ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
   
Cartea I
Introducere
   
2
 

Obârşia religiilor – Locul creştinismului în istoria religiilor lumii – Noţiunile morale şi adevărurile fundamentale care alcătuiesc esenţa conştiinţei şi raţiunii umane n-au format niciodată singure o religie – Toate religiile au fost întemeiate întotdeauna pe dogme pozitive – Ele nu provin nici din inteligenţa umană, nici din imaginaţie – Dogmele fundamentale ale tuturor religiilor – Dogmele locale – Revelaţia, sursa dogmelor fundamentale – Originea dogmelor locale – Revelaţia păstrată în puritatea sa de poporul evreu – Creştinismul nu a fost niciodată o revoluţie religioasă – El nu este contrar nici revelaţiei anterioare, nici adevărurilor naturale – Creştinismul a reprezentat dezvoltarea şi desăvârşirea lor – Starea poporului evreu şi a lumii păgâne în epoca venirii lui Iisus Hristos

 

Nu a existat nicicând decât o religie în lume; sorgintea acestei religii este Dumnezeu. Toate sistemele religioase se leagă prin originea şi învăţăturile lor fundamentale de această religie unică şi revelată. Cu siguranţă, omul are în el însuşi noţiuni pozitive despre Dumnezeu şi despre deosebirea dintre bine şi rău. Aceste noţiuni sunt elementele firii sale morale şi esenţial religioase; dar ele nu au alcătuit la nici un popor, într-un mod absolut, ceea ce se numeşte religie.

Pe cât de mult ne întoarcem în istoria omenirii, pe atât găsim diverse popoare posedând un ansamblu de dogme religioase, distincte de noţiunile naturale, şi având ca scop cinstirea uneia sau mai multor fiinţe superioare naturii. Care este originea acestor dogme ?

Dumnezeu nu l-a aruncat pe om în lume, abandonându-l facultăţilor lui naturale şi instinctelor lui. Oricât de puţin am studia aceste instincte ale omului, înţelegem că nu i-au fost date ca animalelor, doar pentru conservare. Cât despre facultăţile sale intelectuale, ele se mărginesc la probleme individuale sau sociale din rânduiala morală şi la probleme materiale din rânduiala exterioară. Religia fiind de ordin superior, Dumnezeu a trebuit să i-o dea omului creându-i noţiunile pozitive pe care acesta nu ar fi putut să le găsească în el însuşi.

Îndepărtându-se de istoria omenirii, filozofii au căutat să stabilească că toate ideile religioase sunt generate de inteligenţa umană care a sistematizat anumite noţiuni pe care le-a luat fie din natură, fie din tradiţiile locale. Ei nu şi-au dat seama că plasându-se în sfera abstracţiunilor, nu puteau da o soluţie rezonabilă unui fapt care prin natura sa este istoric şi nu poate fi explicat prin teorii mai mult sau mai puţin ingenioase. Ei nu ar fi intrat deloc pe această cale anti-filozofică, dacă ar fi examinat cu seriozitate învăţăturile care au alcătuit întotdeauna şi pretutindeni temelia religiei şi dacă ar fi făcut distincţie între dogmele fundamentale şi cele pur locale.

Acestea din urmă variază în funcţie de mediu, tradiţii specifice şi multe alte circumstanţe. În ceea ce le priveşte, acceptăm toate soluţiile rezonabile ce ni s-ar propune. Recunoaştem fără greutate că imaginaţia, impresionată de spectacolul minunat al fenomenelor naturii sau pătrunsă de marile tradiţii naţionale, a introdus dogmele secundare în fondul primar al religiei. Dar trebuie să recunoaştem că aceste dogme secundare variază la fel de mult ca tradiţiile şi fenomenele naturale, cu alte cuvinte la popoare şi latitudini diferite, pe când ceea ce formează temelia religiei este pretutindeni aceeaşi.

Frapaţi de această identitate şi uitând că formele religioase secundare au absorbit adesea fondul, filozofii au clădit pe sistemul lor incomplet o teorie religioasă care a dus la această consecinţă practică: toate religiile sunt la fel de bune şi adevărate. Această consecinţă este tot atât de eronată ca cea a filozofilor şcolii opuse, care se rezumă astfel: toate religiile, născute din imaginaţia omului, au aceeaşi valoare cu imaginaţia din care îşi trag obârşia.

În fond, cele două filozofii contrare conduc către acelaşi lucru: indiferenţa religioasă. Completându-le pe una cu cealaltă, ajungem la o cu totul altă soluţie, singura adevărată: dacă ţinem seama de dogmele universale identice, nu le putem găsi raţiunea de a fi în circumstanţele locale; dacă ţinem seama de dogmele locale, nu putem pune semnul egal între religii şi să le considerăm ca fiind una şi aceeaşi religie.

Consecinţa necesară a acestor două fapte este că a existat, în leagănul omenirii, o religie unică, care, după răspândirea popoarelor lumii, s-a modificat în funcţie de circumstanţele fie istorice, fie naturale. Cum se explică aceste fonduri de dogme universale identice, care alcătuiesc baza tuturor religiilor ? Pentru a explica, trebuie să luăm în considerare natura lor. Numai cu această condiţie vom putea stabili sau că ele îşi au originea în spiritul uman, sau că ele au altă obârşie.

Prin urmare, care sunt dogmele fundamentale întâlnite în toate religiile ?

 

* * *

 

Toate religiile, fără excepţie, se sprijină pe dogma unei revelaţii dumnezeieşti. În istoria popoarelor, găsim mereu şi pretutindeni acest fapt primordial: Dumnezeu se revelează omenirii şi o iniţiază în anumite dogme. Se poate spune că raporturile dintre Dumnezeu şi omenire reprezintă punctul de plecare al istoriei tuturor popoarelor. Acest fapt se bazează pe ideea unui Dumnezeu personal, o Fiinţă distinctă de natură. Acest Dumnezeu personal este considerat, în acelaşi timp, ca unu şi multiplu; El Se revelează întrupându-Se, cu alte cuvinte, înveşmântându-Se în natura umană.

Această noţiune de Dumnezeu există în China ca şi în Egipt, în India ca şi în regiunile polare. Că acest Dumnezeu unu şi multiplu se numeşte Brahma, Shiva şi Vishnu şi formează Trimurti a hinduşilor; că se numeşte Fo sau Buddha, manifestându-se sub două sau trei forme; că este Dumnezeul perşilor, al cărui fiu, Cuvântul, dă naştere, el însuşi, celor două principii, ale binelui şi răului: Ormuzd şi Ahriman; că este Tay-ki al chinezilor, principiul primordial ce conţine în el însuşi trei lucruri care nu sunt decât una; că este principiul prim care îl zămisleşte pe Kneph sau Cuvântul, principiul lui Phta sau lumina, care generează o trinitate alcătuită din Isis, Osiris şi Aroueris, cum credeau vechii egipteni; că este Cronos al grecilor sau Necunoscutul care îl naşte pe Saturn, care dă naştere el însuşi unei treimi ce guvernează lumile: Jupiter, Neptun şi Pluton; că este Teutates, principiul altor divinităţi, ca la seminţiile galice; sau ca la scandinavi, părintele unei treimi alcătuite din Odin, Vile şi Ve; sau Odin însuşi care naşte cu fiica sa, Frega, pe Thor şi formează cu aceste două fiinţe o treime în faţa căreia natura se înclină cu respect; că este Pachacamac al peruvienilor, principiu suprem a două fiinţe reprezentate de soare şi lună; că este Vitzliputzli al mexicanilor, care naşte alţi zei; sau cum spuneau canadienii, Kitchi-Manitou, Zeul-Tată, care formează o treime cu Zeul-Mamă şi Zeul-Fiu; la baza tuturor acestor teogonii, şi deasupra oricărei forme locale, se conturează marea idee de Dumnezeu, unu, triplu, creator şi revelator.

Inferioare acestui Dumnezeu, unu şi multiplu în esenţa sa, în toate religiile se întâlnesc mai multe categorii de fiinţe intermediare între Dumnezeu şi natură, duhuri bune sau rele, care îşi exercită influenţa asupra omului şi asupra întregii naturi. Influenţa duhurilor răufăcătoare a fost predominantă şi lumea a decăzut din starea în care a creat-o Dumnezeu. Această dogmă a decăderii este una dintre cele întâlnite în toate religiile antice şi, alături de ea, se află cea a răscumpărării printr-o persoană dumnezeiască.

În brahmanism, Shiva, a doua persoană din Trimurti, este cel care absoarbe toată otrava răspândită în lume de şarpele Sheien şi o salvează. În budism, Fo este Dumnezeul salvator. În religia perşilor, Ormuzd, principiul binelui, mântuieşte lumea pierdută de Ahriman, principiul răului; Confucius învaţă de asemenea despre căderea omenirii. Decăderea şi mântuirea printr-un Dumnezeu întrupat se regăsesc în religia antică a Egiptului. Şi grecii admiteau o vârstă de fier, care urma în lume după vârstele de argint şi de aur, şi căderea umanităţii, din pricina lui Prometeu care a răpit din cer ştiinţa.

În toate religiile, cultul avea drept centru jertfa sângeroasă, care era considerată singurul mijloc de a potoli mânia dumnezeiască şi de a-l reînnoi pe om. Dogma căderii şi a reînnoirii prin jertfă este atât de universal transmisă de toate teologiile antice, încât filozofii au indicat-o ca fiind ideea fundamentală care a dat naştere tuturor religiilor. Este a înţelege o parte drept cauză şi principiu a întregului.

Am putea face un studiu mai profund al religiilor antice şi să indicăm alte dogme care le sunt comune. Ne vom permite să facem trimitere la lucrările speciale care au fost publicate pe această temă. Ceea ce am spus este suficient pentru teza pe care vrem să o stabilim.

 

* * *

 

Dogmele despre un Dumnezeu unu şi triplu, creator, revelator şi răscumpărător; despre fiinţe inferioare lui Dumnezeu şi superioare omenirii, care îşi exercită influenţa asupra întregii naturi; despre o lume creată fericită, decăzută şi răscumpărată de un Dumnezeu întrupat prin intermediul jertfei; astfel de învăţături pot fi ele un produs atât de firesc al spiritului omenesc, încât ar trebui să le întâlnim la popoarele cele mai diverse, din timpurile cele mai îndepărtate ?

Astfel de învăţături nu sunt noţiuni fireşti ale spiritului omenesc. Omul nu a putut să le extragă, nici din fenomenele naturii, nici din tradiţiile naţionale. Nu există nici o legătură între aceste tradiţii, fenomenele naturii, ideile primordiale care alcătuiesc fondul spiritului omenesc şi dogmele pe care le-am prezentat. Deci, trebuie să admitem că omenirea le-a aflat din afara ei înseşi şi dintr-o sursă comună.

Care este această sursă ? Revelaţia lui Dumnezeu.

Există un popor care posedă o istorie mai sigură ca a tuturor celorlalte popoare, o istorie neîntreruptă, cu ajutorul căreia el se întoarce până la originea lumii, şi care a păstrat revelaţia, prototipul tuturor religiilor. Este poporul evreu. Cărţile sale sfinte, dincolo de credinţa că ele sunt insuflate, sunt fără îndoială monumentul cel mai demn de crezare care există pentru istoria primară a lumii, şi singurul în care se găseşte explicaţia marelui fapt al identităţii credinţelor din afara firii aflate în sânul omenirii.

Potrivit cărţilor sfinte ale poporului evreu, Dumnezeu este unu şi triplu în esenţa Sa; El a creat lumea prin Cuvântul Său, iar Duhul Său acoperă întreaga lume cu suflarea Sa. El a creat fiinţe mijlocitoare între El şi lume. Dintre aceste fiinţe pur spirituale, unele au rămas bune, altele au abuzat de libertatea lor şi au devenit rele. Şi unele şi altele îşi exercită influenţa asupra lumii, o influenţă bună sau rea, după firea lor.

Omul, creat fericit, a suferit influenţa vătămătoare a duhului rău şi a căzut din starea sa primordială. Lumea decăzută a avut nevoie de un Răscumpărător. Dumnezeu i L-a făgăduit. Credinţa în acest Răscumpărător ce va veni era punctul central al întregii religii. Poporul evreu însuşi îi era simbol. Cultul îl prefigura în toate riturile sale, iar proorocii vesteau din timp în timp data venirii Sale, naşterea Sa, caracterul Său, diversele împrejurări ale vieţii Sale şi ale jertfei Sale mântuitoare.

Popoarele diferite, născute dintr-un strămoş comun, odată cu răspândirea lor, au luat cu ele aceste dogme. Ele s-au păstrat mai clar ca în alte părţi[1], în afară de Iudeea, în Asia Centrală, punctul de plecare al popoarelor care s-au răspândit în trei grupuri distincte în diferitele ţinuturi ale lumii. Dar, curând, natura a oferit imaginaţiei fenomene noi, în funcţie de mediu; apoi, fiecare popor a avut tradiţiile sale naţionale; elementele heterogene s-au amestecat cu noţiunile religiei primare şi le-au desfigurat mai mult sau mai puţin.

De aici, formele atât de diverse care se regăsesc în religii, alături de un fond identic întâlnit pretutindeni.

 

* * *

 

Când Iisus Hristos, Dumnezeul-Om răscumpărător, a venit în lume, El nu putea avea drept ţel distrugerea revelaţiei primare care, venind de la Dumnezeu, este adevărul şi trebuie păstrat veşnic. Prin urmare, în învăţătura Lui trebuie să se regăsească în mod necesar dogmele fundamentale ale tuturor religiilor, curăţite însă de toate erorile locale.

În plus, Dumnezeu a sădit în om, ca temelii ale naturii sale morale, conştiinţa – adică noţiunile primordiale ale binelui, şi inteligenţa – adică o minte luminată de adevărurile esenţiale. Aceste noţiuni fundamentale Îl au pe Dumnezeu ca autor; ele au fost expuse de filozofie care, în mijlocul a o mie de erori, a mărturisit şi dezvoltat în chip admirabil ceea ce a zărit în omul moral şi inteligent. Iisus Hristos nu putea distruge această revelaţie firească, şi cu atât mai puţin pe cea pozitivă. De aici, legăturile uimitoare care se întâlnesc între Evanghelie şi religiile antice, pe de o parte, şi între Evanghelie şi filozofiile cele mai înalte, pe de altă parte.

Trebuie să conchidem, din aceste legături, că Evanghelia nu este decât un sistem alcătuit din elemente extrase fie din religiile antice, fie din filozofii ? Filozofii au pretins acest lucru, dar deducţia lor nu este întemeiată. Pentru oricine înţelege misiunea lui Iisus Hristos, aceste legături au cu totul altă obârşie. În plus, dacă I Se neagă lui Iisus Hristos dumnezeirea, El nu rămâne decât un om simplu, fără învăţătură, la fel de puţin cunoscător al religiilor antice, ca şi al filozofiilor. Va rămâne aşadar de explicat cum acest om a putut alcătui un sistem de dogme pe care geniile filozofiei nu l-au putut nicicând atinge.

Obiecţia împotriva Evangheliei, cauzată de legăturile dintre ea şi religiile şi filozofiile antice, nu mai are sens atunci când înţelegem adevăratul loc pe care-l ocupă creştinismul în istoria omenirii. Cum creştinismul nu este decât desăvârşirea firii omeneşti, el nu poate decât să mărturisească şi să înfăţişeze noţiunile dumnezeieşti; cum creştinismul nu este decât desăvârşirea revelaţiei primare, el nu putea decât să mărturisească şi să prezinte dogmele.

Iată ce trebuia Iisus Hristos să nimicească: din om – păcatul şi eroarea; din religiile denaturate – superstiţiile şi dogmele locale; din revelaţia primară – ceea ce aceasta avea pur figurat, din moment ce figura dispărea ea însăşi în faţa realităţii. Iisus Hristos a arătat atât de explicit această însuşire generală a misiunii Sale dumnezeieşti, încât este uimitor că atâţia oameni, ce se cred profunzi, erudiţi şi inteligenţi, nu au ţinut cont de acest lucru. Vom încerca să explicăm cele de mai sus, pe înţelesul tuturor, în această lucrare, care nu este decât expunerea şi istoria lucrării lui Iisus Hristos.

 

* * *

 

Înainte de a începe, este necesar să schiţăm scena lumii, aşa cum era în vremea venirii lui Hristos. Se va reda mai bine situaţia, şi luptele pe care Biserica a trebuit să le ducă încă de la început, şi cauzele care i-au adus biruinţa în lumea greco-romană.

Din orice punct de vedere am privi, apariţia creştinismului a fost un eveniment capital în istoria lumii; dar, aşa cum am arătat, el nu a fost o revoluţie. Nu putem separa creştinismul de trecut, fără pericolul de a nu-l înţelege. Esenţa revoluţiei este de a răsturna ceea ce există pentru a înlocui cu ceva nou. Creştinismul nu a avut acest caracter: el a fost o reînnoire, căci Iisus Hristos nu a avut drept scop decât păstrarea a ceea ce era bun, dezvoltarea şi curăţirea revelaţiei primare de adăugirile vătămătoare de-a lungul vremii. El nu a vrut să opună religiilor antice o religie nouă, ci să amintească lumii revelaţia primară, îmbogăţită cu noile revelaţii care au făcut-o să corespundă tuturor progreselor posibile ale omenirii.

 

* * *

 

Deşi păstrată cu mai multă grijă de poporul evreu decât de alte popoare, în epoca în care S-a născut Hristos, revelaţia primară era deformată, în Iudeea, de o mulţime de superstiţii şi sisteme. Jertfele aveau loc, ca odinioară, în templul din Ierusalim; însă, pretutindeni, se ridicaseră sinagogi în care rugăciunea şi citirea Scripturii erau adesea întrerupte de lupte aprinse şi perseverente. Două secte principale erau prezente: fariseii şi saducheii. Primii se considerau păstrătorii cu stricteţe ai religiei şi apărătorii lui Israil împotriva străinilor. Ei aveau drept principali adversari politici pe irodieni, care, asemenea lui Irod, simpatizau cu străinii şi acceptaseră jugul roman. În Evanghelie, îi vedem pe farisei în opoziţie constantă cu strângătorii de impozite publice sau vameşii. Aşa erau numiţi evreii care se angajaseră să strângă impozitele publice şi le percepeau cu severitate. Ei se înţelegeau în acest scop cu conducătorii romani, care vărsau în vistieria statului o anumită sumă, cu condiţia ca ei să o poată recupera prin strângerea de impozite. Pentru percepere, ei erau înţeleşi cu evreii, care le dădeau o sumă mai mare decât cea pe care o depuneau ei înşişi în vistierie, şi care foloseau apoi toate mijloacele pentru a-şi recupera banii cu beneficii. Deci, vameşii erau personificarea dominaţiei romane în ceea ce avea ea mai tiranic.

Saducheii formau o sectă de sofişti care îşi ascundeau erorile în spatele unei interpretări îngăduitoare a textelor scripturistice. Luptele – al căror martor permanent era poporul adunat în sinagogi – nu puteau decât să dăuneze credinţei generale. Autoritatea marelui consiliu sau sinedriu era nulă în faţa acestor dezbateri. Nici preoţii nu făceau corp comun. Rabinii, cărturarii sau învăţaţii legii, aparţinând unor secte rivale, stăteau alături de preoţi. Marele preot care conducea nu avea autoritate dogmatică şi nu putea pune capăt luptelor ce treceau, din sinagogi, chiar în sânul autorităţii supreme.

Adevărata religie avea de suferit deopotrivă de pe urma formalismului fariseic şi a necredinţei saducheilor; cu toate acestea, mai presus de abateri, subzista nădejdea mesianică, ce era raţiunea întregului cult, însă şi această nădejde era deformată. În loc să-L zărească în Scripturi pe adevăratul Hristos, aşa cum Îl zugrăviseră proorocii, se acaparaseră câteva expresii simbolice care măguleau ambiţia populară şi Mesia devenise, în imaginaţia celor mai mulţi israeliţi, un cuceritor faimos care trebuia să facă din poporul evreu stăpânul lumii.

 

* * *

 

În vremea când a venit Iisus Hristos, era aşteptat acest mare cuceritor. Oracolele sibilice, care erau ecoul stins al tradiţiilor primare ale omenirii, răspândiseră această credinţă chiar în sânul idolatriei. Din ele a extras Virgiliu[2] cântecele sale în cinstea unui copil minunat care trebuia să reînnoiască lumea îmbătrânită. În Orient, mai ales, această opinie preocupa de mult timp spiritele[3], iar Tacitus afirmă că era o credinţă generală printre evrei[4].

În Iudeea, această aşteptare stârnea apariţia de hristoşi mincinoşi, care încercau să-i răscoale pe israeliţi împotriva romanilor, stăpânitorii lor. Dintre aceştia menţionăm pe un anume Iuda Galileanul sau Gaulonitul. El a format partidul zeloţilor, cu alte cuvinte al răzvrătiţilor împotriva dominaţiei cezarilor.

Pătrunşi de idei false despre domnia universală şi veşnică a lui Mesia, israeliţii nu puteau să-l recunoască în persoana lui Iisus Hristos. Orbirea lor fusese proorocită. Cu toate acestea, existau printre evrei inimi drepte, spirite sincere şi luminate care L-au recunoscut pe Mesia cel făgăduit şi au părăsit Vechiul Legământ – ce nu-şi mai avea raţiunea de a fi – pentru a intra în Noul Legământ sau Împărăţia lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul a contribuit puternic la pregătirea sufletelor drepte pentru venirea Trimisului lui Dumnezeu.

Putem crede că mai ales printre esenieni îşi va găsi Hristos cel mai mare număr de ucenici. În realitate, dacă existau diferenţe notabile între învăţătura esenienilor şi cea a lui Iisus Hristos, tot aşa existau legături care puteau să-i îndemne pe mulţi dintre ei să se alăture lui Hristos. Aceşti oameni virtuoşi, ostili oricărei dispute filozofice şi fără ambiţii, se mulţumeau să practice virtutea; cei mai mulţi dintre ei vieţuiau în pustie, ca Ioan Botezătorul şi Iisus Hristos, şi aşteptau, în rugăciune şi pocăinţă, împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor lor[5].

Prin urmare, existau printre israeliţi elemente bune pentru creştinism; însă elementele potrivnice erau mai puternice şi mai numeroase.

 

* * *

 

În restul lumii, revelaţia primară era atât de întunecată, încât cu greu se puteau zări câteva licăriri sub stratul dens de erori, rituri bizare sau imorale, pe care timpul le aşezase unele peste altele.

Dogmele treimii unite dumnezeieşti şi întrupării erau alterate până la o multiplicare indefinită de Dumnezei şi întrupări succesive al căror scop era consfinţirea de noi erori; fiinţele spirituale deveniseră semizei, duhuri de tot felul; reînnoirea omenirii prin jertfă era desfigurată până într-atât încât se credea că a te curăţi şi a-I fi plăcut lui Dumnezeu nu se puteau înfăptui decât prin sacrificii sângeroase, în care omul însuşi era adesea jertfit. Preoţii diverselor religii recurgeau la cele mai infame şi crude practici pentru a-i impresiona pe oameni şi a-i lăsa uimiţi, pentru a hrăni fanatismul şi a întreţine superstiţia. Un fetişism abrutizant, rituri în care imoralitatea şi cruzimea se amestecau cu prostia formau caracterul tuturor idolatriilor; ele nu erau oferite poporului decât sub acest aspect.

Pentru oamenii mai civilizaţi, religia dispărea în spatele unui simbolism adesea pueril, mai adesea sceptic, pe care aveau grijă să-l ascundă, pentru a nu părea ostili cultului popular.

Când Roma a supus cea mai mare parte din lumea cunoscută la acea vreme, ea s-a arătat respectuoasă faţă de toate religiile şi a adunat toţi zeii în panteonul său. Acest amestec incoerent dădea o lovitură de moarte idolatriei, cel puţin în rândul celor învăţaţi. Filozofii râdeau de aceste divinităţi ostile care, reunite sub acelaşi acoperiş, îşi mărturiseau astfel neputinţa. Poporul însuşi s-a molipsit cu repeziciune de dispreţul faţă de zei; dar necredinţa nu a distrus superstiţia. Când credinţa părăseşte sufletul omenesc, îi ia locul, de obicei, cea mai absurdă credulitate. De aceea, magia şi farmecele aveau la Roma mai mulţi adepţi ca oricând; lumea se abandona acestora cu atâta pasiune, încât Porfir însuşi, filozof duşman al creştinismului, susţinea că dumnezeirea părăsise lumea şi natura întreagă se află sub stăpânirea diavolilor[6].

Din acest punct de vedere, filozoful anti-creştin era de acord cu Hristos care venise pentru a nimici influenţa lui satan şi a o înlocui cu domnia lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Evanghelia a avut mai puţin de luptat împotriva religiilor, decât împotriva stării sociale pe care au generat-o. Morala cedase sub influenţa cultelor sălbatice şi senzuale, până într-atât încât actele imorale erau considerate rituri religioase. Fără îndoială, nici măcar în miezul acestei nopţi adânci, conştiinţa umană nu a fost cu totul adormită şi a adus mărturie împotriva perversiunii generale şi erorilor care ofensau raţiunea. Dar manifestările de cinste individuală şi ideile înalte ale unei filozofii morale şi religioase aveau puţin ecou în masa abrutizată a poporului.

Artele, literatura, luxul n-au fost nicicând mai elevate în societatea greco-romană ca la începutul erei creştine; însă, în acelaşi timp, spiritul public nu a fost nicicând mai decăzut. Bogatul îl asuprea pe sclav şi avea asupra lui – ca asupra animalului – drept de viaţă şi de moarte. Nedrept şi crud faţă de sărac, el se umilea în faţa împăratului pe care-l proclama zeu. Omenirea era înjosită în persoana sclavului, căruia nu i se recunoştea nici unul din drepturile fireşti; omenirea era divinizată în persoana unui om care nu avea prea adesea decât trăsăturile unei brute.

Dezonoarea vieţii de familie era la apogeu. Femeia nu mai era pentru bărbatul ei decât sclava pasageră a pasiunilor josnice şi vanităţii sale. Copilul care deranja era aruncat în stradă ca un gunoi; toată viaţa socială se rezuma la sânge şi desfrâu. Infamia circula prin toate venele societăţii. Lăsăm lui Juvenal[7] grija de a zugrăvi acest tablou al corupţiei; o pană creştină refuză.

Acestei lumi, stăpânite de satan, a venit Iisus Hristos să-i vestească Împărăţia lui Dumnezeu; acestei lumi sălbatice şi sângeroase El venea să-i vestească blândeţea şi dragostea de pace; acestei lumi împărţite în două caste duşmane – liberi şi sclavi – El vine să-i vorbească despre dragostea pentru sclavi şi frăţia universală; acestei lumi cufundate în desfătările bogăţiilor şi luxului, El vine să-i vorbească despre altruism şi pocăinţă; acestei lumi pierdute în vicii şi imoralitate, El îi vesteşte credincioşia între soţi şi alipirea duhovnicească dintre bărbatul feciorelnic şi femeia virtuoasă; acestei lumi pătrunse de un formalism superstiţios, El vine să-i vestească cultul adevărat şi spiritual; acestei lumi care se închina, fără credinţă, înaintea tuturor idolilor, i L-a vestit pe Dumnezeul unic, Dumnezeul desăvârşit, prototipul desăvârşirii fără de sfârşit către care omul trebuie să tindă.

Nu pe acest Dumnezeu îl căuta lumea idolatră în mijlocul tuturor acelor divinităţi pe care Roma le-a legat de carul său triumfal, alături de popoarele care le adorau; cu toate acestea, ea s-a închinat înaintea acestui Dumnezeu.

 

* * *

 

Oamenii care cred că sunt înzestraţi cu o inteligenţă pătrunzătoare şi spirit filozofic pretind că explică acest mare fapt istoric cu ajutorul micilor observaţii, combinaţiilor care nu sunt întotdeauna ingenioase. Noi îl acceptăm aşa cum ni-l prezintă istoria veridică, cu alte cuvinte, ca rezultatul lucrării dumnezeieşti minunate.

Această minune va dura până la sfârşitul veacurilor.

Creştinismul are menirea de a-şi răspândi razele dumnezeieşti asupra tuturor popoarelor; însă, pretutindeni, el va trebui să lupte împotriva lui satan care, deşi nu mai stăpâneşte ca altădată, îşi exercită tot timpul influenţa, şi împotriva instinctelor rele ale omului căzut, care se va lupta întotdeauna împotriva adevărului şi binelui.

Această luptă este o taină de nepătruns, dar şi un fapt evident. A o nega înseamnă să ne condamnăm la a nu pricepe nimic din istoria lumii, înseamnă să negăm greşeala şi răul, adevărul, virtutea, dreptul; înseamnă să reducem omul la rolul de brută şi să nu vedem, în toate aceste antagonisme care alcătuiesc istoria omenirii, decât accidente la fel de legitime, rezultatul instinctelor de neînfrânt; înseamnă să proclamăm că unicul drept, atât din punct de vedere individual, cât şi social, este dreptul celui mai tare.

Acest materialism practic care scuză toate imoralităţile şi violenţele este ultimul grad de înjosire în care poate cădea spiritul uman; dar, cu cât el este mai degradant, cu atât este mai atrăgător pentru omul cu instincte rele, potrivnice virtuţii. El ar vrea ca binele să nu existe.

Alţii iubesc binele cu o dragoste platonică, însă nu-l practică defel. Jugul lui este prea apăsător pentru sufletele lor lipsite de vigoare; de aceea, ei luptă împotriva creştinismului, care cheamă pe tot omul nu către o desăvârşire teoretică, către un progres vag şi nedefinit, ci către lucrarea neîncetată a virtuţii.

Sunt alţii care se adoră pentru gândirea lor. Simple ecouri ale orgolioşilor din toate timpurile, ei îşi imaginează că geniul lor se revarsă fără încetare într-o filozofie nouă şi transcendentă, în faţa căreia muritorii de rând trebuie să se încline. Adevărul creştin, afirmat o dată pentru toate generaţiile şi pentru toţi indivizii, le apare ca un obstacol în calea expansiunii libere a inteligenţei lor.

 

* * *

 

Pe lângă aceste lupte, care se nasc în inima şi sufletul omului, apar luptele sociale care îşi au originea în sistemele politice generate de circumstanţe în care răul precumpăneşte asupra binelui; în care sunt întruchipate patimile firii omeneşti şi pe care vremurile, într-un fel, le-au consfinţit.

Creştinismul se află în mod firesc în conflict cu aceste stări sociale şi cu patimile sufletului sau inimii omului. De aceea, istoria sa este în mare parte istoria luptelor pe care le-a susţinut, a bătăliilor pe care le-a purtat. Pentru a le înţelege, trebuie să ştim un lucru: creştinismul este clădit pe respectul faţă de libertatea omului. Hristos a sădit în firea omenească principiul reînnoirii ei, redându-i omului, cu ajutorul jertfei Sale mântuitoare, puterea de a-şi exercita libertatea pe care Dumnezeu i-a dat-o când l-a creat, ca semn al demnităţii sale.

După cădere, această libertate, rănită de moarte, nu putea fi folosită decât pentru a face răul. Aşa se explică starea jalnică a lumii înainte de venirea lui Hristos. Dar, chiar dacă omul deţine mijlocul de a-şi recăpăta libertatea şi de a ieşi de sub influenţa lui satan, el a păstrat în el principiul răului; reînnoirea nu înseamnă nimicirea firii căzute, ci preschimbarea ei prin calea creştină a liberului arbitru. Dacă omul, în loc să urmeze înrâuririle dumnezeieşti, se supune celor rele şi se încovoaie sub jugul lui satan, el luptă împotriva binelui, a cărui expresie cea mai curată este creştinismul.

Deci, orice luptă împotriva creştinismului este lupta erorii împotriva adevărului, a răului împotriva binelui.

Aceste principii potrivnice trebuie să coexiste mereu pe pământ. Lupta va dura cât va fi lumea, iar istoria viitoare a creştinismului va fi, ca şi cea trecută, o istorie a bătăliilor sale.



[1] În timpul captivităţii sale pe ţărmurile Eufratului, poporul evreu a contribuit de asemenea la păstrarea noţiunilor revelaţiei primare în aceste ţări.

[2] Virgiliu, Eclogae 4. N.tr.: Virgiliu, sau Publius Vergilius Maro (70-19 î.Hr.), poet roman, a scris 3 lucrări majore: Eclogae vel bucolica, 10 poeme pastorale care îmbină teme tradiţionale ale poeziei rustice greceşti cu teme politice şi literare contemporane, Georgica şi Aeneis.

[3] Suetonius, In Vespas., c. XIV. N.tr.: Suetonius, sau Gaius Suetonius Tranquillus (cca 69-150 d.Hr.), biograf şi scriitor roman, a scris multe lucrări, dar numai De vita Caesarum libri VIII s-a păstrat în întregime până în zilele noastre; De Grammaticis et rhetoribus nu s-a păstrat decât în parte, iar celelalte opere, cunoscute numai după titluri, s-au păstrat în formă de fragmente.

[4] Tacitus, Hist., IV, 13. N.tr.: Tacitus, sau Publius, sau Gaius, Cornelius Tacitus (cca 56-120 d.Hr.), unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai istoriografiei romane, a scris multe lucrări, cele mai importante fiind Annales (în 16 cărţi, acoperă anii 14-68) şi Historiae (în 14 cărţi, acoperă anii 69-96).

[5] N.tr.: Acestea sunt informaţiile pe care le-a avut Guettee despre esenieni, la jumătatea secolului al XIX-lea. Astăzi, există însă nenumărate discuţii pe marginea învăţăturii esenienilor şi a asemănărilor şi deosebirilor dintre aceasta şi învăţătura creştină, care ne-ar conduce mai degrabă către concluzia că, într-adevăr, esenienii puteau fi socotiţi nişte oameni virtuoşi printre cei contemporani lor, dar nu se ştie în ce măsură ar fi primit învăţătura lui Hristos.

[6] A se vedea un capitol curios despre acest filozof în Pregătirea evanghelică a lui Eusebiu de Cezareea, cartea IV, cap. 22. N.tr.: Porfir (cca 232-303), filozof neoplatonist, a fost ucenicul lui Plotin (cca 205-270) ale cărui lucrări le-a editat după moartea acestuia. El a scris şi sistematizat învăţătura lui Plotin şi s-a manifestat ca apărător al religiei păgâne împotriva creştinismului.

[7] N.tr.: Juvenal, sau Decimus Junius Juvenalis (cca 60-140), scriitor satiric roman, ale cărui satire, în număr de 16, constituie un atac nemilos la adresa depravării şi nebuniei societăţii romane, îndeosebi din timpul domniei împăratului Domiţian.