GUETTEE

sau

Întoarcerea la Ortodoxie


Cuvânt înainte la cartea sa în limba franceză ,,Papalitatea”
de părintele Patric Ranson

 

,,Am studiat papalitatea nu din cărţile adversarilor săi, ci din cele ale apărătorilor săi, Bellarmin, Zaccharia şi atâţia alţii. Cum ei pretind că papalitatea are ca temelie tradiţia catolică, am verificat toate textele Părinţilor şi ale Sinoadelor pe care ei le citează. Am găsit că toate scrierile citate de ei erau false, trunchiate, deviate de la înţelesul lor adevărat. În concluzie, sunt dator să spun că papalitatea nu a fost decât o instituţie întemeiată pe minciună”[1].

Aşa şi-a rezumat Guettee, în Amintirile sale, lucrarea şi viaţa sa, cea a unui preot catolic, a unui savant istoric galican[2] condus de cercetările sale cu privire la Biserica Franţei către o critică metodică a instituţiei şi dogmelor papalităţii.

Moştenitor al protestului galican împotriva extinderii puterii papilor asupra Bisericilor locale, Guettee îi dă un nou impuls mergând până la cauzele profunde ale instituţiei papalităţii: introducerea de dogme noi şi necunoscute până atunci în Biserică.

După ce a reunit cercetările sale în mai mult de 40 de volume istorice, şi pentru a rămâne credincios tradiţiei universale a Bisericii, Guettee a devenit ortodox şi a fost preot al Bisericii Ruse din Paris[3], timp de aproape 30 de ani. Acest progres şi rigoarea, şi chiar intransigenţa în materie de dogme, i-au adus o mulţime de duşmani, mai ales din cercurile pe atunci triumfătoare ale ultramontanismului[4].

Istoricii catolici, mult timp influenţaţi de polemicile din jurul Conciliului Vatican I[5], au dispreţuit lucrările sale; pe de altă parte, maniheismul care domnea asupra chestiunilor religioase în timpul celei de-a Treia Republici l-a împiedicat pe un istoric laic sau independent să se intereseze de autorul nostru. Cu toate acestea, opera celui dintâi mare scriitor ortodox al Apusului, care a înflorit începând cu secolul al X-lea, a exercitat, în solitudinea sa, o influenţă directă sau indirectă asupra curentelor de gândire atât de diverse, precum galicanismul, jansenismul[6], vechiul catolicism[7], creştinismul liberal şi chiar ecumenismul. Ca istoric, el întrece cu mult aşa-zisele descoperiri ale secolului nostru, în special pe cele ale lui Dvornik cu privire la Fotie[8]. Din punct de vedere literar, el este probabil cel care l-a inspirat pe Dostoievski pentru legenda marelui inchizitor.

Pentru aceste raţiuni diverse, s-a impus o reeditare aleasă a operei sale, care i-ar putea încuraja pe teologi şi universitari să recitească pe unul dintre marii noştri istorici, a cărui viaţă şi gândire le vom schiţa pe scurt.

 

Viaţa părintelui Guettee

Rene-Francois Guettee s-a născut la 1 decembrie 1816 la Blois, unde cu mai puţin de 20 de ani înainte a fost precedat de Augustin Thierry şi Honore de Balzac, sortit ca şi ei unei vieţi de muncă îndârjită. În Amintirile unui preot catolic devenit preot ortodox, el încearcă să definească prin termenul ,,jansenism” cinstea, conştiinţa morală, ostilitatea faţă de cazuistică[9] pe care o avea din familia sa, şi în special de la mama sa: ,,Ca şi ea, eu eram deci, din copilărie, un jansenist, fără să ştiu. Mă rugam să cred că în acest jansenism nu era nimic din cele 5 teze, nici tăcerea respectuoasă, nici Bula Unigentus[10]. Nu se putea găsi decât un instinct creştin, o opoziţie înnăscută faţă de tot ce numim astăzi iezuitism”[11].

Copilăria lui se aseamănă celei a clericilor din vechiul regim; el este încredinţat, pentru instruirea sa religioasă, unui ,,preot bun”, Leon Garapin, apoi intră la micul seminar din Blois, pe care-l părăseşte pentru marele seminar. Încă din micul seminar este pasionat de cărţile de istorie cele mai grele pe care pur şi simplu le jumuleşte. ,,Citeam cu seriozitate, făceam analize asupra lecturilor mele şi chiar tabele sinoptice ale evenimentelor şi datelor pe care mi le furnizau cărţile pe care le citeam”[12]. Superiorul său a încercat să-l descurajeze, el i-a dat o carte plină de note în ebraică: el învaţă să descifreze ebraica !

La marele seminar, el îi descoperă pe Descartes, Malebranche, Bonald, ca şi pe Kant, Herder şi Cousin; el respinge dogmatica scolaştilor în materie de filozofie: ,,Eram eclectic şi admiteam ce-mi convenea în diverse sisteme. Am comis atunci o mare crimă. Nu mi s-ar fi dat iertarea de păcate dacă aş fi mărturisit. Am ştiut să-mi procur câteva lucrări ale lui Herder, Kant, Cousin, Damiron. Am citit chiar şi câteva opere ale lui Voltaire, Diderot, J. J. Rousseau …”[13].

Studiile religioase în Franţa după revoluţie şi imperiu erau practic inexistente, cursul de teologie a fost o mare decepţie. ,,Trebuie să spun că am abordat teologia având o idee înaltă despre această ştiinţă. Mi-am format eu însumi această idee, deoarece nimeni până atunci nu s-a gândit să mi-o inspire. Instruirea care se pretindea că mi-a fost dată era detestabilă şi nu aş fi fost, desigur, pregătit pentru teologie, ţinta supremă a ştiinţei ecleziastice ... Când am abordat învăţământul teologic, ce decepţie ! … Se urma metoda strict scolastică şi se vorbea o limbă latină care l-ar fi făcut pe Cicero să râdă, dacă ar fi înţeles-o”[14].

Lăsând deoparte ce învăţa la seminar, Guettee mergea la biblioteca din Blois, când avea timp, pentru a-şi continua cercetările. În 1839, el este hirotonit preot şi independenţa sa creşte, el este numit vicar în micul sat Saint-Aignan-sur-Cher, apoi la Fresnes în Loir-et-Cher, unde el întemeiază o mică şcoală. În pofida unei vieţi sărace şi dificile, el concepe proiectul unei istorii a Bisericii Franţei: ,,Luam notiţe, făceam planuri. Nu aveam intenţia de a publica mai târziu rezultatul studiilor mele; nu aş fi fost niciodată flatat pe atunci că aş fi putut deveni scriitor. Munceam doar pentru satisfacţia mea personală. De două ori pe săptămână ziceam mesa de dimineaţă şi plecam la Blois, care se afla la o distanţă de 20 km. Mă opream la biblioteca din oraş, unde rămâneam aproape 4 ore. Eram înarmat cu notiţele mele, studiam lucrările care puteau să-mi ofere informaţii, mă familiarizam cu marile colecţii benedictine, unde puteam găsi documentele de care aveam nevoie. Biblioteca era foarte bogată în lucrări de acest gen. După o muncă de 6 ore, luam drumul înapoi către parohia mea. Aşa făceam 40 km pe zi. Eram atât de bucuros de cercetările pe care le făceam că nici nu mă gândeam la oboseală”[15].

Munca sa a sfârşit prin a-i atrage atenţia monseniorului Fabre-des-Essarts, episcopul de Blois, mai curând galican ca doctrină, care l-a numit preot la Saint-Denis-sur-Loire, aproape de biblioteca din Blois şi care a tipărit primul volum din Istoria Bisericii Franţei[16]. Acest prim volum fu urmat de alte 11.

De la revoluţia din 1848, asemenea marii părţi a clerului, Guettee participa la această mişcare şi binecuvânta roadele libertăţii. Într-o perioadă a fost chiar director al periodicului Republicain du Loir-et-Cher, îndatorire pe care a părăsit-o pentru a merge la Paris să-şi continue cercetările sale istorice. El pleacă la Paris când moare monseniorul Fabre-des-Essarts, principalul său protector.

Pe atunci, la Paris era episcop monseniorul Sibour, prelat ambiţios, dar de educaţie mai degrabă galicană decât ultramontanistă. Fără să fi căutat, autorul Istoriei Bisericii Franţei este invitat să frecventeze salonul tânărului episcop[17], unde se regăseau Lamartine, contele de Montalembert, viitorul Napoleon al III-lea, pe vremea aceea preşedintele republicii, şi atâţia alţii, precum abatele Darboy[18] şi abatele Lequeux[19]. Dar, pe când monseniorul Sibour vroia să-i dea lui Guettee un loc important în clerul său, a început persecuţia împotriva Istoriei Bisericii Franţei.

În lucrarea sa, Guettee a avut o poziţie galicană moderată; dar i se reproşa mai cu seamă că scrisese că Biserica nu era o monarhie[20] şi că nu a apărat sau justificat dragonadele[21] şi noaptea Sfântului Bartolomeu[22]. Cardinalul de Paris, Thomas Gousset, episcopul Pallu de Blois şi iezuiţii – pe care Guettee îi refuzase de 2 ori când aceştia i-au propus să facă parte din rândurile lor – erau în fruntea acestei cabale.

Guettee a răspuns fără concesie referitor la cel de-al doilea punct: ,,Aţi făcut o crimă din opinia mea cu privire la pedepsele date ereticilor ... Înălţimea voastră ar fi vrut deci să fi fost partizanul torturilor şi arderilor pe rug ? Nu am putut niciodată, monseniore, să accept o asemenea opinie. Ea repugnă conştiinţei mele de creştin”[23] şi referitor la primul punct: ,,Când un papă apare în istorie, ultramontaniştii se pronunţă într-o manieră absolută pentru acest papă în orice circumstanţă. Eu am dreptul să cred, monseniore, că un papă se poate înşela. Există papi desfrânaţi, violenţi, josnici. Sunt eu obligat să mă înclin înaintea patimilor lor atunci când le întâlnesc în istorie ? Sunt eu obligat să recunosc papilor darul infailibilităţii ? Nu, monseniore; eu am dreptul să nu recunosc acest dar al infailibilităţii nici papei, nici scaunului Romei. Eu îl recunosc Bisericii Catolice, aceasta este tot ce sunt obligat a crede, şi Înălţimea voastră nu aveţi dreptul să-mi cereţi mai mult”[24].

Ne putem imagina fără greutate că într-o epocă în care ultramontanismul devenea o mare forţă politică, astfel de cuvinte l-au condamnat pe Guettee. În acelaşi timp cu scrierile abatelui Lequeux a fost pusă la index Istoria Bisericii Franţei, fără drept de apel şi chiar fără a se aduce la cunoştinţă autorului ei. Monseniorul Sibour l-a angajat pe Guettee pentru a lupta împotriva interzicerii de scrieri, ca apoi să-l abandoneze pentru a deveni de asemenea ultramontanist, ca restul episcopatului catolic.

În acea vreme, viaţa lui Guettee la Paris era aceea a unui preot proscris fără a fi cu totul condamnat, persecutat fără ca erezia sa să fi fost numită. Cam în această perioadă Guettee l-a cunoscut pe renumitul abate Migne, galican devenit ultramontanist, a cărui schimbare de direcţie şi povăţuiri caracterizau epoca: ,,Interesul dvs., spune el, cere să vă supuneţi; în fond, ce este ceea ce faceţi dvs. ? Este o pură formalitate. Faceţi ca mine. Sunt galican ca şi dvs., dar m-am făcut ultramontanist fiindcă acest lucru este necesar pentru succesul publicaţiilor mele. Trebuie să mergeţi pe această cale; pe o alta veţi fi înfrânt”[25].

,,Teoria interesului” nu i-a plăcut deloc abatelui Guettee şi cearta din jurul proclamării dogmei imaculatei concepţii a Maicii Domnului l-a orientat de o manieră definitivă spre opoziţia faţă de Roma. Pentru cel puţin 3 motive, proclamarea de către Papa Pius al IX-lea a acestei dogme în 1854 l-a scandalizat pe abatele Guettee şi o parte erudită a clerului francez, îndeosebi pe abaţii Laborde şi Prompsault[26]. Mai înainte de orice, papa a proclamat această dogmă independent de consimţământul Bisericii, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată până atunci. Apoi o mare parte a tradiţiei catolice a combătut această dogmă – şi nu cei mai mici: Bernard de Clairvaux, Thomas d’Aquino ... În sfârşit, ignoranţa episcopilor şi preoţilor era cea care îndreptăţea noua dogmă faţă de mărturia Bisericii Răsăritului – aşa-zisă Ortodoxă – care a respins-o întotdeauna şi a socotit-o falsă: ,,Acest proiect, spune Guettee, era un lucru absolut neobişnuit, chiar în Biserica Romei”.

Revista Observatorul Catolic, condusă şi redactată vreme de 12 ani de Guettee, a fost creată în 1855 pentru lupta împotriva noii dogme a imaculatei concepţii. Odată cu apariţia Observatorului Catolic, Guettee a început imensa sa muncă de recitire a textelor patristice: ,,Am examinat de mai aproape această papalitate care a vrut să se dea infailibilă, chiar şi în probleme istorice, şi care a încercat să comprime ştiinţa şi inteligenţa. Curând, am văzut-o în adevărata sa lumină ... Am citit lucrările celor mai savanţi apărători ai papalităţii ... M-am convins ... că papalitatea nu este întemeiată nici pe Sfânta Scriptură, nici pe tradiţia universală, că episcopul Romei nu a primit din partea Sinoadelor Bisericii Primare decât titlul de prim patriarh; că papalitatea nu a existat mai înainte de secolul al IX-lea şi nu a fost decât o uzurpare nelegiuită a drepturilor Bisericii reprezentată de episcopat”.

Şansa lui Guettee a fost să-l întâlnească pe preotul ortodox Iosif Vasiliev, care, fiind abonat la Observatorul Catolic, cunoştea lucrările sale cu privire la papalitate şi la Părinţii Bisericii[27]. Părintele Vasiliev l-a îndrumat pentru a deveni ortodox, şi foarte repede a fost conceput proiectul unei reviste ortodoxe, Uniunea Creştină, care completa fericit Observatorul Catolic: ,,Noua publicaţie nu s-a limitat la a ataca erorile apusene, Biserica Universală de Răsărit se făcea înţeleasă şi opunea dogmele sale apostoleşti erorilor papalităţii şi susţinătorilor acestora”[28]. La puţin timp după inaugurarea Uniunii Creştine, Guettee se întâlneşte la Paris cu Episcopul Leontie al Novgorodului: câteva luni mai târziu, el devenea ortodox.

De acum încolo, viaţa părintelui Wladimir Guettee va fi cu totul închinată apărării Ortodoxiei. El scrie cele două mari cărţi ale sale, Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică, luând ca reper Sinoadele Ecumenice şi dogmele Părinţilor, aşa cum sunt mărturisite încă şi astăzi de Bisericile Ortodoxe. De asemenea, el a devenit un pionier în această întoarcere la Părinţii Bisericii pe care unii catolici, aproape cu un secol mai târziu, au văzut-o ca pe o necesitate. Începând din 1865, el polemizează cu ruşii occidentalizaţi, influenţaţi de iezuiţi, rivali nefericiţi ai lui Madame Swetchine: părintele Gagarin, V. Soloviov – contra căruia el scrie o mică broşură, Rusia şi Biserica sa. În aceeaşi perioadă, Guettee s-a dedicat combaterii cărţilor apusene îndreptate împotriva Ortodoxiei, precum cele ale lui Tilloy şi ale părintelui Tondini. Dimpotrivă, în Uniunea Creştină el pune în valoare mari ierarhi ortodocşi, mai ales pe Mitropolitul Filaret al Moscovei[29], pe care îl considera un propovăduitor demn al învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

În 1865, el merge în Rusia şi descoperă o ţară înrădăcinată în credinţa ortodoxă: ,,Am fost frapat de caracterul religios al slujbelor la care am luat parte. Totul era măreţ, fastuos, impresionant în rânduieli şi cântări; dar nu avea nimic teatral şi mai ales am remarcat diferenţa care există între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romană (n.r.: Catolică), cu privire la cultul exterior. Cât de mult iubesc cântările atât de armonioase ale Bisericii Ruse din gura clericilor şi fără amestecul de instrumente ... Rânduielile, în simplitatea lor gravă, poartă duhul într-un mod cu totul firesc către veacurile primare, când episcopii, preoţii şi credincioşi se adunau pentru a cânta laude lui Dumnezeu, a prăznui slava şi binefacerile Sale, a cere milostivirea Lui”[30]. Cu ocazia acestei călătorii, părintele Wladimir Guettee a fost primit cu prietenie de ţarul Alexandru al II-lea (1855-1881), care citise o parte din scrierile sale, şi de toată societatea rusă din Moscova, bucuroasă să vadă un apusean devenit ortodox.

La puţin timp după această călătorie, Guettee, încurajat de Sfântul Sinod al Rusiei, începea marea capodoperă a vieţii sale: Istoria Bisericii, din care au apărut 7 volume, din cele 10 prevăzute. Întreaga operă a lui se găseşte rezumată în cuvintele: ,,Lucrarea noastră constă în demonstrarea acestui adevăr: că Biserica Ortodoxă este moştenitoarea Bisericii Primare, că ea este moştenitoarea fidelă, că ea nu a adăugat nimic la dogmele ei, că ea nu a eliminat nimic, că ea este, în consecinţă, adevărata Biserică a lui Hristos şi a Apostolilor”[31].

Pentru a-şi termina lucrarea, Guettee s-a retras la Ehnen, în Marele Ducat al Luxemburgului[32], unde a murit la 10/22 martie 1892. Trupul său a fost repatriat, iar slujba de înmormântare a fost săvârşită în biserica rusă de pe strada Daru. A fost înmormântat în Cimitirul Batignolles unde aşteaptă o slăvită înviere.

 

Opera părintelui Guettee

Dacă duşmanii săi nu l-ar fi obligat să se apere şi să se justifice, viaţa părintelui s-ar fi confundat aproape în totalitate cu opera sa, care reînnoieşte, dându-i o semnificaţie pozitivă, vechea opoziţie a Bisericii galilor faţă de papalitate şi ultramontanism. În acest sens, Guettee a fost totodată cel din urmă mare scriitor galican şi primul istoric ortodox din Apus.

Studiile sale asupra papalităţii sunt rezultatul, ,,recapitularea” unei întregi tradiţii uneori subterane, însă neterminate, de critică a papalităţii, a cărei autoritate dogmatică a fost impusă Europei, între secolele IX-XI. Richer şi galicanismul, Launoy, jansenismul iniţial, Pinel, Prompsault, Dollinger şi atâţia alţii[33], întreaga erudiţie neprotestantă denunţătoare a papalităţii îşi găseşte sensul în întoarcerea lui Guettee la Biserica Ortodoxă, mâhnită de secole în Apus.

Or, către jumătatea secolului al XIX-lea, când ultramontanismul, forma religioasă a absolutismului, s-a izolat în totalitate de aspiraţiile europenilor, pentru a salva privilegiile Romei, se simţea nevoia de a face mai bine cunoscută, în văzul tuturor, Biserica Ortodoxă, apostolică şi patristică. Încă din anul 1841, catolicul Franz von Baader[34] spune că adevărata Biserică Universală se găseşte în Răsărit. În 1858, un protestant, D. Lenoir notează că ,,Biserica Greacă a fost, până în vremurile din urmă, în întregime necunoscută multor persoane; alţii o confundă cu papalitatea; în fine, alţii nu-i dau un loc decât în istorie şi cred că influenţa sa este cu totul stinsă”. Acelaşi pastor Lenoir deplânge ,,absenţa completă, în literatura noastră creştină franceză, a documentelor care să formeze un ansamblu cu privire la Bisericile importante din Răsărit”[35]. De fapt, înainte de 1850, literatura ortodoxă în limba franceză este aproape inexistentă: cu greu se pot cita catehismul mitropolitului Platon şi scrierile lui Alexandru Sturdza[36]. Însuşi entuziasmul francezilor pentru reînnoirea Greciei în 1821 nu a dezvoltat un curent favorabil Ortodoxiei.

Odată cu Guettee, în jurul lui, începe să se dezvolte o importantă operă ortodoxă: Homiakov publică scrierile sale în franceză, sunt traduse Predicile Mitropolitului Filaret al Moscovei, cele ale episcopului Inochentie, Dogmatica episcopului Macarie. Mai târziu, remarcabilul Cyriaque Lampryllos scrie în franceză. Savantul Overbeck îl imită pe Guettee şi se converteşte; abatele Michaud, fără a deveni ortodox, intră în relaţii amicale cu numeroşi teologi ruşi; pastorul Boissard publică, în franceză, un studiu de neegalat cu privire la Biserica Rusă; însuşi împuternicitul Sfântului Sinod, contele Dimitri Tolstoy, face să apară în franceză principala sa lucrare, revizuită şi corectată în prealabil de Guettee[37].

Tot aşa, puţin câte puţin, lumea ortodoxă descoperă interesul unei misiuni în Apus şi mica lucrare a lui Guettee – minoră în opera sa – Expunerea dogmei Bisericii Ortodoxe, a avut foarte mare succes: a fost tradusă în toate limbile naţiunilor ortodoxe, rusă, greacă, română, arabă, şi a fost vândută în mai mult de 20.000 exemplare. În ţările protestante, Anglia şi America, cartea lui Guettee a fost, de asemenea, foarte apreciată: în afară de această mică Expunere, Papalitatea schismatică a fost tradusă şi reeditată până în zilele noastre[38].

În pofida acestui succes, totodată din pricina efortului imens făcut de maşinăria ultramontanistă pentru a face uitată această operă şi din cauza căderii imperiului rus, bibliografia lui Guettee nu este întotdeauna foarte uşor de stabilit. Cu toate acestea, ea poate fi împărţită în patru categorii mari.

 

1. Scrieri istorice propriu-zise

- Istoria Bisericii Franţei, alcătuită după documente originale şi autentice: 12 volume, Paris, Masson-Renouard, 1847-1856.

- Memorii pentru a servi la istoria Bisericii Franţei în secolul al XIX-lea: volumul 1, Paris, Fischbacher, 1881 (În realitate, formează continuarea neterminată a Istoriei Bisericii Franţei).

- Istoria Bisericii de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre, alcătuită după documente originale şi autentice: 10 volume prevăzute, 7 apărute, Paris, Cherbuliez apoi Sandoz şi Fischbacher, 1869 şi următorii.

Volumul I: de la Naşterea Domnului la anul 200

Volumul II: anii 200-324

Volumul III: anii 325-381

Volumul IV: anii 382-431

Volumul V: anii 431-754

Volumul VI: anii 754-1054

Volumul VII: anii 1054-1204, acest ultim volum a apărut după moartea lui Guettee

- Istoria iezuiţilor alcătuită după documente autentice în parte inedite: 3 volume, Paris, Huet, 1858-1859.

- Amintirile unui preot catolic devenit preot ortodox, Paris, Fischbacher, 1889. Amintirile lui Guettee sunt o descriere autentică a dezvoltării ultramontanismului în Biserica Franţei în secolul al XIX-lea.

 

La aceste cărţi trebuie adăugat un anumit număr de studii istorice, apărute în Uniunea Creştină sau în Observatorul Catolic, despre conciliile de la Lyon şi Florenţa, activitatea iezuiţilor în Răsărit etc, scrise sau corectate de Guettee.

 

- Observatorul Catolic: revistă de ştiinţe ecleziastice şi de fapte religioase. Apărută din 1855 până în 1866, 12 volume.

- Uniunea Creştină, jurnal ortodox, apărut din 1859 până în 1891, dar cu schimbarea periodicităţii în 1869 (săptămânal, apoi lunar).

 

În sfârşit, cităm mica lucrare din tinereţe:

- Notă istorică şi arheologică despre Biserica Saint-Lubin din Sevres: Blois, Morard, 1850.

 

2. Scrieri consacrate papalităţii, mai mult dogmatice decât polemice, ca şi scrieri în care Guettee apără a sa Istorie a Bisericii Franţei contra criticilor al căror obiect a fost

- Papalitatea schismatică, sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană: Paris, Union Chretienne, 1863. Reeditată în 1874.

- Papalitatea eretică, expunere a ereziilor, erorilor şi inovaţiilor Bisericii Romane de la separarea de Biserica Universală în secolul al XI-lea: Paris, Sandoz şi Fischbacher, 1874.

- Istoria Bisericii Franţei, sau Istoria creştinismului în Franţa de la originea sa până în zilele noastre (răspuns la punerea la index a lucrării): Paris, autorul, 1853.

- Supliment la decretele conciliului din provincia Bordeaux, întrunit la Rochelle în 1853 şi publicat în 1855, sau Apărarea «Istoriei Bisericii Franţei» contra acuzaţiilor cuprinse în aceste decrete: Paris, autorul, 1855.

- Observaţiile unui teolog despre bula Papei Pius al IX-lea cu privire la zămislirea Sfintei Fecioare: Paris, 1855.

- Noua dogmă în prezenţa Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei universale, sau Scrisori către Mgr Malou, episcop de Bruges, asupra cărţii sale, intitulate: «Imaculata concepţie a Preafericitei Fecioare Maria ca dogmă de credinţă»: Paris, Johanneau, 1859.

- Papalitatea modernă condamnată de Sfântul Grigorie cel Mare; extrase din lucrările Sfântului Grigorie cel Mare traduse şi comentate: Paris, Dentu, 1861.

- Scrisori către câţiva episcopi

Către Mgr Pallu-Duparc, episcop de Blois, contra liturghiei catolice

Către Mgr Bailles, episcop de Lucon, contra punerii la index de către Roma

Către Mgr de Bonald, cardinal-arhiepiscop de Lyon, contra autocraţiei papale

Paris, autorul, 1853-1854.

- Foarte umilă mustrare către arhiepiscopul de Paris, cu privire la circulara sa despre imaculata concepţie: Paris, autorul, 1855.

- Observaţii pe marginea circularei arhiepiscopului de Paris (Mgr Sibour) asupra întoarcerii la liturghia catolică: Paris, autorul, 1856.

- Prima scrisoare către Mgr Sibour, arhiepiscop de Paris, referitoare la o măsură pe care a socotit să o ia împotriva părintelui Guettee: Paris, autorul, 1856.

- Jansenismul şi iezuitismul, sau Examinarea acuzaţiilor aduse jansenismului ridicate de dl Lequeux contra părintelui Guettee: Paris, Huet, 1857.

- Act de apel adresat papei, despre o decizie a dlui Francois Nicolas Morlot, cardinal-arhiepiscop de Paris: Paris, Dubuisson, 31.12.1857.

- Memoriu de consultat pe marginea unei decizii anti-canonice a dlui Morlot împotriva părintelui Guettee: Paris, Dubuisson, 01.02.1858.

- Petiţie şi memoriu adresate excelenţei sale ministrului Cultelor, un apel despre abuzul unei decizii a dlui Morlot: Paris, Dubuisson, 01.02.1858.

- Petiţie către excelenţa sa cardinalul Morlot, împotriva restabilirii liturghiei catolice.

- Memoriu adresat împăratului Napoleon al III-lea asupra restaurării Bisericii galicane: Paris, autorul, 1861.

- Liturghia şi catehismul utilizat de credincioşii Bisericii Catolice Galicane.

- Scrisori către R.P. Gagarin, de la Cie de Jesus, atingând Biserica Universală Ortodoxă şi Biserica Catolică, sau Apărarea «Papalităţii schismatice» împotriva calomniilor şi erorilor părţii iezuite, ascunse sub pseudonimul Boulgak: Paris, Union Chretienne, 1867.

- Rusia şi Biserica sa: scrisoare către V. Soloviov, cu privire la broşura sa intitulată «Ideea rusă»: Paris, Fischbacher, 1888. Reeditare a acestei lucrări, cu introducere şi lămuriri, de Frăţia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1983.

- Scrisori către prinţul Augustin Galitzin: Paris, Union Chretienne, 1862.

- Despre Enciclica din 8 decembrie 1864: Paris, Dentu, 1865.

- Scrisoare către dl Dupanloup, episcop de Orleans, cu privire la pastorala sa către clerul şi credincioşii diocezei sale, cu ocazia sărbătorilor Romei şi pentru anunţarea lor despre un viitor conciliu ecumenic: Paris, Lebigre-Duquesne, 1868.

- O nedreptate. Apel la opinia publică despre o decizie luată de Consiliul Legiunii de Onoare, cu privire la un punct de vedere ilegal şi calomnios al dlui Bathie: Bruxelles Combe Vande Weghe, 1874.

- Infailibilitatea papală, în prezenţa Sfintei Scripturi, a Tradiţiei universale şi a raţiunii (Noi nu am putut regăsi această carte şi omitem editorul).

 

La acestea trebuie adăugate:

- Expunerea dogmei Bisericii Universale Ortodoxe, însoţită de diferenţele care se întâlnesc în alte Biserici creştine: Paris, Union Chretienne, 1866.

 

Ca şi cele două traduceri ale lui Guettee:

- aceea a celor Patru Evanghelii;

- aceea a Liturghiei dumnezeieşti a părintelui nostru Ioan Gură de Aur. Traducere pentru folosinţa credincioşilor, însoţită de note: Paris, 1883.

 

3. A treia serie de scrieri este aceea care tratează raţionalismul secolului al XIX-lea; în particular, respingerea întrucâtva literară a Vieţii lui Iisus s-a dovedit a fi un monument de apologetică creştină al secolului al XIX-lea

- Despre discursul de deschidere (a cursurilor de limbă ebraică, haldeeană şi siriană, la Colegiul din Franţa) de dl Renan: Paris, Dentu, 1862.

- Respingerea aşa-zisei «Vieţi a lui Iisus» de E. Renan din trei puncte de vedere: al exegezei biblice, al criticii istorice şi al filozofiei: Paris, Union Chretienne, 1864.

- Doi pretinşi savanţi în prezenţa ştiinţei şi religiei, sau Răspuns către G. Virubov şi E. Goubert: Paris, Union Chretienne, 1865.

- Reflecţii intitulate: Despre un articol inserat în «Curierul Ştiinţelor» de Grigorie Virubov: ştiinţa faţă în faţă cu religia: Paris, Union Chretienne, 1865.

 

4. În sfârşit, Guettee poate fi socotit un specialist al secolului al XVII-lea şi al istoriei jansenismului; în zilele noastre, ar putea fi numit un «şaptesprezecemist». El a editat în particular Memoriile abatelui Le Dieu, secretarul lui Bossuet, şi Istoria literară din Port Royal de Dom Clemencet. Lucrările sale asupra secolului al XVII-lea ar trebui într-o bună zi să facă obiectul studiilor universitare. Acestea sunt:

- Eseu bibliografic asupra operei lui Bossuet intitulat: «Avertisment cu privire la cartea de reflecţii morale», sau Respingerea aserţiunilor dlui Poujoulat relativ la această lucrare, cu o anexă despre câteva reflecţii de dl Dulac, de Univers: Paris, Renouard, 1854.

- Memorii şi jurnal despre viaţa şi operele lui Bossuet, de abatele Francois Le Dieu. Cuvânt înainte de părintele Guettee: 4 volume, Paris, Didier, 1856-57.

- Respingerea cursului de istorie ecleziastică de abatele Lavigerie (episcop de Nancy, apoi de Algeria) împotriva Port-Royal: Paris, 1857.

- Introducere la Viaţa lui Henri Arnauld, episcop de Angers, de Jerome Besoigne: Anger, Lemerle, 1863.

- Istoria literară din Port-Royal de Dom Charles Clemencet. Cuvânt înainte de părintele Guettee: Paris, Union Chretienne, 1868.

 

Semnalăm, de asemenea că manuscrisele lui Guettee au fost împrăştiate, iar notele şi ineditele sale idei definitiv pierdute. După cunoştinţa noastră, singurele care există încă se află în Arhivele Eugene Michaud din Berna, 70 scrisori ale lui Guettee către Michaud. A se vedea cu privire la acest punct Raoul Dederen, Eugene Michaud, un reformator catolic al secolului al XIX-lea, Droz, 1963.

 

Dacă s-ar cerceta unitatea operei lui Guettee, s-ar putea spune că ea este traversată, încă de la începuturi, de două mari intuiţii ortodoxe.

Prima idee ortodoxă a lui Guettee este aceea că Biserica este locală, ea este întemeiată pe principiul teritorial în jurul unui episcop, în comuniune cu Biserica Universală: «Pretutindeni unde apare episcopul, de asemenea este comunitatea, tot aşa cum pretutindeni unde este Iisus Hristos, este Biserica Universală», spune Sfântul Ignatie al Antiohiei. Acest principiu teritorial urmează canoanele apostolice şi rânduielile Sinoadelor Ecumenice. Nici un episcop nu poate uzurpa teritoriul sau dioceza altui episcop: pentru a acţiona într-o episcopie din mitropolia sa, alta decât cea proprie, însuşi mitropolitul trebuie să obţină acordul şi autorizaţia sinodului episcopilor. Altfel spus, un echilibru între autoritatea ierarhică şi sinodalitate. De această idee sunt legate toate scrierile lui Guettee despre Biserica Franţei, studiile sale asupra vechilor tradiţii galicane, vestigiile ecleziologiei ortodoxe în Galia, luptele sale contra ultramontanismului şi iezuiţilor şi dovedirea faptului că pretenţiile de universalitate ale papalităţii nu datează decât din secolul al IX-lea sau XI-lea (Papii Nicolae I şi Grigorie al VII-lea).

Cel de-al doilea principiu ortodox care guvernează întreaga operă a lui Guettee este cel al Sfântului Vichentie de Lerins, potrivit căruia adevărul unei dogme depinde de apostolicitatea şi universalitatea ei – de ceea ce a fost crezut întotdeauna şi pretutindeni în Biserică. Guettee rezumă acest principiu astfel: «Pentru a evita eroarea şi a persevera în adevăr, nu trebuie primit decât ceea ce a fost crezut universal în toate timpurile» şi «primele Sinoade Ecumenice nu au avut altă grijă decât aceea de a urma această regulă, proclamând, pentru a răspunde ereticilor, ceea ce toate Bisericile au crezut ca fiind revelat încă din vremurile apostolice»[39]. De acest principiu se poate lega lupta lui Guettee contra dogmelor introduse târziu de papalitate, fără fundamente patristice sau împotriva acestor fundamente, precum: Filioque, imaculata concepţie a Maicii Domnului, inima neprihănită, falsa cucernicie ...: «Am dobândit certitudinea, scrie el, că textele citate în favoarea papalităţii sunt false, trunchiate, deturnate de la adevăratul lor sens, că s-a fabricat cu ele o tradiţie falsă, cu totul opusă celei adevărate»[40]. Tot aşa, graţie regulii Sfântului Vichentie de Lerins, recunoscută de Biserica Ortodoxă, munca istoricului a venit în ajutorul celei a teologului: pe baza documentelor originale, orice istoric care caută adevărul poate să regăsească adevărata constituire apostolică a Bisericii şi să răspundă la întrebarea: dintre toate confesiunile creştine existente astăzi în lume, care este aceea care reprezintă, de fapt, Biserica nedespărţită a primelor secole ?

Apusul a fost ortodox în primele 8, 9 sau 10 secole, în funcţie de regiune, înainte de a fi victima unei mari «uzurpări» a Bisericii, care a fost susţinută de formele politice ale feudalităţii şi ale monarhiilor medievale şi clasice. Revoluţia franceză a abolit cadrele politice, fără a reveni la religia dintâi a «Galiei romane». A deveni ortodox, aceasta este deci, pentru părintele Wladimir Guettee, desăvârşirea acestei traiectorii, scuturându-şi veşmântul preoţesc de plumbul duhovnicesc, regăsirea credinţei marilor ierarhi şi sfinţi care au evanghelizat Franţa: a nu se converti la Ortodoxie, ci a reveni la Ortodoxie. Acesta a fost mesajul de libertate şi învăţătura principală a părintelui Guettee[41].

 

Posteritatea părintelui Guettee

A vorbi despre influenţa şi posteritatea lui Guettee nu este neparadoxal, atât de mult a fost urât şi defăimat; încă din viaţă, el este victima cenzurii şi indexului catolic, iezuiţilor, insinuărilor neîncetate ale periodicului Univers, jurnalul ultramontanist al lui Veuillot, ambiţiei lui Pallu, Sibour şi Darboy; după convertirea sa la Ortodoxie, presiunea catolică asupra statului a fost de aşa natură că el a fost nevoit să-şi ia naţionalitate rusă; după moartea sa, o ,,tăcere pioasă” acoperă opera sa, o ascunde, se străduieşte să o facă uitată, până în punctul în care doar Marele Larousse al secolului al XIX-lea îi consacră o notă. Autorul, pe atunci catolic, al celor 12 volume din Istoria Bisericii Franţei şi specialistul în Bossuet nu primeşte decât foarte puţină atenţie: Dicţionarul Teologiei Catolice nu-i dedică la drept vorbind nici un articol; în volumele Tables figurează numele său, cu o trimitere către câteva articole, despre imaculata concepţie în special. În Istoria Bisericii de Fliche şi Martin, în volumul 21, el nu este menţionat decât cu privire la condamnarea de către Roma a Istoriei Bisericii Franţei ![42]

Specialiştii relaţiilor dintre Ortodoxie şi Apus, mai ales adepţii lui Soloviov, nu-l pomenesc decât pentru a-l defăima; tot aşa monseniorul d’Herbigny scrie despre Guettee: ,,Acest apostat nenorocit, subvenţionat de sfântul sinod, a fost sărbătorit cu entuziasm de către un întreg clan semi-oficial al presei ecleziastice ruse … morala sa era indulgentă … totul părea legitim în ura sa faţă de Biserica Catolică, în ranchiunele sale din care el a evadat printr-o pretinsă căsătorie şi apostazie”[43]. Acelaşi ton la Jean Rupp care vorbeşte de ,,impostură” şi de ,,bietul Guettee”, sau astăzi, la rarii integrişti catolici[44] care l-au cunoscut[45].

Dacă o asemenea judecată nu surprinde la aceşti autori, este, în schimb, mai uimitor a întâlni aceleaşi defăimări la Yves Congar, care, în dicţionarul său Catolicismul, a indicat un motiv foarte subiectiv al alegerii pe care a făcut-o Guettee spre Ortodoxie: ,,Din pricina dificultăţilor cu arhiepiscopul de Paris, el a trecut la Biserica Ortodoxă”.

Un oarecare progres are loc în ultimii ani. Noua Istorie a Bisericii face dovada unei mai mari obiectivităţi: ,,Preotul francez Guettee, numit într-un post de încredere la capela ambasadei ruse din Paris, publică numeroase lucrări pentru a demonstra eroarea catolicismului, socotit drept schismă şi erezie în raport cu Tradiţia comună din primul mileniu creştin, mai ales Papalitatea schismatică, sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană, care se sprijinea pe textele patristice puţin cunoscute sau uitate de ştiinţa apuseană, iar revista sa Uniunea Creştină răspândea în Apus o atmosferă pro-ortodoxă în unele cercuri dezorientate de vicisitudinile generate de Conciliul Vatican I”[46].

Cu toate acestea, din partea catolică, nu notăm până în această zi nici o lucrare, nici un articol care să detalieze această operă necesară înţelegerii istoriei Bisericii în secolul al XIX-lea.

 

Guettee şi Ortodoxia franceză

Dacă Guettee, ca scriitor şi ca istoric, s-a preocupat să-şi justifice lupta cu demnitate, în schimb, ca ortodox, el a considerat, fără îndoială, absurdă ideea unei posterităţi proprii operei sale. Posteritatea sa este ceea ce el a primit de la Biserica Ortodoxă, credinţa veritabilă, înrădăcinată în teologia Părinţilor Bisericii şi Sinoadelor Ecumenice, pe care el nu a încetat niciodată să o studieze şi să o facă cunoscută. În această muncă, el nu a avut nicicând sentimentul că face o lucrare personală, ci numai că înlesneşte, în unele cazuri, întoarcerea la marile documente simbolice şi teologice din Tradiţia patristică pe care istoriografia ortodoxă, sub influenţa protestantă, a avut câteodată tendinţa de a le neglija: ,,Noi trebuie să mărturisim că, până în zilele noastre, ortodocşii nu au scotocit îndeajuns această mină: operele publicate de ei nu au valoare ştiinţifică, fără a excepta pe cea a eruditului Contogoni, care nu este decât un palid rezumat al unei lucrări apusene”[47].

În acest fel, înaintea părintelui Gheorghe Florovski, Guettee simţea că, în secolul al XIX-lea, teologia rusă – şi cea greacă, sub influenţa rusă – a suferit un declin foarte mare, cel puţin în forma sa oficială şi didactică. O asemenea exigenţă intelectuală era la Guettee o altă formă a conştiinţei sale a caracterului universal al mesajului Părinţilor şi Bisericii Ortodoxe.

Într-o epocă în care patriarhia Constantinopolului condamnă pe drept cuvânt – în 1872[48] – filetismul sau naţionalismul religios, ca aducând un afront la adresa sobornicităţii (universalităţii) Bisericii, nimeni nu este mai puţin filetist ca Guettee. Viceversa, deoarece trăieşte această universalitate, Guettee lucrează pentru convertirea la Ortodoxie a celor mai mulţi dintre prietenii săi – printre care se poate număra Emile Mopinot[49] –, traduce în franceză liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi se bucură de construirea de biserici ortodoxe la Paris, Geneva, Pau … El lansează chiar un apel la o Ortodoxie ,,franceză”, la edificarea căreia trebuie să contribuie scrierile sale căci, atunci, ,,un lucru este sigur, un mare număr de francezi s-ar uni cu ortodocşii răsăriteni pentru a cânta împreună cu ei laudă lui Dumnezeu şi ar intra în adevărata Biserică. Noi ştim chiar că mai mulţi preoţi, dintre cei mai învăţaţi şi mai onorabili din Franţa, nu aşteaptă decât această ocazie pentru a părăsi catolicismul. O Biserică Ortodoxă de rit francez ar fi un eveniment de o importanţă colosală”[50].

De la călătoria sa în Rusia, apelul său a devenit din ce în ce mai înfocat şi presant: ,,Oh, dacă Biserica Ortodoxă s-ar putea face cunoscută mai bine în Franţa ! Dacă ea s-ar putea manifesta mai clar ! Toţi ar regăsi în ea Biserica părinţilor lor atât de ciudat desfigurată de catolicism şi s-ar refugia în ea ca în arca sfântă a mântuirii …”[51].

Guettee nu va vedea împlinindu-se acest vis, însă toţi ortodocşii francezi, toţi francezii redeveniţi ortodocşi, care au regăsit tradiţia ,,romeică”[52] a părinţilor lor, sunt posteritatea sa duhovnicească. Şi acesta nu este nicidecum o întâmplare, de vreme ce ortodocşii francezi au fost singurii care au oficiat, la 90 de ani de la moartea slujitorului lui Dumnezeu Wladimir, o slujbă la mormântul său din Cimitirul Batignolles, împodobit cu flori şi restaurat prin grija lor.

 

Guettee şi ecumenismul

Dacă se înţelege foarte bine ceea ce istoricii catolici nu au invocat în faţa lui Guettee, adversarul lor dogmatic, este şi mai surprinzător faptul că specialiştii sau promotorii diverşi ai ecumenismului s-au dovedit a fi atât de puţin interesaţi de opera sa; ei ar fi găsit un spirit deschis şi mai ales precursor al unora dintre ideile lor cele mai generoase.

Mai înainte de orice, Guettee nu a încetat să denunţe tradiţia cea mai rigidă, cea mai intolerantă, cea mai ,,feudală” a Apusului şi din care ultramontanismul nu este decât expresia dogmatică. În faţa lui Maistre, Bonald, Veuillot, … Guettee se face apărătorul toleranţei religioase şi combate persecuţia fizică şi morală a ereticilor: ,,O dogmă care nu era susţinută, înainte de secolul al IX-lea, decât de un anumit număr de personaje înalte, devine, în ţările romane, o dogmă aproape universal recunoscută, iată adevărul … noi ne opunem Bisericii Catolice, în întregime acoperită de sângele ereticilor adevăraţi sau presupuşi, iar Biserica Răsăriteană este întru totul acoperită de propriul sânge. Noi preferăm Biserica mucenică Bisericii intolerante şi persecutoare”[53].

În plus, Guettee a denunţat antisemitismul cercurilor ultramontaniste din epocă şi moştenirea grea a papalităţii în acest domeniu: ,,Conciliul de la Lateran din 1215, condus de papă şi socotit ca ecumenic de către Biserica Catolică, hotăra că evreii aveau datoria să poarte pe haină un semn particular care-i făcea pe ei să se deosebească de creştini … Aceasta a fost politica clerului catolic faţă de evrei în toate timpurile: a-i lăsa să trăiască, dar a-i ţine în robie, fără drepturi politice, nici civile, a le stabili cartiere particulare în oraşe şi a-i însemna cu infamie. Biserica Răsăriteană, care nu se ocupă de politică, nu a propovăduit niciodată teorii asemănătoare cu privire la evrei, ea nu a încuviinţat niciodată masacrele ale căror victime au fost ei, pe care sistemul de umilire şi sclavie le-a urmărit în toate timpurile şi încă şi astăzi prin papalitate”[54]. După cum se vede, Guettee poate fi considerat un precursor al catolicismului liberal, anti-reacţionar, care se dezvoltă la începutul secolului al XX-lea.

În ce priveşte ,,dialogul” dintre Biserici, titlul periodicului lui Guettee, Uniunea Creştină, nu era înşelător: Guettee propune o veritabilă apropiere dogmatică între creştini, în primele numere, unde el pledează în mod activ în favoarea ,,teoriei ramurilor”[55]: ,,Fondatorii Uniunii Creştine aparţin unor comunităţi diferite, însă ei sunt uniţi în aceeaşi slăvire a Cuvântului lui Dumnezeu şi în aceeaşi dragoste pentru Biserica lui Iisus Hristos. Profund mâhniţi de sciziunea care există între diferitele ramuri ale acestei Biserici, de neînţelegeri, greşeli şi prejudecăţi care întreţin divizarea, noi propunem să lucrăm pentru a distruge aceste erori, aceste prejudecăţi şi neînţelegeri, şi să pregătim căile către o sfântă unire între toţi cei care poartă numele de creştin”[56].

Şi, efectiv, el deschide coloanele Uniunii Creştine diferiţilor catolici – nu ultramontanişti – galicanilor, anglicanilor, protestanţilor americani, pastorilor francezi precum pastorul Boissard, vechilor catolici precum Michaud şi ortodocşilor de asemenea diferiţi precum Homiakov şi Makrakis[57].

În această lucrare a Uniunii Creştine, Guettee a fost susţinut în mod activ de ierarhie, de sfântul sinod rus, de patriarhiile Constantinopolului, Antiohiei şi Ierusalimului şi de Biserica Greciei. Revista era de altfel difuzată în Rusia (Moscova – Sankt Petersburg), Anglia, America, Corfu, Atena, Smirna, Constantinopol şi Ierusalim, unde ea oferea un fel de cronică a vieţii creştine în lume şi un comentariu ortodox al întregii actualităţi religioase din secolul al XIX-lea. Dacă admitem că Uniunea Creştină a fost prima revistă ,,ecumenică” din Europa, acest ecumenism al lui Guettee din anii 1860-1870 este foarte diferit de ecumenismul modern. Pentru Guettee, unirea creştinilor întru adevăr trebuie să se facă în afara şi independent de papalitate a cărei natură însăşi, după el, este un obstacol al unirii Bisericilor.

Cu toate acestea, în 32 de ani (n.tr.: Uniunea Creştină a apărut între anii 1859-1891, adică vreme de 32 de ani), pe măsură ce Guettee a aprofundat Adevărul şi istoria autentică a Bisericii, Uniunea Creştină şi-a modificat proiectul său original, s-a îndepărtat de teoria ramurilor Bisericii şi a devenit un jurnal esenţialmente ortodox. Favorabil mai întâi anglicanismului, Guettee considera 20 de ani mai târziu că unirea anglicanilor cu ortodocşii era aproape imposibilă. Încă din 1869, în scrisoarea sa către monseniorul Dupanloup, el neagă ,,eclezialitatea” Bisericii Romei: ,,Nu numai că Biserica Catolică nu este Biserica, dar ea nici nu face parte din adevărata Biserică”, fiindcă adevărata Biserică este întemeiată pe unitatea de credinţă.

Monseniore, voi nu formaţi decât o adunare de oameni împodobiţi cu titlul de episcopi; nu numai că voi nu sunteţi Biserica, dar voi nu reprezentaţi nici măcar Biserica Romei, căci voi nu vă reuniţi pentru a vorbi în numele credinţei primare şi permanente a Bisericilor voastre, ci pentru a înscrie în numele papei şi al vostru, dogmele care vă convin. Voi aţi putea forma o adunare religioasă, politică, ştiinţifică, dacă vreţi; voi nu veţi fi un sinod; mai cu seamă voi nu veţi alcătui un sinod ecumenic. Iisus Hristos nu se va afla în mijlocul vostru, iar Sfântul Duh nu vă va călăuzi”[58].

În acelaşi fel, mult după fondarea Uniunii Creştine, Guettee se dă deoparte puţin câte puţin la sfatul lui A. Homiakov, care a obiectat în 1859 faţă de titlul revistei lui[59], deoarece ,,creştinismul nu există decât în Biserică” şi ,,adevărul nu are nevoie să cerşească concursul caritabil al erorii”.

 

Guettee la originea mişcării vechi catolice: abatele Michaud

Prin opera ucenicului său Eugene Michaud, Guettee poate fi considerat, tot atât ca şi Dollinger, inspiratorul mişcării vechi catolice, constituite din opozanţii dogmei infailibilităţii papale care au rupt relaţiile cu Roma în 1871. Michaud care fonda în 1891, alături de ortodocşi, Revista Internaţională de Teologie, a fost unul din puţinii scriitori care i-au adus un omagiu lui Guettee după moartea sa:

,,Trebuie să ne resemnăm cu acest adevăr dureros şi să contemplăm golul pe care-l lasă după el şi care nu va fi umplut. El a fost de fapt ultimul reprezentant al unei generaţii care nu mai există deja, ultimul membru al acestui vechi cler galican care ştia să ţină piept iezuitismului, şi care nu se temea să spună papalităţii însăşi ce a fost altădată şi nu a încetat să fie, în pofida pretenţiilor sale recente şi aroganţei ei actuale … Iezuiţii, despre care el a scris o istorie devenită din nefericire prea rară, se temeau de el ca de unul dintre cei mai redutabili adversari ai lor, şi se fereau tare, de mult timp deja, să provoace cea mai mică polemică împotriva publicaţiilor lui întotdeauna atât de limpezi, atât de substanţiale, atât de teribile. Cu toate acestea, ele erau cunoscute, apreciate şi căutate de toţi creştinii serioşi şi independenţi din Franţa, Anglia, Germania, Olanda, Rusia, Grecia şi din alte părţi, care urmăreau îndeaproape dezbaterile teologice … Este o întreagă bibliotecă, în care noi, vechii catolici, ne-am închegat cu generozitate şi pe care o păstrăm cu mare grijă”[60].

Sub influenţa lui Guettee, Michaud i-a orientat pe vechii catolici către o reflecţie asupra originilor absolutismului papal în Apus, şi către un dialog cu Biserica Ortodoxă. Încă din 1870, Guettee i-l prezenta lui Michaud pe generalul Kireev, care va juca un rol important în relaţiile dintre vechii catolici şi Biserica Rusă[61]. În acelaşi fel, de la Congresul de la Munchen din 1871, vechii catolici puteau declara oficial: ,,Noi sperăm în restabilirea unirii cu Biserica Greco-orientală şi Rusă, separare care a avut loc fără motiv hotărâtor şi nu este întemeiată pe nici o divergenţă dogmatică care să nu poată fi aplanată”[62]. Michaud credea atunci în această unire: ,,Când noi vom fi în comuniune de credinţă oficială cu această Biserică … aceasta va fi într-adevăr renaşterea Bisericii Primare în Apus”[63].

În pofida tuturor eforturilor lui Michaud, ierarhia vechilor catolici a rămas influenţată de teologica scolastică sau clasică a Apusului, iar mirajul anglican a fost mai puternic. Nu a rămas decât Revista Internaţională de Teologie, câtă vreme a fost coordonată de Michaud, care se prezenta ca un loc de dialog între ortodocşi şi apuseni, etapă importantă în istoria ,,dialogului ecumenic”.

 

Guettee, inspiratorul lui Dostoievski şi legenda Marelui Inchizitor

Cunoaşterea rolului lui Guettee ca sursă a legendei Marelui Inchizitor ar trebui să permită să i se dea renumitei relatări a lui Dostoievski lumina sa originală. Sunt numeroase criticile care au dorit, de fapt, să-i dea o semnificaţie pur mitică şi deloc istorică.

În această parabolă a lui Dostoievski, Hristos, venind să-i viziteze pe ai săi în timpurile strălucite ale Inchiziţiei, este arestat ca eretic şi, în numele progresului necesar al umanismului şi religiei, este condamnat de Marele Inchizitor, care-I spune: ,,Vei fi ars mâine”. Promotoare a fericirii umanităţii, religia Marelui Inchizitor nu are ce face cu Evanghelia.

Or, mai mulţi interpretează această istorie din punctul de vedere al lui Sirius. De exemplu, în Hristos în cugetarea rusă, Paul Evdokimov scrie: ,,Cadrul istoric al legendei nu este decât un semn convenţional ce are scopul de a indica realităţile transcendente ale istoriei. Legenda nu se referă la Evul Mediu, ci la istoria zilei de mâine … Dostoievski a spus clar că Inchiziţia nu reprezintă deloc Biserica Romei”[64].

Găsim aceeaşi opinie la N. Berdiaev, în Ideea rusă: ,,Nu este mereu înţeles că mai ales în legenda Marelui Inchizitor se revelează fundamentul religios şi metafizic al anarhismului. Unii chiar s-au înşelat, precum Pobedonostsev care admira mult această lucrare, nevăzând în ea decât un pamflet la adresa catolicismului”[65].

Astfel de interpretări sunt relativ surprinzătoare, căci ele par să pună între paranteze tot ceea ce Dostoievski, în al său Jurnal al unui scriitor, scrie despre papalitate, căreia îi denunţă explicit tentaţia totalitară: ,,Biserica Romană, readusă la aspectul care este acum sinele ei, nu poate exista. Ea însăşi l-a proclamat foarte înalt, arătând că împărăţia sa este în această lume şi că Hristosul ei ,,nu se poate menţine aici jos fără împărăţie pământească”. Biserica Catolică a ridicat ideea hegemoniei vremelnice a Romei deasupra Adevărului şi lui Dumnezeu; cu aceeaşi intenţie, ea a proclamat infailibilitatea conducătorului ei”[66].

Falsul creştinism care a acceptat a treia ispită din pustie, aceea a împărăţiilor din această lume, papalitatea, este un creştinism fără Hristos: ,,În Apus a fost pierdut Hristos, prin eroarea catolicismului, şi Apusul se surpă din această pricină, exclusiv din această pricină”. Dostoievski scrie încă: ,,Adevărul a fost poate la Roma, dar Hristos nu mai este”[67].

O asemenea analiză a papalităţii ca parodie a Bisericii este foarte posibil ca Dostoievski s-o fi împrumutat, în parte, de la Guettee şi din scrierile sale diverse pe această temă. Pentru aceasta, există mai multe motive. În primul rând, cele două personaje sunt contemporane, Dostoievski având cu 5 ani mai puţin decât Guettee, iar între 1862-1871, Dostoievski călătoreşte de multe ori în Europa şi în mod special la Paris. Or, tocmai în această epocă Uniunea Creştină este cel mai bine difuzată în cercurile ruseşti şi ne putem închipui că Dostoievski pe drept a citit câteva exemplare din această publicaţie a Rusiei în Europa.

Pe de altă parte, după 1870, când pregăteşte Fraţii Karamazov, Dostoievski este în relaţii cu tânărul Soloviov, care a făcut două călătorii în Franţa înainte de 1880, în cursul cărora l-a întâlnit de mai multe ori pe Wladimir Guettee. Prin Soloviov iar, Dostoievski a putut citi Uniunea Creştină sau consulta scrierile lui Guettee despre papalitate. De altfel, Soloviov este citat în general ca o sursă probabilă pentru legenda Marelui Inchizitor şi d’Herbigny, ca şi Rupp, nu exclude influenţa lui Guettee asupra lui Soloviov[68].

În sfârşit, atunci când se ştie că, pentru Dostoievski, tentaţia totalitară a papalităţii este întruchipată de iezuiţi, ne putem imagina că lucrarea lui Guettee despre iezuiţi nu îi era necunoscută. Aici intermediarul a fost poate slavofilul Samarine care a publicat Iezuiţii şi relaţiile lor cu Rusia[69], în care Guettee este citat şi utilizat pe larg. Această carte a fost de altfel tradusă în franceză de colonelul Boutourlin, un prieten de-al lui Guettee şi colaborator la Uniunea Creştină[70].

În ce priveşte conţinutul, Dostoievski poate foarte bine să se fi inspirat din anumite teme pe care Guettee le-a dezvoltat înaintea lui: papalitatea este o uzurpare; ea se numeşte pe sine Biserica, dar Iisus Hristos nu este prezent în ea: ,,Monseniore, voi vă numiţi cu mândrie Biserica, fiindcă voi sunteţi 500 cu papa. Dar cei care au învăţat din izvoarele curate ale credinţei ce este Biserica lui Iisus Hristos, vă răspund: voi nu sunteţi Biserica, şi voi nu aparţineţi adevăratei Biserici”[71]. În sfârşit, pentru Guettee, papalitatea, dând unui om infailibilitatea, departe de a se universaliza, se particularizează, ea încetează de a fi universală: ,,Universal şi papal sunt două cuvinte care se exclud reciproc”[72]. Cât despre tema Inchizitorului şi a Inchiziţiei, ea este adesea tratată de Uniunea Creştină, de exemplu în 1869, cu ocazia elogiului făcut de Dom Gueranger, sau în 1870, cu ocazia cărţii lui Janus, Conciliul şi papa[73].

Adăugăm câteva motive interne la proiectul lui Dostoievski din Fraţii Karamazov. Tema interioară, dacă este să credem carnetele sale, este ateismul. Or, pentru Guettee, papalitatea, caricatura creştinismului, este responsabilă de ateismul din Apus; în acelaşi fel, fiindcă papalitatea este o instituţie necredincioasă vistieriei apostolice şi patristice, un Renan poate face să se zdruncine mult credinţa. Or, şi la Dostoievski, religia Marelui Inchizitor este un creştinism ateu, generator de ateism.

Cu toate acestea, vom arăta diferenţele, spunând că Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov este partea de început a unei reflecţii tragice, ridicate de Dostoievski cu privire la problema răului şi a suferinţei. Totuşi, diferenţa nu este tocmai în acest punct: pentru Guettee, ca şi pentru Dostoievski, Inchiziţia, papalitatea, constituie un răspuns înşelător la problema răului, pe care ea încearcă să-l rezolve prin dogme false: purgatoriu, indulgenţe, feluri de îndulciri ale frământărilor pe care ea însăşi le-a provocat, care nu servesc decât la a strânge nodurile, la a masca sensul deplin al răscumpărării; dar răspunsul autentic, şi nu iluzoriu sau vremelnic, Dostoievski îl găseşte în figura stareţului, ca fiinţă îndumnezeită care iubeşte şi se roagă pentru toţi oamenii. Guettee, care nu cunoştea asemenea personaje, nu putea da acest răspuns[74].

În schimb, este sigur că amândoi ar fi căzut de acord pentru a zice că papalitatea merge către a forma un model uman unic, croit după imaginea ,,papei”, un tip de om infailibil. Şi unul şi celălalt au zugrăvit această boală duhovnicească, unul ca istoric, celălalt ca romancier. Dar pentru a înţelege pe deplin şi pentru a lămuri în acelaşi timp mesajul celor doi vigilenţi ai secolului al XIX-lea, era necesar ca un teolog de talia părintelui Iustin Popovici, într-un articol intitulat ,,Cugetări despre infailibilitatea omului european”, să descrie noua dogmă a infailibilităţii papei ca pe un simptom, ca pe un anunţ al proliferării unei mulţimi de mici papi şi de infailibili pe picior mic:

,,Prin dogma infailibilităţii omului european s-a proclamat de o manieră hotărâtoare şi dogmatică suficienţa sa, autarhia[75] sa, s-a proclamat definitiv că el nu avea nevoie de Dumnezeul-Om, că el nu avea loc pe pământ pentru El. Vicarul lui Hristos îi ia locul cu desăvârşire … Dumnezeul-Om este înlocuit de om; pe toate tronurile europene urcă omul umanismului european. Prin urmare, nu vedem doar unul, ci o mulţime de vicari ai lui Hristos, pe care numai uniforma îi deosebeşte. Prin dogma infailibilităţii, omul în general a fost proclamat infailibil; de aici nenumăraţii papi din întreaga Europă …”[76].

 

Limitele operei lui Guettee

Dacă Guettee este un mare istoric al Bisericii, cu toate acestea, cunoştinţele sale teologice l-ar putea dezamăgi pe ortodoxul contemporan, care ar fi surprins să-l vadă omiţând într-o asemenea măsură pe cei mai străluciţi Părinţi ai Bisericii de după Sfântul Ioan Damaschin, cele mai mari figuri duhovniceşti ale secolelor XVIII-XIX. Guettee nici măcar nu cunoştea numele Sfinţilor Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul. Sarcina sa colosală şi, la anumite cote, eroică, de redescoperire a Tradiţiei ortodoxe nu a putut risipi umbra şi prejudecata persistente care întunecau încă amintirea acestor sfinţi. În acelaşi fel, într-o epocă în care rugăciunea isihastă era prigonită şi interzisă în Rusia, nici un rus nu pare să-i fi vorbit despre Paisie Velicikovski sau de stareţii de la Optina, contemporanii săi, împrejurare care l-a lipsit de întreaga cunoaştere directă a învăţăturii celor din vechime, îndumnezeiţi, a sfinţilor care au cunoscut slava dumnezeiască.

Cercetând lucrurile în profunzime, să spunem că atât augustinismul lui Guettee, cât şi decăderea teologiei universitare în Biserica Ortodoxă Rusă din secolele XVIII-XIX sunt responsabile de aceste limitări ale operei lui.

 

Augustinismul lui Guettee

În mod fundamental, prin formaţia sa jansenistă, Guettee este augustinian. El admiră Apărarea Tradiţiei Sfinţilor Părinţi de Bossuet, care nu apără, în realitate, decât dogma cea mai dură a lui Augustin şi, alături de erudiţii secolului al XVII-lea, Guettee admite legenda unei erezii semi-pelaghiene, născută în secolul al V-lea în sudul Galiei. Or, aceşti aşa-zişi eretici, numiţi multă vreme ,,marsiliezi” şi mult mai târziu ,,semi-pelaghieni”, erau Părinţii autentici ai Bisericii, apărătorii învăţăturii patristice a împreună-lucrării dintre voinţa omenească şi voinţa dumnezeiască în opera mântuirii, şi adversarii dogmei augustiniene a predestinării care tocmai apărea în Provence; aceşti monahi ortodocşi sunt Sfinţii Ioan Casian, Vichentie de Lerins, Faust de Riez şi principalii episcopi ai Galiei din această epocă.

În aceeaşi ordine de idei, Guettee, sub influenţa anumitor protestanţi, îl citează favorabil de mai multe ori pe patriarhul Constantinopolului, Chiril Lucaris. Or, este evident astăzi că condamnarea adusă de sinoadele ortodoxe din Betleem şi Iaşi împotriva Mărturisirii de credinţă a lui Lucaris, viza teologia augustiniană a răscumpărării adoptată de Lucaris[77].

Eşuând în a se rupe cu totul de gândirea Fericitului Augustin, părintele celor mai multe erori apusene, Guettee se găsi lipsit de baza dogmatică care să-i permită să-şi desăvârşească critica teologiei papalităţii şi să alcătuiască un ansamblu bine legat. Să dăm un exemplu de acest defect.

Guettee va demonstra perfect, cu toată rigoarea de dorit, că imaculata concepţie a Maicii Domnului nu era decât o idee recentă, susţinută mai ales în secolul al XV-lea de Duns Scot, şi vreme îndelungată prost primită chiar în sânul Bisericii Catolice; deci, ea nu putea constitui o dogmă apostolică. Dar Guettee nu ajungea până la sursă: el putea suprima răul, dar nu-l putea extirpa. El nu a înţeles că falsa dogmă a imaculatei concepţii nu are sens decât în cadrul dogmei augustiniene a răscumpărării, cea dintâi inovaţie care nu putea să nu antreneze nenumărate alte inovaţii.

Într-adevăr, pentru Augustin, descoperitorul ,,păcatului originar”, toţi oamenii se nasc vinovaţi personal de păcatul lui Adam. Vinovăţia se transmite şi mânia dumnezeiască apasă în toată dreptatea asupra fiecărui nou-născut. Se consideră că o teologie care formulează asemenea premise a vrut mai degrabă să o excepteze pe Maica Domnului de la legea generală, decât să o socotească vinovată faţă de Fiul ei: trebuia, în mod logic, să spună despre ea că a fost păzită de păcatul originar, ca ea să rămână ,,cu totul curată şi fără de prihană”. Se vede că dogma imaculatei concepţii încearcă să aducă răspunsul necesar la o dificultate provenită din teoria augustiniană a păcatului originar.

Din contră, pentru Părinţii Bisericii, fie ei din Răsărit sau Apus, această dilemă nu există. Ei refuză, de fapt, ideea unei vinovăţii transmise; ei spun că protopărintele Adam a transmis urmaşilor săi nu păcatul său personal, ci firea sa, căzută bolnavă ca urmare a încălcării poruncii dumnezeieşti. De aici, ideea că nici un nou-născut nu trezeşte mânia lui Dumnezeu, nimeni nu se trezeşte la viaţă vinovat, şi cu atât mai puţin Maica Domnului.

Acesta moşteneşte, împreună cu firea omenească, ,,păcatul” protopărinţilor, cu alte cuvinte slăbiciunea şi mortalitatea firii adamice, îmbolnăvite de păcat; dar, biruitoare personal în faţa a tot păcatul, ea se face bineplăcută lui Dumnezeu prin ,,darurile” întotdeauna prezente în această fire omenească. Întruparea arată prin urmare împreună-lucrarea voinţelor dumnezeiască şi omenească: Maica Domnului primeşte buna vestire a îngerului. Iar Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează în sânul unei fiinţe curate şi fără de păcat, dar nu creată dintr-o dată, ci care consimte printr-o hotărâre dincolo de istorie şi plină de un minunat nemaiîntâlnit în Tradiţia scripturistică.

Deci, nu este loc pentru ,,păstrarea” unei vinovăţii inexistente, nici pentru îndepărtarea ei, ci pentru posibilitatea păcatului şi slava de a-l birui.

Se vede deci că dacă se suprimă teologia augustiniană, se suprimă totodată problema ridicată de dogma imaculatei concepţii. S-ar putea face remarci similare în ce priveşte filioque, ecleziologia, tainele Bisericii … şi să regretăm astfel că Guettee nu a putut să îngroape definitiv ,,vechiul om augustinian”. În orice caz, eşecul său arată în ce măsură un asemenea efort – făcut pentru a se detaşa de o ,,ideologie” care a umplut, ca un aer ambiant, toate sferele gândirii – poate cuprinde risc şi dificultate.

 

Influenţa teologiei universitare ruse

Pentru a-l justifica cât de puţin pe Guettee, se poate spune că el nu a primit o învăţătură prea ortodoxă cu privire la aceste puncte dogmatice capitale de la preoţii şi episcopii Bisericii Ruse pe care i-a putut întâlni. Într-adevăr, în timp ce Biserica Rusă transmitea corect învăţăturile şi criticile ortodoxe cu privire la filioque şi papalitate, din contră, ecleziologia şi teologia mântuirii erau infiltrate de protestantism sau de catolicismul tridentin.

De exemplu, cu privire la mântuire, Guettee accepta de bun ce spuneau în acelaşi timp Mitropolitul Filaret al Moscovei şi episcopul Macarie Bulgakov în Dogmatica sa.

Or, în Catehismul său, Mitropolitul Filaret al Moscovei îi urmează pe Anselm de Canterbury şi Conciliul de la Trent[78] şi foloseşte termenii nepatristici de ,,satisfacţie” şi ,,merit”: suferinţele şi moartea lui Hristos ,,sunt o satisfacere supraabundentă oferită dreptăţii dumnezeieşti care ne-a condamnat la moarte pentru păcat. În acelaşi timp, pentru mântuitor, această moarte este un merit infinit …”[79]. Această învăţătură nu apare nicăieri la Părinţi: pentru ei, Hristos nu vine să satisfacă o dreptate ofensată, ci să lupte şi să învingă pe diavol, păcatul şi moartea.

La fel, Macarie Bulgakov învaţă că ,,taina mântuirii constă în faptul că Hristos a plătit datoria în locul nostru şi a satisfăcut dreptatea dumnezeiască pentru păcatele noastre, datorie pe care am fi fost incapabili să o plătim noi înşine”[80].

În mod inevitabil, aceeaşi concepţie – eretică, din punct de vedere ortodox – se regăseşte la Guettee: ,,Mântuirea se aplică fiecărui om în particular prin meritele mijlocitorului”. Cu privire la pedepsele canonice, el vorbeşte de asemenea de ,,satisfacere”[81].

Astfel, toată semnificaţia patristică a istoriei mântuirii: biruinţa prin Crucea şi Învierea lui Hristos asupra diavolului, păcatului şi morţii, singurii duşmani adevăraţi ai omului; iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa; regenerarea întru Hristos a firii omeneşti, cu totul altceva decât simpla îndepărtare a păcatului originar – toate acestea sunt întunecate în teologia universitară rusă pe care Guettee o urmează cel mai adesea.

Cu toate acestea, din acest aspect negativ al operei lui Guettee putem învăţa o lecţie: Ortodoxia nu se rezumă la respingerea învăţăturilor false, străine de Tradiţia apostolică, precum papalitatea şi filioque, ci trebuie să cuprindă voinţa unei conştiinţe dogmatice înrădăcinate în viaţa Bisericii, unde dogmele nu plutesc în abstract, ci hrănesc viaţa duhovnicească. Într-un cuvânt, Ortodoxia nu este numai un catalog de adevăruri, ci este viaţa întru Domnul Iisus Hristos care dezvăluie sfinţilor Săi, în trăirea slavei necreate, dogmele necesare mântuirii tuturor.

Să fim însă recunoscători lui Guettee, care a încercat, atât cât i-a stat în putinţă, să se călăuzească după tradiţia Părinţilor Bisericii.

Se spune câteodată că este necesar să treacă mai mult de un secol, după moartea autorului, pentru ca o operă să se impună în spirite. Să nu ne îndoim că dacă, la începutul secolului XXI, va veni un papă să lanseze această întrebare: ,,Franţa, ce-ai făcut cu botezul tău ?”, un tânăr cititor al lui Guettee va şti să răspundă: ,,Şi tu, papă, ce-ai făcut cu credinţa ortodoxă a părinţilor tăi, a papilor din primele nouă secole ?”

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 39/Almanah 2007 



[1] Amintirile unui preot catolic devenit preot ortodox, 1889, p. 409.

[2] N.tr.: Galican, adică adept al galicanismului. Galicanismul era o tendinţă a Bisericii Catolice din Franţa, care apăra libertatea şi independenţa ei organizatorică faţă de Vatican.

[3] Biserica la care a slujit părintele Wladimir Guettee era capela ambasadei Rusiei, de pe Rue de Grenelle.

[4] N.tr.: Ultramontanismul a fost un curent extremist în cadrul catolicismului, apărut în secolul al XV-lea, care susţinea infailibilitatea şi puterea nelimitată a papei în chestiunile bisericeşti şi laice.

[5] N.tr.: Conciliul Vatican I a avut loc între anii 1869-1870. La acest conciliu au fost instituite dogmele catolice cu privire la primatul papal şi infailibilitatea papei.

[6] N.tr.: Jansenismul a fost un curent social-religios catolic, apărut în Olanda şi Franţa în secolul al XVII-lea, ca o expresie a nemulţumirii păturilor intelectuale ale burgheziei şi nobilimii faţă de regimul absolutist şi de dominaţie al iezuiţilor, curent care propovăduia rigorismul moral.

[7] N.tr.: Biserica vechilor catolici sau Biserica vetero-catolică a fost înfiinţată în 1871, după Conciliul Vatican I (1869-1870), de către acea parte din Biserica Catolică care nu a fost de acord cu noile dogme proclamate la acest conciliu, respectiv primatul papal şi infailibilitatea papei.

[8] Originalitatea lui Dvornik în cartea sa Schisma lui Fotie vine, se spune, în principal din faptul că el încearcă să dovedească că a doua condamnare a lui Fotie de către Papa Ioan al VIII-lea este o legendă. Or Guettee, în volumul al VI-lea din a sa Istorie a Bisericii, a spus acest lucru cu mai bine de jumătate de secol înaintea lui Dvornik.

[9] N.tr.: Cazuistica este o parte a moralei stoice, talmudice, scolastice şi iezuite care încerca să rezolve cazurile de conştiinţă, dându-le interpretări meşteşugite. În cazul de faţă este vorba despre o practică folosită de duhovnicii iezuiţi pentru a justifica diverse păcate.

[10] N.r.: Fondatorul jansenismului, olandezul Cornelius Otto Jansen (1585-1638), profesor de teologie la Universitatea catolică din Louvain şi episcop de Ypres, Belgia, puternic opozant al iezuitismului, a propus o reformă a catolicismului prin întoarcerea la Fericitul Augustin. În acest scop, el a scris o lucrare intitulată Augustinus, tipărită la 2 ani după moartea sa. Iezuiţii au obţinut ca Papa Inochentie al X-lea (1644-1656) şi Universitatea Sorbona să condamne 5 teze din conţinutul cărţii lui Jansen.

La această condamnare a tezelor lui Jansen, avocatul Antoine Arnauld de la Universitatea Sorbona a răspuns următoarele: ,,Decizia papei este dreaptă din punct de vedere juridic, dar nu faptic, unde ea nu poate obliga conştiinţele decât la o tăcere respectuoasă”. Conducerea iezuită a obţinut excluderea lui Arnauld de la Sorbona, ceea ce a avut ca urmare demisia a 80 de doctori sorbonişti (1656).

Bula Unigentus, emisă la 8 septembrie 1713 de Papa Clement al XI-lea (1700-1721), reprezintă încă o condamnare a jansenismului, obţinută de aceiaşi iezuiţi, care înfierează cartea Reflexiuni morale asupra Noului Testament. Scrisă de Paschasius Quesnel (1634-1719) şi publicată în 1693, ea relua ideile janseniste, ascunse abil în haina unui galicanism la modă.

[11] Amintirile, p. 7-8.

[12] Ibid., p. 9-10.

[13] Ibid., p. 13.

[14] Ibid., p. 15.

[15] Ibid., p. 38-39.

[16] În 1847, Guettee avea 31 de ani.

[17] Potrivit Amintirile, p. 38. Guettee nu este atent cu Sibour: ,,El era încântat că se găsea în mijlocul unei lumi distinse; toaleta sa era splendidă … îmi dădea impresia unei bătrâne marchize cochete”.

[18] Potrivit Amintirile, p. 59: ,,Abatele Darboy, pe atunci arhiepiscop al Parisului, m-a abordat, mi-a făcut mii de complimente şi mi-a cerut amiciţia”. Darboy, nu mai puţin ambiţios ca Sibour, a murit în vremea Comunei din Paris în 1870. Până la moartea sa, el l-a prigonit pe Guettee cu o ură despotică.

[19] Abatele Lequeux, galican lipsit de entuziasm, a fost pus la index cu foarte puţin timp înaintea lui Guettee pentru tratatul său de drept canonic. El a polemizat cu Guettee pe marginea jansenismului. Broşura Jansenismul şi iezuitismul este un răspuns al lui Guettee către Lequeux.

[20] La pagina xxiv din volumul I al Istoriei Bisericii Franţei, Guettee a scris exact aşa: ,,După J. de Maistre, Biserica este o monarhie sau nu este nimic. Noi nu credem că Biserica este o monarhie, şi noi credem că acest lucru reprezintă ceva. Mulţi alţii vor fi de părerea noastră”.

[21] N.tr.: Dragonade au fost denumite prigoanele instituite împotriva protestanţilor din Franţa în vremea domniei regelui Ludovic al XVI-lea (1774-1792).

[22] N.tr.: Noaptea Sfântului Bartolomeu este o pagină tristă din istoria Franţei. Pe 24 august 1572, regele Carol al IX-lea a ordonat, la îndemnul mamei sale, Caterina de Medici (1519-1589, regină a Franţei, soţia lui Henric al II-lea al Franţei. Ea a domnit ca regentă între anii 1560-1574, în timpul minoratului celor 3 fii ai ei, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea), ca fără de aviz să fie masacraţi toţi protestanţii din întreaga Franţă.

[23] Amintirile, p. 81.

[24] Ibid., p. 82.

[25] Ibid., p. 118. Cel mai interesant lucru este acela că Guettee se îndoia de calitatea ştiinţifică a lui Migne: ,,El nu putea da publicaţiilor sale preocuparea deosebită de care aveau nevoie astfel de lucrări. El a angajat un mare număr de preoţi interzişi care nu aveau posibilitatea să lucreze la publicarea de scrieri de mare erudiţie, ca cele pe care le publica el. Aşa se face că aceste lucrări sunt ciuruite de greşeli. Un grec foarte instruit a verificat textele mai multor manuscrise greceşti de la Biblioteca Naţională, tipărite în Patrologia Greacă, la care a lucrat faimosul Pitra, benedictinul din Solesmes care a devenit cardinal. Acest grec şi-a dat seama că pasajele manuscriselor care erau defavorabile latinismului (n.r.: adică papalităţii) fuseseră eliminate …”. Amintirile, p. 117.

[26] Abatele Prompsault a susţinut lupta publicaţiei Observatorul Catolic împotriva dogmei imaculatei concepţii a Maicii Domnului. El este cunoscut mai ales pentru scrierile sale savante contra lui Dom Gueranger, liturgistul ultramontanist, şi de asemenea pentru o mică lucrare, Despre puterea ecleziastică în Biserica lui Iisus Hristos (Paris 1853), unde el a scris în special: ,,Eu merg cu galicanii, fiindcă îi socotesc mai bine instruiţi în disciplina apostolică, aşa cum nu sunt ultramontaniştii”. În 1854, abatele Laborde a scris o carte strălucită, Credinţa în imaculata concepţie a Maicii Domnului nu poate deveni dogmă de credinţă, unde obârşia noii dogme este studiată cu precizie. În cartea sa, Relaţia şi amintirea opozanţilor noii dogme a imaculatei concepţii a Maicii Domnului şi Bulei Ineffabilis (1855), el a cerut convocarea unui conciliu general împotriva noii dogme.

[27] Arhipreotul Vasiliev era capelanul bisericii ambasadei ruse la Paris. El a scris un mare număr de articole în periodicul Uniunea Creştină, toate revăzute de Guettee. De asemenea, Vasiliev a semnat Scrisori către episcopul de Nantes.

[28] Amintirile, p. 355.

[29] Dialogul dintre un sceptic şi un credincios de Mitropolitul Filaret al Moscovei a fost publicat în Uniunea Creştină.

[30] Uniunea Creştină, volumul VI, p. 263.

[31] Amintirile, p. 405.

[32] N.tr.: Se merită precizat faptul că, după ce s-a convertit la Ortodoxie şi a scris Papalitatea schismatică, Papalitatea eretică şi multe alte lucrări, el a fost prigonit în Franţa, pe care a fost practic nevoit să o părăsească. Publicând mai mult ca niciodată, Guettee a atras asupra lui o ultimă nenorocire: guvernul catolic militant al lui MacMahon (1808-1893, preşedinte al Franţei între anii 1873-1879, duce de Magenta) şi al ducilor, de la începutul celei de-a Treia Republici, l-a persecutat atât de cumplit, încât el a fost nevoit să-şi ia naţionalitate rusă, să se refugieze în Luxemburg şi să-şi tipărească publicaţiile la Bruxelles. Catolicii zişi ’liberali’ şi-au smuls masca şi, după ce l-au ispitit, el s-a dovedit a fi pentru ei cel mai mare prejudiciu; Guettee i-a respins cu o mână de maestru înainte de a-şi publica memoriile şi a murit epuizat în Luxemburg (,,Wladimir Guettee – Orthodoxes de son temps”, de Jean Paul Besse, La Foi Transmise, no. 2/2003).

[33] O analiză comparată a diferitelor scrieri despre papalitate ar fi de dorit. S-ar putea aşeza în paralel mai ales contemporanii, Dollinger, Guettee, Michaud.

[34] Potrivit Irene Economides, Diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi catolicismul roman, Atena, 1983, p. 45. Reeditată în 1987.

[35] În prefaţa traducerii sale a unei mici cărţi anonime: Biserica Greacă şi Bisericile Răsăritului, Bruxelles, 1858.

[36] Alexandru Sturdza a publicat 5 volume de scrieri consacrate Ortodoxiei. El a fost ministrul lui Alexandru I. De asemenea, el a fost prieten cu Capo d’Istria, primul guvernator al Greciei eliberate de sub jugul otoman. Despre Capo d’Istria şi reforma Bisericii Greciei în secolul al XIX-lea, a se vedea articolul lui A. Delembase apărut în «Lumina Taborului» nr. 11: Originile ecumenismului în Biserica Greciei.

[37] Cyriaque Lampryllos, Mistificarea fatală, reeditată de l’Age d’Homme, Lausanne, 1987, carte consacrată ereziei Filioque.

- J. Overbeck (1821-1905) a fost un preot catolic german, profesor la Facultatea de Teologie din Bonn; după convertirea sa la Ortodoxie, a plecat în Anglia. El a fondat o revistă ortodoxă şi a fost partizanul unui rit ortodox apusean. Proiectul său a fost rău primit atât de anglicanii favorabili unei uniri cu Răsăritul, cât şi de capelanul bisericii ruse din Londra, părintele Evghenie Smirnov.

- Contele Dimitri Tolstoy a fost împuternicitul Sfântului Sinod. El este cel care, an de an, făcea raportul asupra situaţiei generale a Bisericii Ruse. Aceste rapoarte au fost publicate în mai multe rânduri în Uniunea Creştină. El l-a susţinut puternic pe Guettee, ca şi pe discipolul său E. Michaud, marea figură teologică a mişcării vechilor catolici. Cartea sa remarcabilă Catolicismul roman în Rusia a fost, după părerea lui, redactată în franceză; el a beneficiat de corecturile lui Guettee, care a recitit-o în întregime. De asemenea, el s-a bucurat de o traducere în engleză. Noi sperăm să publicăm foarte curând o bibliografie a principalelor cărţi ortodoxe apărute în franceză în secolul al XIX-lea.

[38] Noi am văzut la numeroşi ortodocşi americani această reeditare sub titlul Papalitatea. Ea conţine o introducere de A.C. Coxe, episcop de New York, şi o notă biografică a lui Guettee.

[39] Despre Sfântul Vichentie de Lerins, a se vedea Papalitatea eretică, p. 15 şi următoarele şi Noua dogmă în prezenţa Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei universale, p. XLI şi următoarele.

[40] Amintiri, p. 354.

[41] Nota traducătorului

Într-un articol consacrat evocării personalităţii părintelui Guettee, Jean-Paul Besse vorbeşte despre modul deosebit în care a fost apreciată opera sa în Biserica Ortodoxă, încă din timpul vieţii.

În primul rând, el a fost contemporan cu Nicodim Milaş, episcopul ortodox sârb de Zadar (pe atunci, Zara). Profesor de drept canonic la Şcoala Teologică din Zadar, el a contribuit mult la restaurarea cunoaşterii şi aplicării sfintelor canoane în întreaga Ortodoxie, prin lucrarea sa de drept ecleziastic al Bisericii Răsăritene, scriere de referinţă până în zilele noastre. Astfel, în timp ce în Franţa, prin cele 3 scrieri majore ale sale, Papalitatea schismatică, Papalitatea eretică şi Istoria Bisericii, părintele Wladimir Guettee a lăsat Ortodoxiei cheile moştenirii sale apostolice, în Serbia, prea sfinţitul Nicodim a restituit Ortodoxiei, spre dreaptă folosinţă, dreptul său canonic. Cei doi au obţinut un asemenea succes, încât paralela dintre operele lor s-a prelungit dincolo de ţările în care ei au trăit şi au scris.

Mai mult, Wladimir Guettee a devenit în lumea ortodoxă, pentru istoria Bisericii, ceea ce era Sfântul Mitropolit Filaret al Moscovei pentru omiletică şi Prea Sfinţitul Nicodim de Zadar pentru drept canonic.

De asemenea, principalele scrieri ortodoxe ale părintelui Guettee au atras atenţia unui număr considerabil de episcopi şi teologi ruşi, români, bulgari şi greci, care au subscris din banii lor la publicarea operelor sale. Mai mult încă, mitropolitul Moscovei, Sfântul Filaret, l-a primit în Rusia în 1865 şi i-a dat titlul de doctor al academiei sale ecleziastice. Un bulgar erudit şi poliglot, Marc Balabanov, va publica traducerea în greacă şi bulgară a unui număr din scrierile sale, tot aşa cum va face Episcopul Iosif de Galaţi (bănuim că vorbeşte de mitropolitul primat Iosif Gheorghian, care este posibil să fi fost la acea vreme episcop de Galaţi) în limba română, şi revista teologică de Harkov Credinţă şi raţiune, în limba rusă.

(,,Wladimir Guettee – Orthodoxes de son temps”, de Jean-Paul Besse, La Foi Transmise, nr. 2/2003)

[42] Titlul volumului 21 al acestei Istorii a Franţei este de altfel semnificativ: Pontificatul lui Pius al IX-lea, de R. Aubert.

[43] Monseniorul d’Herbigny, Un Newman rus, Vladimir Soloviov, p. 158-159. Acuzaţia lui d’Herbigny este o pură defăimare, chiar dacă ea se sprijină pe o bază istorică: Guettee a contractat o căsătorie legală la sfârşitul vieţii sale pentru a putea locui în Luxemburg.

[44] N.tr.: Integrismul a fost o atitudine a unor catolici care, pretinzând că menţin integritatea dogmei catolice, au refuzat să se adapteze la condiţiile societăţii moderne.

[45] Cartea lui Rupp despre Soloviov, Mesajul ecleziastic al lui Soloviov, Bruxelles, 1976, este scrisă într-un stil straniu, un amestec de Emmanuel Mounier şi abatele de Nantes. Despre Soloviov, noi preferăm să facem trimitere la D. Stremooukov, Vladimir Soloviov şi opera sa mesianică, L’Age d’Homme.

[46] Noua Istorie a Bisericii (condusă la început de J. Danielou şi H.I. Marrou), volumul 5, p. 522.

[47] Uniunea Creştină, martie 1882.

[48] Este vorba de sinodul reunit la Constantinopol, care a condamnat schisma bulgară. Naţionalismul religios sau filetismul este anatematisit de acesta.

[49] Noi am dori să avem informaţii mai ample despre acest ucenic ortodox al lui Guettee, care a întemeiat o mică sihăstrie, stăreţia de Saint-Gilles şi a publicat în 1892 broşura Duhovnicescul şi vremelnicul înaintea adunării. Cele trei teorii despre papalitate. El îl citează pe Guettee şi revendică teoria apostolică şi ortodoxă, diferită de teoria galicană şi cea ultramontanistă.

[50] Potrivit Uniunea Creştină, volumul VII, p. 79 şi volumul VIII.

[51] Uniunea Creştină, volumul XI (1865). Scrisori din Rusia, potrivit p. 263, 275 şi 282.

[52] Termenul de ,,francez” este jenant; el vine de la franci, cu alte cuvinte tocmai de la acei care, începând cu secolele VII-VIII, au impus galo-romanilor înrobiţi noile dogme, precum Filioque … La fel, în secolul al XI-lea, germano-francii au fost cei care au uzurpat papalitatea şi au creat astfel papalitatea modernă. El vroia să spună mai degrabă roman, romanitate, galo-romani, pentru a indica Biserica Ortodoxă care a existat pe pământul Franţei odinioară; dar din pricina unei eventuale confuzii cu ,,romanismul” papilor, noi preferăm adjectivul ,,romeic” celui de ,,roman”.

,,Romeic” este folosit în acelaşi fel astăzi de teologii greci, conştienţi de asemenea de propria dependenţă istorică de imperiul creştin, în opoziţie cu jurământul de credinţă faţă de papalitatea francă (N.tr.: Locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai Romei, de fapt ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi, într-adevăr, termenul de ,,romei” pentru a-i desemna pe bizantini).

[53] Scrisoarea lui Guettee despre toleranţă, citată de G. Michaud în Teologia lui Guettee, Revista internaţională de teologie, 1892.

[54] Uniunea Creştină, volumul IV, p. 261.

[55] N.tr.: Teoria ramurilor Bisericii creştine susţine că Biserica originară s-a scindat în confesiunile creştine actuale, care sunt ,,ramurile” sale, fiecare deţinând câte o parte din Adevăr. Această teorie alimentează idei de complementaritate între confesiuni, relativitate a Adevărului, pluralism religios şi unitate în diversitate. Pentru o prezentare detaliată a acestei teorii, a se vedea articolul ,,Monoteismul şi ,,Teoria Ramurilor” Bisericii Creştine”, de arhimandrit Serghie Jazadjiev (link nr. 12-13, 14-15 şi 16-17).

[56] Textul este un fragment din pliantul ce anunţa apariţia Uniunii Creştine, în 1859. În acel moment, Guettee nu era încă ortodox.

[57] A. Makrakis a fost condamnat în 1878 de Biserica Ortodoxă pentru dogma sa antropologică trihotomică. El a scris mai multe cărţi în limba franceză, dintre care una propune o foarte curioasă critică a lui Descartes, examinat din punctul de vedere al Ortodoxiei: Pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, sau filozofia creştină şi filozofia modernă, Paris, 1864.

[58] Scrisoare către monseniorul Dupanloup, episcop de Orleans, Paris, 1868, p. 5-6. Acest punct de vedere al lui Guettee îl vesteşte pe cel al Adunării teologilor greci care, în 1980, au respins în mod oficial întreaga eclezialitate a Bisericii Catolice, Koinonia, nr. 2, p. 121.

[59] Biserica Latină şi protestantismul din punctul de vedere al Bisericii Răsăritene, Lausanne, p. 311-313. Homiakov a scris în Uniunea Creştină sub numele de Ignotus. Scrisoarea lui Homiakov către Guettee cu privire la acest subiect a fost republicată în Lumina Taborului, nr. 17, Paris, primul trimestru al anului 1988.

[60] Revista Internaţională de Teologie, 1892. Articolul citat mai sus.

[61] Opera generalului Kireev este cunoscută prin cartea surorii sale Olga Novikov, Generalul Alexandru Kireev şi vechiul catolicism, Berna, 1914.

[62] Potrivit R. Dederen, C. Michaud … asupra relaţiilor vechiului catolicism cu ortodoxia, p. 108 şi următoarele, p. 174 şi următoarele, p. 226-245.

[63] Op. cit., p. 231.

[64] P. Evdokimov, Hristos în cugetarea rusă, Le Cerf, 1986, p. 96.

[65] N. Berdiaev, Ideea rusă, Mame, 1969.

[66] Dostoievski, Jurnalul unui scriitor, Edition de la Pleiade, p. 303, ianuarie 1874.

[67] Citat de P. Morand în cartea sa puţin cunoscută Europa rusă, Paris, 1948, p. 26.

[68] Teza adesea admisă este că Dostoievski a urmat cursurile lui Soloviov despre teandrie (n.tr.: natura dumnezeiască şi omenească a lui Hristos). Or, în aceste cursuri, Soloviov s-ar fi referit la cuvintele unui iezuit care spunea că nu putem să mai credem în zilele noastre în dogmele creştine, de exemplu în dumnezeirea lui Hristos, dar că, totuşi, puternic ierarhizată şi organizată, Biserica Catolică trebuia să fie adoptată de persoane cultivate şi instruite. Potrivit p. 280 a cărţii lui Rupp. Acest raţionament nu are nimic improbabil venind din gura unui iezuit de atunci. Aceeaşi temă a fost reluată de persoane tot atât de diferite precum filozoful A. Comte şi poetul G. Apollinaire. Dar d’Herbigny şi Rupp, presaţi să-i spele pe iezuiţi, îl acuză pe Guettee de calomnie: el ar fi inventat acest cuvânt al iezuitului. Râvna lor un pic prea bătătoare la ochi nu a făcut decât să confirme teza noastră despre o influenţă a lui Guettee asupra lui Soloviov şi Dostoievski şi nu se vede, de altfel, că o simplă anecdotă ar fi suficientă pentru a face să se nască legenda Marelui Inchizitor, fără numai că ea ar fi simbolizat pe de-a întregul o filozofie.

[69] Samarine, Iezuiţii şi relaţiilor lor cu Rusia, Paris, 1867.

[70] Boutourlin, traducător al acestei lucrări, este autorul unui mic studiu despre calendarul bisericesc.

[71] Scrisoare către Mgr Dupanloup, Paris, 1868, p. 6.

[72] Este concluzia Papalităţii schismatice.

[73] Janus era în realitate Dollinger.

[74] Se va observa că stareţul lui Dostoievski a apărut multora ca o caricatură a adevăratului stareţ. Cel mai sever cu privire la acest lucru a fost Leontiev.

[75] N.tr.: autarhie – în şcoala cinicilor, independenţa indivizilor de toate convenţiile sociale, considerate ca străine naturii.

[76] Părintele Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, Atena, 1974. Traducere de părintele Ambrozie Fontrier în ,,Cateheza ortodoxă”. A se vedea acum ediţia franceză: părintele Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, l’Age d’Homme, 1989, traducere J.-L. Palierne, p. 154.

[77] Se va găsi asupra acestui punct o prezentare excelentă în scrierea remarcabilă a părintelui Michel Azkoul, Învăţăturile Sfintei Biserici Ortodoxe, Buena Vista, SUA, 1986, pag. 199-206. N.tr.: Nu există o unanimitate de vederi printre istorici cu privire la poziţia patriarhului Chiril Lucaris faţă de problemele timpurilor în care a trăit, nici asupra faptului dacă acea Mărturisire de credinţă i-a aparţinut sau nu (a se vedea articolul ,,Negarea lui Hristos (III)”, nr. 7).

[78] N.tr.: Anselm de Canterbury (cca 1033-1109), arhiepiscop romano-catolic de Canterbury, cunoscut teolog şi filozof, a fost influenţat de teologia Fericitului Augustin. El a elaborat teoria sacrificială, potrivit căreia ispăşirea păcatelor constă în esenţă în jertfa lui Hristos pe cruce. Ulterior, Conciliul de la Trent (1545-1563, al XIX-lea conciliu al Bisericii Romano-Catolice), întrunit pentru a lua poziţie faţă de reforma protestantă, a definit cu precizie dogmele esenţiale ale catolicismului. Printre hotărârile sale se numără decretul cu privire la justificare. Teoria sacrificială, sau a lui Anselm de Canterbury, şi doctrina justificării stau la baza concepţiei romano-catolice, potrivit căreia Mântuitorul S-a jertfit pe cruce pentru a satisface dreptatea dumnezeiască.

[79] Potrivit Ladomerski, Istoria ortodoxă a dogmei mântuirii: Orfanitski, p. 22 şi următoarele.

[80] Idem, p. 27.

[81] Papalitatea eretică, p. 85 şi p. 208.