ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
   
Cartea I
 
Iisus Hristos
Anii 1-33
   
3
 

Cel de-al doilea Paşti prăznuit de Hristos la Ierusalim, după botezul Său – Leprosul de la scăldătoarea Vitezda – Ura fariseilor faţă de Hristos – El înfăţişează taina firii Sale îndoite, dumnezeiască şi omenească – Întoarcerea în Galileea – Vestirea Evangheliei în acest ţinut împreună cu cei doisprezece apostoli – Pilda semănătorului – Călătoria în ţinutul gherghesenilor – Îndrăcitul tămăduit – Întoarcerea în Galileea – Învierea fiicei lui Iair – Vindecarea unei femei bolnave de scurgere de sânge – Misiunea celor doisprezece apostoli – Moartea lui Ioan Botezătorul – Înmulţirea pâinilor – Hrana sufletului – Hristos merge pe valurile Mării Galileei – Predica Sa din sinagoga din Capernaum – Hristos îi întreabă pe apostoli ce crede lumea despre El şi ce cred ei înşişi – Mărturisirea de credinţă a apostolilor în dumnezeirea lui Hristos – Călătoria către Ierusalim – Schimbarea la faţă – Vindecarea unui îndrăcit – Discuţia dintre apostoli cu privire la întâietate – Călătoria prin Samaria – Osândirea râvnei violente – Un ucenic respins şi altul ales

 

Anii 31-32

 

Hristos a ajuns la Ierusalim pentru a prăznui sărbătoarea Paştilor.

Exista în Ierusalim o scăldătoare, numită a Oilor, în ebraică Vitezda; ea avea cinci pridvoare, unde zăcea mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, slăbănogi, care aştepta mişcarea apei. La o anumită vreme, un înger al Domnului cobora în scăldătoare şi tulbura apa; primul care cobora în scăldătoare după tulburarea apei se tămăduia, oricare ar fi fost boala sa. Era acolo un om, care era bolnav de 38 de ani. Văzându-l zăcând şi ştiind că era bolnav de multă vreme, Hristos i-a zis: ,,Voieşti să fii sănătos ? Răspuns-a lui bolnavul: Doamne, om nu am, ca dacă se va tulbura apa, să mă bage în scăldătoare; deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară. Zis-au Iisus lui: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată s-a făcut sănătos omul şi şi-a luat patul său şi umbla; şi era într-acea zi sâmbătă. Deci ziceau iudeii celui vindecat, sâmbătă este, nu se cade ţie a-ţi lua patul. Răspuns-a lor: cela ce m-au făcut sănătos, acela mi-au zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Deci l-au întrebat pre el: cine este omul acela ce ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă ?” (Ioan 5, 6-12)

Cel care fusese vindecat nu-L cunoştea pe Hristos, care, îndată după minune, se retrăsese din mulţimea care era în acel loc. Întâlnindu-l în templu pe cel pe care-l tămăduise, Hristos i-a spus: ,,Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Acest om a alergat îndată să spună evreilor că Hristos era Cel care-l vindecase. Aceştia, în loc să recunoască puterea dumnezeiască a lui Hristos, L-au mustrat că a săvârşit minunea sâmbăta. Dar Hristos le-a răspuns: ,,Tatăl meu până acum lucrează, şi eu lucrez” (Ioan 5, 17). În loc să deschidă ochii către lumină, evreii s-au orbit de bunăvoie şi au hotărât să-L omoare pe Hristos, nu numai pentru că nu respecta sâmbăta, ci şi pentru că spunea că Dumnezeu era Tatăl Său şi Se făcea pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu. Ei nu vroiau să înţeleagă că nu se încalcă odihna rânduită de Dumnezeu printr-o faptă de milostenie şi că era Dumnezeu Cel care săvârşea fapte dumnezeieşti.

Hristos a încercat să-i facă să înţeleagă: ,,Amin, amin, grăiesc vouă: nu poate Fiul să facă de la sine nimic, de nu va vedea pre Tatăl făcând, că cele ce face el, acelea şi Fiul asemenea face. Că Tatăl iubeşte pre Fiul, şi toate arată lui care le face el; şi mai mari lucruri decât acestea va arăta lui, ca voi să vă miraţi” (Ioan 5, 19-20).

Hristos învăţa astfel că, fiind strâns unit cu Principiul sau Tatăl în persoana Sa de Fiu al lui Dumnezeu, atotputernicia Îi era cunoscută şi se manifesta prin El, Cuvântul veşnic. El a continuat să expună dogma dumnezeirii Sale:

,,Că precum Tatăl scoală pre morţi, şi îi înviază, aşa şi Fiul pe care voieşte îl înviază. Că Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului, ca toţi să cinstească pre Fiul, precum cinstesc pre Tatăl. Cel ce nu cinsteşte pre Fiul, nu cinsteşte pre Tatăl care L-au trimis. Amin, amin, grăiesc vouă: cela ce ascultă cuvintele mele şi crede celui ce m-au trimis pre mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte în viaţă” (Ioan 5, 21-24).

Adevăratul credincios nu are de ce să se teamă de judecata lui Dumnezeu, iar moartea nu este pentru el decât trecerea la o viaţă mai bună şi veşnică.

Hristos le-a vestit iudeilor minuni mai mari decât cele pe care le făcuse până atunci:

,,Amin, amin, grăiesc vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia. Că precum Tatăl are viaţă întru sine, aşa au dat şi Fiului viaţă să aibă întru sine. Şi stăpânire i-au dat lui, şi judecată să facă. Căci Fiu al Omului este” (Ioan 5, 25-28).

Hristos avea în El, ca Fiu al lui Dumnezeu, însuşi principiul vieţii, care este o însuşire a lui Dumnezeu; şi ca Fiu al Omului, El a fost rânduit judecător al întregii firi omeneşti pe care o reprezenta şi al cărei mijlocitor era. Iudeii s-au mirat auzind o asemenea învăţătură despre învierea morţilor şi judecată:

,,Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii. Nu pot să fac eu de la sine-mi nimic; precum auz, judec, şi judecata mea dreaptă este; că nu caut voia mea, ci voia Tatălui celui ce m-au trimis. De mărturisesc eu pentru mine, mărturia mea nu este adevărată. Altul este cel ce mărturiseşte pentru mine; şi ştiu că adevărată este mărturia, care mărturiseşte pentru mine. Voi aţi trimis către Ioan, şi a mărturisit adevărul. Iar eu nu de la om iau mărturia; ci acestea grăiesc, ca voi să vă mântuiţi” (Ioan 5, 28-34).

Hristos nu putea exprima mai limpede că firea Lui omenească era unită cu dumnezeirea. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El are viaţă; ca Fiu al Omului şi Judecător al omenirii, El acţionează din porunca dumnezeiască şi dumnezeirea se arată în El prin lucrările care sunt tot atâtea mărturii ale misiunii Sale, date de Dumnezeu. Dumnezeirea Sa, şi nu firea Sa omenească, mărturisea lucrarea Sa văzută; El Se străduia să-i facă pe iudei să înţeleagă acest lucru, arătându-le deosebirea dintre El şi Ioan:

,,Acela era făclie, care ardea şi lumina; iar voi aţi voit să vă veseliţi la un ceas întru lumina lui. Iar eu am mărturie mai mare decât Ioan; că lucrurile, care mi-au dat mie Tatăl ca să le săvârşesc pre ele, aceste lucruri care eu fac, mărturisesc pentru mine, că Tatăl m-au trimis. Şi Tatăl cela ce m-au trimis, acela au mărturisit pentru mine. Nici glasul lui aţi auzit vreodată, nici chipul lui aţi văzut. Şi cuvântul lui nu-l aveţi rămânând întru voi; că pre care au trimis el, acestuia voi nu credeţi. Cercaţi Scripturile, că vouă vi se pare întru dânsele a avea viaţă veşnică; şi acelea sunt cele ce mărturisesc pentru mine. Şi nu voiţi să veniţi către mine, ca viaţă să aveţi.

Slavă de la oameni nu iau. Ci v-am cunoscut pre voi, că dragostea lui Dumnezeu nu aveţi întru voi. Eu am venit întru numele Tatălui meu, şi nu mă primiţi pre mine; de va veni altul întru numele său, pre acela veţi primi” (Ioan 5, 35-43).

Este ceea ce li s-a întâmplat iudeilor, care s-au lipit de hristoşi mincinoşi şi care, prin revoltele lor, au provocat dărâmarea Ierusalimului şi pustiirea ţării lor. Hristos a cunoscut înclinaţiile rele din inimile lor şi i-a mustrat cu tărie:

,,Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul luând, şi pre slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi ? Să nu vi se pară că eu voiu pârî pre voi la Tatăl; este cela ce vă pârăşte pre voi, Moisi, spre care voi aţi nădăjduit. Că de aţi fi crezut lui Moisi, aţi fi crezut şi mie; că pentru mine acela a scris. Iar dacă scripturilor aceluia nu credeţi, cum cuvintelor mele veţi crede ?” (Ioan 5, 44-47)

Legea cea Veche a vestit-o pe cea nouă şi nu a fost decât prefigurarea ei. Cum ar fi putut aceia dintre iudei care nu au pătruns sensul adânc al cărţilor Legii Vechi să înţeleagă ce vestea aceasta prin simboluri ?

După sărbătoare, Hristos S-a întors din nou în Galileea, dincolo de Marea Tiberiadei (Ioan 6, 1)[1]; El a străbătut cetăţile şi satele (Luca 8, 1 şi următoarele), propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu. Cei 12 apostoli Îl însoţeau; sub călăuzirea Sa, ei îşi făceau ucenicia apostolatului. Îl urmau şi câteva femei. Ele fuseseră tămăduite de El, de neputinţe sau de duhuri rele. Printre ele erau: Maria Magdalena, din care ieşiseră şapte draci; Ioana, femeia lui Husa, ispravnicul lui Irod; Susana şi multe altele care-I slujeau din avuţiile lor.

Într-o zi, s-a adunat în jurul Lui o mulţime mare de oameni din mai multe cetăţi, mai degrabă din curiozitate decât din dorinţa de a se folosi de învăţătura Lui. El le-a spus această pildă: ,,Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă cale şi s-au călcat şi păsările cerului o au mâncat. Şi alta a căzut pre piatră, şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut în mijlocul spinilor, şi crescând spinii o au înecat pre ea. Şi alta a căzut pre pământ bun, şi crescând a făcut rod însutit. Acestea grăind, au strigat: cel ce are urechi de auzit, să auză.

Şi l-au întrebat pre el ucenicii lui, zicând: ce este pilda aceasta ? Iar el au zis: vouă este dat a şti tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca văzând să nu vază, şi auzind să nu înţeleagă” (Luca 8, 5-10). Hristos a propovăduit adesea această învăţătură, că omenirea este împărţită în aleşi, pe care Dumnezeu îi socoteşte vrednici de a auzi cuvintele Sale, şi chemaţi, care nu răspund chemării lor. Judecata lui Dumnezeu îşi are raţiunea de a fi în înclinaţiile lăuntrice ale inimilor pe care El le cunoaşte pe deplin, în virtutea preştiinţei Sale nemărginite, dar care sunt determinate de folosirea bună sau rea de către om a libertăţii sale, sub înrâurirea Duhului lui Dumnezeu sau a duhului rău. Iată – spune Hristos ucenicilor Săi – care este sensul pildei:

,,Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă cale sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască. Iar cea de pre piatră, sunt cei care când aud, cu bucurie primesc cuvântul; dar aceştia rădăcină nu au, care până la o vreme cred, şi în vreme de ispită se leapădă. Iar ceea ce a căzut în spini, aceştia sunt care au auzit, dar cu grijile şi cu bogăţiile şi cu dulceţurile vieţii acesteia umblând, se îneacă şi nu săvârşesc roadă. Iar cea de pre pământ bun, aceştia sunt care cu inimă bună şi curată auzind cuvântul, îl ţin şi fac roadă întru răbdare” (Luca 8, 11-15).

Roada bună a inimii, adică binele, nu se câştigă decât cu timpul, după o luptă plină de răbdare şi neîncetată împotriva răului. Cei care veniseră din curiozitate să-L vadă şi să-L audă pe Hristos nu erau deloc dispuşi să ducă această luptă, şi mintea nu le era îndeajuns de liberă de influenţa patimilor pentru a înţelege cuvântul dumnezeiesc. Aceasta o arată Hristos, adăugând: ,,Nimeni aprinzând lumina o acoperă pre dânsa cu vas, sau o pune sub pat, ci o pune în sfeşnic, ca cei ce intră să vază lumină” (Luca 8, 16). Aceasta a făcut Hristos pentru ucenicii Săi care intraseră în împărăţia lui Dumnezeu, tâlcuindu-le pilda. Ceilalţi nu ar fi înţeles şi, dacă El ar fi aprins lumina pentru ei, ar fi ascuns-o în acelaşi timp cu un vas. Dar, pentru ucenici, nu era nimic obscur care trebuia să nu le fie revelat, nimic ascuns care trebuia să nu le fie descoperit.

Hristos a adăugat: ,,Deci vedeţi cum auziţi; că cel ce are, se va da lui, şi cel ce nu are, şi ce i se pare că are, se va lua de la dânsul” (Luca 8, 18). El a proorocit astfel că Israil, mândru că avea o lege care nu era decât o prefigurare a împărăţiei lui Dumnezeu, va fi lipsit de obiectul orgoliului său, în timp ce fiii împărăţiei, aleşii ascultători ai descoperirilor Sfântului Duh, vor crede neîncetat în cunoaşterea adevărului şi lucrarea virtuţii, până în ziua când îşi vor primi răsplata.

Pe când Hristos vorbea, mama şi fraţii Săi[2] au venit să-L vadă, însă nu au putut să ajungă la El din pricina mulţimii. Unii i-au spus: ,,Mama ta şi fraţii tăi stau afară, vrând să te vază pre tine. Iar el răspunzând, au zis către dânşii: mama mea şi fraţii mei sunt aceştia, care aud cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac pre dânsul” (Luca 8, 20-21).

Iisus Hristos, începând lucrarea Sa mântuitoare, a rupt orice legături cu familia Sa. Singura Sa preocupare a fost de a răspândi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu; familia Sa era alcătuită din toţi aleşii lui Dumnezeu.

Într-una din zile, El a intrat în corabie cu câţiva dintre ucenicii Săi şi le-a spus: să trecem lacul. În timpul călătoriei, El a adormit şi S-a iscat o furtună atât de grozavă, încât corabia era în pericol. Ucenicii L-au trezit, spunându-I: Învăţătorule, pierim. El S-a sculat, a certat vântul şi valurile furioase şi s-a făcut linişte. Atunci El a spus ucenicilor: unde este credinţa voastră ? Aceştia, cuprinşi de teamă şi admiraţie, spuneau unii către alţii: ,,Cine este acesta, că şi vânturilor şi apei porunceşte, şi-l ascultă pre dânsul ?” (Luca 8, 25)

Au mers cu corabia până în ţinutul Gherghesenilor[3], care este situat pe malul opus faţă de Galileea. Când Hristos a coborât pe ţărm, a alergat la El un om stăpânit de demon de multă vreme, care trăia gol printre morminte, neavând casă unde să se poată adăposti. De când L-a zărit pe Hristos, s-a aruncat la picioarele Lui, a strigat cu glas mare şi a spus: ,,Ce este mie şi ţie Iisuse Fiul lui Dumnezeu celui preaînalt ? Rogu-te, nu mă munci pre mine” (Luca 8, 28). Duhul necurat, care-l stăpânea de mulţi ani, era cel care vorbea prin gura acestui om. Au încercat să-l lege cu lanţuri pe acest nenorocit; i-au pus obezi la picioare, dar el sfărâma toate legăturile şi fugea în locuri singuratice, mânat de demon.

Hristos S-a adresat duhului necurat: care este numele tău ? El a răspuns: Legheon. El a răspuns astfel, fiindcă era o mulţime de draci într-însul. La porunca lui Hristos, ei au ieşit din om, însă L-au rugat să nu-i trimită în adânc. În preajmă era o turmă de porci care păştea în munte; demonii I-au cerut voie să intre într-înşii; şi le-a dat voie. Îndată, porcii s-au pornit către lac, unde au pierit. Cei care păzeau porcii au fugit în cetate şi satele din jur şi au spus ce se întâmplase. O mulţime de oameni a venit către Hristos; văzându-l aşezat la picioarele Sale pe cel ce fusese posedat, îmbrăcat şi întreg la minte, ei au fost cuprinşi de teamă. Cei care fuseseră martorii minunii, le-au spus cum s-a izbăvit cel posedat de Legheon. Toţi Gherghesenii au fost cuprinşi de o asemenea teamă, încât L-au rugat pe Hristos să părăsească ţinutul lor; El S-a urcat în corabie şi S-a întors în Galileea.

Cel care fusese tămăduit L-a rugat să-l ia cu Sine; Hristos i-a spus lui: întoarce-te în casa ta şi povesteşte câte ţi-au făcut ţie Dumnezeu. Deci, el s-a întors în cetate, unde a făcut cunoscută minunea pe care Hristos a făcut-o cu el. Iisus Hristos nu trebuia să evanghelizeze acest ţinut, care era aproape în întregime idolatru. Misiunea Sa se limita la poporul lui Israil, însărcinat de Dumnezeu să păstreze tradiţiile mesianice. Dar, cum toate popoarele trebuia să fie chemate la Noul Legământ, El a aruncat în avans câteva seminţe printre păgâni şi a pregătit calea apostolilor Săi. Omul din Gherghesa care fusese îndrăcit a fost unul dintre primii lucrători meniţi să pregătească terenul pentru însămânţarea cuvântului dumnezeiesc printre păgâni.

Relatarea despre vindecarea îndrăcitului din Gherghesa dezvăluie o învăţătură dogmatică de cea mai mare importanţă cu privire la lumea nevăzută şi la existenţa duhurilor rele. Aceste duhuri există; unele sălăşluiesc în ceea ce este cunoscut sub numele de abis şi care, fără a fi analog cu un spaţiu mărginit precum locurile în care se găsesc trupurile, este totuşi determinat astfel încât duhurile pot să locuiască în el. Alte duhuri sunt răspândite în lumea văzută şi condiţia lor este preferabilă celor care sunt în abis. Nu numai oamenii, ci şi animalele pot fi supuse influenţei lor; puterea lor nu se pleacă decât în faţa puterii lui Dumnezeu. Inteligenţa lor este superioară celei a sufletelor omeneşti, atâta timp cât acestea sunt unite cu trupurile şi puterea lor râde de piedicile pe care omul ar vrea să i le opună. Dumnezeu îngăduie lucrarea lor asupra lumii văzute; relele de care suferă omenirea sunt pricinuite foarte adesea de influenţa lor vătămătoare. De asemenea, am văzut eşuând toate strădaniile ştiinţei care ar vrea continuu să găsească acestor rele o cauză naturală. Evanghelia deschide inteligenţei orizonturi mai vaste decât ştiinţa şi există mai multă filozofie în expresia stăpânirea dracului decât în terminologia atât de pretenţioasă şi de neînsemnată sub care ştiinţa acoperă adevărata sa neştiinţă.

Hristos a fost primit pe ţărmul Galileei de o mare mulţime de oameni care-L aştepta. Un mai-mare al sinagogii, pe nume Iair, s-a apropiat de El şi a căzut la picioarele Lui rugându-L să vină în casa lui. El avea o singură fiică care era pe moarte. Pe când Hristos mergea într-acolo, mulţimea se grăbea pe urmele Lui. În această mulţime era o femeie care suferea de 12 ani de o curgere de sânge care cheltuise toată averea sa pentru a se vindeca, fără a putea dobândi uşurare. Ea s-a apropiat de Hristos din spate şi a atins poala hainei Lui. Ea a fost tămăduită de îndată. Hristos a spus: cine m-a atins ? Deoarece toată lumea se apăra, Petru a zis: ,,Învăţătorule, noroadele te îmbulzesc şi te strâmtorează, şi zici: cine este cel ce s-a atins de mine ? Iar Iisus au zis: s-a atins de mine oarecine, că eu am cunoscut puterea care a ieşit din mine. Iar văzând muierea că nu s-a ascuns, a venit tremurând, şi căzând înaintea lui, i-a spus lui, înaintea a tot norodul, pentru care pricină s-a atins de el şi cum că s-a tămăduit îndată. Iar el i-au zis ei: îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 8, 45-48)[4].

Pe când încă vorbea, a venit un oarecare la mai-marele sinagogii să-i spună: ,,A murit fiica ta; nu supăra pre Învăţătorul. Iar Iisus auzind, au răspuns lui, grăind: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Iar intrând în casă, n-au lăsat nici pre unul să intre, fără numai pre Petru şi pre Iacov şi pre Ioan şi pre tatăl fecioarei şi pre mama ei. Şi plângeau toţi şi se tânguiau de dânsa; iar el au zis: nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi-şi râdeau de dânsul, ştiind că a murit. Iar el scoţând pre toţi afară, şi apucând-o de mână, a strigat, grăind: fecioară, scoală-te ! Şi s-a întors duhul ei, şi a înviat îndată; şi au poruncit să îi dea ei să mănânce. Şi s-au spăimântat părinţii ei; iar el au poruncit lor, să nu spună nimănui ceea ce se făcuse” (Luca 8, 49-56).

Atunci, mulţimea care Îl urma nu ar fi găsit în acest fapt decât un lucru care să-i alimenteze curiozitatea; Iisus Hristos nu a săvârşit niciodată minuni pentru a satisface sentimente atât de josnice şi poruncea să nu fie dezvăluite când ştia că nu vor conduce la nimic bun.

Hristos evangheliza poporul lui Israil de aproape 2 ani. Cei 12 apostoli Îl urmaseră în ultima Sa călătorie şi venise vremea să le arate marea lucrare la care fuseseră chemaţi. Într-o zi, El i-a adunat în jurul Lui (Luca 9, 1-17) şi le-a dat putere asupra tuturor demonilor şi pentru a tămădui neputinţele. Apoi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi. Iată învăţăturile pe care le-a dat lor înainte de a pleca: ,,Nimic să nu luaţi pre cale: nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici argint, nici câte două haine să aveţi. Şi ori în care casă veţi intra, acolo să petreceţi, şi de acolo să ieşiţi. Şi ori câţi nu vă vor primi pre voi, ieşind din cetatea aceea, şi praful de pre picioarele voastre scuturaţi, întru mărturie asupra lor” (Luca 9, 3-5).

Plecând, apostolii au străbătut satele din împrejurimi, binevestind şi tămăduind pretutindeni pe unde treceau.

Vestea faptelor minunate ale lui Hristos a ajuns, în cele din urmă, până la Irod Antipa, regele Galileei. Acesta, după ce l-a întemniţat pe Ioan Botezătorul, i-a tăiat capul dintr-o complezenţă laşă, pentru ţiitoarea lui adulteră. Auzind vorbindu-se de Hristos, el s-a îngrijorat, căci unii spuneau: este Ioan, care a înviat din morţi. Alţii afirmau că era Ilie care venise din nou în lume; în sfârşit, alţii spuneau că era unul din proorocii cei de demult care înviase. Irod s-a întrebat: eu i-am tăiat capul lui Ioan; cine este deci cel despre care aud asemenea lucruri ? şi căuta să-L vadă.

Iisus Hristos, care Se arăta înaintea oamenilor simpli şi îi mângâia pe cei mici, nu a satisfăcut deloc curiozitatea acestui rege.

La întoarcerea lor, apostolii i-au spus lui Hristos ceea ce au făcut. El i-a luat cu Sine într-un loc pustiu, în apropiere de Betsaida[5]; când s-a aflat de retragerea Sa, mulţimea a fugit într-acolo. Hristos i-a primit pe oameni, le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu şi i-a tămăduit pe cei bolnavi. Ziua începuse să scadă, iar apostolii s-au apropiat de El şi i-au spus: ,,Slobozeşte noroadele, ca mergând în satele şi în oraşele cele de dimprejur, să găzduiască şi să-şi afle hrană, că aici suntem în loc pustiu. Iar el au zis către dânşii: daţi-le lor voi să mănânce. Iar ei au zis: nu este la noi mai mult decât cinci pâini şi doi peşti, fără decât să ne ducem noi şi să cumpărăm la tot norodul acesta bucate. Că erau ca cinci mii de bărbaţi. Şi au zis către ucenicii săi: puneţi-i pre dânşii cete, câte cincizeci. Şi au făcut aşa şi i-au aşezat pre toţi. Deci luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, căutând la cer, le-au binecuvântat şi le-au frânt şi le-au dat ucenicilor să le pună înaintea norodului. Şi au mâncat şi s-au săturat toţi, şi au luat din sfărâmiturile care rămăseseră lor, douăsprezece coşuri” (Luca 9, 12-17).

Această minune s-a petrecut cu puţin timp înainte de sărbătoarea Paştilor[6]. Chiar în seara zilei în care Hristos a înmulţit pâinile (Ioan 6, 16-67), El i-a lăsat pe ucenicii Săi să plece singuri pe mare. Ei s-au urcat în corabia lor şi nu au ajuns în Capernaum decât noaptea. Marea era agitată de un vânt puternic. Când ei mai aveau de străbătut 25-30 de stadii, L-au văzut pe Hristos mergând pe valuri şi apropiindu-Se de corabia lor. Ei au fost cuprinşi de groază. Hristos le-a spus: nu aveţi teamă, Eu sunt. Ei vroiau să-L tragă în corabie, dar ea s-a aflat deodată ajunsă în locul unde mergeau.

A doua zi, mulţimea s-a dus de cealaltă parte a mării. În ajun, nu fusese decât o barcă în apropierea ţărmului şi se ştia că Hristos nu plecase cu ucenicii Săi. Corăbiile i-au adus în Tiberiada pe oamenii care vroiau să vadă locul unde, prin binecuvântarea Învăţătorului, fuseseră înmulţite pâinile. Nu L-au găsit acolo nici pe Hristos, nici pe ucenicii Săi. Atunci oamenii au năvălit în corăbii care i-au dus în Capernaum, unde nădăjduiau să-L întâlnească. Văzându-L, ei s-au grăbit să-L întrebe când a trecut marea. În loc să satisfacă curiozitatea acestor oameni, Hristos a intrat în sinagogă şi le-a dat aceste învăţături:

,,Amin, amin, grăiesc vouă: mă căutaţi pre mine, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini, şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea aceea care rămâne spre viaţă veşnică, care Fiul Omului va da vouă; că pre acesta l-au pecetluit Dumnezeu Tatăl. Deci au zis către dânsul: ce vom face, ca să lucrăm lucrurile lui Dumnezeu ? Răspuns-au Iisus şi au zis lor: acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi întru care au trimis acela. Zis-au drept aceea lui: dar ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem ţie ? Ce lucrezi ? Părinţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: pâine din cer le-au dat lor de au mâncat. Deci le-au zis lor Iisus: amin, amin, zic vouă: nu Moisi a dat vouă pâinea din cer; ci Tatăl meu dă vouă din cer pâinea cea adevărată. Pentru că pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoară din cer, şi viaţă dă lumii. Deci au zis către dânsul: Doamne, pururea dă-ne nouă pâinea aceasta. Şi au zis lor Iisus: eu sunt pâinea vieţii; cela ce vine către mine, nu va flămânzi; şi cela ce crede întru mine, nu va înseta niciodată. Ci am zis vouă: că m-aţi şi văzut pre mine, şi nu credeţi. Tot ce îmi dă mie Tatăl, către mine va veni; şi pre cela ce vine către mine, nu-l voiu scoate afară. Că m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis pre mine. Şi aceasta este voia Tatălui celui ce m-au trimis pre mine, ca tot ce mi-au dat mie, să nu pierd dintr-însul ci să-l înviez pre el în ziua cea de apoi. Şi aceasta este voia celui ce m-au trimis pre mine, ca tot cine vede pre Fiul, şi crede întru el, să aibă viaţă veşnică; şi eu îl voi învia pre el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 26-40).

Iudeii murmurau că El spusese: ,,Eu sunt pâinea ce s-a pogorât din cer. Şi ziceau: au nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, căruia ştim noi pre tatăl său şi pre mama sa ? Dar cum zice el, că din cer m-am pogorât ? Deci răspuns-au Iisus şi au zis lor: nu cârtiţi între voi. Nimeni nu poate să vină către mine, de nu-l va trage pre el Tatăl cel ce m-au trimis pre mine; şi eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. Este scris în prooroci: şi vor fi toţi învăţaţi de Dumnezeu. Deci tot cela ce aude de la Tatăl, şi se învaţă, vine către mine. Nu doară că pre Tatăl l-a văzut cineva, fără numai cela ce este de la Dumnezeu, acela au văzut pre Tatăl. Amin, amin grăiesc vouă: cela ce crede întru mine, are viaţă veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie, şi au murit. Aceasta este pâinea, care se pogoară din cer, ca să mănânce cineva dintr-însa, şi să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; şi pâinea care eu voiu da, trupul meu este, pre care îl voiu da pentru viaţa lumii” (Ioan 6, 41-51).

Omul drept trăieşte prin credinţă o viaţă mai presus de fire, care trebuie să se prelungească în veşnicia al cărei izvor este Omul-Dumnezeu; El hrăneşte sufletul cu adevăr şi cu iubirea binelui. După înviere, trupul însuşi va lua parte la această viaţă, pentru că, prin împărtăşirea cu Pâinea vieţii, care este Trupul lui Hristos, va primi sămânţa unei vieţi duhovniceşti, veşnice.

Iudeii nu puteau înţelege o învăţătură atât de înaltă, zicând între ei: ,,Cum poate acesta să-şi dea nouă trupul să-l mâncăm ?” (Ioan 6, 52) Ei înţelegeau literal cuvintele lui Hristos care, în loc să le pondereze, le-a repetat într-un mod solemn: ,,Amin, amin, grăiesc vouă. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică, şi eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. Că trupul meu adevărat este mâncare, şi sângele meu adevărat este băutură. Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, întru mine petrece, şi eu întru el. Precum m-au trimis pre mine Tatăl cel viu, şi eu viez prin Tatăl; şi cela ce mă mănâncă pre mine, şi acela va fi viu prin mine. Aceasta este pâinea care din cer s-a pogorât, nu precum au mâncat mana părinţii voştri, şi au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac (Ioan 6, 53-58).

Când comparăm aceste cuvinte cu cele pe care le-a rostit Hristos la ultima cină de Paşti (Cina cea de Taină), devine limpede că, prin aceste cuvinte, El trece de la viaţa în credinţă la taina euharistiei care este simbolul ei. Trupul Său devenit adevărata Pâine a vieţii îl va lăsa ca sprijin pentru viaţa duhovnicească şi izvor al slăvitei învieri a trupurilor în cea din urmă zi a lumii.

Mulţi dintre ucenicii Lui, auzind această învăţătură, au găsit-o greu de crezut. Hristos le-a spus lor: ,,Aceasta vă sminteşte pre voi ? Dar de veţi vedea pre Fiul Omului suindu-se unde era mai înainte ? Duhul este care face viu; trupul nu foloseşte nimic; graiurile care eu grăiesc vouă, duh sunt, şi viaţă sunt. Ci sunt unii din voi care nu cred” (Ioan 6, 61-64).

Hristos ştia prea bine că, chiar printre cei care Îl urmau ca ucenici, erau necredincioşi şi un trădător. Pentru ei a zis: ,,Nimeni nu poate să vină la mine, de nu va fi dat lui de la Tatăl meu” (Ioan 6, 65). Singur harul lui Dumnezeu poate săvârşi o lucrare binefăcătoare asupra sufletelor, care le descătuşează din robia greşelii şi a păcatului.

Din ziua în care Hristos le-a dat această învăţătură în sinagoga din Capernaum, El a fost părăsit de un număr mare de ucenici care au încetat să-L mai urmeze în călătoriile Sale evanghelice. Atunci, Hristos a spus celor doisprezece: ,,Au doară şi voi voiţi să vă duceţi ? Răspuns-a Simon Petru lui: Doamne, la cine ne vom duce ? Cuvinte ale vieţii veşnice ai. Şi noi am crezut şi am cunoscut, că tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Ioan 6, 67-69).

Însă, unul dintre ei, Iuda Iscarioteanul urma să-L părăsească şi să-L vândă, faptă ce L-a făcut pe Hristos să rostească dureroasele cuvinte: ,,Au nu eu pre voi cei doisprezece v-am ales, şi unul din voi diavol este ?” (Ioan 6, 70)

Plecând din Capernaum, Hristos S-a îndreptat către Cezareea lui Filip (potrivit Matei 16, 13 şi urm.; Marcu 8, 27 şi urm.). Într-o zi, când era singur cu cei doisprezece apostoli, le-a zis: ,,Cine-mi zic noroadele că sunt ? Iar ei răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii, Ilie; iar alţii, că prooroc oarecare din cei de demult a înviat. Şi le-au zis lor: dar voi cine-mi ziceţi că sunt ? Iar Petru răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu” (Luca 9, 18-20).

Sfântul Marcu relatează, ca şi Sfântul Luca, întrebarea lui Hristos şi răspunsul lui Petru. Dar Sfântul Matei a adăugat câteva amănunte. Sfântul Petru va fi spus: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Şi răspunzând Iisus, au zis lui: fericit eşti Simone var-Iona, că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl meu cel din ceruri. Şi eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pre dânsa” (Matei 16, 16-18). Era o dezvăluire pe care Hristos a făcut-o în taină lui Petru şi apostolilor Săi, pentru că ei aveau o credinţă puternică în dumnezeirea Sa; El le-a arătat că dumnezeirea Sa va fi temelia de neclintit a Bisericii pe care fuseseră chemaţi să o zidească; dar El nu vroia ca acest adevăr să fie propovăduit atunci de alţii decât El.

După ce a relatat mărturisirea dumnezeirii lui Hristos de către apostoli, Sfântul Luca adaugă: ,,Iar el certându-i pre dânşii, le-au poruncit, nimănui să nu spună aceasta, zicând: că se cade Fiului Omului multe a pătimi, şi a se defăima de bătrâni şi de arhierei şi de cărturari, şi a se omorî şi a treia zi a învia” (Luca 9, 21-22).

Această interdicţie se referă la dumnezeirea Sa. În Evanghelia Sfântului Marcu aflăm aceeaşi interdicţie ca şi la Sfântul Matei care, după cele istorisite mai sus, asemenea celorlalţi doi evanghelişti, o raportează tot la dumnezeire, ceea ce arată limpede înţelesul cuvintelor Sale pe marginea cărora s-a discutat cu atâta pasiune[7].

Auzind ce spunea Hristos despre pătimirile Sale (Matei 16, 21 şi urm.; Marcu 8, 31 şi urm.)[8], Petru s-a revoltat şi I-a spus cu însufleţire: ,,Milostiv fii ţie Doamne; să nu fie ţie aceasta. Iar el întorcându-se, au zis lui Petru: mergi după mine, satano ! Sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 22-23).

Apoi, El a stăruit asupra lepădării de sine depline pe care trebuia să o aibă ucenicii Săi. El le-a spus: ,,Oricine va voi să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa în toate zilele şi să-mi urmeze mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru mine, acesta îl va mântui pre dânsul. Că ce folos este omului de va dobândi lumea toată, iar pre sine se va pierde sau se va păgubi ? Că oricine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, de acesta Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9, 23-26). În acest fel, Iisus Hristos proorocea lupta care se va da împotriva celor care vor accepta Legea cea Nouă sau împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie este aproape, continua El, şi ,,sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moarte, până când vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 27).

În pofida credinţei lor, apostolii ar fi putut să se smintească de patimile prin care trebuia să treacă Iisus Hristos; de aceea, El a vrut să Se arate în toată slava dumnezeirii Sale în faţa a trei dintre ei. Aceşti trei apostoli aleşi au fost Petru, Iacov şi Ioan. El i-a luat aparte şi i-a dus pe un munte să se roage[9]. Pe când El Se ruga, chipul Său s-a schimbat şi veşmintele Sale au devenit albe şi strălucitoare. Doi bărbaţi vorbeau cu El. Erau Moisi şi Ilie îmbrăcaţi în slavă dumnezeiască; ei au vorbit despre moartea pe care Hristos trebuia să o pătimească în Ierusalim. Petru şi cei ce erau cu el erau îngreunaţi de somn. Deşteptându-se, ei văzură slava lui Iisus Hristos şi pe cei doi bărbaţi care erau cu El. Când Moisi şi Ilie vroiau să se îndepărteze, Petru I-a spus lui Hristos: ,,Învăţătorule, bine este nouă a fi aici şi să facem trei colibe: una ţie şi una lui Moisi şi una lui Ilie, neştiind ce grăia. Şi acestea grăind el, s-a făcut nor, şi i-a umbrit pre dânşii şi s-au spăimântat când au intrat ei în nor. Şi glas a fost din nor, zicând: acesta este Fiul meu cel iubit, pre acesta să ascultaţi” (Luca 9, 33-35). Atunci când glasul a încetat, Hristos S-a aflat singur. Cei trei apostoli nu au spus nimănui nimic din cele ce văzuseră. Hristos le-a poruncit să nu vorbească până când El nu va învia din morţi.

Dumnezeirea Sa, dovedită prin atâtea minuni, nu trebuia propovăduită decât în împărăţia lui Dumnezeu, atunci când Duhul, plutind deasupra lumii, va fi pregătit sufletele pentru a crede această taină.

Cei trei apostoli care îl văzuseră pe Ilie L-au întrebat pe Iisus Hristos de ce cărturarii şi fariseii spuneau despre acest prooroc că, după ei, trebuia să vină înainte de întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu (potrivit Matei 17, 9 şi urm.; Marcu 9, 10 şi urm.). Hristos a răspuns: ,,Ilie adică va veni mai înainte şi va aşeza toate. Iar grăiesc vouă, că Ilie a şi venit, şi nu l-au cunoscut pre dânsul, ci au făcut lui câte au voit; aşa şi Fiul Omului va să pătimească de la dânşii” (Matei 17, 11-12). Apostolii au înţeles că El a făcut aluzie la Ioan Botezătorul. Toate acestea erau pline de taină pentru ei, şi ei nu înţelegeau nici ce vroia să spună Mântuitorul prin învierea Sa din morţi.

Iisus Hristos şi cei trei apostoli au coborât de pe munte; a doua zi, ei i-au întâlnit la şes pe ceilalţi apostoli înconjuraţi de o mulţime de oameni care îi aşteptau (potrivit Matei 17, 14; Marcu 9 ,13; Luca 9, 37), şi discutau cu multă vioiciune. Hristos i-a întrebat (pe cărturari): ,,Ce vă întrebaţi între voi ?” (Marcu 9, 16) Îndată, un bărbat a ridicat vocea şi a strigat: ,,Învăţătorule, rogu-te caută spre fiul meu, că unul născut îmi este mie. Şi iată, duh îl apucă pre el, şi de năprasnă strigă; şi-l zdrobeşte pre el cu spumă, şi abia se duce de la el, sfărâmându-l pre el. Şi m-am rugat de ucenicii tăi să-l scoată, şi nu au putut. Iar Iisus răspunzând, au zis: o neam necredincios şi îndărătnic, până când voiu fi cu voi şi voiu suferi pre voi ? Adu-mi pre fiul tău aici” (Luca 9, 38-41). În timp ce copilul se apropia, dracul l-a aruncat la pământ şi-l scutura cu putere. Hristos a poruncit duhului necurat să plece, a tămăduit copilul şi l-a dat tatălui său. Toţi erau uluiţi de aceste putere dumnezeiască.

În vreme ce ei îşi mărturiseau admiraţia, Hristos vorbea apostolilor Săi aparte despre pătimirile pe care avea să le sufere curând. Dar ei nu înţelegeau nimic din aceste descoperiri; ei îşi închipuiau că, în împărăţia lui Dumnezeu care le fusese vestită, îi aşteptau onoruri, şi discutau între ei pentru a afla care dintre ei avea să fie cel mai mare. Hristos, care cunoştea gândurile lor, a luat un copil şi l-a pus lângă El, şi a zis apostolilor Săi: ,,Oricine va primi pruncul acesta întru numele meu, pre mine mă primeşte; şi oricine mă va primi pre mine, primeşte pre cel ce m-au trimis pre mine; că cela ce este mai mic întru voi toţi, acesta va fi mare” (Luca 9, 48).

Atunci Ioan i-a zis lui: ,,Învăţătorule, am văzut pre oarecare în numele tău scoţând draci, şi l-am oprit pre el, că nu umblă pre urma ta cu noi. Şi au zis către el Iisus: nu-l opriţi, că cel ce nu este împotriva noastră, pentru noi este” (Luca 9, 49-50).

Ziua morţii Sale se apropia, El a început să Se gândească să meargă la Ierusalim. El S-a îndreptat către Samaria şi a trimis înaintea Sa, într-o cetate a acestei provincii, ucenici care să-I gătească o locuinţă. Locuitorii au refuzat să-L primească, fiindcă El părea că merge la Ierusalim. Indignaţi, Iacov şi Ioan I-au spus: ,,Doamne, voieşti să zicem ca să se pogoare foc din cer şi să-i mistuiască pre ei, precum şi Ilie a făcut ? Iar Iisus întorcându-se i-au certat pre dânşii şi au zis: nu ştiţi ai cărui duh sunteţi voi; că Fiul Omului nu au venit să piarză sufletele oamenilor, ci să mântuiască” (Luca 9, 54-56).

Râvna încrâncenată şi sângeroasă este potrivnică duhului creştin.

Hristos S-a îndreptat către alt sat; pe drum, un om a venit la El zicând: ,,Doamne, voiu să merg după tine, oriunde vei merge. Şi au zis Iisus lui: vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Luca 9, 57-58).

El nu a văzut în inima aceluia lepădarea de sine pe care trebuia să o aibă un apostol.

El a văzut această însuşire la un altul, căruia îi spune: ,,Vino după mine. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pre tatăl meu. Iar Iisus au zis lui: lasă morţii să-şi îngroape pre morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Şi a zis şi altul: voiu să merg după tine, Doamne, dar întâi dă-mi voie să rânduiesc cele ce sunt în casa mea. Iar Iisus au zis către el: nimeni punându-şi mâna sa pre plug, şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 59-62).

Iisus Hristos nu şi-a continuat călătoria direct către Ierusalim pentru Paşti. Deoarece iudeii hotărâseră să-L omoare, iar ceasul Său nu sosise încă, El s-a întors în Galileea (Ioan 7, 1).



[1] Sfântul Evanghelist Ioan nu dă amănunte despre această nouă misiune în Galileea. Ele se găsesc la Sfântul Luca (cap. 8 şi următoarele) înainte de înmulţirea pâinilor – singurul fapt pe care îl descrie Sfântul Ioan la începutul capitolului 6 şi care serveşte drept punct de întâlnire şi concordanţă între cele două relatări evanghelice.

[2] S-a discutat mult despre sensul acestui cuvânt fraţi, şi mai mulţi critici au afirmat că Maria, mama lui Iisus Hristos, a avut mai mulţi copii. Studiul comparativ al diverselor texte ale Evangheliilor demonstrează că această interpretare a cuvântului fraţi este falsă.

a) Cei care sunt numiţi astfel sunt indicaţi după numele lor (Matei 13, 55; Marcu 6, 3): Iacov, Iosif, Simon şi Iuda.

b) Aceleaşi persoane sunt indicate (Matei 27, 55; Marcu 15, 40; Luca 24, 10) ca fiind fiii unei Marii, alta decât mama Mântuitorului.

c) Această Maria este înfăţişată ca fiind soţia lui Cleopa (Ioan 19, 25) şi sora mamei Mântuitorului. Prin acest cuvânt soră se poate înţelege verişoară, aşa cum prin cuvântul fraţi se poate înţelege veri, după obiceiul din Orient. Persoanele numite fraţii lui Iisus Hristos nu erau decât verii Săi. Li se dădea numele de fraţi, dar ei nu erau fraţii Săi adevăraţi, iar criticii care au pretins aceasta nu au realizat un studiu suficient de amănunţit nici al Evangheliilor, nici al obiceiurilor orientale care există şi astăzi la mai multe popoare care dau numele de fraţi, verilor.

[3] În textul grec al Scripturii, citim Gadareni; în Vulgata, Gheraseni. Origen a întâlnit aceste două denumiri în manuscrise şi le-a respins pe ambele. Gherasa, spunea el, este o cetate în Arabia, care nu este situată pe ţărmul nici unei mări; Gadara este o cetate în Iudeea, în preajma căreia sunt nişte băi faimoase, dar ea nu este pe malul mării. Gherghesa este o cetate veche, situată pe Marea Tiberiadei şi există încă stânca de pe care s-au aruncat porcii în mare (Origen, Comment. in Joann., VI, § 24). Ieronim (Onomast.) este de aceeaşi părere.

[4] Femeia care a fost vindecată de o curgere de sânge era din Cezareea-Filipi, cetate aflată aproape de izvoarele Iordanului, numită şi Cezareea-sub-Panion (munte) sau Paneada. Această femeie vindecată a înălţat un monument în amintirea harului pe care l-a primit şi în semn de recunoştinţă. Monumentul înfăţişa o femeie îngenuncheată, rugându-se cu mâinile ridicate. Lângă ea, Hristos în picioare, îmbrăcat într-o haină lungă, Îşi întindea mâna către femeie. Acest monument se afla chiar în cetate, în apropierea unei fântâni, printre alte statui. El a dăinuit până în vremea domniei lui Iulian Apostatul care, din ură faţă de Hristos, l-a distrus. Istoricul Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, a văzut acest monument (Eusebiu, Hist. Eccl., VII, 18; Sozomen, V, 21).

[5] Betsaida era la nord de Marea Galileei şi Tiberiada era la sud. Această mare formează o linie curbă între aceste două oraşe; iată de ce Sfântul Ioan spune că Hristos a traversat Marea Galileei către partea opusă Tiberiadei şi că acolo s-a petrecut minunea înmulţirii pâinilor. Ceea ce spune el se potriveşte întocmai cu relatarea Sfântului Luca, care plasează această minune în apropiere de Betsaida.

[6] Sfântul Ioan, credincios ţelului său de a-l completa pe Sfântul Luca, istoriseşte minunea înmulţirii pâinilor pentru a stabili momentul precis (6, 4); apoi el completează relatarea Sfântului Luca până la mărturisirea apostolilor despre dumnezeirea lui Hristos (6, 68 şi următoarele). Vedem că Hristos a străbătut Galileea împreună cu apostolii Săi timp de aproape un an.

[7] În Biserica Latină modernă, se dă acestui fapt, aşa cum este istorisit de Sfântul Matei, o interpretare greşită şi contrară întregii tradiţii a Bisericii. Se afirmă că Iisus Hristos l-ar fi numit pe Sfântul Petru piatra pe care va fi zidită Biserica, de unde s-a tras concluzia că episcopul Romei, urmaşul Sfântului Petru, ar fi de asemenea piatra Bisericii, centrul său de unitate etc. Vom vedea în desfăşurarea acestei istorii că Sfântul Petru nu a fost episcop al Romei.

Prin urmare, chiar dacă interpretarea latinilor moderni ar fi acceptabilă în ce-l priveşte pe Sfântul Petru, nu s-ar putea trage o concluzie în favoarea episcopilor Romei. În plus, această interpretare este contrară Evangheliei, căci se vede că nu este vorba decât despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, dezvăluită apostolilor credincioşi, în numele cărora vorbea Simon-Petru, şi care nu trebuia încă să fie propovăduită deschis lumii. Interpretarea latinilor moderni este în aceeaşi măsură contrară tradiţiei Bisericii Primare, fie răsăriteană, fie apuseană; pentru că majoritatea Părinţilor au interpretat textul aşa cum am făcut-o noi înşine; şi cei care, din cauza apropierii celor doi termeni: Petru şi piatră, au socotit că ultimul se referea la apostol, nu au desprins de aici nici una din deducţiile pe care susţinătorii suveranităţii episcopului Romei în Biserică întemeiază această pretinsă calitate.

Studiile noastre asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi şi faptelor pe care le vom relata mai târziu vor pune acest adevăr într-o lumină deplină. Sfânta Scriptură trebuie interpretată doar prin ea însăşi şi prin mărturia Bisericii. Or, Sfinţii Marcu şi Luca nu arată ca subiect al discuţiei dintre Hristos şi ucenicii Săi decât dumnezeirea Sa; iar Biserica, exprimându-se prin mărturiile credinţei sale, nu a văzut altceva. În concluzie, dumnezeirea lui Hristos este piatra de neclintit pe care este zidită Biserica; şi ea va fi temelia pe care se vor baza mai târziu apostolii, iertând păcatele cu puterea care le-a fost făgăduită în persoana lui Petru şi pe care toţi au primit-o mai târziu. Teologii latini au pretins că în acest moment Apostolul Simon, fiul lui Iona, a primit supranumele de Petru şi făgăduinţe pompoase pentru a-l răsplăti pentru credinţa sa. Supranumele i-a fost dat chiar înainte ca el să fie apostol, aşa cum am relatat. Cât despre făgăduinţe, ele nu se bazează decât pe o interpretare falsă; iar credinţa, a cărei răsplată personală ar fi trebuit să fie aceste făgăduinţe, era comună tuturor apostolilor.

[8] Această asociere simplă a celor două fapte atât de diferite, referitoare la Sfântul Petru, nu dovedeşte oare că latinii moderni au vrut cu tărie să dobândească un profit atât de mare din primul fapt ?

[9] Sfinţii evanghelişti nu dau numele acestui munte. O tradiţie foarte veche ne spune că este Muntele Tabor, aflat în apropiere de Nazaret. Sfinţii Matei (17, 1) şi Marcu (9, 1) afirmă că Schimbarea la Faţă a avut loc după şase zile de la mărturisirea de credinţă făcută la Cezareea. Sfântul Luca (9, 28) vorbeşte de ca la opt zile. Nu putem găsi aici un dezacord. Dacă ar exista, el ar avea o importanţă atât de mică, încât nu ar merita să fie menţionat.