteau aşa, a continuat Hristos. Satana domnea peste lume; El a venit cu o putere mai mare ca a lui şi l-a biruit, dar sunt oameni care nu vor să culeagă cu El rodul biruinţei. Asupra lor, satana îşi exercită stăpânia cu tot atâta putere cu cât a fost izgonit.

Cărturarii nu au vrut să înţeleagă, dar o femeie umilă a strigat cu respect: ,,Fericit este pântecele care te-a purtat şi ţâţele care ai supt. Iar El au zis: adevărat, fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre el” (Luca 11, 27-28).

Era înconjurat de o mulţime mare de oameni, dar sfaturile Sale nu erau cele pe care le dăduse celor aleşi, aceasta deoarece El a zis: ,,Neamul acesta viclean este; semn cere şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona proorocului. Că precum a fost Iona semn ninivitenilor, aşa va fi şi Fiul Omului la neamul acesta[6]. Împărăteasa de la austru[7] se va scula la judecată cu bărbaţii neamului acestuia, şi-i va osândi pre ei; că a venit de la marginile pământului să auză înţelepciunea lui Solomon, şi iată mai mult decât Solomon aici. Bărbaţii de la Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osândi pre el; căci ei s-au pocăit pentru propovăduirea lui Iona, şi iată mai mult decât Iona aici” (Luca 11, 29-32).

Dar, a adăugat Hristos, acest neam este viclean, pentru că nu vrea să vadă lumina; el are lumina în lege, dar o ascunde; gândurile sale sunt rele, lumina sa este stinsă şi el este în întuneric.

Un fariseu, mult mai ipocrit ca alţii, L-a invitat să prânzească la el. Hristos a încuviinţat şi nu a socotit de neapărată trebuinţă să respecte spălarea rituală de dinaintea mesei, căreia fariseii îi acordau o importanţă superstiţioasă. Fariseul a fost indignat de aceasta. Iisus Hristos, care cunoştea gândurile lui, i-a spus: ,,Acum voi fariseii, partea cea dinafară a paharului şi a blidului curăţiţi; iară cea dinlăuntrul vostru este plină de răpire şi de vicleşug. Nebunilor, au nu cela ce au făcut cea dinafară, au făcut şi cea dinlăuntru ? Însă cele ce sunt la voi, daţi-le milostenie, şi iată, toate vor fi vouă curate. Şi vai vouă fariseilor ! Că zeciuiţi izma şi ruta şi toate verdeţurile, şi treceţi judecata şi dragostea lui Dumnezeu; acestea se cădea a le face, şi acelea a nu le lăsa. Vai vouă fariseilor ! Că iubiţi scaunele cele mai de sus în sinagoguri şi închinăciunile prin târguri. Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că sunteţi ca mormânturile cele ce nu se văd şi oamenii ce umblă deasupra lor nu le ştiu” (Luca 11, 39-44). Aceste morminte uitate erau pline de gunoaie, de vreme ce nimeni nu se îngrijea de ele.

Un legiuitor, întrerupând aceste blesteme, i-a spus lui Hristos: ,,Învăţătorule, acestea zicând şi pre noi ne ocărăşti. Iar el au zis: şi vouă legiuitorilor, vai ! Că însărcinaţi pre oameni cu sarcini, care nu se pot lesne purta; iar voi nici cu un deget al vostru nu vă atingeţi de sarcini. Vai vouă ! Că zidiţi mormânturile proorocilor şi părinţii voştri i-au ucis pre ei. Deci mărturisiţi şi împreună voiţi lucrurile părinţilor voştri; că aceia i-au ucis pre ei, iar voi zidiţi mormânturile lor. Pentru aceasta şi înţelepciunea lui Dumnezeu a zis: trimite-voiu către ei prooroci şi apostoli şi dintr-înşii vor ucide şi vor goni; ca să se ceară sângele tuturor proorocilor, ce s-a vărsat din începutul lumii de la neamul acesta. De la sângele lui Avel până la sângele Zahariei[8], care a pierit între altar şi între biserică; adevărat zic vouă: se va cere de la neamul acesta. Vai vouă legiuitorilor ! Că aţi luat cheia cunoştinţei, voi nu aţi intrat şi pre cei ce vreau să intre i-aţi oprit” (Luca 11, 45-52).

Fariseii şi legiuitorii se străduiau din răsputeri să-L oprească şi să-L facă să tacă; ei Îi întindeau curse pentru a-L face să spună lucruri care le-ar fi dat ocazia să-L acuze.

Dar înţelepciunea dumnezeiască le-a dejucat perfidia. Mulţimea celor care căutau să-L asculte pe Hristos a crescut într-atât încât oamenii se călcau unii pe alţii (Luca 12, 1-10). Iisus Hristos, grăind ucenicilor Săi, le-a spus că trebuie să se păzească de aluatul fariseic care este făţărnicia, dar că nu trebuie să se teamă deoarece Dumnezeu poartă grijă de ei. „Tot cel ce va mărturisi întru mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi întru dânsul înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Şi tot cela ce va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta” (Luca 12, 8 şi 10).

Acesta era păcatul fariseilor şi legiuitorilor care, cunoscând adevărul şi adâncindu-se în Scripturi, minţeau în faţa propriei lor conştiinţe, nemărturisind că Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu, şi spunând, din contră, că era posedat de demon. O asemenea hulă, născută dintr-o orbire voită, făcea imposibilă intrarea în împărăţia lui Dumnezeu şi, de asemenea, nu putea fi iertată nici în această lume, nici în cealaltă (potrivit Matei 12, 32). Cât despre ucenici (potrivit Luca 12, 11-12), care în verticalitatea conştiinţei lor mărturiseau adevărul, Duhul lui Dumnezeu era într-atât de unit cu ei, încât atunci când ei vor fi duşi în sinagogi şi înaintea tribunalelor de către duşmanii adevărului, acest Duh îi va învăţa ce trebuie să spună.

Un om din mulţime L-a rugat să-l convingă pe fratele său să împartă o moştenire cu el, iar Hristos i-a răspuns: „Omule, cine m-a pus pre mine judecător sau împărţitor preste voi ?” (Luca 12, 14) El nu-Şi atribuia nici o putere asupra lucrurilor acestei lumi şi, cu această moştenire, a avut prilejul să propovăduiască dezlipirea de averi şi încrederea fiască în pronia dumnezeiască, care hrăneşte păsările, îmbracă florile cu o podoabă bogată şi va avea grijă cu atât mai mult de oamenii care se încred în bunătatea Lui.

Iisus Hristos nu condamna munca şi preocuparea omului de a-şi asigura existenţa printr-un câştig cinstit, însă nu vroia ca el să împingă această preocupare până la a uita de pronia dumnezeiască şi a face din bani scopul vieţii sale. Scopul omului (Luca 12, 35-59) este de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a fi întotdeauna gata la chemarea Învăţătorului, care poate veni oricând pentru a-i cere socoteală de faptele sale. Fiecare va trebui să dea socoteală de moştenirea care i-a fost încredinţată. Celui care a primit în lume o misiune umilă i se va cere o socoteală mai puţin severă decât celui pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu daruri bogate, pe care acesta trebuia să le folosească pentru binele comun.

Hristos nu a venit în lume ca fiecare să lâncezească înlăuntrul fiinţei sale, ci ca să aprindă în lume o activitate care, ca un foc arzător, trebuia să o mistuie şi să o spele de toată prihana. El nu a adus în lume o pace care se rezumă la egoism, ci o împărţire, adică lupta împotriva a tot ceea ce este rău şi pentru tot ceea ce este bine. Chiar în sânul familiilor, Hristos va fi un principiu de dezbinare; mulţi membri îl vor urma, în timp ce alţii vor rămâne în afara împărăţiei lui Dumnezeu. „Făţarnicilor, faţa cerului şi a pământului ştiţi a cerca; dar vremea aceasta cum nu o cercaţi ? Căci nu judecaţi şi întru voi ce este drept ? Şi când mergi cu pârâşul tău la domn, pre cale, dă lucrare să te izbăveşti de el; ca nu cumva să te tragă la judecător şi judecătorul te va da temnicerului, şi temnicerul te va arunca în temniţă. Zic ţie, nu vei ieşi de acolo, până nu vei plăti şi filiarul cel mai de apoi” (Luca 12, 56-59).

Câţiva oameni au venit atunci să-I spună că nişte galileeni care merseseră la Ierusalim să aducă jertfe fuseseră omorâţi de Pilat, guvernatorul roman al oraşului, şi că sângele lor se amestecase cu jertfele lor. „Şi răspunzând Iisus, au zis lor: au vi se pare că galileenii aceştia mai păcătoşi decât toţi galileenii au fost, căci au pătimit acestea ? Nu, ci zic vouă: că de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri. Sau acei optsprezece, preste care a căzut turnul în Siloam şi i-a omorât, vi se pare că aceştia mai păcătoşi au fost decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim ? Nu, ci zic vouă: că de nu vă veţi pocăi, toţi aşa veţi pieri” (Luca 13, 2-5).

Hristos proorocea astfel masacrele pe care romanii aveau să le comită în Galileea şi distrugerea Ierusalimului, ale cărui dărâmături aveau să-i zdrobească pe locuitorii lui. El a vestit acelaşi lucru prin pilda unui smochin neroditor, simbolul neamului iudaic:

,,Oarecine avea un smochin în via lui sădit şi a venit căutând roadă întru el şi nu a aflat. Şi a zis către vierul: iată, trei ani sunt de când vin căutând roadă în smochinul acesta, şi nu aflu, taie-l pre el; pentru ce şi pământul împresoară în zadar ? Iar el răspunzând zice lui: doamne, lasă-l pre el şi într-acest an, până-l voiu săpa împrejur şi voiu pune gunoi; şi de va face roadă, iar de nu îl vei tăia în anul cel viitor” (Luca 13, 6-9).

Timp de trei ani, Iisus Hristos a cercetat neamul iudaic şi acesta nu a dat roade. Îi va fi lăsat un răgaz în care lucrătorii Învăţătorului, apostolii, îl vor îngriji. Dacă nu va rodi nici după acest răstimp, va fi tăiat şi ramurile sale vor fi risipite pe pământ.

Hristos nu pregeta să dea asemenea învăţături în zilele de sâmbătă în sinagogi. El întâlnea acolo o mulţime care Îi sorbea cuvintele, ca şi adversari geloşi pe care îi înfrunta. Într-o zi, era în sinagogă o femeie sărmană atât de cocoşată, încât nu putea să privească în sus. „Iar Iisus văzând-o pre dânsa, o au chemat şi au zis ei: femeie, te-ai slobozit de boala ta” (Luca 13, 12). Îndată femeia s-a îndreptat şi a început să-L slăvească pe Dumnezeu. Mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Hristos a tămăduit într-o zi de sâmbătă, a spus mulţimii: „Şase zile sunt întru care se cade a lucra; deci întru acestea venind vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei. Iar Domnul au răspuns lui şi au zis: făţarnice, fiecare din voi sâmbăta au nu-şi dezleagă boul său sau asinul de la iesle, şi-l duce de-l adapă ? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pre care o a legat satana, iată de optsprezece ani, au nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei ?” (Luca 13, 14-16) Duşmanii Săi s-au ruşinat şi mulţimea L-a aclamat, manifestându-şi bucuria de a-L vedea făcând asemenea minuni.

Iisus Hristos, în învăţăturile pe care le dădea poporului, avea grijă să arate caracterul lucrării Sale, adică al împărăţiei lui Dumnezeu care trebuia să înlocuiască Legea Veche.

„Cui este asemenea împărăţia lui Dumnezeu ? Şi cu ce o voiu asemăna pre dânsa ? Asemenea este grăunţului de muştar, pre care luându-l omul, l-a aruncat în grădina sa, şi a crescut şi s-a făcut copac mare, şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui” (Luca 13, 18-19).

Hristos a aruncat cuvântul Său în pământul Iudeei, grădină aleasă pe care Dumnezeu a cultivat-o cu dragoste. Mai întâi, asemenea unei mici seminţe, împărăţia lui Dumnezeu trebuia să crească, să se dezvolte şi aleşii lui Dumnezeu trebuia să intre în ea.

„Cu ce voiu asemăna împărăţia lui Dumnezeu ? Asemenea este aluatului, pre care luându-l femeia, l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată” (Luca 13, 20-21).

Cuvântul lui Hristos, asemenea unui aluat, a stârnit în lume o dospire mântuitoare, care a odrăslit împărăţia lui Dumnezeu.

Iisus Hristos a dat lucrării Sale alte caracteristici atunci când a vorbit cu apostolii (Matei 13, 31-33 şi 41-30): „Asemenea este împărăţia cerurilor, cu comoara ascunsă în ţarină, pe care aflând-o omul, o a ascuns, şi de bucuria ei merge şi toate câte are le vinde şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13, 44).

Ascunsă încă în pământul Iudeei, comoara pe care o propovăduia Iisus Hristos nu putea fi câştigată de ucenicii Săi decât cu preţul unei lepădări depline de toate lucrurile pământeşti. El a redat acelaşi adevăr prin altă pildă: ,,Asemenea este împărăţia cerurilor, omului neguţător, ce caută mărgăritare bune. Care aflând un mărgăritar de mult preţ, mergând a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat pre el” (Matei 13, 45-46).

Apoi, folosind un termen de comparaţie din meşteşugul pe care-l cunoşteau cei mai mulţi dintre apostoli, El a spus: „Iarăşi, asemenea este împărăţia cerurilor, năvodului, care s-a aruncat în mare şi a adunat tot felul de peşti; pre care după ce s-a umplut, scoţându-l la margine şi şezând, au ales pre cei buni în vase, iar pre cei răi i-au lepădat afară” (Matei 13, 47-48).

Hristos a spus apostolilor Săi: „Vă voiu face pre voi a fi vânători de oameni” (Marcu 1, 17). Marea în care ei trebuie să-şi arunce năvoadele este lumea; ei vor pescui în ea şi peşti buni şi peşti răi, căci în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să existe şi oameni buni şi oameni răi. La sfârşitul veacului, când pescuitul se va termina, se va face alegerea între aceştia, iar cei răi vor fi izgoniţi din împărăţia lui Dumnezeu.

„Grăit-au lor Iisus: înţeles-aţi acestea toate ? Zis-au lui: aşa, Doamne. Iar el le-au zis lor: pentru aceasta, tot cărturarul care se învaţă întru împărăţia cerurilor, asemenea este omului stăpân al casei, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 51-52).

Într-adevăr, Iisus Hristos vestea adevăruri noi, pe care lumea nu le cunoştea încă; dar El păstra în acelaşi timp vechile adevăruri pe care Dumnezeu le revelase de o manieră pozitivă sau le înscrisese în conştinţa umană. Fiecare apostol trebuia să se poarte precum un tată, în familia creştină care alcătuieşte împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu înveţe decât ceea ce găseşte, fie vechi, fie nou, în comoara adevărurilor dumnezeieşti. El trebuie să vegheze asupra acestei comori şi să nu amestece aliajul omenesc cu aurul curat al cuvântului lui Dumnezeu.

Hristos a expus această ultimă învăţătură în următoarea pildă: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor[9], omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar dormind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat zizanii între grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut iarba şi a făcut roadă, atunci s-au arătat şi zizaniile. Şi venind slugile stăpânului casei, i-au zis lui: Doamne, au n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta ? Dar de unde are zizanii ? Iar el le-a zis lor: un om vrăjmaş a făcut aceasta. Iar slugile au zis lui: vrea-vei dar să mergem să le plivim. Iar el au zis lor: ba, ca nu cumva plivind zizaniile să rupeţi şi grâul împreună cu dânsele. Lăsaţi să crească amândouă împreună până la seceriş, şi atunci, la vremea secerişului voiu zice secerătorilor: pliviţi întâi zizaniile şi le legaţi snopi, ca să le ardem pre dânsele, iar grâul îl adunaţi în jitniţa mea” (Matei 13, 24-30).

Împărăţia lui Dumnezeu este însămânţată cu adevăruri; vrăjmaşul, satana, a aruncat acolo zizanii care zămislesc roade rele; aceasta este greşeala care plăsmuieşte creştini răi. Nu le este îngăduit apostolilor şi urmaşilor lor să prigonească aceste mădulare nevrednice; ei trebuie să lase lui Dumnezeu grija de a-i pedepsi atunci când va veni vremea secerişului. Vrând să distrugă cu putere greşeala, ei vor risca să dezrădăcineze adevărul însuşi, prin tulburarea pe care o vor pricinui vărsând sânge. Iisus Hristos a condamnat întotdeauna râvna violentă, El a făcut mereu apel la opinii liber consimţite şi S-a ridicat cu tărie împotriva făţarnicilor, duşmanii adevărului; El nu a făcut niciodată apel la violenţă faţă de ei.

Hristos nu a rămas pe malurile Iordanului; El străbătuse ţările dimprejur, adică Itureea, în direcţia de la sud la nord, şi apoi Şi-a reluat drumul către Ierusalim, propovăduind în toate oraşele şi satele care se aflau în calea Sa (Luca 13, 22).

Un oarecare L-a întrebat dacă va exista un număr mare de aleşi, iar El a răspuns: „Nevoiţi-vă a intra prin uşa cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea. Deci după ce se va scula stăpânul casei, şi va încuia uşa şi veţi începe a sta afară şi a bate în uşă zicând: Doamne, Doamne, deschide nouă; şi răspunzând va zice vouă: nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi. Atunci veţi începe a zice: am mâncat înaintea ta şi am băut şi în uliţele noastre ai învăţat. Şi va zice: zic vouă, nu vă ştiu pre voi de unde sunteţi, depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pre Avraam şi pre Isaac şi pre Iacov, şi pre toţi proorocii întru împărăţia lui Dumnezeu, iar pre voi scoşi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus şi de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea întru împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată, sunt pre urmă care vor fi întâi, şi sunt întâi care vor fi pre urmă” (Luca 13, 24-30).

Credincioşii Legii Vechi fac parte din împărăţia lui Dumnezeu ca şi cei care au fost aleşi după venirea lui Hristos. Iudeii, chemaţi primii în această împărăţie, nu au răspuns acestei chemări; prin urmare, ei au fost excluşi; chiar şi astăzi ei se cutremură văzându-se rânduiţi ultimii, despărţiţi de patriarhi şi prooroci care au propovăduit venirea lui Hristos şi orbirea prigonitorilor Lui; despărţiţi de popoarele în mijlocul cărora trăiesc şi care au moştenit revelaţia dumnezeiască de care ei înşişi s-au arătat nedemni.

Ideea că Hristos va da împărăţia lui Dumnezeu a fost mereu aceeaşi; aceasta nu a fost nici o revoluţie, nici o schimbare oarecare, ci împlinirea Vechii Legi, care era locală, temporară, o prefigurare şi proorocie, prin Noua Lege dată de Dumnezeu tuturor neamurilor, întemeiată pe venirea Fiului lui Dumnezeu, care va trebui să dureze cât va fi lumea. Atunci când lumea se va sfârşi, va avea loc o mare despărţire şi împărăţia lui Dumnezeu, alcătuită din cei aleşi, va dura veşnic.

Chiar în ziua în care Iisus Hristos vestea atât de limpede că iudeii vor fi izgoniţi din împărăţia lui Dumnezeu, fariseii au venit să-I spună: ,,Ieşi şi te du de aici, că Irod[10] va să te omoare. Şi au zis lor: mergând, spuneţi vulpii acesteia: iată, scot draci şi fac vindecări astăzi şi mâine şi a treia zi mă voiu sfârşi[11]. Însă mi se cade astăzi şi mâine şi în cealaltă zi a merge; că nu este cu putinţă să piară prooroc afară din Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori proorocii şi ucizi cu pietre pre cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să adun pre fiii tăi, cum adună găina puii săi sub aripi şi nu aţi voit ! Iată, se lasă vouă casa voastră pustie, şi amin grăiesc vouă: că nu mă veţi vedea de acum până va veni, când veţi zice: bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” (Luca 13, 31-35).

Hristos proorocea astfel intrarea Sa biruitoare în Ierusalim.

El a intrat atunci în casa unui fariseu (Luca 14, 1-24), care L-a invitat să mănânce la el. Era într-o zi de sâmbătă. Un bolnav de hidropizie L-a rugat fierbinte să-l tămăduiască; Iisus Hristos i-a întrebat pe farisei şi legiuitori dacă Îi este îngăduit a vindeca în ziua de sâmbătă. Dar ei au tăcut, amintindu-şi de teribila mustrare pe care o primiseră din partea Lui cu puţin timp înainte. Hristos l-a tămăduit pe cel bolnav şi a spus: ,,Căruia dintru voi fiul sau boul de va cădea în puţ, au nu îndată îl va scoate pre el în ziua sâmbetei ?” (Luca 14, 5) Ei nu au răspuns nimic.

Fără îndoială, Iisus Hristos a remarcat printre comeseni oameni care credeau în importanţa lor personală şi care se aşezaseră în locurile de frunte, şi oameni bogaţi. El a folosit prilejul pentru a spune că, dacă cineva a fost invitat, trebuie să aibă modestia de a aştepta să i se ofere locul de frunte; că, dacă vrea să invite pe cineva, nu trebuie să-i aleagă pe cei bogaţi ca nu cumva să fie bănuit că acţionează din interes, ci pe cei săraci de la care nu are ce să aştepte. Apoi, El le-a spus o pildă în care, sub înfăţişarea unui om care invită la cină oameni care se scuză cu motive neserioase, El îi ceartă pe iudei care sunt invitaţi să ia parte la împărăţia lui Dumnezeu şi refuzând să intre în ea sunt înlocuiţi cu săracii şi cerşetorii adunaţi de pe toate drumurile; în timp ce iudeii refuză cinstea ce le este făcută, ceilalţi, care nici nu s-au gândit la aceasta, sunt siliţi să ia parte la ea[12], harul dumnezeiesc biruind piedicile pe care prejudecăţile şi patimile le ridicau în calea extinderii împărăţiei lui Dumnezeu printre păgâni.

Iisus Şi-a continuat drumul însoţit de o mare mulţime de oameni (Luca 14, 25-31). Câţiva dintre ei credeau că sunt ucenicii Săi, pentru că Îi preţuiau cuvântările şi-L slăveau pe Dumnezeu pentru minunile Sale. Iată de ce El le-a făcut cunoscute condiţiile fără de care ei nu puteau fi cu adevărat ucenicii Lui. El a spus: ,,Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi vine după mine, nu poate fi ucenic al meu” (Luca 14, 27). Aceasta este o treabă serioasă şi care necesită reflecţie; este o construcţie de ridicat şi trebuie în prealabil să i se estimeze preţul; este un război de dus şi trebuie evaluate forţele. Un om poate avea o bună dispoziţie pentru un moment şi să fie asemenea unei sări foarte bune. Dar dacă sarea devine fadă, cu ce se va săra ? Ea nu este bună decât de aruncat. Iisus Hristos ştia cui erau adresate asemenea cuvinte. El le-a atras atenţia, zicând: „Cela ce are urechi de auzit, auză” (Luca 14, 35).

Vameşii şi păcătoşii (Luca 15, 1-32) alergau la El să-L audă. Fariseii şi cărturarii cârteau că El îi primea pe păcătoşi şi mânca cu ei. Atunci, Hristos le-a spus pildele mişcătoare despre păstorul care aleargă după oaia rătăcită, femeia care caută în toată casa drahma pe care a pierdut-o, şi tatăl cel bun care îl primeşte cu dragoste pe fiul care-l părăsise.

Bunătatea lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se pocăieşte este corolarul acestei învăţături blânde.

Iisus Hristos le-a dat multe alte învăţături ucenicilor Săi (Luca 16, 1-31), servindu-Se de forma familiară a pildelor. El nu avea, asemenea filozofului, pretenţia de a vorbi oamenilor aleşi; El ştia că adevărul este pentru toţi, şi pentru cei mai umili, a căror facultate de a înţelege are aceleaşi drepturi cu cea a filozofului; şi că el trebuie înfăţişat într-o formă accesibilă tuturor. Vrând să facă înţeles acest adevăr: că banul nu poate fi folositor decât dacă-l utilizăm pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu, El le-a spus pilda cu iconomul necredincios care a ştiut să-şi facă prieteni pe datornicii stăpânului său, sacrificând interesele acestuia din urmă. Este adevărat că acest iconom necinstit era foarte abil, într-atât încât însuşi stăpânul său a fost nevoit să recunoască aceasta. O asemenea abilitate, care este întâlnită la oamenii din lume, nu este regăsită la fiii luminii care nu ştiu să aibă atâta ingeniozitate pentru a-şi face prieteni în cer, cu ajutorul banilor care sunt o sursă de nedreptăţi.

Banul este stăpânul lumii; el opune suveranitatea sa celei a lui Dumnezeu Însuşi. Deci, omul trebuie să aleagă între Dumnezeu şi bani pentru că nu se poate sluji la doi domni.

Fariseii, care erau avari şi pentru care banul era ţelul suprem al vieţii, Îl batjocoreau pe Iisus Hristos pe care nu-L preţuiau decât din punct de vedere al problemelor mai presus de fire; însă Hristos a năruit vederile lor egoiste. El le-a spus: Voi lăudaţi dreptatea voastră înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre, Dumnezeu care socoteşte urâciune ceea ce oamenii cred că este foarte înalt. Voi vă lăudaţi că urmaţi legea şi proorocii şi acolo vă găsiţi legitimitatea; dar legea şi proorocii nu au existat decât până la Ioan. De atunci, se vesteşte împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare trebuie să-şi folosească toată energia pentru a intra în ea. Dar există în lege partea morală, care a dăinuit întotdeauna şi care ar fi mai greu de distrus decât de răsturnat cerul şi pământul. Ţinând cont de acestea, legea însăşi condamnă nu numai zgârcenia voastră, ci şi preacurviile voastre pe care le consideraţi legitime.

Pentru a nimici zgârcenia fariseilor, Iisus Hristos le-a dat o pildă în care un sărac virtuos, Lazăr, şi un bogat avar au primit, în lumea de dincolo, dreapta răsplată pentru viaţa lor pământească. În această lume, „era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat. Şi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii lui plin de bube. Şi poftea să se sature din sfărâmiturile care cădeau din masa bogatului; ci şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a fost că a murit săracul şi s-a dus de îngeri în sânul lui Avraam, şi a murit şi bogatul şi s-a îngropat. Şi în iad ridicându-şi ochii săi, fiind în munci, vede pre Avraam de departe şi pre Lazăr în sânurile lui.

Şi el strigând, a zis: părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pre Lazăr, să-şi întingă vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta. Iar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr aşijderea cele rele; iar acum acesta se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi preste toate acestea, între noi şi între voi prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă. Şi a zis: rogu-te dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu; că am cinci fraţi; să le mărturisească lor, ca să nu vină şi ei la acest loc de muncă. Şi i-a zis Avraam lui: au pre Moisi şi pre prooroci, să-i asculte pre dânşii. Iar el a zis: nu, părinte Avraame; ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Şi i-a zis lui: dacă nu ascultă pre Moisi şi pre prooroci, măcar de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede” (Luca 16, 19-31).

Fariseii zgârciţi au fost avertizaţi cu privire la soarta care-i aştepta, iar săracii au înţeles că sărăcia lor putea fi pentru ei izvorul unei vieţi fericite în veşnicie. Hristos nu a propovăduit niciodată teorii ale egalităţii sociale, deoarece bogăţia şi sărăcia vor fi mereu consecinţa necesară a inegalităţii darurilor omeneşti şi diversităţii vicisitudinilor care dau naştere circumstanţelor vieţii; dar El vroia ca bogatul să fie sărac cu duhul, detaşat de bunurile pământeşti, pe care să le folosească pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu şi pentru a-şi ajuta semenii; ca săracul, fără a fi invidios pe cel bogat, să-şi accepte condiţia ca pe un mijloc de a dobândi mai uşor fericirea în viaţa viitoare. În ochii lui Hristos, bogăţia şi sărăcia erau stări vremelnice care nu aveau valoare decât din punct de vedere al nemuririi în lumea viitoare.

Apoi, Iisus Hristos le-a dat alte poveţe ucenicilor Săi (Luca 17, 1-10) despre scandal, iertarea greşelilor, puterea credinţei şi părerea smerită pe care fiecare trebuie să o aibă despre sine, chiar după ce şi-a împlinit datoria. Pe când le dădea aceste învăţături, El trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileei, îndreptându-se astfel din Itureea către Ierusalim (Luca 17, 11). El a tămăduit zece leproşi (Luca 17, 12-19), pe care i-a trimis să se arate preoţilor, potrivit legii. Unul singur şi-a arătat recunoştinţa faţă de El şi acesta era samarinean, adică un om socotit de farisei ca păcătos şi duşman al lui Dumnezeu.

Fariseii L-au întrebat când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Iisus Hristos i-a făcut să înţeleagă că ideea pe care o aveau despre împărăţie era greşită. Într-adevăr, ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu în această lume era asemenea unui stat politic, în care întreaga omenire va fi supusă neamului evreiesc. Hristos le-a arătat că împărăţia lui Dumnezeu nu va fi nicidecum un stat politic; nu este nici un obiect de studiu şi de calcul; aceasta nu este o împărăţie pământească despre care se poate spune: ,,Este aici, este acolo”. Este o împărăţie duhovnicească care este pretutindeni unde sunt cei aleşi; ea este în voi înşivă, dacă aveţi credinţă.

Cât despre sălăşluirea ei definitivă, ea va avea loc în lumea viitoare. Atunci, precum un fulger care în aceeaşi clipă luminează cerul şi tot ce este sub cer, tot aşa va apărea Fiul Omului. Dar înainte ca El să triumfe în acest fel, trebuie ca El să pătimească mult şi să fie lepădat de neamul evreiesc. În ziua în care Fiul Omului va veni întru slava Sa, va fi la fel ca în zilele lui Noe. Oamenii mâncau, beau, se însurau până în ziua în care Noe a intrat în corabie. A venit potopul şi toţi au pierit. La fel a fost în zilele lui Lot. Ei mâncau şi beau, cumpărau şi vindeau, plantau şi construiau; dar în ziua în care Lot a ieşit din Sodoma, ploaie de foc şi pucioasă a căzut din cer şi toţi locuitorii au pierit. La fel va fi în ziua venirii Fiului Omului. În acea zi, cel care va fi pe acoperiş nu va avea nevoie să coboare pentru a-şi scoate mobila din casă, iar cel care va fi la câmp nu va avea nevoie să se întoarcă.

,,Aduceţi-vă aminte de muierea lui Lot. Oricine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde-l-va pre el, şi cine îl va pierde, îl va învia pre el. Zic vouă: într-această noapte vor fi doi într-un pat; unul se va lua şi altul se va lăsa. Două vor măcina împreună; una se va lua şi alta se va lăsa. Doi vor fi în câmp, unul se va lua şi altul se va lăsa. Şi răspunzând au zis lui: unde Doamne ? Iar el au zis lor: unde va fi trupul acolo se vor aduna şi vulturii” (Luca 17, 32-37).

Aşa cum păsările de pradă ştiu să găsească instinctiv hrana, tot aşa oamenii se vor îndrepta ei înşişi către locul unde va fi Fiul Omului, pentru a merge de acolo către destinaţia lor finală.

Apoi, Iisus Hristos a dat mai multe învăţături despre rugăciune, sub formă de pildă (Luca 18, 1-14).

Rugăciunea trebuie să fie neîncetată. O văduvă săracă a dobândit dreptate de la un judecător nedrept datorită stăruinţei în cererile sale. Rugăciunea trebuie să fie smerită: un fariseu care se ruga cu aroganţă şi se lăuda cu faptele sale bune nu a fost ascultat de Dumnezeu, în timp ce un vameş, rugându-se cu umilinţă şi mărturisindu-şi vina, a fost iertat.

Pe când vorbea, Îi aduceau copii ca să Se atingă de ei (Luca 18, 15-30). Apostolii vroiau să-i îndepărteze. „Iar Iisus chemându-i la sine pre ei, au zis: lăsaţi pruncii să vină la mine şi nu-i opriţi pre ei, că a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra într-însa. Şi l-a întrebat pre el un boier zicând: Învăţătorule bune, ce voiu face să moştenesc viaţa veşnică ? Iar Iisus i-au zis lui: căci îmi zici bun ? Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu” (Luca 18, 16-19). Iisus a stârnit astfel un răspuns pe care boierul nu putea să-l dea, pentru că el nu credea în dumnezeirea Celui cu care vorbea.

Prin urmare, Iisus Hristos a continuat: „Poruncile ştii: să nu curveşti. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu fii mărturie mincinoasă. Cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta. Iar el a zis: acestea toate le-am păzit din tinereţele mele. Iar Iisus auzind acestea, i-au zis lui: încă una îţi lipseşte: toate câte ai vinde-le şi le împarţi săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino, urmează mie. Iar el auzind acestea, s-a întristat, că era bogat foarte. Şi văzându-l Iisus că s-a întristat, au zis: cât de anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii !” (Luca 18, 20-24) El l-a chemat pe acest bogat aşa cum îi chemase pe apostoli, pe care i-a hărăzit să fie stâlpii împărăţiei lui Dumnezeu, dar iubirea de arginţi l-a împiedicat pe boier să răspundă acestei chemări măreţe. Hristos a adăugat: „Mai lesne este a trece camila prin urechile acului[13], decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18, 25).

,,Iar cei ce au auzit acestea, au zis: şi cine poate să se mântuiască ? Iar el au zis: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 26-27).

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu. Omul trebuie doar să-şi folosească liberul arbitru pentru a nu fi un obstacol în acţiunea binefăcătoare a harului dumnezeiesc care îl slobozeşte din robia păcatului, îi redă toată libertatea pentru bine, îl susţine în lupta împotriva răului şi-l încununează în viaţa veşnică. Atunci, Petru i-a spus lui Hristos: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat ţie. Iar el au zis lor: amin grăiesc vouă, că nimeni nu este care şi-a lăsat casă, sau părinţi sau fraţi sau femeie, sau feciori pentru împărăţia lui Dumnezeu, care să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta şi în veacul cel viitor viaţă veşnică” (Luca 18, 28-30).

Hristos nu făcea din lepădarea totală a familiei şi bunurilor o obligaţie pentru toţi cei care urmau să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu, ci numai pentru cei care doreau să ducă o viaţă mai înaltă.

Apoi, Iisus Hristos s-a îndreptat către Ierusalim (Luca 18, 31). El era încă în Galileea când i-a luat deoparte pe cei doisprezece apostoli şi le-a spus: „Iată ne suim în Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin prooroci pentru Fiul Omului. Că se va da neamurilor şi se va batjocori şi se va ocărî şi se va scuipa. Şi bătându-l, îl vor omorî pre el şi a treia zi va învia” (Luca 18, 31-33).

Ei nu au înţeles nimic din aceste cuvinte. Sfântul Duh nu venise încă să le dezvăluie planul dumnezeiesc al credinţei şi ei nu vroiau să vadă împărăţia lui Dumnezeu, despre care Hristos le-a vorbit atât de des, decât ca pe o renaştere a poporului lui Israil, înjosit în acea vreme sub jugul roman. Iisus Hristos a coborât în Valea Iordanului, pe care a părăsit-o pentru a apuca pe drumul care mergea spre Ierusalim, prin Ierihon.

Pe când Se apropia de această cetate (Luca 18, 35-43), El a tămăduit un orb; când a intrat în Ierihon (Luca 19, 1-10), era înconjurat de o mulţime atât de mare de oameni, încât un vameş pe nume Zaheu a fost silit să se urce într-un copac pentru a-L vedea.

,,Iisus l-au văzut pre dânsul, şi au zis către dânsul: Zahee, grăbeşte de te pogoară că astăzi în casa ta mi se cade să fiu. Şi grăbindu-se s-a pogorât, şi l-a primit pre dânsul bucurându-se. Şi văzând toţi cârteau zicând: că la un om păcătos au intrat să găzduiască. Iar Zaheu stând, a zis către Domnul: iată jumătate de avuţia mea, Doamne, o dau săracilor, şi de am năpăstuit pre cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi au zis către el Iisus: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta fiu al lui Avraam este. Că au venit Fiul Omului să caute şi să mântuiască pre cel pierdut” (Luca 19, 5-10).

La Ierihon, Hristos nu era prea departe de Ierusalim; El ştia ce va pătimi în curând acolo, şi în casa lui Zaheu îi asculta pe ucenicii Săi care emiteau teorii false despre împărăţia lui Dumnezeu (Luca 19, 11-22). Iată de ce El încerca să le dea o imagine mai corectă, spunându-le o pildă despre un om de bun neam, care a încredinţat treburile sale mai multor slugi, cât timp el a plecat să cucerească o împărăţie. La întoarcere, el cere o socoteală severă slugilor sale şi îi pedepseşte pe duşmanii săi care refuzaseră să-i recunoască autoritatea împărătească.

Astfel, în împărăţia lui Dumnezeu, toţi cei care fac parte din ea sunt însărcinaţi cu o misiune mai mult sau mai puţin importantă pe care trebuie să o împlinească, şi cei care refuză să facă parte din ea vor fi condamnaţi cu asprime.

Iisus Hristos era în împrejurimile Ierihonului când a întâlnit un sol pe care Marta şi Maria l-au trimis să-I spună: „Doamne, iată acela pre care iubeşti, este bolnav” (Ioan 11, 3). Ele vorbeau despre fratele lor Lazăr (Ioan 11, 1-53).

„Iar Iisus auzind, a zis: această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se slăvească Fiul lui Dumnezeu printr-însa. Şi iubea Iisus pre Marta şi pre sora ei şi pre Lazăr. Deci după ce au auzit că este bolnav, atunci s-au zăbovit în locul în care era, două zile. Apoi după aceea au zis ucenicilor: să mergem iarăşi în Iudeea. Zis-au lui ucenicii: Învăţătorule, acum te căutau pre tine iudeii să te ucidă cu pietre, şi iarăşi mergi acolo ? Răspuns-au Iisus: au nu douăsprezece ceasuri sunt în zi ? De va umbla cineva ziua, nu se va împiedica, că vede lumina lumii acesteia. Iar de va umbla cineva noaptea, se va împiedica, că lumina nu este întru el. Acestea au zis; şi după aceea au grăit lor: Lazăr prietenul nostru a adormit; ci merg ca să-l deştept pre el. Deci i-au zis ucenicii lui: Doamne, de a adormit, se va mântui. Aceasta zicea Iisus pentru moartea lui; iar lor le părea că pentru adormirea somnului zice. Deci atunci au zis Iisus lor arătat: Lazăr a murit. Şi mă bucur pentru voi că nu am fost acolo, ca să credeţi; ci să mergem la el. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamăn, celorlalţi împreună ucenici: să mergem şi noi, ca să murim cu el” (Ioan 11, 4-16).

Iisus Hristos nu a ajuns în Betania decât după două zile de mers. Lazăr era mort de patru zile.

Mulţi iudei veniseră să le mângâie pe Marta şi Maria pentru moartea fratelui lor. De îndată ce Marta a aflat că Hristos Se apropia, a alergat în întâmpinarea Lui, iar Maria a rămas în casă. „Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, de ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Ci şi acum ştiu, că ori câte vei cere de la Dumnezeu, îţi va da ţie Dumnezeu. Zis-au ei Iisus: învia-va fratele tău. Zis-a lui Marta: ştiu că va învia la înviere în ziua cea de apoi. Zis-au ei Iisus: eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi; şi tot cela ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac. Crezi aceasta ? Zis-a lui: aşa este, Doamne; eu am crezut că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, cel ce ai venit în lume.

Şi acestea zicând, s-a dus şi a chemat pre Maria sora sa în taină, zicând: Învăţătorul au venit, şi te cheamă. Aceea dacă a auzit, s-a sculat degrab, şi a mers la dânsul. Şi încă nu venise Iisus în sat, ci era în locul unde l-a întâmpinat pre el Marta. Iar iudeii care erau cu dânsa în casă, şi o mângâiau pre ea, văzând pre Maria, că degrab s-a sculat şi a ieşit, au mers după dânsa, zicând: merge la mormânt ca să plângă acolo. Deci Maria venind unde era Iisus, şi văzându-l pre el, a căzut la picioarele lui, zicând lui: Doamne, de ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele meu.

Iar Iisus dacă o au văzut pre dânsa plângând, şi pre iudeii care veniseră împreună cu dânsa plângând, au suspinat cu duhul, şi s-au tulburat întru sine; şi au zis: unde l-aţi pus pre el ? Zis-au lui, Doamne, vino şi vezi. Şi au lăcrămat Iisus. Deci ziceau iudeii: iată cum îl iubea pre el ! Iar unii dintr-înşii au zis: au nu putea acesta care au deschis ochii orbului, să facă ca şi acesta să nu moară ?

Deci Iisus iarăşi suspinând întru sine, au mers la mormânt. Şi era peşteră, şi piatră era pre dânsa. Zis-au Iisus: ridicaţi piatra. Zis-a lui sora mortului, Marta, Doamne, pute, că este de patru zile. Zis-au ei Iisus: au nu ţi-am spus ţie, că de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu ? Şi au ridicat piatra de unde era mortul zăcând. Iar Iisus şi-au ridicat ochii săi în sus, şi au zis: Părinte, mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Şi eu ştiam că pururea mă asculţi; ci pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să crează că tu m-ai trimis.

Şi acestea zicând, au strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară. Şi a ieşit cel mort, legate fiindu-i mâinile şi picioarele cu faşe; şi faţa lui cu mahramă era legată. Zis-au lor Iisus: dezlegaţi-l pre el şi-l lăsaţi să meargă. Deci mulţi din iudeii care veniseră la Maria, şi au văzut cele ce au făcut Iisus, au crezut într-însul. Iar oarecare din ei au mers la farisei, şi le-au spus cele ce au făcut Iisus.

Deci au adunat arhiereii şi fariseii sobor, şi grăiau: ce vom face ? Că omul acesta multe semne face. De îl vom lăsa pre el aşa, toţi vor crede într-însul; şi vor veni romanii şi vor lua şi locul şi neamul nostru. Iar unul dintr-înşii, Caiafa, arhiereu fiind al anului aceluia, a zis lor: voi nu ştiţi nimic, nici gândiţi că de folos este nouă să moară un om pentru norod, şi nu tot neamul să piară. Iar aceasta nu de la sine o a zis; ci arhiereu fiind al anului aceluia, a proorocit că vrea Iisus să moară pentru norod; şi nu numai pentru norod, ci şi ca pre fiii lui Dumnezeu cei risipiţi să-i adune întru una” (Ioan 11, 21-52).

Începând din această zi, preoţii şi fariseii nu se mai gândeau decât la mijloacele prin care să-L omoare pe Hristos. Însă ceasul morţii Sale nu sosise încă; pentru a Se feri de ura duşmanilor Săi, Iisus Hristos a părăsit Betania, a ieşit din Iudeea şi s-a retras la Efrem, în Samaria, cu ucenicii Săi (Ioan 11, 54). Acolo, El a aşteptat sărbătoarea Paştelui, în timpul căreia trebuia să-Şi săvârşească jertfa.



[1] Câteva manuscrise, urmate de Vulgata (n.tr.: versiunea latină a Scripturii, realizată de Fericitul Ieronim în secolul al IV-lea), vorbesc de 72 de ucenici în loc de 70.

[2] Sala vistieriei unde erau puse cutii pentru milostenii. Potrivit istoricului Josephus Flavius (de Bello Jud., V), aceste cutii ale milei erau în număr de treisprezece.

[3] Această expresie are înţelesul general că Iisus Hristos nu ajunsese la vârsta bărbatului desăvârşit. Potrivit iudeilor, această vârstă era 50 ani.

[4] Erau mai multe sărbători ale înnoirii templului: în amintirea templului lui Solomon, a templului lui Zorovavel şi a altarului lui Iuda Macaveul. Ultima dintre acestea avea loc în luna Kislev, care corespunde perioadei noiembrie-decembrie. Sărbătoarea înnoirii templului lui Solomon avea loc în luna a şaptea, iar sărbătoarea înnoirii templului lui Zorovavel avea loc în luna Adar, care corespunde perioadei februarie-martie. Noi credem că Sfântul Ioan s-a referit la sărbătoarea înnoirii altarului lui Iuda Macaveul.

[5] Sfântul Evanghelist Matei (6, 9-13) a dat această rugăciune de o manieră mai completă. Iată textul său: ,,Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie împărăţia ta, fie voia ta, precum în cer şi pre pământ; pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Că a ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin”.

[6] Sfântul Evanghelist Matei adaugă că, aşa cum Iona a stat 3 zile în pântecele chitului, tot aşa Fiul Omului va sta 3 zile în sânul pământului, şi că acesta va fi un semn împotriva neamului iudeu (Matei 12, 40).

[7] Împărăteasa Sava, care a venit din străfundurile Arabiei ca să-l vadă pe Solomon (III Împăraţi 10, 1; II Paralipomene 9, 1).

[8] În Evanghelia de la Matei (23, 35) scrie: ,,Zahariei fiul Varahiei”. Acest ultim cuvânt este o eroare de copist. Sfântul Ieronim a citit în textul ebraic: Zaharia, fiul lui Joiada. Aceasta este adevărata învăţătură (a se vedea I Paralipomene 26, 20-22).

[9] Expresia împărăţia cerurilor şi cea de împărăţie a lui Dumnezeu sunt întrebuinţate ca echivalente de către evanghelişti.

[10] Irod Antipa, fiul lui Irod I, numit cel Mare.

[11] Aceste cuvinte nu trebuie să fie înţelese decât într-un sens general pentru a exprima o scurtă întârziere.

[12] S-a abuzat mult de acest fragment: Compelle intrare, căruia s-a dorit a se da un sens general, pentru a legitima violenţele comise în anumite Biserici faţă de cei pe care vroiau să-i silească să se convertească. Iisus Hristos nu i-a avut în vedere decât pe păgânii care au fost aduşi, prin darul dumnezeiesc, în împărăţia lui Dumnezeu.

[13] Exegeţii au crezut că Iisus Hristos a făcut aluzie la o mică poartă numită Urechea acului şi prin care o cămilă nu putea să intre; alţii au crezut că aici nu era vorba de o cămilă, ci de o funie făcută din păr de cămilă şi care nu putea fi trecută prin urechea unui ac. În fine, alţii înţeleg comparaţia la modul literal.