ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
   
Cartea I
 
Iisus Hristos
Anii 1-33
   
2
 

Primele Paşti sărbătorite de Hristos după botezul Său – Vânzătorii alungaţi din templu pentru prima oară – Numeroşi ucenici Îi urmează – Nicodim – Misiunea în Iudeea – Ioan la Enon, în apropiere de Salim – Ultima mărturie a lui Ioan şi sfârşitul misiunii sale – Întemniţarea sa – Întoarcerea lui Hristos în Galileea prin Samaria – Samarineanca –Retragerea în pustie şi postul de 40 de zile – Iisus Hristos în Nazaret şi Capernaum – Pescuirea minunată – Chemarea primilor 4 apostoli: Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan – Minuni în Capernaum – Chemarea lui Levi – Alcătuirea obştii apostoleşti – Predica fericirilor – Călătoria către Ierusalim – Sosirea la Nain – Învierea unui tânăr – Vestea pe care o primeşte Hristos de la Ioan care era întemniţat – Iisus Hristos în Betania – Simon Fariseul şi femeia păcătoasă

 

Anii 30-31

 

Atunci când Iisus Hristos a intrat în templu, El i-a găsit acolo pe cei ce vindeau boi, oi, porumbei; tot aşa schimbătorii de bani stăteau la tarabele lor. Făcând un bici de ştreanguri, El i-a izgonit pe toţi din templu cu oile şi boii; a aruncat pe pământ banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele. Celor care vindeau porumbei, le-a spus: ,,Nu faceţi casa Tatălui meu casă de neguţătorie” (Ioan 2, 16).

Ucenicii Lui, martori ai acestui fapt, şi-au adus aminte acest pasaj din Psalmi: ,,Râvna casei tale m-a mâncat (Psalmi 68, 11; Ioan 2, 17). Plini de credinţă în Hristos, ei au căutat în proorocii ce ar fi putut să aducă lumină asupra lucrărilor Lui. Ei vor fi martorii aceleiaşi râvne 3 ani mai târziu, când Hristos va merge la Ierusalim pentru ultima prăznuire a Paştilor.

Evreii, care nu cunoşteau dumnezeirea lui Hristos, au fost uimiţi de ceea ce a făcut: ,,Ce semn arăţi nouă, că faci acestea ? Răspuns-au Iisus şi au zis lor: stricaţi biserica aceasta, şi în trei zile o voiu ridica” (Ioan 2, 18-19). Aceste cuvinte conţineau o mărturie a puterii Sale dumnezeieşti şi o proorocie; căci El făcea aluzie la trupul Său, templul dumnezeirii, pe care evreii L-au răstignit şi care a înviat a treia zi.

Iudeii nu au înţeles acest înţeles proorocesc şi tainic; şi i-au răspuns: ,,În patruzeci şi şase de ani, s-a zidit biserica aceasta, şi tu în trei zile o vei ridica ?” (Ioan 2, 20)[1] Ei socoteau răspunsul lui Hristos o blasfemie, din moment ce El nu putea face aceasta fără să-Şi atribuie putere dumnezeiască: ei îşi vor aduce aminte de aceste cuvinte când vor hotărî să-L condamne la moarte.

Ucenicii, încredinţaţi deja de dumnezeirea lui Hristos, nu au socotit deloc răspunsul Său ca fiind o blasfemie, dar nu au descoperit înţelesul proorocesc al acestuia decât după învierea Sa.

În timpul şederii Sale la Ierusalim, Iisus Hristos a făcut multe minuni şi mulţi oameni au crezut în El. Dintre noii ucenici, mulţi nu erau sinceri; dar, cum El cunoştea gândurile ascunse ale oamenilor, nu se încredea în toţi şi nu avea nevoie decât de mărturia vederii Sale dumnezeieşti pentru a-i cunoaşte pe cei cărora trebuia să le acorde încrederea Sa.

Printre noii ucenici (Ioan 3, 1-21), era unul care se bucura de reputaţie înaltă printre israeliteni; el se numea Nicodim şi era fariseu. El a venit la Hristos în timpul nopţii şi i-a spus: ,,Rabbi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, că nimeni nu poate aceste semne să facă, care tu faci, de nu va fi Dumnezeu cu dânsul. Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: amin, amin, grăiesc ţie: de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 2-3).

Acest răspuns ne face să credem că Nicodim nu avea o concepţie corectă despre această împărăţie, cu alte cuvinte despre Legea Nouă, şi că el nu-L privea pe Hristos decât ca pe un prooroc chemat să deştepte seminţia lui Avraam. Hristos a vrut să-l facă să înţeleagă că alegerea exclusivă a seminţiei lui Avraam avea să înceteze şi că avea să se încheie un legământ cu toţi oamenii renăscuţi, oricare ar fi fost obârşia lor.

Nicodim nu putea să ajungă la o învăţătură aşa de înaltă: ,,Cum poate omul să se nască fiind bătrân ? Au doar poate a doua oară să intre în pântecele maicii sale, şi să se nască ? Răspuns-au Iisus: amin, amin, grăiesc ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că am zis ţie: se cade vouă a vă naşte de sus. Duhul unde voieşte suflă, şi glasul lui auzi, dar nu ştii de unde vine, şi unde merge; aşa este tot care este născut din Duhul” (Ioan 3, 4-8).

Acesta este primul articol de învăţătură pe care Hristos l-a tâlcuit. Noul Legământ pe care Dumnezeu îl făcea cu omenirea era clădit, nu pe o temelie trupească, ci pe o reînnoire duhovnicească, săvârşită prin apă, cu alte cuvinte prin botez.

Nicodim nu putea înţelege încă această învăţătură: ,,Cum pot să fie acestea ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: tu eşti învăţătorul lui Israil, şi acestea nu le ştii ? Amin, amin, grăiesc ţie: noi ce ştim grăim, şi ce am văzut mărturisim, şi mărturia noastră nu o primiţi. Dacă cele pământeşti am spus vouă, şi nu credeţi, cum de voiu spune vouă cele cereşti, veţi crede ? Şi nimeni nu s-a suit în cer, fără numai cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este din cer. Şi precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că nu au trimis Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin el. Cel ce crede întru el, nu se judecă; iar cel ce nu crede, iată este judecat, că nu a crezut întru numele celui unuia născut Fiului lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că lumina au venit în lume, şi au iubit oamenii mai mult întunericul decât lumina, că erau faptele lor rele. Că tot cel ce face rele, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu se vădească lucrurile lui. Iar cel ce face adevărul, vine la lumină, ca să se arate lucrurile lui, că întru Dumnezeu sunt lucrate” (Ioan 3, 9-21).

Hristos i-a explicat lui Nicodim că nu putea înţelege misiunea Dumnezeului Om până când, prin jertfa Sa, Acesta îi va dărui harul credinţei; şi că nu vedea lumina şi nu înţelegea adevărul misiunii Sale dumnezeieşti fiindcă inima lui nu era curată. Lucrarea virtuţii duce la adevăr; Mântuitorul, prin jertfa Sa, transformă convingerea în această credinţă dumnezeiască, care este temeiul mântuirii şi care nu este dată decât celor care, prin înnoirea baptismală, fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu sau din Noul Legământ. Apa botezului nu este, prin ea însăşi, o virtute de apreciat, dar ea este semnul împărtăşirii harului Sfântului Duh, care înnoieşte omul, îl curăţeşte, îl face să se nască către o nouă viaţă; iată de ce spune Hristos că trebuie să ne naştem din nou din apă şi din Duh.

După sărbătoarea Paştilor, Hristos a străbătut Iudeea împreună cu ucenicii Săi (Ioan 3, 22-36)[2]. Aceştia, din porunca Sa, îi botezau pe cei ce veneau să asculte cuvintele Lui. Nu boteza El Însuşi (Ioan 4, 2)[3]; dar, pentru că ucenicii lui botezau, s-a răspândit vestea că boteza şi El. Ioan Botezătorul se afla atunci la Enon, aproape de Salim. Exista multă apă în acest loc şi mulţi veneau pentru a primi botezul său.

Ucenicii lui au avut atunci o discuţie cu evreii, despre curăţire. Fără îndoială, ucenicii lui Ioan socoteau botezul învăţătorului lor singurul mijloc de curăţire. Auzind spunându-se că Hristos boteza, ei au venit la Ioan şi i-au zis: ,,Rabbi, cel ce era cu tine de ceea parte de Iordan, pentru care tu ai mărturisit; iată el botează, şi toţi merg către dânsul. Răspuns-a Ioan şi a zis: nu poate omul lua nimic, de nu va fi dat lui din cer. Voi înşivă mărturisiţi pentru mine, că am zis: nu sunt eu Hristosul, ci cum că sunt trimis înaintea aceluia. Cela ce are mireasă, mire este; iar prietenul mirelui care stă şi-l ascultă pre el, cu bucurie se bucură de glasul mirelui; deci această bucurie a mea s-a umplut. Aceluia se cade a creşte, iar mie a mă micşora. Cel ce vine de sus, deasupra tuturor este; cel ce este de pre pământ, pământesc este, şi de pre pământ grăieşte; cel ce vine din cer, deasupra tuturor este. Şi ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte; şi mărturia lui nimeni nu o primeşte. Cela ce primeşte mărturia lui, a pecetluit, că Dumnezeu adevărat este. Că pre care au trimis Dumnezeu, cuvintele lui Dumnezeu grăieşte; că nu cu măsură dă Dumnezeu Duhul. Tatăl iubeşte pre Fiul, şi toate le-au dat în mâna lui. Cela ce crede întru Fiul, are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă pre Fiul, nu va vedea viaţă; ci mânia lui Dumnezeu va rămâne preste el (Ioan 3, 26-36).

Cu această minunată mărturie despre dumnezeirea lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul şi-a încheiat misiunea. Curând după aceasta, el a fost întemniţat de Irod.

Totuşi, Hristos nu a vrut să-i îndreptăţească câtuşi de puţin pe farisei, care, pentru a-l umili pe Ioan, au răspândit zvonul că El avea mai mulţi ucenici ca el şi că El boteza mai mulţi oameni (Ioan 4, 1-3). Iată de ce El a părăsit Iudeea şi S-a îndreptat către Galileea.

Pentru a ajunge acolo, El a străbătut Samaria (Ioan 4, 4-42). El a trecut printr-o cetate a acestei provincii, numită Sihar, situată în apropiere de locul pe care Iacov l-a dat fiului său Iosif. Era acolo fântâna lui Iacov. Hristos, ostenit de drum, S-a aşezat pe marginea fântânii. Era ca la al şaselea ceas. O samarineancă a venit să scoată apă. Hristos i-a spus: ,,Dă-mi să beau”. Ucenicii Săi se duseseră în cetate, ca să cumpere de mâncare. Samarineanca i-a răspuns: ,,Cum tu, iudeu fiind, ceri de la mine să bei, muiere samarineancă fiind eu ?” Într-adevăr, iudeii erau duşmanii samarinenilor[4]. Hristos i-a spus: ,,De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, şi cine este cel ce zice ţie: dă-mi să beau; tu ai fi cerut de la dânsul, şi ţi-ar fi dat ţie apă vie. Zis-a lui muierea: Doamne, nici ciutură ai, şi puţul este adânc; de unde dar ai apa cea vie ? Au doar tu mai mare eşti decât Iacov părintele nostru, care ne-a dat nouă puţul acesta, şi el însuşi dintr-însul a băut, şi fiii lui şi dobitoacele lui ?

Răspuns-au Iisus şi i-au zis ei: tot cel ce va bea din apa aceasta, va înseta iarăşi; iar cel ce va bea din apa, care eu voiu da lui, nu va înseta în veac; ci apa, care eu voiu da lui, se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Zis-au ei Iisus: mergi şi cheamă pre bărbatul tău, şi vino aici. Răspuns-a muierea şi i-a zis lui: nu am bărbat. Zis-au ei Iisus: bine ai zis că nu ai bărbat; că cinci bărbaţi ai avut, şi acum pre care ai, nu-ţi este ţie bărbat; aceasta adevărat ai grăit. Zis-a lui muierea: Doamne, văz că prooroc eşti tu. Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat; şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul unde se cade a se închina. Zis-au ei Iisus: muiere, crede mie, va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm căruia ştim; că mântuirea din iudei este. Ci va veni vremea, şi acum este când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să se închine. Zis-a lui muierea: ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, va spune nouă toate. Zis-au ei Iisus: eu sunt, cela ce grăiesc cu tine” (Ioan 4, 10-26)[5].

În acel moment au venit ucenicii; ei erau uimiţi că El vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a spus: ,,Ce cauţi ?” sau ,,Ce grăieşti cu dânsa ?” Erau cu atât mai uimiţi cu cât această femeie era samarineancă.

Iar femeia, la sosirea ucenicilor, a lăsat ciutura sa şi s-a dus în cetate şi spunea celor pe care-i întâlnea: ,,Veniţi de vedeţi om, care mi-a spus mie toate câte am făcut; nu cumva acesta este Hristos ?” (Ioan 4, 29) Ei au ieşit din cetate şi veneau către El. În acest timp, ucenicii Săi insistau să ia ceva de mâncare; dar El le-a spus: ,,Eu mâncare am a mânca, care voi nu ştiţi. Iar ucenicii grăiau între dânşii: nu cumva i-a adus lui cineva să mănânce ? Zis-au lor Iisus: mâncarea mea este să fac voia celui ce m-au trimis pre mine, şi să săvârşesc lucrul lui. Au nu voi ziceţi: că încă patru luni sunt, şi secerişul va veni ? Iată zic vouă: ridicaţi ochii voştri, şi vedeţi holdele, că sunt albe spre seceriş acum. Şi cel ce seceră, plată ia, şi adună roadă în viaţă veşnică; ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta este cuvântul adevărat, că altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis pre voi să seceraţi, unde voi nu v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat întru osteneala lor” (Ioan 4, 32-38).

De multă vreme, proorocii au pregătit poporul lui Israel pentru venirea lui Mesia; apostolii trebuia să secere şi să culeagă sămânţa cea bună a aleşilor pentru viaţa veşnică. Dar Hristos i-a prevenit că cei ce semănaseră fuseseră răsplătiţi la fel ca cei ce erau chemaţi să secere. În împărăţia lui Dumnezeu, toată munca merită răsplată; nu izbânda este răsplătită, ci numai făptuirea din credinţă. Cu adevărat, izbânda este în mâna lui Dumnezeu şi munca este singura parte care trebuie răsplătită lucrătorilor pe care Dumnezeu vrea să-i folosească în lucrarea Sa. Singur, harul lui Dumnezeu poate atinge sufletele, le poate pătrunde, le poate duce către bine. Acest har este apa vie care potoleşte setea sufletelor; singur Dumnezeu este izvorul şi El dă cui vrea şi când vrea.

De la începutul misiunii Sale, Hristos a vrut să-i viziteze pe samarineni, cu scopul de a le arăta evreilor că şi duşmanii lor erau chemaţi la Noul Legământ şi că Evanghelia nu avea caracterul exclusiv al cultului din Ierusalim. Dumnezeu nu mai vroia să fie slăvit doar în acest oraş, sau doar pe muntele sfânt al Samariei; El i-a chemat la legământul cu El pe toţi cei ce i Se închinau sincer, indiferent de neamul din care fac parte, şi a respins riturile exterioare în care îşi puneau toată nădejdea evreii. Nici păcătoşii nu erau excluşi; apa vie a harului putea să o curăţească pe samarineancă, în pofida păcatelor din viaţa sa.

Această învăţătură blândă, duhovnicească şi curată trebuia să pară extraordinară faţă de cultul exclusiv al evreilor şi de un politeism, atât de senzual pentru unii, şi atât de sălbatic pentru cea mai mare parte a omenirii. Ea a atins inima locuitorilor din Sihar, care au venit să-L vadă pe Cel care a citit în inima samarinencei şi l-au rugat să zăbovească în cetatea lor. Hristos a rămas acolo două zile, timp în care un număr mare de oameni s-au convins de misiunea Sa dumnezeiască şi au crezut în El. Ei i-au spus atunci samarinencei: ,,Că nu mai credem pentru vorba ta; că înşine am auzit, şi ştim, că acesta este cu adevărat Hristos, mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).

După un sejur de două zile în Sihar, Hristos a plecat către Galileea (Ioan 4, 43)[6]. Dar la un moment dat El a dispărut şi a fost dus de Duhul în pustie (Luca 4, 1-13; Matei 4, 1-11; Marcu 1, 12-13). El a rămas acolo patruzeci de zile şi a fost ispitit de diavolul.

Poporul evreu, a cărui viaţă ca popor a fost o preînchipuire a lui Mesia, a petrecut patruzeci de ani în pustiul Iudeei, după ce a ieşit din robie şi înainte de a se constitui ca popor. Hristos, înainte de a da împărăţiei lui Dumnezeu constituţia sa, trebuia să petreacă patruzeci de zile în acelaşi pustiu şi acolo să fie ispitit, precum a fost ispitit poporul evreu. El nu a mâncat deloc în timpul acestor patruzeci de zile, şi, atunci când ele s-au scurs, a flămânzit. Atunci diavolul i-a spus: ,,De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi pietrei acesteia să se facă pâine. Şi au răspuns Iisus către el, zicând: scris este, că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul lui Dumnezeu. Şi suindu-l pre el diavolul într-un munte înalt, i-a arătat lui toate împărăţiile lumii, într-o clipeală de vreme. Şi i-a zis lui diavolul: ţie voiu da stăpânirea aceasta toată şi slava lor, că mie este dată, şi oricăruia voiesc o dau pre ea. Deci, tu de te vei închina înaintea mea, va fi a ta toată. Şi răspunzând Iisus, au zis lui: mergi înapoia mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi lui unuia să-i slujeşti. Şi l-a dus pre el în Ierusalim şi l-a pus pre dânsul pre aripa bisericii, şi i-a zis lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi de aici jos. Că scris este, că îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească; şi pre mâini te vor ridica, ca să nu-ţi împiedici de piatră piciorul tău. Şi răspunzând Iisus, au zis lui, că s-a zis: să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău. Şi sfârşind diavolul toată ispita, a fugit de la dânsul până la o vreme” (Luca 4, 3-13).

Atunci când el s-a retras (Matei 4, 11), îngerii lui Dumnezeu s-au apropiat de Hristos şi Îi slujeau. În timpul celor patruzeci de zile cât a stat în pustie, El nu a fost decât cu îngerii şi nu a avut alţi tovarăşi decât animalele sălbatice (Marcu 1, 13)[7]. Viaţa omului fiind o ispită neîncetată, Hristos a vrut să-l înveţe, prin pilda Sa, cum trebuie biruită ispita.

La întoarcerea din pustie, El a fost adus înapoi prin puterea Duhului în Galileea. Vestea minunilor pe care le făcuse în Iudeea mersese acolo înaintea Lui (Luca 4, 14-32) şi se vorbea mult despre El în toată ţara. Intra în sinagogi şi toţi vorbeau cu admiraţie despre învăţătura Sa. A mers în Nazaret, unde fusese crescut. A intrat, după obiceiul Său, în sinagogă în ziua sâmbetei şi S-a ridicat pentru a citi. I S-a dat cartea Proorocului Isaia. Când a deschis cartea, El a găsit locul unde este scris: ,,Duhul Domnului preste mine, pentru aceea m-au uns pre mine bine a vesti săracilor, m-au trimis a vindeca pre cei zdrobiţi la inimă, a propovădui robilor iertare şi orbilor vedere. A chema anul Domnului primit” (Isaia 61, 1-2).

Închizând cartea, El a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor celor care erau în sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. El şi-a început aşa cuvântul: ,,Astăzi s-a plinit scriptura aceasta întru urechile voastre” (Luca 4, 21). Cuvintele darului care ieşeau din gura Lui au stârnit admiraţia tuturor; ei recunoşteau deschis, dar adăugau pentru a-L ponegri: ,,Au nu este acesta feciorul lui Iosif ?” (Luca 4, 22) Li se părea cu totul ieşit din comun că fiul unui om de o condiţie atât de umilă se putea exprima cu atâta înţelepciune; neputând tăgădui ceea ce era evident, ei au remarcat că El nu făcuse, în prezenţa lor, astfel de minuni ca cele care avuseseră răsunet în toată ţara. Hristos, care cunoştea înclinaţiile lor rele, le-a spus: ,,Cu adevărat veţi zice mie pilda aceasta: doftorule, vindecă-te pre sineţi; câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria ta. Şi au zis: amin grăiesc vouă, că nici un prooroc nu este primit în patria sa. Şi într-adevăr grăiesc vouă: multe văduve erau în zilele lui Ilie în Israil, când s-a încuiat cerul trei ani şi şase luni, cât s-a făcut foamete mare preste tot pământul; şi către nici una dintr-acelea nu a fost trimis Ilie, fără numai la Sarepta Sidonului, la o muiere văduvă. Şi mulţi leproşi erau în zilele lui Elisei Proorocului în Israil, şi nici unul dintr-înşii nu s-a curăţit, fără numai Neeman Sirul (Luca 4, 23-27).

Auzind aceste cuvinte, prin care Hristos le-a spus atât de deschis că erau mai puţin vrednici de darurile lui Dumnezeu decât cei din Capernaum, toţi cei care erau în sinagogă s-au umplut de mânie; ei s-au aruncat asupra Lui, L-au izgonit din cetate şi L-au dus pe vârful unei stânci situate aproape de cetate, ca să-L arunce în prăpastie; dar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.

Ei cereau minuni; Hristos i-a orbit pentru a se feri de furia lor.

El a mers din nou în Cana[8], unde prefăcuse apa în vin; El S-a întâlnit acolo cu un om împărătesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind că Hristos venise din Iudeea în Galileea, a mers să-L întâlnească şi L-a rugat să vină la el pentru a-l vindeca pe fiul său, care era pe moarte. Hristos i-a spus: ,,De nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede. Zis-a către el omul cel împărătesc: Doamne, pogoară-te mai înainte până a nu muri fiul meu. Zis-au Iisus lui: mergi, fiul tău viu este” (Ioan 4, 48-50). Acest om a crezut cuvântul lui Hristos şi a plecat. Când era pe cale, s-a întâlnit cu slugile lui care au ieşit înaintea lui şi i-au spus că fiul lui era plin de viaţă. El i-a întrebat în ce moment s-a simţit mai bine. Ei i-au răspuns: ,,Ieri în ceasul al şaptelea l-au lăsat frigurile” (Ioan 4, 52). Tatăl a cunoscut că era ceasul în care Hristos îi spusese: ,,Fiul tău viu este”. Şi a crezut el şi toată casa lui.

Aceasta era a doua minune pe care o făcea Hristos în Galileea, după întoarcerea Sa din Iudeea[9]. Dar, în timpul şederii la Capernaum, înaintea de călătoria Sa în Iudeea, El făcuse şi alte minuni care au stârnit invidia locuitorilor din Nazaret.

Hristos a părăsit Cana pentru a merge în Capernaum, unde El propovăduia în zilele de sâmbătă (Luca 4, 31-44). Învăţătura Sa umplea de uimire pe cei ce-L ascultau; se remarca îndeosebi că El vorbea cu putere.

El a întâlnit în sinagogă un om posedat de duh necurat care a început să strige cu glas tare, spunând: ,,Lasă, ce este nouă şi ţie Iisuse Nazarineanule ? Ai venit să ne pierzi pre noi ? Te ştiu pre tine cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” (Luca 4, 34).

Hristos l-a certat şi i-a spus: ,,Taci şi ieşi dintr-însul”. El nu vroia ca duhul minciunii să-I ateste dumnezeirea. Dumnezeirea lui Hristos nu trebuia să fie propovăduită decât de El înainte de pogorârea Sfântului Duh. Cu adevărat, El singur cunoştea firea dumnezeiască şi putea aduce mărturie. Iată de ce El învaţă despre îndoita Sa fire, dumnezeiască şi omenească, şi îi opreşte chiar şi pe apostolii Săi să înveţe despre ea[10]. Diavolul, aruncându-l pe cel posedat în mijlocul adunării, a ieşit din el fără să-i pricinuiască nici un rău. Toţi cei care fuseseră martori ai minunii erau înspăimântaţi şi îşi spuneau unul altuia: ,,Ce este cuvântul acesta ? Căci, cu stăpânire şi cu putere porunceşte duhurilor celor necurate şi ies (Luca 4, 36). Nu era cetate în ţară unde să nu se fi auzit de minunile Sale.

Ieşind din sinagogă, Hristos a intrat în casa lui Simon. Soacra acestui ucenic era atunci cuprinsă de friguri mari. L-au rugat pentru ea. Hristos S-a apropiat de ea şi a poruncit frigurilor să o părăsească. Ea s-a ridicat îndată şi le-a slujit Lui şi ucenicilor Săi.

La asfinţitul soarelui, toţi cei care aveau bolnavi îi aduceau la El. El i-a tămăduit pe toţi prin punerea mâinilor. Dracii ieşeau dintr-un număr mare de oameni şi strigau: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 4, 41). Dar Hristos, respingând mărturia lor, îi oprea a zice că ei cunoşteau că El este Hristos.

Când s-a făcut ziuă, El S-a retras într-un loc pustiu. Mulţimile au început să-L caute, L-au găsit şi nu vroiau să-L lase să plece. Dar El a spus: ,,Se cade mie să vestesc şi altor cetăţi împărăţia lui Dumnezeu, că spre aceasta sunt trimis” (Luca 4, 43).

Şi El propovăduia în sinagogile din Galileea.

Atunci, El a început să-Şi aleagă apostoli pe care i-a rânduit să ducă Evanghelia tuturor popoarelor pământului şi să fie stâlpii Bisericii Sale. Pe când mulţimea se îngrămădea să-L întâlnească pentru a auzi cuvântul lui Dumnezeu, El stătea lângă Lacul Ghenizaret (Luca 5, 1 şi următoarele); El a văzut două bărci la ţărmul lacului şi pe pescari coborând din ele şi spălând mrejele. Urcându-Se într-una din aceste bărci care era a lui Simon, El l-a rugat s-o depărteze puţin de uscat şi, şezând, învăţa din ea mulţimea care era la ţărm. Când a încetat a grăi, i-a spus lui Simon: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre spre vânare. Şi răspunzând Simon, a zis lui: învăţătorule, toată noaptea ostenindu-ne, nimic n-am prins, dar după cuvântul tău voiu arunca mreaja” (Luca 5, 4-5).

Când el şi însoţitorii săi au făcut aceasta, au prins o cantitate atât de mare de peşte, încât mreaja lor era gata să se rupă. Ei au făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă barcă să vină să-i ajute. Au venit şi au umplut într-atât de mult cele două bărci, încât erau pe punctul de a se scufunda. Văzând aceasta, Simon Petru, cuprins de o teamă evlavioasă, s-a aruncat la picioarele lui Hristos, zicând: ,,Ieşi de la mine, că om păcătos sunt Doamne” (Luca 5, 8). Cei care erau cu el împărtăşeau aceleaşi sentimente, îndeosebi Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, care erau însoţitorii lui Petru. Hristos i-a spus lui Simon: ,,Nu te teme, de acum vei vâna oameni” (Luca 5, 10). Simon şi tovarăşii săi au readus bărcile lor la ţărm, au lăsat toate şi L-au urmat pe Hristos.

Pe când trecea El printr-una din cetăţile Galileei, un lepros s-a aruncat înaintea Lui, cu faţa la pământ, spunându-I: ,,Doamne, de vei vrea, poţi să mă curăţeşti. Şi tinzând mâna, s-au atins de dânsul, zicând: voiesc; curăţeşte-te” (Luca 5, 12-13). După lege (Leviticul 14, 4), leprosul vindecat trebuia să se arate înaintea preoţilor şi să aducă o jertfă. Iisus Hristos vroia ca legea să fie respectată până în ziua în care, prin jertfa Sa, avea să dea Noua Lege. El l-a oprit pe cel tămăduit să răspândească vestea despre minunea care s-a făcut cu el şi i-a poruncit să meargă să ducă jertfa sa ca şi cum vindecarea sa ar fi fost naturală. Dorinţa Sa era să dovedească duşmanilor Săi că nu vroia să respingă legea, ci să o împlinească.

Toată lumea vorbea despre minunile Sale şi despre învăţăturile Sale; veneau din toate părţile, unii pentru a-L asculta, alţii pentru a-I cere vindecare de bolile lor. El nu căuta forfota şi iubea să Se retragă în locuri pustii pentru a Se ruga.

Într-una din zilele în care învăţa, înconjurat de învăţaţi care veniseră din toate cetăţile Galileei, din Iudeea şi din Ierusalim, puterea Domnului s-a manifestat într-un mod aparte prin tămăduirea bolilor. Oamenii I-au adus un slăbănog culcat pe un pat. Cum nu puteau intra pe poarta casei unde se afla Hristos din pricina mulţimii, ei s-au urcat pe acoperiş[11], l-au coborât în mijlocul curţii şi l-au aşezat înaintea Lui. Hristos, văzând credinţa lor, a spus: ,,Omule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale” (Luca 5, 20). El ştia că păcatul era cauza bolii acestui om. Cărturarii şi fariseii, auzind aceste cuvinte, murmurau între ei: ,,Cine este acesta ce grăieşte hule ? Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu ?” (Luca 5, 21)

Hristos a cunoscut cugetele lor; în loc să le spună că El nu era Dumnezeu şi că era vorba doar despre puterea care-I fusese dată, El Şi-a mărturisit dumnezeirea zicând: ,,Ce gândiţi întru inimile voastre ? Ce este mai lesne a zice: iartă-ţi-se ţie păcatele tale, sau a zice: scoală şi umblă ? Ci ca să ştiţi, că putere are Fiul Omului pre pământ a ierta păcatele (au zis slăbănogului): ţie grăiesc: scoală, şi luând patul tău, mergi la casa ta” (Luca 5, 22-24). Îndată, de faţă cu toţi cei ce erau acolo, slăbănogul s-a sculat, a ridicat patul pe care era culcat, şi a plecat la casa sa slăvindu-L pe Dumnezeu. Toţi s-au umplut de uimire şi-L slăveau pe Dumnezeu. Sub impresia fricii evlavioase pe care o resimţeau, ei au spus: ,,Am văzut lucruri minunate astăzi” (Luca 5, 26).

Aceste minuni erau clare; oamenii înţelegeau că numai Dumnezeu putea fi autorul şi că Fiul Omului care ierta păcatele, tămăduia bolile şi lucra în numele Său era Fiul lui Dumnezeu.

Ieşind din casa în care a fost vindecat slăbănogul, Hristos a trecut prin faţa unei vămi unde şedea un vameş, pe nume Levi, şi i-a spus lui: ,,Vino după Mine”. Şi Levi, lăsând toate, L-a urmat. El a făcut apoi, în cinstea Lui, un ospăţ mare în casa sa, la care a invitat un număr mare de vameşi şi alte persoane. Fariseii şi cărturarii murmurau şi spuneau către ucenicii Lui: ,,Pentru ce cu vameşii şi cu păcătoşii mâncaţi şi beţi ? Şi răspunzând Iisus au zis către ei: nu au trebuinţă de doftor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. Nu am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă. Iar ei au zis către el: pentru ce ucenicii lui Ioan postesc adeseori şi rugăciuni fac, aşijderea şi ai fariseilor, iar ai tăi mănâncă şi beau ? Iar el au zis către dânşii: au doară puteţi pre fiii nunţii să-i faceţi să postească până când este mirele cu dânşii ? Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la dânşii, şi atunci vor posti într-acele zile. Şi grăia şi pildă către dânşii: nimeni nu pune petec de haină nouă la haină veche; iar de nu, şi pre cea nouă o rupe, şi la cea veche nu se potriveşte petecul cel ce este de la cea nouă. Şi nimeni nu pune vin nou în foi vechi; iar de nu, va sparge vinul cel nou pre foi, şi el se va vărsa, şi foile vor pieri; ci vinul nou se cade să-l pună în foi noi; şi amândouă se vor ţinea. Şi nimeni care bea de cel vechi, îndată voieşte de cel nou; că zice: cel vechi mai bun este” (Luca 5, 30-39).

Ucenicii, înainte de a fi primit Duhul Sfânt, nu aveau putinţa de a înţelege înălţimea învăţăturii evanghelice. Prin urmare, dumnezeiescul Învăţător trebuia să îngăduie o vreme neputinţa lor şi să aştepte ca Duhul lui Dumnezeu să-i înnoiască şi să-i facă vrednici de descoperirile dumnezeieşti.

În sâmbăta numită a doua după cea dintâi (Luca 6, 1 şi următoarele)[12], Hristos trecea pe un câmp pe care grâul era copt[13]. Ucenicii Lui culegeau spice şi le mâncau boabele, după ce le frecau în mâinile lor. Câţiva farisei care se aflau acolo le-au spus: ,,Ce faceţi care nu se cade a face sâmbăta ? Şi răspunzând Iisus, au zis către dânşii: nici aceasta nu aţi citit ce a făcut David când a flămânzit el şi cei ce erau cu dânsul ? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat, şi a dat şi celor ce erau cu el, care nu se cădea să le mănânce, fără numai preoţii ?” (Luca 6, 2-4; potrivit I Împăraţi 21, 6; Leviticul 24, 9; Ieşirea 29, 32). Dacă David a avut dreptul de a proceda astfel, el slujitorul legii, Fiul Omului, stăpânul legii şi al sâmbetei, nu putea ? Iată ce a adăugat Iisus Hristos, mărturisind încă o dată dumnezeirea Sa unită în El cu firea omenească.

În altă sâmbătă, în care a intrat în sinagogă şi învăţa, El a întâlnit un om care avea mâna uscată. Cărturarii şi fariseii Îl urmăreau cu scopul de a avea împotriva Lui un capăt de acuzare, dacă El îl vindeca pe om în ziua sâmbetei. Hristos cunoştea gândurile lor, iată de ce El S-a adresat omului cu mâna uscată, spunându-i: ,,Scoală-te şi stai în mijloc. Iar el sculându-se, a stătut. Atunci au zis Iisus către dânşii: întreba-voi pre voi: ce se cade sâmbăta, bine a face sau rău a face ? Suflet a mântui sau a pierde ?” (Luca 6, 8-9). El i-a privit pe toţi, unul după altul, şi nici unul nu a răspuns. Atunci El a spus omului cu mâna uscată: ,,Întinde-ţi mâna ta. Iar el a făcut aşa. Şi a venit mâna lui la starea cea dintâi, sănătoasă ca şi cealaltă” (Luca 6, 10).

În loc să recunoască puterea Celui ce poruncea ca un stăpân naturii, cărturarii şi fariseii, plini de mânie, au început să vorbească unii cu alţii despre căile de a-L compromite pe Hristos. Dar El, neluând în seamă uneltirile lor, S-a retras pe un munte unde Şi-a petrecut noaptea în rugăciune.

Când s-a făcut ziuă, El Şi-a chemat ucenicii şi a ales doisprezece dintre ei, pe care i-a numit apostoli. El i-a ales în număr de doisprezece pentru a aminti că în Legea Nouă ei trebuia să-i înlocuiască pe cei doisprezece patriarhi, părinţii celor douăsprezece seminţii ale lui Israil. Toate Bisericile locale alcătuiesc douăsprezece grupuri diferite, care sunt legate de unul din cei doisprezece apostoli, părintele său întru credinţă. Cei doisprezece apostoli, aşezaţi pe douăsprezece tronuri în ceruri, sunt Părinţii celor douăsprezece seminţii ale noului Israil; ei le judecă, le îndrumă şi le conduc sub cârmuirea Capului unic mai presus de toţi, Iisus Hristos, şi sub insuflarea Sfântului Duh. Astfel, Biserica pământească este întotdeauna în comuniune cu Biserica cerească şi este condusă de apostoli, păstorii Bisericii fiind doar împuterniciţii lor[14]. Acestea sunt numele celor doisprezece apostoli: Simon, zis şi Petru, şi Andrei fratele său, Iacov şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Matei şi Toma, Iacov al lui Alfeu şi Simon numit Zilotul, şi Iuda fratele lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul, ce s-a făcut trădător[15].

El a coborât cu ei de pe munte şi s-a oprit pe un platou[16], unde a găsit mulţimea ucenicilor Săi şi mulţime mare de popor veniţi din toată Iudeea, de la Ierusalim, de pe ţărmul mării Tirului şi Sidonului, pentru a-L asculta şi a-I cere tămăduirea neputinţelor lor. El îi vindeca pe cei chinuiţi de duhuri necurate; fiecare căuta să se atingă de El, fiindcă din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi.

Hristos aruncându-Şi ochii către ucenicii Săi, le-a spus: ,,Fericiţi sunteţi săracilor, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi sunteţi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi sunteţi care plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pre voi oamenii, şi când vă vor despărţi pre voi şi vă vor ocărî, şi vor scoate numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului. Bucuraţi-vă într-acea zi şi săltaţi, că iată, plata voastră multă este în ceruri; că într-acest chip făceau proorocilor părinţii lor” (Luca 6, 20-23).

Primii ucenici ai lui Hristos au fost dintre oamenii săraci, cu inima simplă şi dreaptă. Bunurile vremelnice nu i-au corupt câtuşi de puţin; de aceea, ei au fost primii chemaţi în împărăţia lui Dumnezeu, adică în comunitatea nouă care Îl recunoştea pe Dumnezeu ca împărat al său. După ce i-a zugrăvit pe ucenicii Săi, Hristos îi înfăţişează pe duşmanii Săi: ,,Vai vouă bogaţilor, că vă luaţi mângâierea voastră. Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai vouă, când vă vor zice bine toţi oamenii, că într-acest chip făceau proorocilor celor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 24-26).

În această introducere, Hristos a schiţat principalele trăsături de caracter ale ucenicilor şi duşmanilor Săi: primii săraci şi prigoniţi; ceilalţi bogaţi şi cinstiţi. Cu toate acestea, avantajul era de partea ucenicilor, trataţi de iudeii vremii tot aşa cum fuseseră trataţi proorocii din toate timpurile, în timp ce duşmanii Săi erau cinstiţi precum fuseseră cinstiţi falşii prooroci de înaintaşii lor.

Apoi, El arată desăvârşirea pe care trebuia s-o aducă Legea Nouă celei vechi[17]: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că amin zic vouă: până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege, până ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18)[18].

Dar împlinirea legii nu înseamnă desăvârşirea, cum gândeau cărturarii şi fariseii. Legea Nouă este mai înaltă ca Legea Veche. Legea Veche opreşte uciderea; Legea Nouă opreşte a te mânia asupra aproapelui şi a-i purta ranchiună. Legea Veche interzice desfrânarea; Legea Nouă opreşte să priveşti o femeie cu poftă, porunceşte să te fereşti cu orice preţ de orice lucru ce te poate duce la păcat. Legea Veche permite divorţul; Legea Nouă nu-l permite decât în caz de preacurvie. Legea Veche nu permite jurământul strâmb; Legea Nouă opreşte chiar a te jura. Legea Veche permite dreapta răzbunare; Legea Nouă porunceşte să ierţi nedreptatea. Legea Veche porunceşte să-ţi iubeşti aproapele şi permite să-ţi urăşti duşmanul; Legea Nouă porunceşte să-ţi iubeşti duşmanii şi Îl dă pe Dumnezeu Însuşi drept pildă de desăvârşire către care omul trebuie să tindă.

După această comparaţie, Hristos a enumerat virtuţile pe care trebuia să le dobândească ucenicii Săi: ,,Milostenia voastră să nu o faceţi înaintea oamenilor, spre a fi văzuţi de dânşii. Deci, când faci milostenie, să nu trâmbiţezi înaintea ta, precum fac făţarnicii în adunări şi în uliţe. Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns. Şi rugându-vă, să nu grăiţi multe ca păgânii. Şi când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor, postindu-se. Iar tu postindu-te, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti. Nu vă adunaţi vouă comori pre pământ, ci vă adunaţi vouă comori în cer. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Nimeni nu poate a sluji la doi domni: Dumnezeu şi mamona.

Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea. Căutaţi la păsările cerului, socotiţi crinii câmpului. Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pre dânsele. Au nu aveţi voi mai multă osebire de acestea ? Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă.

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată veţi judeca, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura, se va măsura vouă. Şi ce vezi ştercul cel ce este în ochiul fratelui tău, iar bârna care este în ochiul tău nu o simţi ? Sau cum zici fratelui tău: lasă să scot ştercul din ochiul tău, şi iată bârna este în ochiul tău ? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi ştercul din ochiul fratelui tău.

Nu daţi cele sfinte câinilor, nici lepădaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce cu picioarele lor, şi întorcându-se să vă rupă pre voi.

Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi se va deschide vouă.

Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea, că aceasta este legea şi proorocii.

Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea, ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea, care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pre ea. Cu anevoie va intra bogatul întru împărăţia cerurilor. Mai lesne este a trece camila prin urechea acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu[19].

Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori. Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei. Au doar vor culege din spini, struguri ? Sau din ciulini, smochine ? Aşa tot pomul bun, roade bune face, iar pomul rău, roade rele face. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Deci, tot pomul care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă.

Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne! Doamne! va intra întru împărăţia cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri. Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne! Doamne! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voiu mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi: depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea !

Deci, tot cela ce aude cuvintele mele acestea şi le face pre ele, asemăna-l-voiu pre el bărbatului înţelept, care şi-a zidit casa sa pe piatră. Şi a căzut ploaie, şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi s-au pornit spre casa aceea şi nu a căzut, că era întemeiată pre piatră. Şi tot cela ce aude cuvintele mele acestea şi nu le face pre ele, asemăna-se-va bărbatului nebun, care şi-a zidit casa sa pre nisip. Şi a căzut ploaie şi au venit râurile, şi au suflat vânturile, şi au lovit în casa aceea, şi a căzut, şi era căderea ei mare”.

O învăţătură atât de înaltă stârnea admiraţia tuturor celor ce o auzeau; ei o comparau cu discuţiile sectarilor din sinagogi şi vedeau că Hristos vorbea nu ca un sectar certăreţ, ci ca un învăţător cu autoritate.

După ce a terminat de vorbit, Hristos a părăsit muntele şi S-a îndreptat din nou către Capernaum (Luca 7, 1 şi următoarele). Acolo era un sutaş, care avea o slugă bolnavă, gata să moară, şi care îi era dragă. Auzind vorbindu-se despre Hristos, a trimis la El pe bătrânii iudeilor pentru a-L ruga să vină la el şi să-i vindece sluga. Acest sutaş, demnitar roman, era idolatru, dar credincios sincer. Plin de respect faţă de Hristos în urma cuvintelor pe care le auzise despre El, sutaşul s-a gândit că bătrânii iudeilor erau mai vrednici ca el însuşi să se apropie de un om atât de sfânt.

Aceştia, venind la Hristos, i-au spus: ,,Este vrednic acela căruia vei da aceasta; căci iubeşte neamul nostru, şi sinagoga el o a zidit nouă. Iar Iisus mergea cu dânşii. Şi nefiind el departe de casă, a trimis la dânsul sutaşul prieteni, grăind lui: Doamne, nu te osteni; că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu; pentru aceea nici pre mine nu m-am socotit a fi vrednic a veni către tine, ci zi cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea. Că şi eu sunt om rânduit sub dregătorie, având sub sinemi slujitori, şi zic acestuia: mergi, şi merge; şi altuia: vino şi vine; şi slugii mele: fă aceasta şi face. Iar Iisus auzind acestea, s-au minunat de el, şi întorcându-se au zis norodului, care mergea după dânsul: grăiesc vouă, că nici întru Israil nu am aflat atâta credinţă. Şi întorcându-se trimişii acasă, au aflat pre sluga cea bolnavă sănătoasă” (Luca 7, 4-10).

Hristos nu avea nevoie să atingă bolnavii pentru a-i vindeca; puterea dumnezeiască era în El şi El o folosea după voia Sa.

Părăsind Capernaumul, El a luat drumul Iudeei şi a trecut prin Nain, însoţit de ucenicii Săi şi de o mulţime mare de oameni. Când El S-a apropiat de porţile cetăţii, iată, duceau un mort la groapă; era un tânăr, unicul fiu al unei văduve. Locuitorii cetăţii însoţeau în număr mare cortegiul funebru. Văzând-o pe sărmana mamă în lacrimi, lui Hristos I S-a făcut milă de ea şi i-a spus: ,,Nu plânge. Şi apropiindu-se, s-au atins de pat; iar cei ce îl duceau, au stătut, şi el au zis: tânărule, ţie grăiesc: scoală-te ! Şi a şezut drept mortul şi a început a grăi. Şi l-au dat pre el maicii lui. Şi a luat frica pre toţi, şi slăveau pre Dumnezeu, grăind, că prooroc mare s-a sculat întru noi, şi că au cercetat Dumnezeu pre norodul său” (Luca 7, 13-16). Vestea acestei minuni s-a răspândit în toată Iudeea şi în toată împrejurimea.

Ucenicii lui Ioan i-au spus lui despre tot ce făcea Hristos. Acest mare prooroc fusese întemniţat de Irod, pe care-l mustrase pentru preacurvia sa. Neştiind dacă cel despre ale cărui minuni îi vorbeau ucenicii lui era acel Hristos, pe care Sfântul Duh i-L descoperise ca fiind Mesia şi care de atunci Îşi începuse lucrarea în lume sau dacă era doar un prooroc asemenea lui, însărcinat să vestească venirea Trimisului lui Dumnezeu, Sfântul Ioan a trimis la El doi dintre ucenicii săi pentru a-L întreba: ,,Tu eşti cela ce vine, sau pre altul să aşteptăm ?” (Luca 7, 20). Hristos le-a dat un răspuns vrednic de Dumnezeu. El a săvârşit chiar de faţă cu trimişii lui Ioan un mare număr de minuni; apoi le-a spus: ,,Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit; că orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii se scoală, săracilor bine se vesteşte” (Luca 7, 22).

Acestea erau semnele după care, potrivit Proorocului Isaia (35, 5), trebuia să fie recunoscut Mesia; dar, deoarece minunile Sale, în loc să-L dezvăluie înaintea evreilor necredincioşi, mai mult i-au învârtoşat, Hristos a adăugat: ,,Şi fericit este cel ce nu se va sminti întru mine” (Luca 7, 23). Poate că El a grăit astfel pentru cei pe care îi trimisese Ioan şi care, de frică sau din altă pricină reprobabilă, nu se numărau încă printre ucenicii Săi.

După ce trimişii lui Ioan au plecat, Hristos a vorbit oamenilor despre acest sfânt prooroc pe care toată lumea mergea să-l caute în pustie. ,,Ce aţi ieşit în pustie să vedeţi ? Au trestie clătită de vânt ? Dar ce aţi ieşit să vedeţi ? Au om îmbrăcat în haine moi ? Iată, cei ce sunt în haine scumpe şi petrec întru desfătare, în casele împărăteşti sunt. Dar ce aţi ieşit să vedeţi ? Au prooroc ? Adevăr grăiesc vouă: şi mai mult decât prooroc. Acesta este de care este scris: iată eu trimit îngerul meu înaintea feţei tale, care va găti calea ta înaintea ta (Maleahi 3, 1). Că zic vouă: mai mare prooroc între cei născuţi din muieri decât Ioan Botezătorul, nimeni nu este, iar cel mai mic întru împărăţia lui Dumnezeu, mai mare decât el este” (Luca 7, 24-28). Într-adevăr, cel mai mic din Legea Nouă trebuia, prin mântuire, să devină fiul lui Dumnezeu, în timp ce în Vechea Lege cei mai mari prooroci şi Ioan însuşi nu erau decât slujitori.

Poporul şi vameşii care primiseră botezul lui Ioan ascultau cu bucurie laudele pe care Hristos le-a adus Înaintemergătorului Său; nu la fel au reacţionat fariseii şi învăţătorii de lege care nu primiseră acest botez şi care dispreţuiseră ce rânduise Dumnezeu pentru ei. În ciuda pretinsei lor înţelepciuni, ei erau mai puţin înţelepţi decât poporul; pentru aceasta, Învăţătorul i-a certat cu tărie: ,,Deci cu cine voiu asemăna pre oamenii neamului acestuia ? Şi cu cine sunt asemenea ? Asemenea sunt cu copiii ce şed în târg şi strigă unii către alţii şi zic: fluierat-am vouă şi n-aţi jucat; cântat-am de jale vouă şi nu aţi plâns[20]. Că a venit Ioan Botezătorul, nici pâine mâncând, nici vin bând, şi ziceţi: drac are. Au venit Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: iată om mâncător şi băutor de vin, prieten vameşilor şi păcătoşilor. Şi s-a îndreptat înţelepciunea de la toţi fiii săi” (Luca 7, 31-35).

Această ironie nu a făcut decât să aţâţe ura duşmanilor Săi. Cu toate acestea, Hristos nu a ţinut seama câtuşi de puţin de o clasă socială sau alta, şi dacă fariseii meritau blestemele Lui, nu era deloc din pricina rangului lor de farisei.

Hristos a ajuns aproape de Ierusalim, în Betania. Un fariseu, cunoscut sub numele de Simon Leprosul, L-a invitat să mănânce cu el; El a intrat şi a şezut la masă. O femeie păcătoasă, cunoscută în toată cetatea, aflând că El era în casa fariseului, a adus un vas plin cu mir şi stând în spatele Lui, aproape de picioarele Sale, le-a udat cu lacrimile ei, le-a şters cu părul capului ei şi le-a uns cu mir. Văzând aceasta, fariseul care-L invitase pe Hristos a zis în sinea sa:

,,Acesta de ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel de muiere este ceea ce se atinge de el, că este păcătoasă. Şi răspunzând Iisus, au zis către el: Simone, am oarece să-ţi zic. Iar el a zis: Învăţătorule, zi. Doi datornici erau oarecăruia cămătarnic; unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; şi neavând ei cu ce plăti, amândurora le-au dăruit. Deci care dintr-înşii, spune-mi, mai mult va iubi pre el ? Iar Simon răspunzând, a zis: socotesc că acela căruia i-a dăruit mai mult. Iar El au zis lui: drept ai judecat. Şi întorcându-se către muiere, au zis lui Simon: vezi pre această muiere ? Am intrat în casa ta, apă pre picioarele mele nu ai dat, iar aceasta cu lacrimi mi-a udat picioarele mele şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare mie nu mi-ai dat, iar aceasta de când am intrat, nu a încetat sărutându-mi picioarele mele. Cu untdelemn capul meu nu l-ai uns, iar aceasta cu mir mi-a uns picioarele mele. Pentru aceea grăiesc ţie: iartă-se păcatele ei cele multe, că a iubit mult. Iar cui se iartă puţin, iubeşte mai puţin. Şi au zis ei: iartă-ţi-se ţie păcatele tale. Şi au început cei ce şedeau cu dânsul a grăi întru sine: cine este acesta care iartă şi păcatele ?” (Luca 7, 39-49). Fără a da atenţie acestor gânduri răuvoitoare, Hristos a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 7, 50).

Această femeie păcătoasă era Maria, sora Martei şi a lui Lazăr (Ioan 11, 2)[21]. Suflet plin de râvnă, diavolul pusese stăpânire pe însuşirile ei nobile, pe care le întinase. Harul dumnezeiesc a curăţit-o şi Maria s-a învrednicit să devină ucenică curată şi credincioasă Fiului lui Dumnezeu.



[1] Potrivit lui Josephus Flavius (Antiq. Jud., XV, 14), Irod a început reconstruirea templului în al 18-lea an al domniei sale. Or, Irod a domnit 37 de ani şi a murit la aproximativ un an după naşterea lui Iisus Hristos. Deci a domnit 19 ani după ce a început reconstruirea templului. Iisus Hristos avea 30 de ani atunci când i-a izgonit pentru prima oară pe neguţătorii din templu. Ca urmare, se împlineau 49 de ani de când începuse reconstruirea templului şi ea fusese terminată de 3 ani când iudeii i-au spus lui Hristos că a fost nevoie de 46 de ani pentru această lucrare.

[2] Revenind în Iudeea şi trecând prin Samaria, El a spus că nu mai erau decât 4 luni până la seceriş, adică până la Paşti, perioadă în care primul snop Îi era adus lui Dumnezeu. Deci, El a rămas 8 luni în Iudeea (a se vedea Ioan 4, 35).

[3] Botezul pe care îl săvârşeau atunci apostolii nu era decât un rit simbolic al adevăratului botez. Acesta din urmă nu a fost introdus decât după jertfa Mântuitorului, a cărei imagine este şi care îi dă putere.

[4] Samarinenii erau iudei din vechiul regat al Israelului amestecaţi cu păgâni aduşi de pe malurile Eufratului de vechii regi ai Asiriei.

[5] Criticii au pretins că Iisus Hristos nu S-a prezentat drept Mesia de la începutul misiunii Sale. El Însuşi le dă o dezminţire prin cuvintele atât de clare pe care i le-a spus samarinencei. Nu se poate citi nici măcar un rând în Evanghelii, de la început, fără a găsi dovada că sistemul acestor critici este diametral opus Evangheliilor. Ar fi mai cinstit din partea lor să respingă Evanghelia decât să o accepte aparent pentru a-i nega toate afirmaţiile.

[6] Sfântul Evanghelist Ioan spune că în această călătorie, El a rostit cuvintele: ,,Că prooroc în patria sa cinste nu are” (Ioan 4, 44). Faptul este relatat de Sfântul Luca (4, 14-30) şi urmează celor pe care le-am prezentat deja din Evanghelia sa. Se vede că Sfântul Ioan a vrut să le completeze prin ceea ce premerge în istorisirea noastră şi că ne trimite indirect la Evanghelia Sfântului Luca pentru evenimentul din Nazaret. Sfântul Luca l-a prezentat după retragerea în pustie.

[7] Pustiul era cel în care poporul evreu a călătorit vreme de 40 de ani şi se află în sudul Iudeei. Era numit Marele Pustiu, sau simplu Pustiul. Este evident că nici în acest pustiu, nici în altă parte nu era un munte de unde se putea vedea lumea întreagă. Deci, nu este vorba aici decât de un munte imaginar, pe care satana a încercat să-L amăgească pe Hristos.

[8] Sfântul Evanghelist Ioan, după ce menţionează vizita la Nazaret, relatată de Sfântul Luca, adaugă la aceasta vizita făcută în Cana (Ioan 4, 44 şi 46).

[9] Trebuie să remarcăm aici că Sfântul Evanghelist Ioan nu spune că nu ar fi făcut alte minuni în Galileea, înaintea călătoriei Sale în Iudeea, unde a făcut multe, după acelaşi evanghelist (4, 45).

[10] Criticii nu au înţeles motivul acestei atitudini a lui Hristos cu privire la învăţătura despre dumnezeirea Sa; acest fapt i-a condus la sisteme adesea golite de sens, asupra aşa-zisei dezvoltări a planului lui Iisus Hristos şi asupra aşa-ziselor progrese ale ideilor Sale mesianice. Un studiu mai aprofundat al Evangheliei i-ar fi ferit de aceste sisteme mediocre.

[11] În Palestina, multe case erau acoperite cu o platformă, într-un mod foarte uşor; ele nu aveau planşeu sub acoperiş.

[12] Variază sensul care trebuie dat acestor expresii de sâmbătă a doua după cea dintâi. Deoarece atunci se apropia sărbătoarea Paştilor, noi credem că Sfântul Luca numeşte astfel a doua dintre sâmbetele sfinte care precedau Paştile şi pe care le numeşte primele.

[13] Prin urmare, secerişul era aproape; el începea la Paşti.

[14] Acesta este sensul cuvintelor: ,,Veţi şedea şi voi pre douăsprezece scaune, judecând pre cele douăsprezece seminţii ale lui Israil” (Matei 19, 28).

[15] Această alegere în pereche este foarte clar expusă de Sfântul Luca. Sfinţii Matei şi Marcu îi dau lui Iuda, fratele lui Iacov, numele de Tadeu şi îl aşează înaintea lui Simon, pe care-l numesc Hananeul. În cele trei Evanghelii, Simon-Petru este ales primul şi Sfântul Matei a spus expres acest lucru; dar este la fel de clar că nu este vorba aici de o clasificare, iar cuvântul primul nu are alt sens decât cel de întâietate în ordinea chemării la apostolat. Alegerea în pereche este menţionată de Sfântul Evanghelist Matei, ca şi de Sfântul Luca, doar că el îl plasează pe Toma înaintea lui Matei şi pe Simon după Iuda, fratele lui Iacov, sau Tadeu. Relatarea Sfântului Marcu este conformă cu cea a celorlalţi doi evanghelişti, dar este făcută cu mai puţină atenţie.

[16] În acest loc s-a văzut o contradicţie între Sfântul Luca, care situează predica într-un loc şes, şi Sfântul Matei, care o plasează pe munte (Luca 6, 17; Matei 5, 1 şi 8, 1). Unii critici au adăugat chiar că nu este corect a numi discursul lui Hristos Predica de pe munte, ci ar trebui numit Predica de pe şes. Trebuie să observăm că Sfântul Luca nu a vorbit de o câmpie, ci de un platou unde Hristos a întâlnit o mulţime mare de oameni, coborând de pe munte. Pe de altă parte, atunci când Sfântul Matei a vorbit de un munte, el nu a spus explicit că mulţimea putea să se găsească pe pantă. Deci, în cele două Evanghelii, era vorba de un platou care se găsea pe muntele pe care Hristos Se dusese să Se roage.

[17] În analiza noastră, noi am reprodus fragmente din Evangheliile Sfinţilor Luca şi Matei; Sfântul Matei expune învăţătura acestei cuvântări în modul cel mai amănunţit, în capitolele 5, 6, 7.

[18] În lege, există partea dogmatică şi morală care este neschimbătoare, şi partea figurativă care trebuia să înceteze la venirea lui Mesia, pe care Îl preînchipuia.

[19] Acestui fragment i s-au dat mai multe interpretări. Unii înţeleg prin urechile acului o poartă strâmtă prin care nu poate trece o cămilă fără a fi descărcată; alţii înţeleg prin cuvântul cămilă o funie făcută din păr de cămilă şi dau cuvântului ac sensul propriu. În sfârşit, alţii dau celor două cuvinte cămilă şi ac sensurile lor obişnuite. Cu toate acestea, sensul moral este întotdeauna acelaşi: neputinţa omului bogat de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu primeşte un dar cu totul aparte care să-l facă să dea avuţiilor sale o utilizare creştinească.

[20] Hristos se referă la un joc pe care-l jucau copiii în acea vreme.

[21] Sfinţii Matei şi Marcu (Matei 26, 7; Marcu 14, 3) au confundat întâmplarea care s-a petrecut în Betania, în casa lui Simon Leprosul, cu cea care a avut loc în casa lui Lazăr, a Mariei şi a Martei, când Maria a uns din nou cu mir picioarele lui Hristos. Sfântul Luca a făcut foarte clar deosebirea dintre cele două evenimente, iar Sfântul Ioan a spus limpede că cea de-a doua întâmplare a avut loc în casa celor trei prieteni ai lui Hristos (12, 1). Sfinţii Matei şi Marcu ne-au dat o informaţie preţioasă, spunând că în Betania, în casa lui Simon, femeia păcătoasă a uns cu mir picioarele lui Hristos. Sfântul Evanghelist Ioan ne-a dat altă informaţie importantă, spunând că Maria a fost cea care a turnat mirul (11, 2). Astfel, evangheliştii se completează şi aflăm că Maria, sora lui Lazăr, era femeia păcătoasă din Betania, care a devenit ucenica lui Hristos. Nu am putea crede că ea era originară din Magdala şi era aceeaşi cu Maria Magdalena ?