ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
   
Cartea I
 
Iisus Hristos
Anii 1-33
   
1
 

Naşterea din veşnicie a Cuvântului – Cuvântul întrupat, sau Iisus Hristos – Vestea îngerului către Fecioara Maria – Naşterea minunată a Sfântului Ioan Botezătorul – Naşterea lui Iisus Hristos la Betleem – Închinarea păstorilor – Închinarea magilor – Tăierea împrejur şi aducerea la templu – Fuga în Egipt – Şederea în Nazaret – Hristos în vârstă de 12 ani; convorbirea Sa cu învăţaţii, în templul din Ierusalim – Hristos meşteşugar – Misiunea Sfântului Ioan Botezătorul – Propovăduirea sa – Iisus Hristos în Iudeea – El este botezat de Sfântul Ioan, care aduce mărturie despre dumnezeirea Sa – Arătarea Tatălui şi Sfântului Duh – Primii ucenici – Întoarcerea în Galileea – Nunta din Cana – Călătoria la Ierusalim pentru primele Paşti sărbătorite de Iisus Hristos după botezul Său

 

Anii 1-30

 

La început, înainte ca timpul şi fiinţele trecătoare care măsoară clipele ce curg să fie create, era Dumnezeu. Prin natura Sa, El exista din veşnicie. Fiinţă desăvârşită, Înţelepciunea Sa era co-veşnică cu El, iar această înţelepciune – însuşire lucrătoare – se exprima din veşnicie. Era Cuvântul. Firea dumnezeiască fiind prin ea însăşi înţeleaptă, Cuvântul avea o esenţă identică cu cea a Principiului, totuşi având o însuşire care Îi era proprie şi care Îl deosebea de acest Principiu.

Iată de ce ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Principiul nu Se exprimă decât prin Cuvântul Său; iată de ce prin Cuvânt Îşi va manifesta puterea Sa creatoare: ,,Toate printr-însul s-au făcut şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Lucrarea de zidire a dat naştere mai întâi fiinţelor, apoi vieţii care este condiţia existenţei fiinţelor vii. ,,Întru dânsul viaţă era, şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4) fiindcă, în om, viaţa nu este numai mişcare, ea este lumină; asemenea lui Dumnezeu Însuşi, şi în limitele firii zidite, omul este o fiinţă înzestrată cu viaţă şi inteligenţă.

Lumea, care trebuia să strălucească pururi de lumina înţelepciunii dumnezeieşti, a fost învăluită de întuneric, în mijlocul căruia Cuvântul Îşi revărsa în van lumina Sa dumnezeiască (Ioan 1, 5). El Se făcea cunoscut fiecărui om pe care puterea creatoare îl aducea în lume; El era de asemenea în mijlocul lumii, în sânul fiinţelor care nu existau decât prin El, El era în proprietatea Sa şi nu era cunoscut de ea (potrivit Ioan 1, 9-11).

Cu toate acestea, câţiva au fost luminaţi de razele Sale; ei erau adevăraţii fii ai lui Dumnezeu, născuţi din credinţă, şi prin puterea unei generaţii care nu-şi avea obârşia nici în sânge, nici în neam, nici în voinţa omenească, ci în Dumnezeu Însuşi (potrivit Ioan 1, 12-13).

Dar aceşti aleşi erau puţini. Pentru a spori numărul lor, Cuvântul S-a făcut om. Pentru a se face cunoscut omenirii într-un chip pe înţelesul ei, El a trăit pe pământ şi oamenii au văzut slava Sa, care nu era aceea a unui om, fiindcă, deşi era înveşmântat în firea omenească, Persoana Sa era cea a singurului Fiu al Dumnezeului plin de har şi adevăr.

Odinioară, Dumnezeu Se revelase lumii în mai multe feluri, şi îndeosebi prin Moise pe care-l însărcinase să dea Legea poporului Său ales. Dar nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, fără numai Cuvântul sau Fiul care este raza slavei Sale şi expresia substanţei Sale. Singur, El putea aduce în lume harul şi adevărul, care sunt însuşirile esenţiale ale lui Dumnezeu (potrivit Ioan 1, 14, 17-18).

Când a venit vremea pentru venirea în lume a Cuvântului, Îngerul Gavriil a fost trimis într-un oraş din Galileea, al cărui nume era Nazaret (Luca 1, 26 şi urm.)[1]. Aici locuia o fecioară logodită cu un bărbat din casa lui David, pe nume Iosif. Numele acestei fecioare era Maria. Îngerul a intrat în casa ei şi i-a spus: ,,Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei”. Maria s-a tulburat auzind aceste cuvinte; ea cugeta la semnificaţia unui asemenea salut. ,,Nu te teme Maria, că ai aflat Dar la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în pântece, şi vei naşte fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare, şi Fiul celui de sus se va chema; şi îi va da lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David tatăl lui, şi va împărăţi preste casa lui Iacov în veci, şi împărăţiei lui nu va fi sfârşit. Şi a zis Maria către Înger: cum va fi aceasta, de vreme ce de bărbat nu ştiu ? Şi răspunzând Îngerul, a zis ei: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine, şi puterea celui de sus te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul ce se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu”.

Îngerul vestea că Dumnezeu, autorul legilor zămislirii, le-a înlocuit cu o lucrare directă a atotputerniciei Sale, iar firea omenească a Cuvântului, a Celui ce Se va naşte din Maria, va fi îndumnezeită prin unirea sa ipostatică cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce trebuia să răscumpere lumea şi să fie noul Adam al omenirii reînnoite nu putea să se nască printr-o zămislire obişnuită, care era stricată în însăşi esenţa ei şi transmitea păcatul strămoşesc al omenirii căzute. El trebuia să fie zămislit de Dumnezeu Însuşi într-un sân feciorelnic, pentru ca El să aparţină omenirii şi, în acelaşi timp, să fie păzit de prihana pe care neamul omenesc a moştenit-o de la primul Adam[2].

Maria a înţeles această taină, a cărei mijlocitoare avea să fie. Ea a răspuns: ,,Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău. Şi s-a dus de la dânsa îngerul”.

Pentru a-i da Mariei o dovadă a misiunii sale dumnezeieşti, Arhanghelul Gavriil i-a făcut cunoscut că Elisabeta, soţia preotului Zaharia, a rămas însărcinată în pofida vârstei ei înaintate, prin voia atotputernică a lui Dumnezeu. Elisabeta, verişoara Mariei, locuia într-o cetate a seminţiei lui Iuda (Luca 1, 39 şi urm.).

Într-una din zile, pe când Zaharia tămâia Domnului în templu, Arhanghelul Gavriil i s-a arătat pentru a-i vesti că femeia lui va da naştere unui prunc binecuvântat de Dumnezeu, pe care trebuia să-l numească Ioan. Zaharia s-a îndoit de cuvântul îngerului, fiindcă el era bătrân, iar femeia sa stearpă. Atunci, Gavriil i-a spus lui: ,,Şi iată, vei fi tăcând, şi neputând a grăi până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor plini la vremea lor”. Elisabeta a zămislit; ea era în cea de-a şasea lună atunci când Maria, vestită de înger, a mers să o viziteze.

Când a auzit glasul Mariei, Elisabeta a simţit pruncul tresăltând în pântecele ei. Ea s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat: ,,Binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine ? Că iată, cum fu glasul închinării tale întru urechile mele, săltat-a pruncul cu bucurie în pântecele meu. Şi fericită este ceea ce a crezut că va fi săvârşire celor zise ei de la Domnul”.

Maria a răspuns: ,,Măreşte sufletul meu pre Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu; că au căutat spre smerenia roabei sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile; că mi-au făcut mie mărire cel puternic, şi sfânt numele lui. Şi mila lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de el. Făcut-au tărie cu braţul său, risipit-au pre cei mândri cu cugetul inimii lor. Pogorât-au pre cei puternici de pre scaune, şi au înălţat pe cei smeriţi. Pre cei flămânzi i-au umplut de bunătăţi, şi pre cei bogaţi i-au scos afară deşerţi. Luat-au pre Israil sluga sa, ca să pomenească mila; precum au grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui până în veac”.

Lucrarea proniei dumnezeieşti asupra lumii, în vremurile de odinioară şi în cele viitoare, i-a fost destăinuită smeritei Maria. Dumnezeu a făcut-o să întrezărească omenirea reînnoită, formând noul Israil şi împlinind prin Iisus Hristos, Fiul ei, făgăduinţele făcute lui Avraam.

Maria a rămas aproape trei luni cu Elisabeta şi apoi s-a întors la casa sa din Nazaret. Iosif a înţeles atunci că ea era grea şi s-a hotărât să nu o ia în căsătorie (Matei 1, 18-24)[3]. Drept fiind, el a vrut să o lase pe ascuns, atunci când îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a spus: ,,Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pre Maria femeia ta, că ce s-a zămislit într-însa, din Duhul Sfânt este. Şi va naşte fiu şi vei chema numele lui: IISUS, că acesta va mântui pre norodul său de păcatele lor”.

Aşa s-a împlinit acest cuvânt al proorocului: ,,Iată fecioara în pântece va avea şi va naşte fiu şi vor chema numele lui: Emanuil”[4]. Iosif a făcut precum i-a spus îngerul, a luat-o în căsătorie pe Maria şi i-a păzit fecioria. Iisus nu a fost fiul lui, dar aşa a fost socotit de către toţi.

La puţine zile după plecarea Mariei, Elisabeta a născut un fiu căruia i s-a dat numele de Ioan (Luca 1, 57 şi urm.). Şi îndată ce Zaharia a scris acest nume pe tăbliţe, limba lui s-a dezlegat. El a prăznuit venirea lui Mesia şi, luminat de o lumină dumnezeiască, a proorocit că fiul său va găti căile Trimisului lui Dumnezeu.

Atunci s-a publicat un edict al împăratului Augustus care poruncea să se facă recensământul întregului pământ aflat sub stăpânirea sa. Acest recensământ a fost primul care a avut loc, pe când Quirinius domnea în Siria[5]. Toţi locuitorii Iudeei, ca şi cei ai altor provincii, trebuia să meargă în oraşele din care erau originari[6]. Iosif, fiind din casa şi seminţia lui David, trebuia să meargă la Betleem, leagănul acestei case. Deci, el a mers din cetatea Nazaret, unde locuia şi care era în provincia Galileea, în cetatea lui David aflată în Iudeea, şi el a luat-o cu sine pe Maria, femeia lui[7], care era grea. Or, ajungând în această cetate, ei nu au găsit loc la gazdă şi au căutat adăpost într-un grajd, unde Maria a adus pe lume pe fiul ei cel întâi născut (Luca 2, 1 şi urm.). Ea L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle[8].

Sfântul Evanghelist Luca, asemenea Sfântului Matei, foloseşte expresia întâi născut atunci când vorbeşte de Hristos. De aici nu se poate conchide că Maria ar fi avut alţi copii după naşterea lui Hristos; deoarece, la evrei, acest titlu de întâi născut nu era echivalent cu cel mai vârstnic, ci era semnul unei afierosiri aparte (Ieşirea XIII, 2, 12, 13). Cei care sunt numiţi, în Evanghelie, fraţii lui Iisus erau verii Săi, fiii lui Cleopa şi ai soţiei sale, pe nume Maria, sora sau vara Mariei, mama lui Iisus, aşa cum vom vedea în continuare.

Deşi Iisus Hristos S-a născut la Betleem, a fost numit Nazarineanul, fiindcă a crescut în Nazaret şi fiindcă părinţii Săi locuiau în această cetate[9].

Când Hristos Se năştea în staulul sărac din Betleem, îngerul Domnului s-a arătat păstorilor care îşi păzeau turmele pe timpul nopţii (Luca 2, 8 şi urm.)[10]. Apariţia vestitorului ceresc i-a înmărmurit şi i-a umplut de frică mare. Îngerul i-a liniştit spunând: ,,Nu vă temeţi, că iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot norodul. Că s-au născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi vouă semn: afla-veţi un prunc înfăşat, culcat în iesle”[11]. Îndată s-a alăturat îngerului mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: ,,Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” !

Hristos S-a născut ca Să aducă slavă lui Dumnezeu; lucrarea Sa în lume era aceea de a răspândi pacea, preschimbând prin dragoste frăţească legăturile dintre oameni.

După ce îngerii s-au dus de la dânşii, păstorii au zis unii către alţii: ,,Să mergem dar până la Vitleem şi să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut, care Domnul au arătat nouă”. Ei s-au dus la Betleem şi i-au găsit pe Maria, Iosif şi pruncul care era culcat în iesle. La vederea lor, ei au recunoscut adevărul cuvintelor care le fuseseră spuse despre acest prunc. Toţi cei ce au auzit s-au mirat de cele ce s-au zis de păstori către dânşii.

Maria asculta toate aceste cuvinte şi le păstra în inima ei. Acestea sunt cuvintele Sfântului Evanghelist Luca, care ne fac să credem că el a aflat amănuntele pe care le relatează de la însăşi Maica Domnului sau de la cei cărora ea le-a făcut cunoscute.

Păstorii s-au întors lăudându-L pe Dumnezeu, şi slăvindu-L pentru toate cele pe care le-au văzut şi auzit, precum s-au zis către dânşii.

Taina Întrupării Sale nefiind dezvăluită decât Mariei şi lui Iosif, Iisus a fost socotit ca fiind fiul celui din urmă (Luca 3, 23) şi ca descendent, în linie directă, al lui David. Genealogia lui Iosif, stabilită de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca, nu lasă nici o urmă de îndoială în această privinţă[12].

Iisus fiind născut în Betleem în vremea împăratului Irod, magii au venit din Răsărit la Ierusalim spunând: ,,Unde este împăratul Iudeilor, cel ce s-au născut ? Că am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm lui (Matei 2, 1 şi urm.)[13]. Auzind împăratul Irod s-a tulburat, şi toată cetatea Ierusalimului odată cu dânsul. Irod i-a adunat pe arhiereii şi cărturarii norodului, şi i-a întrebat unde trebuia să Se nască Hristos; ei i-au răspuns: ,,În Vitleemul Iudeei, că aşa s-a scris prin proorocul: Şi tu Vitleeme, pământul Iudei nicidecum nu eşti mai mic între domnii Iudei, că dintru tine va ieşi Povăţuitor, care va paşte pe norodul meu Israil” (potrivit Miheea 5, 2). Atunci Irod chemând într-ascuns pe magi, le-a cerut amănunte despre vremea când li s-a arătat steaua; şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: ,,Mergând cercetaţi cu amănuntul pentru prunc, şi dacă îl veţi afla, să îmi vestiţi şi mie, ca şi eu venind să mă închin lui”. După ce l-au ascultat pe împărat, magii au plecat. Steaua pe care o văzuseră în răsărit li s-a arătat din nou, mergând înaintea lor şi călăuzindu-i până la casa unde era pruncul. Ea s-a oprit deasupra. Revăzând-o, ei s-au umplut de bucurie mare. Ei au găsit în casă[14] pruncul cu Maria, mama lui, şi căzând la pământ s-au închinat lui; apoi deschizând vistieriile lor, ei i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Prin vis, Dumnezeu i-a înştiinţat să nu se întoarcă la Irod; de aceea, ei s-au dus în ţara lor pe altă cale.

Iisus Hristos a fost tăiat împrejur (Luca 2, 21-24; Leviticul 12, 4, 6), după obiceiul mozaic, la 8 zile de la naşterea Sa. Potrivit aceluiaşi obicei, după încă 33 de zile, El a fost dus la Ierusalim pentru a fi pus înaintea Domnului. În aceeaşi zi, Maria s-a supus rânduielii curăţirii după lege; nefiind destul de bogată pentru a jertfi un miel, ea a jertfit o pereche de porumbei.

Era atunci la Ierusalim (Luca 2, 25-38) un om drept şi temător de Dumnezeu, pe nume Simeon. Duhul Sfânt era peste dânsul şi, asemenea tuturor celor care se dedicau studiului Sfintelor Scripturi, el aştepta pe Mângâietorul lui Israil. Sfântul Duh îi făcuse cunoscut că nu va părăsi această lume până nu-L va vedea pe Hristos. Acelaşi Duh l-a dus la templu, când pruncul Iisus fusese adus; el l-a luat în braţele sale, l-a binecuvântat pe Dumnezeu, şi a zis: ,,Acum slobozeşte pe robul tău Stăpâne, după cuvântul tău în pace; că văzură ochii mei mântuirea ta, care o ai gătit înaintea feţei tuturor noroadelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava norodului tău Israil”.

Părinţii pruncului s-au mirat auzind cuvintele care dezvăluiau o taină despre care ei credeau că sunt singurii care o cunosc. Simeon i-a binecuvântat şi a spus către Maria: ,,Iată, acesta este pus spre căderea şi scularea a multora întru Israil, şi spre semnul căruia i se va zice împotrivă. Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să descopere de la multe inimi cugetele”.

O femeie evlavioasă, fiica lui Fanuil, şi proorociţă, pe nume Ana, se afla de asemenea în templu când pruncul Iisus a fost pus înaintea Domnului. Luminată de Duhul Sfânt, ca şi Simeon, cu privire la dumnezeirea pruncului, ea a vestit că El era Mesia tuturor celor care, asemenea ei, aşteptau mântuirea lui Israil.

După aducerea la templu, Iosif s-a îndreptat către Betleem, unde vroia să se stabilească[15]; dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a spus: ,,Sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Eghipet, şi fii acolo până voiu zice ţie, că va Irod să caute pruncul să-l piarză pe el” (Matei 2, 13-23). Iosif s-a sculat îndată, în timpul nopţii, a luat cu sine pruncul şi pe mama lui şi a plecat către Egipt, unde va rămâne până la moartea lui Irod. Aşa s-a împlinit cuvântul proorocului: ,,Din Eghipet am chemat pe fiul meu” (Osie 11, 2)[16].

Irod, văzând că magii nu s-au întors la Ierusalim, a înţeles că ei l-au nesocotit. El a trimis deci oameni la Betleem şi în împrejurimi pentru a omorî toţi pruncii care se născuseră în acest ţinut, de doi ani[17]. Era ţinutul ce corespundea informaţiilor pe care le primise de la magi[18]. Atunci s-a împlinit această profeţie a lui Ieremia: ,,Glas în Rama s-a auzit, plâns şi tânguire şi jale a Rahilei, care plângea pe fiii săi, şi nu a vrut să se mângâie, că nu sunt” (Ieremia 31, 15)[19].

După ce a murit Irod[20], îngerul Domnului s-a arătat din nou lui Iosif, în Egipt, şi, în vis, i-a spus: ,,Sculându-te, ia pruncul şi pe mama lui, şi mergi în pământul lui Israil, că au murit cei ce căutau sufletul pruncului” (Matei 2, 20)[21]. Iosif s-a sculat şi, împreună cu mama şi pruncul, s-a îndreptat către pământul lui Israil. El se gândea să se stabilească în Iudeea; dar aflând că Arhelau domnea în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să rămână acolo. Printr-o nouă înştiinţare cerească, el s-a îndreptat către Galileea şi s-a întors în Nazaret. Aşa s-a împlinit această proorocie figurativă despre Hristos: ,,Nazarinean se va chema”[22].

Hristos a primit acest titlu, fiindcă El a crescut în această cetate[23].

Înţelepciunea dumnezeiască se arăta în El, pe măsură ce creştea cu trupul, şi El era plin de darul lui Dumnezeu. Părinţii Lui mergeau în fiecare an la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor. Când Hristos era în vârstă de 12 ani (Luca 2, 40-52), ei au mers ca de obicei. Zilele de sărbătoare s-au sfârşit, ei s-au întors, iar pruncul Iisus a rămas la Ierusalim, fără ca ei să-şi fi dat seama; ei se gândeau că El era cu vreunul din tovarăşii lor de drum şi au mers o zi întreagă fără să se îngrijoreze de absenţa Lui. Dar, seara, ei s-au neliniştit, L-au căutat printre cunoştinţele lor şi, negăsindu-L, au luat din nou drumul Ierusalimului.

A treia zi, ei L-au găsit în templu în mijlocul cărturarilor, vorbind cu ei cu o asemenea înţelepciune încât toţi se minunau. Iosif şi Maria au fost uimiţi de acest fapt care contrasta cu viaţa obscură pe care El o dusese până atunci: ,,Fiule, căci ai făcut nouă aşa ? Iată, tatăl tău şi eu dorindu-te te căutam. Şi au zis către dânşii: ce este că mă căutaţi ? Au nu aţi ştiut că întru cele ce sunt ale Tatălui meu se cade mie să fiu ?” (Luca 2, 48-49)

Astfel, El le-a amintit lui Iosif şi Mariei că adevăratul Său Tată este Dumnezeu şi că El trebuia să Se înalţe deasupra grijilor acestei lumi pentru a-Şi împlini misiunea dumnezeiască. Iosif şi Maria cunoşteau obârşia dumnezeiască a Celui care trecea drept fiul lor, dar nu aveau o cunoştinţă deplină a misiunii pe care El trebuia să o împlinească (Luca 2, 50-52). Maria păstra în inima sa toate învăţămintele pe care le primea.

Iisus Hristos a revenit cu părinţii Săi în Nazaret şi era ascultător faţă de ei. Pe măsură ce creştea în vârstă, pe atât se arăta în El înţelepciunea şi darul dumnezeiesc, şi oamenii înşişi se minunau de El.

Iisus Hristos a locuit în Nazaret şi a dus o viaţă retrasă până în jurul vârstei de 30 de ani[24]. Există un document din care putem afla ce făcea El în acea vreme. Sfântul Iustin, originar din Palestina şi care s-a născut în vremurile apostolice, ne învaţă că Iosif era meşteşugar şi că Iisus, meşteşugar ca şi tatăl Său, a muncit până în jurul vârstei de 30 de ani, făurind unelte de arat; că El creştea ca ceilalţi oameni şi Se hrănea ca ei[25]. Pentru restul lucrurilor, trebuie să respectăm taina lui Dumnezeu.

Imaginaţia nu poate avea nici o autoritate în istorie; cărţile apocrife nu spun mai mult, iar inducţiile mai mult sau mai puţin corecte, extrase din câteva informaţii generale luate din cărţile iudaice, nu prezintă nici un fel de încredere. Atunci când Iisus Hristos a părăsit atelierul lui Iosif pentru a-Şi începe misiunea, Tiberius era împărat de 15 ani; Ponţiu Pilat guverna în Iudeea în numele acestui suveran; Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, era tetrarh al Galileei; Filip, alt fiu al aceluiaşi Irod şi frate cu Antipa, era tetrarh al Itureei şi Traconitei; Lysanias era tetrarh al Abilenei[26], iar Ana şi Caiafa erau arhierei în acea vreme (Luca 3, 1-12).

Ioan, fiul lui Zaharia, ducea pe atunci o viaţă de sihastru în pustie. El se retrăsese de la o vârstă fragedă şi a rămas acolo până în ziua în care a trebuit să împlinească misiunea pentru care îl alesese Dumnezeu (Luca 1, 80). Haina sa era din păr de cămilă; el avea împrejurul şalelor un brâu de piele; lăcustele şi mierea sălbatică erau hrana sa, şi el n-a băut nici vin, nici altă băutură ameţitoare (Matei 3, 4; Marcu 1, 6; Luca 1, 15)[27].

Proorocii Isaia şi Maleahi (Maleahi 3, 1)[28] au vestit în acest chip misiunea lui: ,,Iată eu trimit Îngerul meu, şi va găti cale înaintea feţei mele” (Maleahi 3, 1). ,,Glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru. Toată valea se va umple, şi tot muntele şi dealul se va pleca şi vor fi cele strâmbe drepte şi cele colţuroase căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi va vedea tot trupul mântuirea lui Dumnezeu” (Isaia 40, 3-5; Marcu 1, 3)[29].

Ioan, fiul lui Zaharia, avea ca misiune să pregătească sufletele şi inimile pentru venirea lui Mesia. Pentru aceasta, el propovăduia pocăinţa care curăţeşte sufletele. Curând au venit la el Ierusalimul şi toată Iudeea pentru a asculta învăţămintele lui, a-şi mărturisi păcatele şi a primi botezul lui (Matei 3, 5-6; Marcu 1, 4-5; Luca 3, 4-7).

Învăţăturile Înaintemergătorului sunt rezumate în acest chip de evanghelişti: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2).

În concepţia sa, Împărăţia Cerurilor era domnia lui Dumnezeu în această lume. Această domnie, fiind domnia adevărului şi a dreptăţii, trebuia să facă din această lume un loc asemănător cerului însuşi, şi Mesia era Cel ce trebuia să aducă această fericire. Pentru a se pregăti pentru venirea Sa, fiecare trebuia să-şi curăţească prin pocăinţă inima şi sufletul pentru a ajunge vrednici de a primi învăţăturile Lui. Expresia Împărăţia Cerurilor corespunde celei utilizate de Iisus Hristos, Împărăţia lui Dumnezeu, pentru a indica Noul Legământ, Biserica, pe care El a venit să o întemeieze în lume.

Printre cei care veneau să-l asculte, Ioan i-a remarcat pe farisei şi saduchei. Primii arătau multă râvnă pentru puritatea legii; dar sentimentele lor nu corespundeau aparenţelor frumoase cu care ei se acopereau. Saducheii erau sofiştii epocii, care nu admiteau din religie decât ceea ce se putea încadra în sistemele lor. Şi dintre unii, şi dintre ceilalţi, mulţi veneau la Ioan să ceară în chip făţarnic botezul său (Matei 3, 7).

Şi ,,a zis lor: pui de năpârci, cine v-a arătat vouă ca să fugiţi de mânia ceea ce va să fie ? Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă. Şi să nu vi se pară a grăi întru sinevă: părinte avem pe Avraam; că zic vouă, că poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Că iată şi securea la rădăcina pomilor zace; deci, tot pomul, care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă. Eu vă botez pe voi cu apă, spre pocăinţă; iar cela ce vine după mine, mai tare decât mine este, căruia nu sunt vrednic a-i ţine încălţămintele; acesta vă va boteza pe voi cu Duh Sfânt şi cu foc. A cărui lopată este în mâna lui, şi va curăţi aria sa, şi va aduna grâul în jitniţa sa, iar plevele le va arde cu focul nestins (Matei 3, 7-12; Marcu 1, 7-8; Luca 3, 7-9 şi 15-17).

Sub aceste chipuri sumbre, Ioan vestea osânda înfricoşătoare pe care Dumnezeu o va rosti împotriva fiilor lui Avraam. Aceştia s-au încrezut prea mult în seminţia lor şi s-au crezut la adăpost de mânia dumnezeiască, fiindcă erau poporul ales. Dar vremurile acestei alegeri exclusive se sfârşiseră. Toate popoarele erau chemate, iar seminţia lui Avraam, care a tăgăduit rânduiala dumnezeiască gătită pentru toate neamurile, va fi blestemată.

Vestind marele eveniment care trebuia să schimbe lumea, Ioan nu se socotea a fi un sol providenţial. El îi învăţa pe oameni că botezul său nu era decât un mijloc de pregătire, un simplu semn de curăţire şi pocăinţă, în timp ce Mesia va dărui un botez care va ajunge până la suflet şi va arde, precum un foc, păcatul strămoşesc al firii omeneşti.

Smeritul Înaintemergător se temea să nu fie luat drept Hristos Însuşi (Luca 3, 15); de aceea, el se micşora pe sine, vestindu-L, de o manieră atât de extraordinară. El vorbea fariseilor şi saducheilor cu o tărie care era vecină cu duritatea, deoarece ştia că aceşti oameni intoleranţi vor contribui mai cu seamă la orbirea israelitenilor, şi veneau la el mânaţi numai de făţărnicie. Celor ce îi cereau sfatul, cu dorinţa de a face binele, le răspundea cu blândeţe.

Poporul îl întreba cu sinceritate: ,,Dar ce vom face ? Răspunzând, zicea lor: cel ce are două haine, să dea celui ce nu are; şi cel ce are bucate, asemenea să facă” (Luca 3, 10-11). Ceea ce înseamnă că între oameni trebuie să domnească frăţietatea.

Oamenii bogaţi, vameşii au venit de asemenea la Ioan pentru a fi botezaţi, şi i-au zis lui: ,,Învăţătorule, ce vom face ? Iar el a zis către dânşii: nimic mai mult decât este rânduit vouă, să nu faceţi” (Luca 3, 12-13). Legea este regula ce trebuie urmată în mod conştiincios de cel care este însărcinat să o aplice.

Ostaşii îi cereau de asemenea sfatul şi îi spuneau: ,,Şi noi ce vom face ? Şi a zis către dânşii: pe nimeni să nu asupriţi, nici să clevetiţi, şi să vă îndestulaţi cu lefurile voastre” (Luca 3, 14). Atunci, soldatul era o unealtă a violenţei şi revoltei. Sfatul lui Ioan mergea până la rădăcina răului. Aşa cum dorea ca legea să fie regula omului public, tot astfel învăţa că soldatul nu trebuie să fie decât apărătorul ordinii. Prin învăţătura sa înaltă şi puternică, el ataca abuzurile care, în vremea păgânismului, făcuseră din societate victima arbitrarului şi violenţei.

Ioan a dat poporului multe alte învăţături (Luca 3, 18-20). El nu s-a temut deloc să le dea regelui însuşi. În acea vreme, Irod Antipa o repudiase pe soţia sa şi trăia în preacurvie în văzul tuturor cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. El săvârşise multe alte crime, pentru care Ioan l-a mustrat cu asprime.

Iisus Hristos Se amestecase în mulţimea care venea din toate părţile către Ioan şi i-a cerut să-L boteze (Luca 3, 21-22; Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Ioan 1, 15-33). Ioan Îl cunoştea pe Iisus Hristos[30]; El era ruda lui, după trup, şi nu putea desigur să nu cunoască virtuţile şi înţelepciunea profundă care stârniseră uimirea tuturor celor care avuseseră prilejul să se apropie de El (Luca 2, 52). Tot aşa, atunci când L-a văzut venind către el, I-a spus: ,,Eu am trebuinţă a mă boteza de tine, şi tu vii către mine ? Şi răspunzând Iisus, au zis către el: lasă acum, că aşa este cu cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea (Matei 3, 14-15).

Ioan trebuia să înveţe că Mesia pe care Îl vestise a venit; Iisus Hristos trebuia să recunoască misiunea dumnezeiască a lui Ioan în momentul în care urma să-i pună capăt prin începutul propriei Sale misiuni. În acest fel, ei împlineau toată dreptatea unul faţă de celălalt.

Atunci când Hristos a ieşit din apă, cerurile s-au deschis; Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât deasupra Lui în chip de porumbel, şi un glas din înaltul cerurilor s-au auzit aceste cuvinte: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit, întru care am binevoit” (Matei 3, 17).

Ioan a înţeles astfel că ruda sa Iisus Hristos, pe care nu-L cunoscuse până atunci decât ca pe un om sfânt, era Fiul lui Dumnezeu. De fapt, Duhul îi spusese lui: ,,Peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste dânsul, acela este care botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33). El nu a cunoscut înainte pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu; această taină i-a fost revelată în momentul botezului.

Curând, el a avut ocazia să o vestească, atunci când evreii din Ierusalim i-au trimis pe preoţi şi leviţi să-l întrebe despre misiunea sa. Propovăduirea marelui pustnic atrăsese asupra lui privirile tuturor, şi cum se simţea că se apropiase vremea când trebuia să vină Mesia, mulţi credeau că era Ioan. El ştia că unica sa misiune era să gătească căile Lui. De când Îl botezase pe Hristos, el ştia că Mesia cel aşteptat venise.

Deci, el a putut răspunde cu claritate celor ce veniseră să-l iscodească: ,,Tu cine eşti ? Şi a mărturisit şi nu a tăgăduit, şi a mărturisit: nu sunt eu Hristosul. Şi l-au întrebat pe dânsul: ce dar ? Ilie eşti tu ? Şi a zis: nu sunt. Proorocul eşti tu ? Şi a răspuns: nu. Deci au zis lui: cine eşti ? Ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis pe noi. Ce zici însuţi pentru sineţi ? El a zis: eu sunt glasul celui ce strigă în pustie. Îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia Proorocul” (Ioan 1, 19-23).

Cei care fuseseră trimişi aparţineau sectei fariseilor, care se socoteau păstrătorii riguroşi ai legii şi nu puteau încuviinţa un nou rit religios, precum era botezul lui Ioan. Deci, ei i-au spus: ,,Pentru ce dar botezi, dacă nu eşti tu Hristosul, nici Ilie, nici proorocul ?” (Ioan 1, 25)

Atunci, Ioan i-a învăţat că botezul lui nu era decât un rit care prefigura adevăratul botez prin care trebuia să renască poporul ales. ,,Răspuns-a lor Ioan, grăind: eu botez cu apă; iar în mijlocul vostru stă, pe care voi nu-l ştiţi. Acela este cel ce vine după mine, care mai înainte de mine s-au făcut, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei lui” (Ioan 1, 26-27).

Ioan era la Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza atunci[31].

Iisus Hristos a rămas câtva timp după botezul Său în împrejurimile Betabarei. Ioan, văzându-L într-o zi venind către el, a spus celor care-l înconjurau: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este pentru care eu am zis: după mine vine bărbat, care înainte de mine s-au făcut; că mai întâi de mine au fost. Şi eu nu l-am ştiut pe el, ci ca să se arate lui Israil, pentru aceasta am venit eu cu apă botezând” (Ioan 1, 29-31).

Ioan a spus apoi cum L-a recunoscut pe Iisus Hristos că este Mesia: ,,Am văzut Duhul ca un porumb pogorându-se din cer şi au rămas peste dânsul. Şi eu nu l-am ştiut pe el, ci cel ce m-au trimis pe mine să botez cu apă, acela mi-au zis mie: peste care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste dânsul, acela este care botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 32-34).

În acest chip a mărturisit Ioan dumnezeirea lui Iisus Hristos şi titlul său de Mântuitor al lumii. Evanghelistul rezumă mărturia Înaintemergătorului în această cugetare profundă: ,,Şi din plinirea lui noi toţi am luat şi dar pentru dar. Că legea prin Moisi s-a dat, iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut. Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut nici odinioară; cel unul născut Fiul, care este în sânul Tatălui, acela au spus” (Ioan 1, 16-18).

Astfel, de la început, noua revelaţie a fost înţeleasă de Ioan Botezătorul ca o mărturie dumnezeiască dată lumii prin Iisus Hristos, Dumnezeu şi Mântuitor, a Cărui înrâurire binefăcătoare este darul, al Cărui cuvânt este adevărul.

Într-altă zi, Ioan, văzându-L trecând pe Hristos, a spus: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 36). Doi dintre ucenicii lui, auzind aceste cuvinte, L-au urmat pe Hristos care, zărindu-i, le-a spus: ,,Ce căutaţi ? Iar ei au zis lui: Ravvi, ce se zice tâlcuindu-se, Învăţătorule, unde locuieşti ? Au zis loc: veniţi şi vedeţi” (Ioan 1, 38-39). Ei l-au urmat, au aflat locuinţa Lui şi au rămas cu El de la ceasul al zecelea până la sfârşitul zilei[32]. Andrei, fratele lui Simon-Petru, era unul dintre cei doi ucenici care auziseră cuvintele lui Ioan şi-L urmaseră pe Hristos[33]. Întâlnindu-se cu fratele său Simon, el i-a spus: ,,Am aflat pe Mesia” (Ioan 1, 41); şi l-a adus la Hristos care, uitându-se la el, i-a spus: ,,Tu eşti Simon feciorul lui Iona; tu te vei chema Chifa, ce se tâlcuieşte, Petru” (Ioan 1, 42)[34].

A doua zi, Iisus Hristos a părăsit Iudeea şi s-a îndreptat către Galileea[35]. El l-a întâlnit pe Filip şi i-a spus: ,,Vino după mine” (Ioan 1, 43). Filip era din oraşul Betsaida, precum Andrei şi Petru. Filip, întâlnindu-se cu Natanail, i-a spus: ,,Pentru care a scris Moisi în lege şi proorocii, am aflat pe Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan 1, 45). Natanail a răspuns: ,,Din Nazaret poate fi ceva bun ? Zice Filip lui: vino şi vezi” (Ioan 1, 46).

Primindu-l pe Natanail, Hristos i-a spus: ,,Iată cu adevărat Israiltean, întru care vicleşug nu este. Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoşti ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: mai înainte până a nu te chema pe tine Filip, fiind tu sub smochin, te-am văzut. Răspuns-a Natanail şi i-a zis lui: Ravvi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu; tu eşti Împăratul lui Israil. Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: pentru că am zis ţie, că te-am văzut sub smochin, crezi ? Mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1, 47-50). Apoi, grăind către toţi cei ce-L ascultau, le-a zis: ,,Amin, amin, grăiesc vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se, şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului” (Ioan 1, 51).

Iisus Hristos Se numea pe Sine întotdeauna Fiul Omului, atunci când vorbea cel mai limpede de dumnezeirea Sa, şi când, precum a făcut-o Natanail, i Se dădea titlul de Fiu al lui Dumnezeu. Astfel, dogma îndoitei Sale firi, dumnezeiască şi omenească, străluceşte din primele pagini ale Evangheliei.

La 3 zile după acest eveniment, Hristos Se afla în Cana, în Galileea. El fusese invitat acolo la o nuntă, împreună cu mama Sa şi ucenicii Săi. Terminându-se vinul în timpul mesei, mama Lui I-a spus: ,,Vin nu au. Zice ei Iisus: ce este mie şi ţie femeie ? Încă nu a venit ceasul meu” (Ioan 2, 3-4).

Cu adevărat, până atunci misiunea Sa nu începuse. Maria, care cunoştea bunătatea, ca şi puterea Fiului ei, nu a luat deloc răspunsul Lui ca pe un refuz; ea a spus slugilor: ,,Orice va zice vouă, faceţi” (Ioan 2, 5). Erau în casă şase vase mari de piatră care serveau pentru curăţiri. Ele conţineau, fiecare în parte, 2 sau 3 măsuri. Hristos a spus slugilor: ,,Umpleţi vasele de apă”. Aceştia le-au umplut până sus. Atunci Hristos le-a spus lor: ,,Scoateţi acum, şi aduceţi nunului”. Ei i-au adus, însă fără a-i spune despre ce se petrecuse. Când nunul a gustat apa preschimbată în vin, el l-a chemat pe mire şi i-a spus: ,,Tot omul întâi vinul cel bun pune, şi dacă se îmbată, atunci cel mai prost; tu ai ţinut vinul cel bun până acum” (Ioan 2, 10).

Aceasta a fost prima minune săvârşită de Iisus Hristos. Ucenicii Săi care au fost martori au crezut în El. Din Cana, Hristos S-a îndreptat către Capernaum (Ioan 2, 12-14); mama Sa, fraţii[36] şi ucenicii Săi L-au urmat, dar n-au rămas acolo decât câteva zile. Cum Paştile erau aproape, Hristos S-a îndreptat către Ierusalim pentru a sărbători acest praznic.



[1] Sfântul Ioan Hrisostom crede că Maria, fiind logodită cu Iosif, locuia, potrivit tradiţiei evreieşti, în aceeaşi casă cu logodnicul său (S. Chrysost., In Math., omilia a IV-a, § 2).

[2] Zămislirea naturală este o taină; prin urmare, de ce să tăgăduim lucrarea creatoare a Sfântului Duh pentru că ea este o taină ?

[3] Exegeţii au socotit că Maria s-a căsătorit cu Iosif de îndată ce ea L-a zămislit pe Hristos de la Sfântul Duh şi că Iosif a avut intenţia de a o repudia.

[4] Scriitorul sfânt a remarcat pe drept că numele Emanuil înseamnă în limba ebraică Dumnezeu cu noi. Trebuie să observăm atenţia cu care evangheliştii arată, încă de la începutul istorisirilor lor, firea dumnezeiască şi firea omenească ale lui Hristos unite în aceeaşi Persoană dumnezeiască. Sfinţii Evanghelişti Ioan şi Luca au afirmat mai tare această dogmă decât Sfântul Evanghelist Matei. Proorocul pe care-l citează Sfântul Matei este Isaia (7, 13).

[5] Era în obicei, în Imperiul Roman, din vremea domniei lui Augustus (N.tr.: Caius Octavianus (63 î.Hr.-14 d.Hr., împărat între anii 27 î.Hr.-14 d.Hr.), primul împărat roman, căruia i s-a dat titlul de Augustus în anul 27 î.Hr.), să se facă odată la 5 ani – cum s-ar spune, în fiecare lustru – recensământul imperiului, inclusiv al statelor tributare. În istoria sa despre domnia împăratului Augustus, Cassius Dio (N.tr.: Cassius Dio Cocceianus (155-235 d.Hr.), de origine şi educaţie greacă, născut în Niceea, a făcut parte din pătura aristocraţiei senatoriale, a fost de două ori consul şi a administrat diverse provincii. Timp de 22 ani a lucrat la opera sa Historiae Romanae, împărţită în 80 cărţi) menţionează câteva dintre aceste recensăminte.

Velleius Paterculus (N.tr.: Originar din Capua, a trăit între anii 19 î.Hr.-30 d.Hr.. După ce a fost mult timp în serviciul militar, a devenit senator şi apoi pretor. El a expus întreaga istorie romană până în anul 30 d.Hr.; ultima perioadă, mai ales de la Augustus, este scrisă într-un spirit apologetic şi mult mai detaliat decât cea anterioară), Tacitus şi Suetonius au scris de asemenea despre acestea. Ultimul dintre ei consemnează 3 recensăminte principale pe care le-a înfăptuit Augustus, prima şi a treia oară având un coleg la consulat, iar a doua oară singur (Suetonius, In Octav., § 27).

De care recensământ a vorbit Sfântul Evanghelist Luca ? Lui Quirinius îi sunt atribuite două: αυτη η απογραφη πρωτη εγενετο, acest recensământ a fost primul. Faptul că termenul πρωτη – primul este situat înaintea cuvântului εγενετο – a fost, ca în textul popular sau după acesta, ca în unele manuscrise şi mai ales în manuscrisul de la Sinai, nu ni s-a părut că schimbă prea mult sensul şi nu credem că ar trebui acordată o importanţă mare acestei variante.

Toţi istoricii sunt de acord că un recensământ a fost făcut de Quirinius după căderea lui Arhelau, fiul lui Irod, şi la 10 ani de la moartea acestui rege Irod. A existat un prim recensământ pe când trăia Irod, aşa cum afirmă Sfântul Evanghelist Luca ? Criticii au negat existenţa acestuia şi i-au reproşat Sfântului Luca o eroare de zece ani. Aceşti critici nu au aprofundat îndeajuns problema pe care au judecat-o atât de doct.

Ei au pretins că în perioada indicată de Sfântul Luca, Quirinius nu era guvernatorul Siriei. Sfântul Luca nu spune că el era atunci guvernator, ci numai că exercita o autoritate oarecare: ηγεμονευοντος. S-a afirmat că recensămintele nu erau făcute de guvernatorii provinciilor, ci de magistraţii care fuseseră consuli şi cărora li se dădea titlul de cenzori.

A fost Quirinius cenzor în vremea naşterii lui Iisus Hristos ? Aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundem.

Istoricii păgâni ne furnizează informaţii foarte potrivite pentru lămurirea acestei probleme.

Iată ce scrie Tacitus despre Quirinius (Annal., III, 48): ,,El s-a născut la Lanuvium, oraş municipal în Italia. Om neobosit în război şi priceput în îndeplinirea celor mai dificile misiuni, el a ştiut să-i facă divinului Augustus servicii care au fost răsplătite cu consulatul. După câtăva vreme, înfrângerea Homonazilor, poporul din Cilicia, pe care el l-a cucerit în liniile sale de apărare, i-a adus onorurile victoriei. Numit pe lângă cezarul Caius, în calitate de guvernator, când acest tânăr prinţ a fost trimis în Armenia, el a continuat să-i câştige bunăvoinţa lui Tiberius pe atunci retras în Insula Rhodos etc”.

Astfel, potrivit lui Tacitus, Quirinius a fost consul. Potrivit Fasti (N.tr.: Listele anuale cu numele demnitarilor romani), el a fost consul în al 32-lea an al domniei lui Augustus. Tot Tacitus scrie că Quirinius a participat la războiul din Cilicia, ţară aflată în vecinătatea Siriei. Sub domnia lui Tiberius, el a călătorit în Orient cu cezarul Caius. Suetonius adaugă că acesta a vizitat Siria şi Ierusalimul împreună cu Quirinius (Suetonius, In Octav., § 93).

În concluzie, el cunoştea foarte bine ţara. Nu se poate ca el să fi fost numit cenzor în perioada indicată de Sfântul Evanghelist Luca ? Nu ar putea fi vorba de una dintre misiunile cu care l-a însărcinat Augustus şi despre care Tacitus relatează la modul general ? Dacă nu există altă dovadă în favoarea acestui fapt în afara mărturiei Sfântului Luca, nimic nu demonstrează că nu a fost aşa; nu putem să negăm fără dovezi. Noi avem mărturia Sfântului Luca pentru a susţine acest fapt.

Istoricul Josephus Flavius (N.tr.: Istoric evreu cu cetăţenie romană (cca 37-100 d.Hr.), autor al mai multor lucrări, dintre care cele mai remarcabile sunt o istorie a războiului poporului evreu împotriva romanilor din anii 66-67 d.Hr., în 7 cărţi, intitulată Bellum Judaicum, şi o istorie a poporului evreu de la facerea lumii până în al 12-lea an al domniei lui Nero (66 d.Hr.), în 20 cărţi, intitulată Antiquitates Judaicum) dă de gândit că recensământul de care vorbeşte Sfântul Luca a avut loc. El relatează că, sub domnia lui Irod, toată Iudeea a trebuit să depună un jurământ faţă de împăratul roman. Aceasta presupune – în opinia noastră – un recensământ al întregii populaţii. Spunând că tot pământul Iudeei (παντος γουν ιουδαικου) a fost obligat să depună acest jurământ, el justifică expresia Sfântului Luca: Παντες επορευεντο (Josephus, Antiq. Jud., XVII, 3).

În sfârşit, criticii au afirmat că Augustus nu putea să ordone înfăptuirea unui recensământ în Iudeea, care avea propriul său rege. Trebuie să-i fi studiat superficial pe istoricii latini pentru a ridica o asemenea obiecţie, pentru că pot fi citate numeroase mărturii care dovedesc că autoritatea regilor supuşi, ca Irod, era subordonată celei a împăratului, care avea în particular puterea de a porunci realizarea de recensăminte în regatele lor. Vom cita doar acest fragment din Tacitus: ,,Augustus a scris cu mâna sa o carte în care erau înregistrate toate resursele publice; câţi cetăţeni erau în imperiu, câţi aliaţi înarmaţi, câte flote, regate, provincii; tributurile, impozitele, necesităţile, darurile” (Tacitus, Annal., I, 2). Toate aceste date nu presupun realizarea unui recensământ precis în statele tributare şi, de asemenea, în imperiu ?

[6] Ca urmare a unui edict emis de consulul Claudius, la recensăminte fiecare trebuia să se înregistreze la locul naşterii sale. Titus Livius (N.tr.: Retor şi scriitor latin (59 î.Hr.-17 d.Hr.), care s-a bucurat de o popularitate deosebită. Autor al unei istorii romane de la întemeierea Romei până în anul 9 î.Hr., în 142 cărţi, dintre care s-au păstrat în întregime 35 cărţi, iar restul doar fragmentar şi în scurte rezumate) relatează că, la un recensământ, consulul Postumius Albinus a ordonat, de la tribună, tuturor aliaţilor de origine latină să se întoarcă în ţările lor pentru a se ocupa de listele din ţările respective (Titus Livius, XLII, 10). Cetăţenii care se înscriau la Roma erau chemaţi în acest oraş pentru recensământ (Paterculus, II, 25). Ulpianus, jurisconsult, născut în Tyr către jumătatea celui de-al doilea secol al erei creştine, se exprimă astfel: ,,Vârsta persoanelor trebuie cuprinsă în declaraţiile de recensământ, deoarece vârsta poate excepta uneori de la plata impozitelor, cum se întâmplă în provinciile guvernate de Siria, unde impozitul de capitaţie nu este cerut decât peste vârsta de 14 ani pentru bărbaţi şi peste vârsta de 12 ani pentru femei (Ulpianus, cartea a II-a, de Censib., Digest., I. L; tit. XV, 3). Aceasta înseamnă că fiecare trebuia să vină să-şi declare vârsta la recensăminte.

Iisus Hristos, fiind născut la recensământul lui Quirinius, a fost înscris pe listă. Mai mulţi scriitori din primele secole afirmă aceasta, printre alţii Sfântul Iustin şi Tertullian, care trimit la registrele statului pentru a constata (Iustin, I. Apol., 34; Tertullian, adv. Marcion., IV, 7-19). Tertulian spune că recensământul a avut loc când Saturninus era guvernator al Siriei, care corespunde cu epoca despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, deoarece Saturninus a început să-şi exercite atribuţiile în cel de-al 38-lea an al domniei lui Augustus şi a fost înlocuit în cel de-al 41-lea an al acestei domnii, adică în anul morţii lui Irod. Tertullian nu-l contrazice pe scriitorul sfânt care nu spune că Quirinius ar fi fost atunci guvernatorul provinciei. El era cenzorul, în timp ce Saturninus era guvernator.

[7] În Imperiul Roman, femeile erau obligate să meargă ele însele, odată pe an, să plătească impozitul de capitaţie, afirmă Dionysios din Halicarnas (IV, 4. N.tr.: Retor şi istoric roman de origine greacă (secolul I î.Hr.), autor al unei istorii a Romei de la origini până în anul 443 î.Hr., în 20 cărţi, intitulată Antiquitates Romanae, din care s-au păstrat în întregime primele 9 cărţi, iar din alte 2 cărţi există fragmente însemnate, din restul existând doar extrase). Putem să conchidem că femeile erau obligate să se prezinte la recensământ. Dacă nu erau obligate, ele puteau cel puţin să-şi însoţească bărbaţii, şi nu putem înţelege cum au putut pretinde criticii că Maria nu ar fi putut să-l însoţească pe Iosif la Betleem.

[8] S-a discutat mult despre data naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi erudiţii nu sunt de acord între ei. Aceasta vine din faptul că ei au încercat să stabilească sisteme cronologice generale, în care anul naşterii lui Hristos să fie aşezat la locul său exact, ca şi de faptul că nici una din informaţiile pe care s-au sprijinit nu sunt incontestabile. Dovada stă în divergenţa dintre erudiţi, ale căror cunoştinţe sunt la fel de profunde şi vaste. Ar fi absolut inutil să intervenim în această dezbatere, pentru a fi de acord cu un sistem oarecare sau pentru a propune unul nou. Ni s-a părut mult mai simplu să fixăm data naşterii Domnului nostru Iisus Hristos după calendarul iulian, care era în uz atunci.

Acest calendar a fost reformat între anii 44-45 înainte de era noastră. S-a născut Iisus Hristos către acest an 45, care corespunde anului 1 al erei general acceptate astăzi ? Pentru a lămuri această chestiune, vom porni de la fapte istorice certe.

Este sigur că Iisus Hristos s-a născut înainte de moartea lui Irod cel Mare, fiindcă acestui rege i s-au adresat magii pentru a-L găsi pe Iisus Hristos nou-născut şi fiindcă acelaşi rege a ucis pruncii din Betleem şi împrejurimi pentru a-L omorî pe Hristos Însuşi. Or, care este anul morţii lui Irod cel Mare ?

Augustus a domnit 56 de ani după moartea lui Iulius Cezar. Domnind 15 ani de la începutul erei noastre, trebuie să ne întoarcem în anul 41 înainte de era noastră sau anul 4 după calendarul iulian, pentru a găsi primul an al domniei sale. Or, în cel de-al 4-lea an al domniei sale, adică anul 8 după calendarul iulian, Augustus i-a dat lui Irod tronul Iudeei. Acest eveniment a avut loc în vremea consulatului lui Domitius şi Asinius (Josephus, de Bello Jud., XIV, 26; Fasti Consulares).

Din această vreme, Irod a domnit 37 de ani, după Josephus Flavius. Adăugând aceşti 37 de ani ai domniei sale la anul 8 al calendarului iulian, când a început să domnească, stabilim anul morţii sale ca fiind anul 45 al calendarului iulian, care corespunde anului 1 al erei creştine (Noi calculăm doar cu cifre rotunde şi nu încercăm să stabilim datele cu precizia unor fracţiuni de an).

Arhelau, fiul lui Irod, a fost depus după 10 ani de domnie. Această destituire a avut loc în timpul consulatului lui Lepidus şi Aruntius, care corespunde celui de-al 51-lea an al domniei lui Augustus (Fasti Consulares; Josephus, de Bello Jud., II, 6; Antiq. Jud., XVII, 15). Scăzând din aceşti 51 de ani cei 10 ani ai domniei lui Arhelau, stabilim venirea sa pe tron după moartea tatălui său Irod, în anul 41 al domniei lui Augustus, adică în anul 45 după calendarul iulian, care corespunde anului 1 al erei creştine.

Filip, alt fiu al lui Irod, a domnit 37 de ani, după Josephus Flavius, 17 ani sub domnia lui Augustus şi 20 de ani sub cea a lui Tiberius (Josephus, Antiq. Jud., XVIII, 6). După aceste date, el ar fi început să domnească în anul 43 al calendarului iulian, adică cu 2 ani înainte de fratele său Arhelau şi înaintea morţii tatălui său.

Dar această mică diferenţă în calcule se poate explica cu uşurinţă prin modul în care Josephus Flavius socoteşte anii. În cartea sa, Antichităţi iudaice, el nu foloseşte acelaşi mod de a număra lunile ca în lucrarea sa Despre războiul evreilor. În ultima, el utilizează lunile iuliene, în timp ce în prima foloseşte lunile lunare, după vechiul calendar evreiesc. În plus, trebuie să observăm că noi am calculat în ani întregi, în timp ce adesea pentru primul sau ultimul an al unei domnii se socoteşte o fracţiune din acest an.

În consecinţă, noi considerăm ca sigur faptul că Irod a murit în anul 45 după calendarul iulian, adică în anul 1 al erei noastre. Fiindcă Iisus Hristos S-a născut înainte de moartea lui, trebuie să fixăm anul naşterii Sale fie la începutul aceluiaşi an 45, fie la sfârşitul anului 44. Astfel, El a trăit 15 ani sub domnia lui Augustus şi în al 15-lea an al domniei lui Tiberius, El era ca de 30 de ani, după cum spune Sfântul Evanghelist Luca (Luca 3, 23).

Din pricina expresiei ca de pe care o foloseşte Sfântul Luca, unii scriitori creştini s-au crezut autorizaţi să-i dea lui Iisus Hristos 36, 38 şi chiar 40 de ani în acea vreme. Este o libertate pe care textul nu o permite. Pentru a surprinde sensul exact al cuvintelor Sfântului Luca, nu ne putem permite decât libertatea de a-I da între 29 de ani şi jumătate şi 30 de ani şi jumătate. Aceasta nu este treaba unor sisteme cronologice. Însă, acesta este în ochii noştri un inconvenient cu atât mai puţin grav, cu cât sistemele cronologice sunt în contradicţie unele cu celelalte; în consecinţă, nu sunt sigure, în timp ce textul Sfântului Luca este exact şi se potriveşte în întregime cu faptele istorice pe care le-am relatat.

Sfântul Evanghelist Matei spune că Irod – pentru a-L găsi pe Iisus Hristos – a poruncit să fie ucişi toţi pruncii din Betleem şi împrejurimi până la vârsta de 2 ani. Era o măsură de precauţie barbară; dar această cifră de 2 ani nu poate decât să însemne că Iisus Hristos S-ar fi născut cu 2 ani înainte de acea dată. De fapt, Sfântul Matei spune 2 ani şi mai puţin, adică până şi pruncii care tocmai se născuseră, ceea ce dovedeşte că Hristos Se născuse de puţin timp. Irod a calculat vârsta după ceea ce îi spuseseră magii despre apariţia stelei şi, pentru a fi mai sigur că îşi va atinge scopul, el a dat cruzimii sale o amploare care să-l asigure că pretinsul său rival la tronul regatului evreu nu-i va scăpa. Irod a murit la puţin timp după uciderea pruncilor din Betleem. Lui Iosif nu i-au trebuit decât câteva săptămâni pentru a merge pe jos de la Betleem în Egipt. Când s-a întors în Iudeea, a aflat că Arhelau domnea în locul tatălui său, Irod. Deci, naşterea lui Iisus Hristos şi fuga în Egipt pot corespunde întru totul cu ultimul an al vieţii lui Irod. Noi credem că Iisus Hristos S-a născut pe 25 decembrie în anul 44 după calendarul iulian şi că primul an al vieţii Sale corespunde primului an al erei creştine, aşa cum este acceptat astăzi în toate Bisericile şi statele creştine.

[9] Sfinţii Evanghelişti (Matei 2, 1, 5, 6, 16; Luca 2, 4-7, 15) afirmă clar acest lucru. Ce să credem despre criticii care pretind că Hristos S-a născut la Nazaret, deoarece El a fost numit Nazarineanul ?

[10] Unii critici au pretins că păstorii nu puteau să-şi păzească turmele noaptea, pentru că Hristos S-a născut iarna. Ei uită că faptul a avut loc în Iudeea, şi nu în nord.

[11] Deoarece îngerul i-a trimis pe păstori la staulul sau ieslea fără alte indicaţii, trebuie să credem că era unul din acele locuri încă comune în Orient, unde săracii şi călătorii puteau găsi un adăpost, şi care era bine cunoscut. Sfântul Iustin, originar din Palestina şi născut în vremurile apostolice, spune că staulul era o peşteră, adică un loc săpat în stâncă (Iustin, Dial. cum Triph. Jud., § 175). Origen, care a venit să locuiască în Palestina la începutul secolului al III-lea, spune de asemenea că era o peşteră, pe care locuitorii din zonă o indicau ca fiind locul unde se născuse un anume Iisus pe care creştinii Îl preţuiau şi Îl slăveau (Origen, Cont. Cels., I, 51).

[12] Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 1 şi urm.) şi Luca (3, 23 şi urm.) au scris fiecare o genealogie, iar criticii au pretins că cele două documente se contrazic. Nu este adevărat. La evrei, existau două rânduieli de descendenţă. Citim în A Doua Lege (25, 5-6): ,,Iar de vor locui fraţii într-un loc şi va muri unul dintr-înşii; şi sămânţă nu a rămas de la el, femeia celui mort să nu se mărite după bărbat dinafară; fratele bărbatului ei va intra la ea şi o va lua luişi femeie şi va locui împreună cu dânsa. Şi pruncul care se va naşte se va chema pe numele celui ce a murit, şi nu se va stinge numele lui din Israil”.

Potrivit acestei prevederi a legii, un copil purta numele celui care nu îl zămislise şi care era fratele adevăratului său tată. Este suficient să ţinem seama de această lege pentru ca cele două genealogii, ale Sfinţilor Apostoli Matei şi Luca, să coincidă întru totul.

De la Avraam la David, cele două genealogii conţin aceleaşi nume; descendenţa era directă şi naturală.

După David, Sfântul Matei dă descendenţa prin Solomon, iar Sfântul Luca prin Natan, ambii fii ai lui David. Cele două ramuri, directă şi colaterală, se reunesc în persoana lui Salatiil şi a fiului său Zorovavel. Cele două ramuri reprezentate de Aviud şi Risa se reunesc în persoana lui Matan sau Matat, care a avut doi fii: Iacov şi Ili. Deoarece ultimul a murit fără copii, Iacov s-a căsătorit cu văduva sa şi l-a avut ca fiu pe Iosif, bărbatul Mariei.

Deci, Iosif l-a avut ca tată după fire pe Iacov, şi ca tată după lege pe Ili. El descindea pe linie naturală din David prin Iacov, adevăratul său tată, şi pe linie legală prin Ili, tatăl său după lege, adică cel care-l reprezenta potrivit legii.

Prin dubla sa descendenţă, Iosif era fiul lui David, şi Iisus Hristos, fiind socotit fiul său, era, potrivit legii ca şi firii, fiul lui David.

Putem adăuga că, la evrei, căsătoriile se făceau în general între membrii aceleiaşi seminţii, Maria fiind, ca şi Iosif, din seminţia lui David; şi că, şi din acest punct de vedere, Iisus Hristos, în firea Sa omenească, se trăgea din David.

Se ştie că au existat registre genealogice în toate seminţiile evreieşti până la căderea Ierusalimului (Josephus, Cont. Appion., I, § 21 şi urm.). La acest popor, tabelele genealogice erau însăşi baza organizării sociale şi a proprietăţii.

Seminţia lui David exista încă în secolul al III-lea al erei creştine. Iuliu Africanul a întrebat rudele lui Hristos despre cele două genealogii evanghelice, şi acestea le-au explicat cu ajutorul celor două descendenţe, după fire şi după lege, aşa cum am făcut noi mai sus (Eusebiu, Hist. Eccl., I, § 7; III, § 20).

Nu va fi de prisos să redăm aici cele două genealogii, însoţindu-le de note, pentru a răspunde la principalele probleme ridicate împotriva lor de critica anti-creştină.

 

 

Genealogia după Sfântul Evanghelist Matei

Prima parte a genealogiei corespunde întru totul Vechiului Testament (Facerea 21, 3; 25, 26; 29, 35; 38, 29; Rut 4, 18-22; I Paralipomene 2).

 

Avraam

Esrom

Vooz

Isaac

Aram

Ovid

Iacov

Aminadav

Iese

Iuda

Naasona

David

Fares

Salmon

 

 

 

 

Solomon

Ioram

Ezechia

Rovoam

*

Manasi

Avia

*b

Amon

Asa

*

Iosia

Iosafat

Oziac

*d

 

Ioatam

Iehonia

 

Ahaz

Salatiil

 

 

 

Zorovavel

Sadoc

Matan

Aviud

Ahim

Iacov

Eliachim

Eliud

Iosif

Azor

Eleazar

Iisus Hristos

 

a). Naason a fost unul din cenzorii poporului lui Israil în vremea lui Moise. Fiul său, Salmon, s-a căsătorit cu Raav, cea care a salvat iscoadele lui Iisus Navi în Ierihon. Între Naason şi David nu sunt decât 4 generaţii în 4 secole. Criticii au considerat acest lucru imposibil. Deci, este o minune să vedem 4 centenari într-o familie ?

b). Din genealogie lipsesc aici 3 nume, care sunt ale celor 3 împăraţi ai lui Iuda: Ohozia, Ioas, Amasia.

c). Ozia este acelaşi cu Azaria (a se compara I Paralipomene 3, 11-12 şi II Paralipomene 26, 1). Prin urmare, Ozia nu a fost zămislit direct de Ioram, ci de Amasia, strănepotul lui Ioram. Dacă lipsa celor trei nume pe care noi am semnalat-o s-ar datora Sfântului Matei, ceea ce noi nu credem, el ar fi putut să utilizeze expresia a zămisli, fiindcă este obişnuit, în Sfânta Scriptură, ca fiecare împărat al lui Iuda să fie numit fiu al lui David. Cuvântul zămislit exprimă aceeaşi idee. Dar noi credem că această lipsă nu trebuie atribuită sfântului evanghelist însuşi, ci copiştilor.

Noi considerăm că versetul 17 – unde se împarte genealogia în 3 părţi, a câte 14 nume – reprezenta o notă de text, care a fost introdusă în text prin neatenţia copiştilor. Versetul 18 este continuarea firească a versetului 16, iar versetul 17 este o intercalare. Trebuie să observăm că în această intercalare se numără 14 nume pentru a doua serie până la Iehonia, deşi în text nu sunt decât 13. Acest lucru dovedeşte că cel care a copiat avea înaintea ochilor o listă pe care se afla numele lui Ioachim, ultimul împărat al lui Iuda, şi din care lipseau celelalte 3 nume. Ni se pare foarte simplu să observăm că versetul 17 nu reprezintă decât un comentariu de copist. Criticii au preferat să adune obiecţii peste obiecţii contra Sfântului Matei care, după ei, nu ar fi ştiut să numere până la 14. Noi credem că Sfântul Matei cunoştea suficient de bine Vechiul Testament pentru a nu-i uita nici pe cei 3 împăraţi care sunt menţionaţi între Ioram şi Ozia, nici pe Ioachim, urmaşul lui Iosia. De asemenea, credem că un vameş, aşa cum era el, nu număra 14 în loc de 13 sau 16.

d). În acest loc, unele manuscrise dau numele lui Ioachim, ultimul împărat al lui Iuda înainte de robia babiloniană (IV Împăraţi 23, 34; II Paralipomene 36, 4).

 

Genealogia după Sfântul Evanghelist Luca

 

Adam

Matusala

Ever

Sit

Lameh

Falec

Enos

Noe

Ragav

Cainan

Sim

Saruh

Maleleil

Arfaxad

Nahor

Iared

Cainan

Tara

Enoh

Sala

 

 

 

 

Avraam

Esrom

Vooz

Isaac

Aram

Ovid

Iacov

Aminadav

Iese

Iuda

Naason

David

Fares

Salmon

 

 

 

 

Natane

Iuda

Ir

Matata

Simeon

Elmodam

Mainan

Levi

Cosam

Melea

Matat

Adi

Eliachim

Iorim

Melhi

Ionan

Eliezer

Niri

Iosif

Iosi

Salatiilf

 

 

 

Zorovavelg

Maat

Iana

Risah

Nanghe

Melhi

Ioana

Esli

Levi

Iuda

Naum

Matati

Iosif

Amos

Ilij

Semei

Matatia

Iosif

Matatia

Iosif

Iisus Hristos

 

e). Natan era, ca şi Solomon, fiul lui David. Iisus Hristos era fiul lui David prin aceste două ramuri ale aceleiaşi seminţii.

f). Cele două ramuri se reunesc în persoana lui Salatiil. După Sfântul Luca, el era fiul lui Niri; după Sfântul Matei, era al lui Iehonia. S-a considerat că aici există o contradicţie. Nu este nici o contradicţie, deoarece Iehonia ar fi putut să se însoare cu văduva lui Niri, ruda sa, care murise fără a avea copii. În acest caz, Salatiil a fost fiul său, după fire, şi el era fiul după lege al lui Niri, căci fiii unei văduve recăsătorite erau socotiţi fiii primului soţ mort fără copii.

g). Zorovavel nu a fost fiul după fire al lui Salatiil, ci al lui Fadais (I Paralipomene 3, 18-19).

El este socotit fiul lui Salatiil, pentru că ultimul a murit fără copii, iar văduva sa, supunându-se legii, s-a căsătorit cu fratele lui, Fadais, şi l-a avut pe Zorovavel, care astfel a fost după lege fiul lui Salatiil.

h). S-a obiectat că Risa nu este menţionat printre fiii lui Zorovavel (I Paralipomene 3, 19-20). Am putea să-i întrebăm pe critici dacă sunt siguri că toţi fiii lui Zorovavel, fără excepţie, au fost menţionaţi în locul indicat; dacă sunt siguri că Risa nu ar putea fi al doilea nume al unuia dintre cei pomeniţi; am văzut mai sus că împăratul Ozia era acelaşi cu Azaria. Risa nu ar putea fi unul dintre fiii lui Zorovavel, menţionat sub alt nume în I Paralipomene ?

i). Cele două ramuri se reunesc în persoana lui Matat, care este numit Matan în genealogia după Sfântul Matei. Eleazar s-a căsătorit cu văduva rudei sale Levi, mort fără copii; aşa cum Iehonia s-a căsătorit cu văduva lui Niri; astfel, Matat, fiul lui Eleazar, a fost recunoscut ca fiul după lege al lui Levi. În scopul de a găsi contradicţii între cele două genealogii, criticii au pretins că era imposibil ca, într-o perioadă de 10 secole, doi oameni, Iehonia şi Eleazar, să se căsătorească cu văduvele unor rude moarte fără copii, deşi aceste căsătorii, obligatorii pentru fraţi, erau favorizate între rude prin lege. Ei găsesc atât de uşor imposibilităţi în lucrurile cele mai comune, doar pentru a ataca Evanghelia.

Aceiaşi critici, care au considerat că nu există suficiente generaţii în genealogia Sfântului Matei, cred că sunt prea multe în cea a Sfântului Luca. Se poate vedea însă, în viaţa de fiecare zi, că într-o ramură a unei familii se trăieşte mult, în timp ce în alta se moare de tânăr. Criticii respectivi nu vor ca lucrurile să fi stat astfel în seminţia lui David.

j). Matat l-a avut ca fiu pe Ili, după Sfântul Luca, şi pe Iacov, după Sfântul Matei; Matat a avut doi fii, pe Iacov şi pe Ili; deoarece ultimul a murit fără copii, Iacov s-a căsătorit cu văduva lui, potrivit legii, şi a avut un fiu, pe Iosif, care l-a avut astfel pe Iacov ca tată după fire şi pe Ili ca tată după lege. Rudele lui Hristos i-au atras atenţia lui Iulius Africanul că, în genealogia sa, Sfântul Luca nu a folosit cuvântul a zămisli asemenea Sfântului Matei, deoarece el nu a dat descendenţa după fire, ci pe cea după lege.

Din acest studiu comparativ al celor două genealogii, noi conchidem pe drept că între ele nu există nici o contradicţie şi că obiecţiile criticii anti-creştine nu se bazează decât pe detalii minore, care se explică cu uşurinţă prin inadvertenţele copiştilor.

Iisus Hristos nu se trăgea din David, cel puţin nu pe linie bărbătească, pentru că El nu a avut un om drept tată, după firea Sa omenească. Dar aşa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, El era socotit fiul lui Iosif, bărbatul mamei Sale; deci Iosif trebuia să se tragă din David, pentru ca Iisus Hristos să fie considerat – omeneşte – urmaşul lui David. Cele două genealogii demonstrează că Iosif se trăgea din acest împărat, în linie directă prin Solomon şi în linie colaterală şi după lege prin Natan. Ca urmare, Iisus Hristos apărea, în mod incontestabil, în faţa oamenilor ca urmaş al lui David.

[13] În Orient, cei care se ocupau îndeosebi de ştiinţă şi filozofie erau numiţi magi. Era cunoscută în Orient proorocia lui Valaam care spusese: ,,Ştiind ştiinţa celui înalt (...), răsări-va o stea din Iacov, şi se va scula un om din Israil, şi va zdrobi pe domnii lui Moav, şi va prăda pe toţi feciorii lui Sit” (Numerii 24, 16-17). Vechii iudei, Ionatan şi Onkelos, vorbeau de o stea adevărată în proorocia lui Valaam. Magii au venit de pe malurile Eufratului sau din Arabia ? Această întrebare i-a preocupat mult pe învăţaţi. Sfântul Iustin, originar din Palestina şi atât de apropiat de apostoli, spune că magii veneau din Arabia (Iustin, Dial. cum Triph. Jud., § 175). Steaua care le-a apărut magilor nu era deloc un astru obişnuit, ci un semn care putea să apară şi să dispară şi să stea deasupra unui loc.

[14] Την οικιαν spune Sfântul Evanghelist Matei; Iisus Hristos nu mai era în staul (εν τη φατνη) când au venit magii să I Se închine. Unii critici au pretins că închinarea magilor a fost aceeaşi cu închinarea păstorilor. Scopul lor era de a găsi o contradicţie între Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca. Este clar că cele două evenimente sunt distincte. Însă, doi istorici nu se contrazic, când unul dintre ei povesteşte un fapt şi celălalt relatează un altul. Alăturând cele două fapte avem o istorisire completă. Sfântul Luca spune că închinarea păstorilor a avut loc în aceeaşi noapte în care S-a născut Iisus Hristos, iar Sfântul Matei plasează închinarea magilor după un anumit timp de la naştere: Του δε Іησου γεννηθεντος. Sfântul Luca nu a amintit de închinarea magilor, fiindcă avea ca regulă să nu relateze nimic decât după mărturiile oamenilor apostolici cu care a putut vorbi personal şi fiindcă el nu aflase nimic despre acest subiect.

[15] Găsim dovada acestei intenţii în relatarea Sfântului Apostol Matei, care spune că, la întoarcerea din Egipt, Iosif a vrut să rămână în Iudeea şi că nu s-a întors în Nazaret decât de teama lui Arhelau, fiul lui Irod (potrivit Matei 2, 22).

[16] Această proorocie se referă ad litteram la poporul lui Israil; dar acest popor era o prefigurare a lui Hristos.

[17] Evanghelia spune: de doi ani şi mai puţin. Unii critici au pretins că este posibil să se fi scurs doi ani de la călătoria magilor la Ierusalim până la masacrul nevinovaţilor. Cuvintele şi mai puţin nu permit această interpretare. De fapt, Irod nu ar fi avut nevoie să omoare pruncii nou-născuţi dacă s-ar fi scurs un interval de timp atât de lung între călătoria magilor şi masacru, din moment ce el ştia că Hristos nu S-a născut după trecerea magilor. Nici nu s-ar putea pricepe decât că Irod ar fi aşteptat doar câteva luni înainte de a primi veşti despre un fapt care îl interesa atât de mult şi care se petrecuse atât de aproape de Ierusalim. Deci, masacrul a fost ordonat la foarte puţin timp după trecerea magilor, şi cum Irod nu ştia cu exactitate în ce perioadă Se născuse Hristos, a poruncit să fie omorâţi toţi nou-născuţii până la vârsta de doi ani, ca Hristos să nu-i scape cu nici un chip.

[18] Irod a calculat timpul de care aveau nevoie magii pentru a se întoarce la Ierusalim, ca şi timpul de care aveau nevoie pentru a ajunge la Betleem; pentru a nu îi scăpa pretinsul rival, el a mai adăugat un interval de timp şi a calculat că El ar fi fost inclus în masacru, dacă ar fi poruncit uciderea copiilor până în doi ani. Aceasta confirmă opinia noastră că Hristos S-a născut cu aproximativ un an înainte de moartea lui Irod, adică în al 44-lea an iulian. El nu a rămas decât foarte puţin timp în Egipt, din moment ce a revenit în al 45-lea an iulian, anul morţii lui Irod.

[19] Eusebiu, care locuia în Palestina, vorbeşte de oraşul Rama, aflat în apropiere de Betleem. Există încă El-Ram, între Betleem şi Hebron.

[20] Irod a murit după aproximativ un an de la naşterea lui Iisus Hristos; deci, şederea în Egipt nu a durat un an. Câteva săptămâni au ajuns pentru călătorie; câteva luni de şedere au ajuns pentru a justifica exprimarea evanghelică: Ei au rămas în Egipt până când ... etc.

[21] Irod nu era singurul care dorea moartea lui Hristos. Fiul lui Irod, Antipater, şi fratele său Feroras, care au vrut să-l otrăvească pe Irod pentru a pune mâna pe tron, doreau şi ei acest lucru. Dintre aceşti doi prinţi, Feroras a murit cu câteva luni înainte de Irod, iar Antipater la câteva zile după el (Josephus, Antiq. Jud., XVII).

[22] Judecătorii 13, 5. Este relatat în Cartea Judecătorilor că Samson trebuia să fie nazarineanul lui Dumnezeu, adică afierosit lui Dumnezeu. Samson a fost o prefigurare a lui Hristos, iar titlul său de Nazireu sau Nazarinean a fost o prefigurare a titlului lui Iisus Hristos, care a fost numit Iisus Nazarineanul. Sfântul Ieronim observă că aici Sfântul Apostol Matei citează Scriptura după versiunea ebraică şi nu după Septuaginta (De Viris illust., III).

[23] Sfântul Luca, nevorbind deloc de fuga în Egipt, îl plasează pe Iosif mergând la Nazaret, imediat după aducerea la templu (2, 39), deci se poate spune despre fuga în Egipt ceea ce am observat referitor la închinarea magilor. Neaflând despre fuga în Egipt de la martorii pe care i-a consultat pentru a-şi scrie Evanghelia, Sfântul Luca a trecut-o sub tăcere, iar relatarea sa trebuie completată cu cea din Evanghelia Sfântului Matei. Cei doi evanghelişti se întâlnesc din nou în istorisirea şederii lui Iisus Hristos la Nazaret.

[24] Iisus Hristos a ieşit din viaţa Sa retrasă din Nazaret în al 15-lea an al domniei lui Tiberius, potrivit Sfântului Apostol Luca. Acest al 15-lea an corespunde anului 75 din calendarul iulian. Fiind născut în jurul anului 44 al acestei ere, Hristos trebuia să aibă în jur de 30 de ani, atunci când a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum spune Sfântul Luca.

[25] Iustin (Dial. cum Triph. Jud., § 88): Auxanwn kata to koinon twn allwn apantwn anqrwpwn ... trefomenoV taV pasaV trofaV ... triakonta eth h pleiona, h kai elassona meinaV ... tauta gar ta tektonika erga eirgazeto en anqrwpoiV wn, arotra kai zuga.

[26] Criticii au pretins că un Lysanias, tetrarh al Abilenei, murise înainte de naşterea lui Iisus Hristos. Faptul este cert, dar au demonstrat ei că nu a existat un alt Lysanias care să fi fost tetrarh al aceluiaşi ţinut, atunci când Iisus Hristos Şi-a început misiunea evanghelică ? Nu. Dar ei s-au grăbit să declare că Sfântul Luca a săvârşit un anacronism. Cei care au dat dovadă de ignoranţă sunt criticii în chestiune, căci este demonstrat astăzi că un Lysanias, nepotul celui dintâi, a fost tetrarh în Abilene în vremea indicată de Sfântul Apostol Luca.

[27] Lăcustele erau hrana oamenilor săraci din Palestina.

[28] Sfântul Marcu a unit cele două proorocii ale lui Isaia şi Maleahi şi se exprimă astfel: ,,Precum s-a scris în prooroci: en toiV profhqaiV”. În versiunea Vulgata este tradus incorect acest fragment: În Isaia Proorocul.

[29] Sfântul Matei (3, 3) nu citează din Isaia decât aceste cuvinte: Glasul etc. Sfântul Luca (3, 5) citează şi continuarea proorociei: Toată valea etc (Isaia 40, 4-5).

[30] Aceasta reiese limpede din relatatea Sfântului Apostol Matei.

[31] În versiunea Vulgata, potrivit mai multor manuscrise greceşti, s-a folosit aici cuvântul Betania, în loc de Betabara. Betania nu era pe malul Iordanului, şi Ioan nu putea boteza acolo; în timp ce Betabara era un oraş situat pe Iordan şi pe malul opus faţă de Ierusalim. De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan foloseşte această expresie: dincolo de Iordan. Unii scriitori au pretins că existau două localităţi cu numele Betania: una în apropiere de Ierusalim, cealaltă dincolo de Iordan. Această opinie nu ni se pare întemeiată. Cei care au susţinut-o credeau că în toate manuscrisele greceşti scria Betania; de aceea, ei au încercat să explice acest cuvânt. Dar nu este adevărat că în toate manuscrisele greceşti citim Betania, cum au afirmat criticii care s-au sprijinit pe autoritatea lui Origen. Cărturarii i-au atribuit prea uşor lui Origen înlocuirea cuvântului Betabara cu Betania, indicând, probabil fără să-l fi citit, textul pe care îl cităm mai jos. Origen nu a înlocuit nici un cuvânt şi nu a spus că citim Betania în toate manuscrisele, ci în aproape toate (Comment. in Joann., VI, § 24): scedon en pasi toiV antigrafoiV keitai; şi el adoptă numele prezent într-un număr mic de manuscrise: Betabara. Sfântul Ioan Gură de Aur (Homil. XVII. In C. 1. Joann.) menţionează cele două nume care apar în manuscrise şi spune că în cele mai bune manuscrise apare Betabara:osa de twn antigrafwn akribesteron ecei en Bhqabara. Sfântul Epifanie (Adv. Haeres., II, 13), vorbeşte despre cele două nume şi alege Betabara.

[32] Ziua era împărţită în 12 ceasuri, 6 ceasuri ale dimineţii şi 6 ale serii. Aşa că ceasul al zecelea corespundea orei 4 după-amiază, iar cei doi ucenici au rămas 2 ore cu Iisus Hristos.

[33] Probabil că celălalt ucenic era Ioan Evanghelistul, care şi-a trecut numele sub tăcere, din smerenie. Fiindcă a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, a trăit el însuşi tot ceea ce a istorisit despre acest mare personaj în evanghelia sa.

[34] Trebuie să remarcăm că Hristos i-a dat acest nume lui Simon, fără nici o solemnitate, din prima zi în care l-a văzut; şi că evanghelistul relatează acest fapt fără să-i ataşeze mister sau importanţă.

[35] Nu trebuie să confundăm această călătorie din Betabara în Galileea cu cea pe care a făcut-o Hristos după un nou drum în Iudeea. Sfântul Evanghelist Ioan le menţionează în mod explicit pe amândouă: 1, 43 şi 3, 22; 4, 3. Ceilalţi evanghelişti nu o amintesc decât pe a doua, care a avut loc după întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul.

[36] Sfântul Evanghelist Ioan utilizează cuvântul fraţi pentru a-i denumi, după obiceiul oriental. Vom face cunoştinţă mai târziu cu aceste persoane.