ISTORIA BISERICII

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

 

alcătuită
după documente originale şi autentice

 

de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

   

Cartea I
Introducere

   

1

 

Biserica – Istoria sa – Surse istorice – Cărţi sfinte – Autenticitatea lor – Valoarea lor istorică – Trei sisteme faţă în faţă cu valoarea lor istorică – Respingerea primului sistem – Ordinea cronologică a faptelor evanghelice – Respingerea celui de al doilea şi celui de al treilea sistem – Minunea – Posibilitatea sa – Constatarea sa – Minunea în documentele bisericeşti – Regulile criticii cu privire la aceste documente – Metoda istorică – Filozofia istoriei

 

Biserica este comunitatea adevăraţilor ucenici ai lui Iisus Hristos.

Această comunitate are drept temelie o învăţătură autentică şi o organizare, pe care le-a primit de la Întemeietorul ei dumnezeiesc.

Ea a urmat Vechiului Legământ pe care Dumnezeu îl făcuse cu poporul lui Israil. Ea este Noul Legământ sau Noul Testament, cu alte cuvinte noua mărturie despre adevăr, dată de Însuşi Dumnezeu spre binele şi sporirea duhovnicească a omenirii.

Vechiul Legământ nu a fost făcut decât cu poporul lui Israil, pentru că scopul său era acela de a păstra făgăduinţa că Mesia se va naşte din acest popor. Prin urmare, el nu are decât un caracter local şi vremelnic.

Noul Testament a fost dat pentru toate neamurile; de aceea, trăsătura sa esenţială este universalitatea sau catolicitatea[1], nu în sensul că, într-o anumită epocă, Biserica va ocupa mai mult spaţiu sau că membrii ei vor fi mai numeroşi, ci în sensul că toate neamurile, fără deosebire, sunt chemate şi că ea va dăinui până la sfârşitul veacurilor.

De asemenea, comunitatea creştină este numită universală sau sobornicească încă de pe când nu avea decât un număr foarte mic de credincioşi.

Biserica poate fi considerată în universalitatea sa ca formând un tot omogen în toate epocile, începând de la întemeierea sa; şi în tot locul, adică în adunările locale, care sunt precum mădularele diferite ale unuia şi aceluiaşi trup.

Se dă numele de Biserici acestor adunări al căror ansamblu îl constituie comunitatea creştină.

Printre aceste Biserici locale, există unele care merită acest titlu într-un mod absolut, căci ele au păstrat, în întregime, dogma şi organizarea dumnezeieşti. Altele nu merită acest titlu decât într-un mod relativ, fiindcă au părăsit o parte mai mult sau mai puţin considerabilă din această dogmă, sau au renunţat la instituţii care ţin de organizarea esenţială a comunităţii creştine, sau au amestecat cu elementul dumnezeiesc, care însufleţea această comunitate, elemente omeneşti[2].

 

* * *

 

Istoria Bisericii are drept obiect Biserica în universalitatea ei, cu alte cuvinte aşa cum a apărut în epoca întemeierii sale şi cum s-a perpetuat de-a lungul secolelor. Ea urmează Biserica în toate epocile şi la naţiuni diferite, constatând existenţa ei identică, neschimbătoare. Ea notează, în trecere, modificările pe care dogma le-a suferit la un anumit popor, într-un anumit moment al existenţei sale; ea indică, prin fapte, unde se află dogma şi organizarea originare, care sunt Bisericile locale ce formează mădularele trupului Bisericii adevărate, care sunt cele care au schimbat planul dumnezeiesc şi nu au dreptul, decât într-un mod relativ, la numele de Biserici creştine.

Prin urmare, istoria Bisericii nu este doar relatarea faptelor care aparţin existenţei exterioare a comunităţii creştine, ci şi a faptelor dogmatice care vădesc viaţa sa lăuntrică.

De aici rezultă că există două surse distincte din care această istorie trebuie să preia informaţii: sursele exclusiv istorice şi sursele dogmatice.

Sub acest dublu raport, documentele sunt numeroase.

 

* * *

 

În primul rând se află scrierile inspirate dumnezeieşte ce formează cartea numită Noul Testament: cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele câtorva apostoli, Revelaţiile sau Apocalipsa Apostolului Ioan.

Aceste documente ne apar la originea Bisericii, ca un element al vieţii sale, provenind de la scriitorii de Dumnezeu inspiraţi al căror nume îl poartă.

Nici un monument istoric nu reuneşte atâtea dovezi de autenticitate, fiindcă nici unul nu are pentru sine mărturia neschimbătoare a unei comunităţi universale, de la începuturi până în zilele noastre, a unei comunităţi care a trăit, de la naşterea sa, viaţa pe care a primit-o. Noul Testament posedă toate dovezile care militează în favoarea autenticităţii altor monumente istorice; el poate fi citat pentru el însuşi, căci nici un alt document nu poate revendica autoritatea lui. Este singura carte[3] care a constituit raţiunea de a fi a unei societăţi compuse din naţiuni diferite şi care are pentru sine mărturia neîntreruptă a acestei societăţi ce formează, în diversitatea sa, o fiinţă morală vie de 18 secole ce adevereşte astăzi ceea ce adeverea şi acum mai bine de 1800 de ani.

Cărţile sfinte ale religiilor false au o origine obscură; ele au rămas întotdeauna un mister pentru toţi cei ce nu făceau parte din castele sacerdotale. Autenticitatea şi integritatea lor nu poate fi constatată clar.

Cărţile sfinte ale creştinilor au o origine cunoscută de toţi. Acceptate de la început, de o mulţime de popoare cu obiceiuri diferite, ele au fost în mod constant citite, comentate, tâlcuite la lumina zilei; munca intelectuală al căror obiect au fost pretutindeni nu le-a alterat în nici un fel integritatea. Traduse în toate limbile, le găsim pretutindeni şi întotdeauna aceleaşi; cu greu se pot găsi câteva versiuni puţin importante, în pofida ignoranţei sau neatenţiei copiştilor.

Încercările erudiţiei şi filozofiei anti-creştine împotriva autenticităţii Noului Testament nu merită să fie luate în serios. Nici una din obiecţiile lor nu stă în picioare în faţa documentelor celor mai sigure ale istoriei.

Cât despre sistemele îndreptate împotriva valorii sale istorice, acestea pot fi clasificate în trei categorii:

1. Cele care au drept bază dezordinea cronologică pe care au întâlnit-o în cărţile Noului Testament,

2. Cele fundamentate pe anumite contradicţii de detaliu,

3. Cele care găsesc în caracterul supranatural al faptelor un motiv pentru a le considera mituri sau simboluri[4].

 

* * *

 

Prima categorie dispare în faţa adevăratei cronologii pe care am stabilit-o printr-un mijloc atât de simplu, încât ne mirăm că nu l-am întâlnit încă în nici una din numeroasele lucrări pe care le-am citit pe această temă, cel puţin nu în mod complet. Acest mijloc, care ne-a fost inspirat prin lectura repetată şi asiduă a Sfintelor Evanghelii, se bazează pe date atât de certe şi evidente, încât îl considerăm la adăpost de critici, oricât ar fi ele de serioase.

Iată datele:

1. Primii doi Evanghelişti, Matei şi Marcu, nu au avut deloc intenţia de a aranja datele în ordine cronologică.

În ce-l priveşte pe Sfântul Marcu, avem mărturia unui ucenic al lui Iisus Hristos, preotul Ioan, care, după Papias, se exprima astfel:

,,Marcu, devenind interpretul lui Petru, a scris exact ceea ce a reţinut, dar fără să istorisească, într-o ordine coordonată, ceea ce a făcut şi a spus Hristos; pentru că el însuşi nici nu l-a însoţit, nici măcar nu l-a văzut pe Învăţător; el l-a urmat mai târziu pe Petru, care îşi adaptase predicile după nevoile care apăreau, fără a avea drept scop reproducerea istorică a cuvintelor lui Iisus. Aşadar, Marcu nu a greşit, scriind lucrurile aşa cum şi le amintea, fiindcă el avea ca unic ţel faptul de a nu omite nimic din ceea ce auzise şi de a nu introduce nimic care să fie contrar adevărului”[5].

Este suficient să comparăm relatările lui Matei cu cele ale lui Marcu pentru a vedea că între cei doi istorici sfinţi există o analogie foarte mare, ceea ce a făcut să se spună că Marcu nu a făcut decât să-l rezume pe Matei. Înşiruirea evenimentelor este aproape aceeaşi. În plus, Sfântul Matei nu indică niciodată epoca precisă a faptelor sau cuvintelor la care se referă. Când începe o relatare, el utilizează – precum Sfântul Marcu – expresiile generale: îndată, atunci, şi, în vremea aceea, în zilele acelea etc. Un scriitor care îşi începe istorisirile în acest fel nu are intenţia în mod evident să-şi impună o ordine strict cronologică. În sfârşit, Sfântul Matei, asemenea Sfântului Marcu, nu a dat nici o indicaţie care ar putea ajuta la clasificarea cronologică a faptelor, astfel încât am putea crede că tot ceea ce ei au relatat se raportează la acelaşi an. Aceste consideraţii sunt suficiente pentru a stabili că nici unul dintre ei nu a avut intenţia de a aranja în ordine cronologică relatările sale.

2. Sfântul Luca a vrut să scrie istoria în ordine cronologică; el declară acest lucru de la începutul scrierii sale:

,,De vreme ce mulţi s-au apucat a alcătui povestire pentru lucrurile cele ce au fost adeverite întru noi, precum au dat nouă cei ce dintru început au fost singuri văzători şi slujitori cuvântului. Părutu-mi-s-a şi mie, urmând toate dintâiu cu deamănuntul, pre rând a scrie ţie, puternice Teofile. Ca să cunoşti întărirea cuvintelor de care te-ai învăţat” (Luca I, 1-4).

Prin urmare, Sfântul Luca a vrut să scrie pre rând. Astfel că el dă – atât cât i-a fost cu putinţă să le cunoască – marile linii cronologice. În opera sa se disting grupuri perfect delimitate şi el nu foloseşte decât pentru anumite detalii ale acestor grupuri expresiile generale asemănătoare celor utilizate de primii doi evanghelişti.

3. S-a spus adesea că Sfântul Ioan, care a scris ultimul, a vrut să-i completeze pe ceilalţi evanghelişti; dar nu s-a remarcat că el a avut în mod special ca scop să-l completeze pe Sfântul Luca, nu numai în ce priveşte faptele şi cuvintele lui Iisus Hristos, necunoscute acestui evanghelist sau despre care el nu a primit mărturii îndeajuns de autentice pentru a le relata, ci şi în ce priveşte ordinea cronologică.

Acest fapt este de cea mai mare importanţă; credem că nu va fi contestat după urmărirea tabelelor sinoptice de mai jos:

Studiind aceste tabele sinoptice, se poate stabili, fără nici o greutate şi fără combinaţii arbitrare, ordinea strict cronologică a faptelor evanghelice[6].

În ce priveşte câteva fapte sau cuvinte relatate de Sfântul Matei sau de Sfântul Marcu, şi care nu se regăsesc în cele istorisite de Sfinţii Luca şi Ioan, este foarte uşor să le găsim locul adevărat, după informaţiile pe care le aflăm chiar de la aceşti evanghelişti.

Astfel, sistemele pe care critica anti-creştină le-a întemeiat pe pretinsa dezordine cronologică a faptelor evanghelice, nu-şi mai au raţiunea de a fi.

Cele care se bazează pe contradicţiile aparente de detaliu vor fi combătute în succesiunea expunerii noastre.

Acum să spunem doar că criticii anti-creştini s-ar fi scutit de multă osteneală dacă nu ar fi vrut: 1. să identifice fapte diferite pentru a-şi oferi prilejul de a dovedi că ele sunt diferite; 2. să trunchieze textele pentru a le interpreta într-un sens total diferit de cel pe care-l au. Pentru a regăsi acest sens, ne-a fost suficient să traducem cu exactitate. Ne-am apropiat cât de mult posibil de o traducere literală; dar, când textele traduse literal nu au avut un sens uşor de înţeles, am gândit că trebuia preferat duhul, literei. Îl rugăm pe cititor să reţină acest lucru, căruia îi acordăm multă importanţă.

Rămân sistemele celor care pretind că faptele evanghelice nu sunt decât legende, mituri sau simboluri; că nici ştiinţa, nici filozofia nu pot să le accepte în sensul lor literal.

Pe ce se bazează aceste sisteme ?

Iată argumentul lor: aceste relatări au un caracter supranatural, minunat, iar minunea este imposibilă.

Oare savanţii şi filozofii care şi-au legat numele de aceste sisteme au demonstrat imposibilitatea minunii ?

Niciodată.

Această demonstraţie ar fi însă necesară pentru ca ei să aibă dreptul de a pretinde că relatările evanghelice sunt mituri sau legende, datorită caracterului lor minunat. Dacă minunea este posibilă, toate raţionamentele care se bazează pe imposibilitatea sa cad de la sine.

Este minunea posibilă ? În cazul în care ea ar fi posibilă, poate fi constatată ?

 

* * *

 

Minunea, spune raţionalistul, este un fapt contrar legilor naturii. Dacă Dumnezeu există, El nu poate contrazice legile pe care El Însuşi le-a stabilit; dacă El nu există, nici un factor nu poate produce nimic în afara legilor a căror stabilitate şi desfăşurare ordonată sunt cauza a tot ceea ce se manifestă în natură.

Creştinul pleacă de la un alt concept de minune. El nu o socoteşte un fapt contrar legilor firii, ci unul suprafiresc.

Pentru orice teist, legile naturii sunt cele pe care Dumnezeu Însuşi le-a rânduit.

Pentru ateu, răspunsul este imposibil. El nu poate decât să nege aceste legi şi să se rătăcească printre cuvinte golite de sens; îl vom lăsa în afara discuţiei.

Pentru teist, fie el raţionalist sau creştin, Dumnezeu este Creatorul naturii. Noi admitem, fără dificultate, că Dumnezeu nu poate contrazice legile pe care le-a aşezat, căci S-ar contrazice pe El Însuşi; dar aceste legi, sunt ele hotarul puterii Sale ? Nu poate El dori ca unele lucruri să aibă loc în afara acestor legi ? O natură mărginită poate fi sfârşitul unei puteri nemărginite ? Nu se va dovedi nicicând că Dumnezeu nu poate acţiona în afara ordinii naturii; nici că legile impuse de El naturii sunt limita puterii Sale. Nu se poate nici pretinde aceasta, fără a da finitul drept măsură a infinitului, căci cine neagă nemărginitul, Îl neagă pe Însuşi Dumnezeu.

Nu trebuie să confundăm minunea, faptul suprafiresc, cu faptul doar extraordinar sau miraculos. Ultimul poate fi o enigmă pentru om, fără a prezenta caracterul faptului suprafiresc. El poate avea drept cauză aplicarea unei legi naturale necunoscute în mod obişnuit oamenilor, sau acţiunea unei fiinţe înzestrate cu o fire superioară celei a omului şi capabile să acţioneze, nu în afara legilor naturii, ci într-un mod care covârşeşte facultăţile umane.

Cine ar putea dovedi vreodată că Dumnezeu nu a creat fiinţe spirituale superioare omului ? Sau că aceste fiinţe nu pot acţiona asupra naturii ? Omenirea a crezut întotdeauna în existenţa unor asemenea fiinţe; iar Iisus Hristos a confirmat adevărul acestei credinţe.

Dar cum se deosebeşte faptul suprafiresc de cel extraordinar ? Prin modul în care se prezintă el însuşi observaţiei. Faptul extraordinar sau miraculos aduce întotdeauna ceva de neînţeles, în timp ce faptul suprafiresc este uşor de cuprins şi de înţeles.

Când o sibilă, ce se agită pe trepiedul ei, vesteşte un fapt care se petrece departe de sanctuarul ei, perspicacitatea sa va apărea uimitoare; se va crede că ea n-a putut cunoaşte acest fapt într-un mod obişnuit; că un factor superior a fost intermediarul ei, că ea a putut recurge la mijloace necunoscute profanilor. Faptul va apărea ca miraculos, dar nu ca suprafiresc.

Când vrăjitorii lui Faraon fac lucruri uimitoare poţi fi uluit, dar va rămâne întotdeauna această îndoială: oare faptele lor nu ar putea fi rezultatul unei acţiuni superioare celei omeneşti, sau al unei aplicări misterioase a anumitor legi ale naturii, necunoscute de majoritatea oamenilor din acele vremuri ?

Dimpotrivă, când Iisus Hristos, în prezenţa a numeroşi martori, şi cu un singur cuvânt, îl face pe Lazăr să iasă viu din mormânt, pe el, a cărui moarte perfect cunoscută şi constatată dura de câteva zile, fiecare înţelege că acolo a avut loc un fapt suprafiresc, o minune.

Cu cât minunea este mai surprinzătoare, cu atât este mai uşor de constatat ca atare; ea se eliberează singură de toţi norii de care este învăluit întotdeauna faptul miraculos; cât despre constatarea sa, evidenţa sa intrinsecă este cea care o introduce în domeniul faptelor de care şi omul cel mai puţin perspicace nu se poate îndoi.

Când dl. Renan cere o comisie de savanţi pentru a constata caracterul minunat al unui fapt, el îl face să râdă şi pe omul cel mai serios, fiindcă este suficient ca faptul să aibă nevoie de o constatare ştiinţifică ca trăsătura sa minunată să fie negată apriori. Minunea nu poate exista decât cu condiţia de a purta în ea însăşi dovada cât se poate de clară a caracterului ei, pentru ca nici un martor să nu se poată îndoi.

Iisus Hristos ajunge în oraşul Nain în momentul în care locuitorii conduc un tânăr pe ultimul drum, a cărui moarte era cunoscută de toţi. El opreşte cortegiul şi, adresându-se mortului, îi spune: ,,Tinere, scoală-te”. Tânărul se scoală şi este redat plin de viaţă mamei sale.

Ce poate face o comisie ştiinţifică în acest caz ? O mulţime de martori l-a văzut pe tânăr mort – primul fapt al unei constatări simple, fără ajutorul unei comisii ştiinţifice. O mulţime de martori L-a auzit pe Iisus Hristos spunând: ,,Tinere, scoală-te !” – al doilea fapt care cade sub simţuri şi pe care fiecare poate să-l constate mult mai uşor cu ajutorul urechilor sale, decât prin intermediul unei comisii ştiinţifice. O mulţime de martori îl vede viu pe cel pe care-l văzuse mort – al treilea fapt pe care oamenii îl constată cu ochii lor, mult mai bine decât prin intermediul unui raport alcătuit de savanţi.

Orice minune adevărată poate fi analizată astfel şi redusă la fapte aflate într-o ordine cât se poate de simplă şi care cad sub simţuri. Trebuie să fie aşa, de vreme ce minunea nu este decât un mijloc de care Dumnezeu se foloseşte pentru a Se manifesta, şi atestă pentru toţi adevărul dogmelor pe care vrea să le reveleze; ea nu poate exista decât cu condiţia de a fi evidentă pentru omul cel mai simplu, asemenea faptului firesc cel mai puţin contestabil şi de care nimeni nu se poate îndoi.

 

* * *

 

De la conceptul exact de minune, să trecem la posibilitatea sa.

Minunea este posibilă ? Nu, spune raţionalistul. De ce ? Fiindcă Dumnezeu a rânduit legi generale şi statornice pe care nu le-ar putea modifica, fără a provoca tulburări în zidirea Sa. De ce încă ? Pentru că statornicia legilor care guvernează lumea fizică şi lumea morală este pentru noi condiţia esenţială a oricărui studiu şi a oricărei ştiinţe. Pentru ca aceste motive să fie admisibile, ar trebui ca minunea să fie contrară legilor naturii şi ca ea să fie permanentă.

Ea nu este contrară legilor naturii. Dumnezeu poate acţiona fără a contrazice aceste legi, fără a le schimba, fără a provoca tulburări în zidirea Sa. Dacă are loc o minune, ce s-a schimbat în natură ? Nimic. Numai Dumnezeu S-a manifestat printr-un act înfăptuit în afara ei. Nu are El dreptul sau puterea de a face aceasta ? Nu se va dovedi niciodată acest lucru.

Ştiinţa este întemeiată pe permanenţa legilor naturii. Noi admitem aceasta. Dar Dumnezeu se abate de la permanenţa acestor legi printr-un act izolat, săvârşit în afara lor ? Dacă s-ar susţine că minunea are loc într-un mod permanent, ca urmare a unor legi noi contrare legilor primordiale, am înţelege obiecţia. Dar se afirmă tocmai contrariul. Dacă minunea ar fi permanentă, atunci nu ar mai exista, fiindcă ea nu există decât cu condiţia de a fi o excepţie. Dacă ar fi permanentă, ea nu ar mai fi decât un fapt obişnuit, al lui Dumnezeu, fără îndoială, ca toate faptele creaţiei, dar care nu va mai avea puterea doveditoare, ce derivă tocmai din caracterul său excepţional.

Pentru că minunea nu este decât o excepţie, ea nu face decât să confirme legile fireşti pe care se bazează studiul şi ştiinţa. Prin urmare, obiecţia raţionalismului nu este întemeiată şi nu dovedeşte nimic împotriva posibilităţii faptului suprafiresc.

 

* * *

 

Poate fi constatat acest fapt ? Poate fi constatat de cei care îi sunt martori, la fel de uşor ca faptul natural cel mai banal. Noi am demonstrat acest lucru. Pentru cei care nu au fost martori, el ţine de domeniul faptelor istorice.

Scopul faptului este mărturia, fie că acest fapt este dumnezeiesc, fie omenesc; fiindcă faptul dumnezeiesc are o latură umană, prin mijlocirea căreia el apare, asemenea faptului obişnuit, dar în acelaşi timp are un caracter particular care îl deosebeşte nu numai de faptele banale, ci şi de cele care apar sub o înfăţişare mai mult sau mai puţin miraculoasă.

Când un fapt se prezintă în istorie cu acest caracter dublu, trebuie acceptat; de vreme ce el este posibil, caracterul său mai presus de fire nu poate fi un motiv pentru a-l respinge; din moment ce el întruneşte toate condiţiile pe care o critică riguroasă le impune faptelor, nu mai este îngăduită respingerea lui, ca a altora.

Istoricul trebuie să cântărească valoarea mărturiilor autentice care militează în favoarea sa; dacă această valoare este incontestabilă, el trebuie înregistrat ca un fapt adevărat. Ce contează dacă este suprafiresc sau firesc ? El este adevărat şi locul lui este în istoria adevărată.

 

* * *

 

De îndată ce admitem revelaţia, minunea este necesară. Dacă Dumnezeu nu a vrut să se despartă de omenire, dacă El a vrut să-i dea o instituţie religioasă în afara adevărurilor naturale, care sunt obiectul raţiunii omeneşti, cine ar fi putut să-I stea împotrivă ? În cazul în care El a dorit aceasta, putea El să supună revelaţiile Sale cercetării raţiunii care nu are în ea elementele necesare pentru a le aprecia ? Nu trebuia să le vestească sprijinindu-le pe mărturia Sa fără de tăgadă ? Ar fi putut să dea mărturia Sa într-un mod incontestabil, altfel decât printr-o manifestare a puterii Sale, prin minune ?

 

* * *

 

Biserica, fiind societatea care păstrează revelaţiile lui Dumnezeu, trebuie să fie întemeiată pe minune şi să aibă un caracter mai presus de fire. În consecinţă, nu este nimic surprinzător în faptul că minunea se manifestă în Biserică şi apare în monumentele istoriei sale.

Noi o vom mai întâlni; dar mai înainte de orice trebuie să spunem că minunea nu este întotdeauna apărată de condiţiile necesare pentru a fi incontestabilă. Noi am cercetat cu severitate fiecare caz şi nu am acceptat să introducem în istoria noastră minunile care nu ne-au prezentat garanţii suficiente de autenticitate; nu le-am admis decât pe cele care ne-au oferit caracterul faptelor legitim constatate.

Deci, chiar dacă le-am acceptat ca certe, nu le-am admis ca având acelaşi rang cu minunile evanghelice. Pe lângă caracterul excepţional al scrierilor dumnezeieşte insuflate, minunile Mântuitorului Hristos şi ale Apostolilor, săvârşite în faţa duşmanilor lor, în prezenţa a nenumăraţi martori, au trăsăturile unor fapte publice; ele au constituit cauza unei transformări sociale, care a făcut ca lumea să treacă de la păgânism la creştinism. Minunile care se găsesc în monumentele bisericeşti nu au acest caracter. Aproape întotdeauna, ele au trăsăturile unor fapte particulare şi nu au mărturii echivalente cu cele pe care le au minunile din Sfintele Scripturi.

Noi credem că, pentru a admite o minune pe baza mărturiei istoricilor, este nevoie de mai multă rigoare decât pentru un fapt obişnuit, fiindcă cel din urmă îşi găseşte adesea dovada în starea socială a vremii în care a avut loc, în timp ce minunea este întotdeauna un fapt excepţional.

 

* * *

 

Dar atunci când am întâlnit în unele documente fapte mai presus de fire îndoielnice, nu am pus la îndoială buna credinţă a naratorului, când acesta a dovedit că are toate însuşirile onestităţii. El se putea înşela asupra naturii unui fapt, crezând că este mai presus de fire, fără să vrea să înşele în relatarea lucrurilor pe care le cunoştea perfect.

Dacă nici o minune nu poate fi admisă din acest motiv: că Biserica, mai presus de fire prin obârşia ei, trebuie să păstreze întotdeauna acest caracter, nici nu trebuie să respingem orice minune, tocmai pentru faptul că este minune.

Un istoric creştin nu poate fi nici sceptic, nici credul; el trebuie să aibă în vedere doar adevărul, convins că Biserica, păstrătoare a adevărului revelat, nu poate câştiga nimic din eroare, în orice veşmânt s-ar îmbrăca ea.

Critica noastră, riguroasă faţă de detaliile cuprinse în monumentele istoriei Bisericii, va fi la fel de riguroasă în alegerea acestor monumente.

 

* * *

 

În general, regulile noastre de critică au fost următoarele:

1. Am admis ca autentice doar documentele acceptate ca atare de erudiţii preţuiţi;

2. Nu am luat în considerare ca dovezi ale unui fapt decât mărturiile contemporane acelui fapt sau pe acelea suficient de apropiate ca ele să poată fi socotite contemporane;

3. Nu am acceptat în mod absolut decât mărturiile certe, de o valoare necontestată;

4. Nu am admis decât ca probabile sau îndoielnice acele mărturii care au o autenticitate îndoielnică, sau provin de la scriitori a căror bună credinţă sau înţelepciune nu sunt la adăpost de orice îndoială.

Printre monumentele bisericeşti socotim în primul rând Actele Sinoadelor Ecumenice şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Acestea sunt surse bogate nu numai pentru faptele dogmatice, ci încă pentru faptele istorice, asupra cărora ele aruncă cea mai vie lumină. Actele sinoadelor locale, documentele oficiale emise fie de autorităţile bisericeşti, fie de cele civile, istoriile şi cronicile, biografiile, scrierile de orice natură de care abundă literatura bisericească, indicaţiile răspândite în scrierile laice – nu am lăsat nimic deoparte, ci am cercetat cu grijă tot ceea ce am putut cunoaşte; nu am trecut cu vederea nici scrierile ereticilor şi ale altor duşmani ai creştinismului, în care am găsit informaţii foarte folositoare.

 

* * *

 

Bizuindu-ne pe mărturiile certe, este posibil să le interpretăm într-un mod inexact, atribuindu-le un caracter pe care nu-l au în realitate, înveşmântându-le într-un stil care nu li se potriveşte.

Pentru a evita aceste neajunsuri, am urmat regulile de mai jos:

1. Am transcris sau tradus cu fidelitatea cea mai minuţioasă mărturiile cele mai importante;

2. Am adăugat alte documente în expunerea noastră, pentru ca acestea să poată fi citite.

Ni s-a părut că în acest fel faptele se vor arăta cu adevărata lor fizionomie, că fiecare epocă va trăi în relatările noastre adevărata sa viaţă, că nu vom da veacurilor trecute aerul vremurilor în care noi trăim. Meritul istoriei adevărate este acela de a-l transpune pe cititor în epoca pe care vrea să o studieze, de a-l face chiar să se identifice cu ea. Pentru a obţine acest rezultat nu este suficient să presărăm ici şi colo câteva fraze de efect, sub pretextul culorii locale, ci trebuie să turnăm documentele în povestiri, în aşa fel încât secolele să apară aşa cum au fost în realitate.

De exemplu, credeţi că pentru a da unei cărţi despre Iisus Hristos caracterul oriental care i se potriveşte este suficient să-l numim pe Avraam Patriarhul Bedoin, poporului evreu să-i spunem Israel cel binecuvântat, să alegem ici şi colo câteva texte evanghelice, să le trunchiem, să le dăm un înţeles contrar pentru a avantaja un sistem şi să încadrăm totul în câteva note de călătorie în Palestina ?

Aşa a procedat dl. Renan; noi nu vom proceda astfel.

Pentru a da unui document sensul adevărat, nu trebuie să alegem ceea ce se poate potrivi unui sistem preconceput, ci trebuie să ţinem cont de tot ceea ce conţine el, să cercetăm înţelesul textelor comparându-le unele cu altele; nu trebuie nici să izolăm un text de context; trebuie să coordonăm textele diferite care se explică unele pe altele, pentru a reliefa ideea pe care o conţin.

Procedând în alt mod, ne expunem la a cita într-un sens un anumit document pe care altcineva îl va cita – dintr-un motiv asemănător – cu un sens diferit.

 

* * *

 

Aceasta s-a întâmplat adesea, îndeosebi cu privire la Sfintele Scripturi. Lupta care se dă pe acest teren din toate timpurile şi care continuă încă mai vie ca niciodată, a apărut mai cu seamă din pricina neglijării voluntare sau involuntare a regulii de interpretare pe care am prezentat-o mai sus. Fiecare a încercat să-şi sprijine ideile sale personale pe aceste monumente dumnezeieşti. Pentru a reuşi, fiecare a pus mâna pe unul sau mai multe texte izolate, al căror înţeles l-a forţat aproape întotdeauna, trecând sub tăcere alte texte care aruncau lumină asupra celor de care abuzase.

De asemenea, criticii au recurs la clasificări sistematice.

Se va înţelege, ţinând cont de ceea ce am stabilit mai înainte, că nu putem admite clasificarea care aproape a intrat în uz, cu privire la Sfintele Evanghelii. În general, ele sunt împărţite în două grupe: una alcătuită din primele trei, care sunt numite sinoptice, şi alta ce conţine Evanghelia Sfântului Ioan. Este mai corect să formăm o grupă din primele două Evanghelii, numindu-le, dacă vrem, necronologice. Atunci vom rezerva pentru ultimele două titlul de sinoptice, de vreme ce punându-le în paralel, precum am făcut, se dovedeşte că ele corespund şi se completează una pe alta.

Clasificările arbitrare au făcut loc la numeroase erori în ce priveşte scopul pe care şi l-au propus evangheliştii; şi aceste erori au dat naştere multor altora.

Nu dorim să ne lungim aici asupra caracterului Sfintelor Evanghelii şi al epocii în care au fost scrise. Aceste probleme aparţin istoriei înseşi pe care ne propunem să o publicăm. Cât despre modul nostru de a le interpreta, veţi socoti în cele ce urmează.

În primul rând, în relatările noastre, care au drept fundament Sfintele Scripturi, am avut în vedere să fim absolut fideli. Pe lângă regula pe care am prezentat-o, noi am respectat încă una: aceea de a ţine seama de înţelesul pe care l-au atribuit textelor evanghelice cei mai erudiţi scriitori, de la începuturile Bisericii.

Cu siguranţă, textele au fost mai bine înţelese în vremea scrierii lor decât astăzi. Limba era mai bine cunoscută, obiceiurile erau mai asemănătoare. Când o interpretare reuneşte în favoarea sa majoritatea scriitorilor creştini celor mai învăţaţi din primele secole, va fi foarte imprudent să ne îndepărtăm de opinia lor. Astfel, raţiunea se acordă cu credinţa ortodoxă, în aceea că simţământul unanim sau aproape unanim al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii este criteriul de interpretare exactă a Sfintelor Scripturi.

 

* * *

 

Pe când îşi scriau operele, istoricii nu au acceptat drept ghiduri decât documentele care puteau favoriza un sistem teologic sau altul; ei le-au evidenţiat şi le-au atribuit o valoare pe care acestea nu o au; ei le-au trecut sub tăcere sau le-au subestimat pe altele, care nu meritau această desconsideraţie. Acest procedeu conduce, la fel de direct ca falsificările sau interpretările eronate, la minciuna istorică.

Noi credem că fiecare document merită să fie cunoscut şi sarcina istoricului veridic este de a-i da înfăţişarea sa adevărată. Dacă el îi întâlneşte în drumul său pe susţinătorii unei cauze înflăcărate, pătimaşe, datoria sa este de a-i asculta cu calm, de a cântări motivele care există de ambele părţi, de a face anatomia diverselor lor afirmaţii şi de a le aprecia cu justeţe.

Iată că în această muncă de evaluare, apar mai ales buna credinţă, conştiinţa, rectitudinea judecăţii, imparţialitatea istoricului. Noi am plasat imparţialitatea printre primele noastre îndatoriri. Dacă Voltaire a spus un cuvânt adevărat, iată-l: nu datorăm morţilor decât adevărul. Am dorit să punem în practică această aserţiune. De ce să-i menajăm pe oameni în detrimentul adevărului ? De ce să-i calomniem când merită elogii ?

Fiecare în istorie trebuie să poarte responsabilitatea lucrărilor sale. Pe cât suntem duşmanii calomniei, tot pe atât suntem împotriva menajamentelor false. A minţi este întotdeauna vătămător, chiar dacă se acoperă minciuna cu aparenţele prudenţei şi înţelepciunii; a spune adevărul nu este nicicând vătămător. Adevărul trebuie spus prietenilor ca să se folosească de el, iar duşmanilor ca să amuţească, dacă nu vor să le fie de folos.

Caracterul esenţial al istoriei este de a fi adevărată, iar cel al istoricului de a fi sincer. Pentru a pune în practică această sinceritate, iată care sunt principiile de care ne-am lăsat călăuziţi:

1. Când am fost nevoiţi să evaluăm un personaj despre care opiniile au fost diverse, am privit ca fiind la fel de incerte relatările alcătuite de duşmani, ca şi cele ale prietenilor săi;

2. Dacă, în aceeaşi epocă, am întâlnit mărturii independente şi imparţiale, noi le-am acceptat ca fiind adevărate;

3. Dacă nu există astfel de mărturii, ne-am formulat o opinie proprie ţinând cont de actele oficiale ale cazului, dacă acestea mai există, şi le-am interpretat cât de exact este posibil a face aceasta astăzi;

4. Dacă aceste documente nu mai există şi dacă nu am găsit nici o mărturie independentă, am prezentat părerile contradictorii şi motivele pe care se sprijină ele.

În acest fel, am spus adevărul atât cât a stat în puterea noastră; şi nu am calomniat pe nimeni.

 

* * *

 

Un cuvânt despre filozofia noastră.

Credem că filozofia istoriei este corolarul erudiţiei. Ea este pentru istorie ceea ce este sufletul pentru trup, este principiul vieţii, duhul, raţiunea; dar, aşa cum sufletul se manifestă prin organe şi aceste organe sunt instrumentele acţiunii sale, tot aşa faptele sunt organele filozofiei istoriei. Există scriitori care au acceptat mai întâi un sistem oarecare pentru istorie, ca apoi să-şi îndrepte toate eforturile spre a plia faptele şi a interpreta documentele de o asemenea manieră încât să dea întotdeauna dreptate acelui sistem.

Este trist să-i vezi pe aceşti scriitori, uneori serioşi şi oneşti, cum luptă împotriva evidenţei, se zbat împotriva faptelor care-i condamnă, se înverşunează împotriva dovezilor covârşitoare, pe care le ocolesc într-un mod prea puţin corect; se extenuează în eforturile de a falsifica evenimentele, cauzele şi efectele lor.

Noi nu am construit un sistem apriori. Filozofia noastră s-a născut din sânul faptelor şi, când o vom prezenta, orice cititor serios ne va urmări în deducţiile noastre filozofice, care decurg din relatările alcătuite cu bună credinţă şi conştiinţă.

Prin urmare, nu avem nimic de expus cu privire la teoria filozofică. Nu vom spune nimic în plus despre clasificarea pe care am adoptat-o pentru fapte. Va fi suficient a citi însăşi lucrarea pentru a o remarca.

 

* * *

 

Liber-cugetătorii, care sunt – orice ar spune ei, mult mai puţin liberi de prejudecăţi decât mulţi alţii care îşi laudă cu mai puţin patos libertatea de a gândi –, ne vor condamna fără să ne citească, doar pentru că am scris o istorie creştină a Bisericii creştine şi fiindcă nu ne-am jucat cu scandalul.

Membrii fanatici ai Bisericii Romane ne vor condamna în aceeaşi măsură, fără să ne citească, adăugând motivul că lucrarea noastră nu a fost alcătuită ca multe altele, ce au unicul scop de a face apologia papalităţii, şi că noi am scos în evidenţă Biserica Ortodoxă, care este singura Biserică adevărată. La fel vor proceda fanaticii protestantismului, deoarece, printr-o anomalie bizară, protestantismul are fanaticii lui, precum catolicismul, deşi proclamă libertatea de interpretare chiar pentru cuvântul lui Dumnezeu.

Noi nu ne adresăm nicicum fanaticilor, din orice Biserică sau partid fac ei parte; ci ne adresăm doar oamenilor raţionali şi oneşti, prietenilor adevărului, celor ce vor vrea să ne citească cu imparţialitatea pe care noi înşine ne-am stabilit-o drept regulă. Îi rugăm să cerceteze în mod conştiincios relatările noastre, să ne verifice citatele, să ne analizeze deducţiile.

Nu ne temem de critică. Dacă criticii ne pot convinge de o eroare oarecare, noi o vom recunoaşte cinstit, pentru că nu ne credem infailibili. Dacă se va pretinde, pe nedrept, că ne-am înşelat, vom discuta, fără resentimente, dovezile care ni se vor opune. Dacă, fără a-şi da osteneala de a ne discuta cu seriozitate, ne vor insulta, cum s-a şi întâmplat de câteva ori, vom nesocoti injuria, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte pe defăimătorii noştri, cum o vom face noi înşine.

Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze această lucrare pe care am săvârşit-o doar spre slava Sfintei Sale Biserici ! Fie ca El să o facă de folos celor ce, necunoscând creştinismul, urăsc ceea ce nu cunosc; celor ce având primite – prin naştere, educaţie, studii netemeinice – noţiuni false despre Biserica creştină, o văd acolo unde nu este !

Noi am semănat adevărul. Singur Dumnezeu îl poate face să rodească în suflete.



[1] N.tr.: Universalitate, adică sobornicitate, sinodalitate sau ecumenicitate. Numim Biserica Ortodoxă a fi Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, sau Biserica Universală. Termenul ‘catolicitate’ este, într-adevăr, sinonim cu ‘universalitate’, însă, pentru a evita confuzia cu Biserica Catolică şi ideea actuală de catolicism, vom folosi de acum încolo termenii ‘sobornicitate’ sau ‘sinodalitate’.

[2] N.tr.: Această idee, că unele Biserici merită numele de Biserici în mod absolut, iar altele în mod relativ, se învecinează cu ideea că unele Biserici au întregul har dumnezeiesc, iar altele îl au doar în parte. Guettee a preluat o asemenea noţiune din teologia ortodoxă rusă, afectată de influenţele teologiei apusene. În dogmatica Părinţilor Bisericii nu există o astfel de idee.

[3] Vechiul Testament a fost proprietatea poporului evreu; nu a avut pentru sine decât mărturia neschimbătoare a acestui unic popor. Deşi autenticitatea sa este dincolo de orice suspiciune, cea a Noului Testament este încă mai solid stabilită.

[4] Ne permitem să nu menţionăm numele criticilor moderni care au dat acestor sisteme un oarecare răsunet. Avem mai multe motive pentru aceasta. În primul rând, aceste sisteme nu sunt proprietatea lor, şi noi le-am întâlnit aproape pe toate la scriitori vechi; apoi, numele persoanelor nu au, prin ele însele, nici o importanţă. Cei care le cunosc nu au nevoie de indicaţiile noastre; iar cei care nu le cunosc nu ne pot cere să facem reclamă scriitorilor care au reînnoit, în zilele noastre, vechile greşeli pe care le respingem.

[5] Eusebiu al Cezareei, Istoria Bisericească, III, 39.

[6] Prin urmare, nu este necesar să declarăm, aşa cum a făcut-o un mare număr de istorici ai lui Iisus Hristos, că este cu neputinţă să stabilim ordinea cronologică în relatările evanghelice şi că toată această muncă este lipsită de importanţă; nu este necesar nici să recurgem la cronologii arbitrare dintre care nici una nu este satisfăcătoare. Nu există nimic arbitrar, nici forţat în cronologia pe care am adoptat-o, şi mulţumită ei, totul se clarifică în istorisirile evanghelice.