PAGINI DE ISTORIE CONTEMPORANĂ

 

Despre cum cochetau ierarhii români cu ideea

de a abandona Biserica Ortodoxă Română în mâinile catolicilor

 

Noi, cei de stil vechi, suntem acuzaţi de decenii că exagerăm când afirmăm că, la începutul
secolului XX, mânaţi de interese străine Bisericii, ierarhii români intenţionau să abandoneze Biserica
în mâinile catolicilor. Părintele Ilie Cleopa a speculat extrem de bine situaţia, făcând să părem
în ochii celorlalţi nişte habotnici, înapoiaţi, inculţi, care nu pricepem mersul lucrurilor. Nici
autorul ultimei cărţi, Stilismul în România, nu se ’abate’ de la această regulă, străduindu-se
şi el să prezinte într-o lumină defavorabilă afirmaţiile noastre cu privire la tentativa de
catolicizare a Bisericii Ortodoxe Române. Însă, istoria scoate la iveală adevărul ...

 

Multe pagini de istorie stau dosite în ungherele bibliotecilor sau arhivelor, din cele mai varii raţiuni. Ceea ce se petrece astăzi în lume explică în mare măsură acest interes, de a tăinui sau măslui istoria: cu cât mai puţin se cunoaşte istoria, cu cât mai puţin se înţeleg raţiunile anumitor manevre istorice, cu atât mai uşor poate fi manipulată opinia publică şi condusă în direcţia dorită de diverşi acaparatori ai puterii vremelnice. Dacă nu se descoperă în timp util anumite culise ale unor evenimente, acestea pot fi pecetluite pentru posteritate prin hotărâri, rezoluţii, legi sau alte feluri de rânduieli. Vedem aceasta zi de zi în lumea politicului, şi o vedem într-o formulă izbitor de asemănătoare în lumea ecleziastică, astfel că putem pune întrebarea, pe deplin îndreptăţită: dacă s-ar fi înţeles adevăratele raţiuni ale convocării Congresului aşa-zis pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, nu s-ar fi putut preîntâmpina aplicarea hotărârilor lui şi nu s-ar fi putut zădărnici trecerea lui în istorie drept un sinod valid ?

Hotărârile acestui sinod vorbeau limpede despre o apropiere de lumea heterodoxă, inclusiv cea catolică, pe care – în ciuda evidenţei – prelaţii ortodocşi de stil nou au negat-o ulterior decenii de-a rândul. Dacă vom răsfoi însă paginile istoriei din anii ce au urmat acestui congres, găsim că ierarhii ortodocşi – şi ceea ce ne interesează direct, ierarhii români – au înclinat către o reconciliere cu catolicii. Ei nu socoteau un impediment ereziile pe care le-a adoptat Biserica Catolică de-a lungul secolelor, ci erau preocupaţi doar de beneficiile de care s-ar fi putut bucura în urma unei eventuale uniri ...

Iată o primă pagină de istorie, utilizată de altfel şi de preotul Radu Petre Mureşan, autorul ultimei cărţi care tratează Stilismul în România, şi anume însemnările zilnice dintre anii 1945-1959 ale lui Dudu Velicu, odinioară secretar personal al patriarhului Miron Cristea, dar şi al şefului SSI Eugen Cristescu şi al prim-ministrului Armand Călinescu. Deşi notiţe subiective, printre care sunt strecurate impresii personale, ca şi ale unor interlocutori, şi informaţii de diverse provenienţe care circulau în lumea clericală a vremii, însemnările lui Dudu Velicu se dovedesc a fi un material documentar interesant, reuşind să ofere cititorului o imagine realistă asupra problemelor cu care se confrunta Biserica. Am cules din acest material doar notiţele care făceau referire la relaţiile dintre ierarhii ortodocşi români şi catolici, în nădejdea că cititorul va întrevedea din context ce interese se aflau în spatele acestor relaţii şi ce anume negociau ierarhii noştri …

 

* * *

 

Din lucrarea Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, partea I. 1945-1947 (Bucureşti, 2004), partea a II-a. 1948-1959 (Bucureşti, 2005), de Dudu Velicu, Arhivele Naţionale ale României

 

11 iulie 1945

În cercurile romano-catolice din Capitală, care sunt în legătură cu Nunţiatura apostolică, se afirmă că, la Moscova, cu prilejul alegerii patriarhului Bisericii Ruse, s-a subliniat că cel mai mare duşman al ortodoxiei este papa, reprezentantul romano-catolicismului. Ca atare, s-a cerut formarea unui front comun de luptă al bisericilor naţionale ortodoxe din răsăritul Europei şi Peninsula Balcanică. Promotorul şi conducătorul acestui front este Biserica Rusă, în acţiunea căreia Vaticanul identifică lupta comunismului împotriva papalităţii.

În faţa acestei acţiuni, romano-catolicismul a luat măsurile de prevedere, prevenire şi apărare, acţionând direct şi indirect, prin reprezentanţii săi clerici din întreaga lume, atât în mijlocul credincioşilor, cât şi în rândurile persoanelor influente din cercurile diplomatice, politice, etc.

Pe de altă parte, papalitatea speră că acţiunea ei va fi sprijinită de Statele Unite ale Americii şi Anglia, unde se profilează curente şi acţiuni anti-comuniste şi anti-iudaice.

Lupta ideologică s-a declanşat între cele două biserici şi romano-catolicismul stă în expectativă şi gata de luptă.

 

Vineri, 11 august 1945

Cazul Mitropolitului Nifon Criveanu

În urma actului desfiinţării Mitropoliei Olteniei (1945), titularul ei, Mitropolitul Nifon Criveanu, a fost adânc impresionat, cu atât mai mult cu cât nici nu a fost consultat, ci a constatat cu surprindere că nu mai este în funcţiune, fără ca totuşi să i se fi făcut cunoscut, deşi ştirea a apărut, la vreme, în presă. Fiind la Râmnicu-Vâlcea, i s-a făcut apoi cunoscut de către organele bisericeşti că nu mai este mitropolit şi că trebuie să părăsească oraşul în două zile, ceea ce a şi făcut.

Romano-catolicii au profitat de această situaţie delicată şi, ca atare, s-a prezentat mitropolitului un domn, cu rugămintea de a primi în audienţă pe un cleric unit, spre a-i face unele comunicări. Mitropolitul l-a primit pe solicitant şi, din cele discutate, a ajuns la concluzia că vizita aceasta este în legătură cu unele tatonări, spre a-l atrage la unire cu Roma.

Mitropolitul i-a răspuns negativ.

În ziua de 3 august a. c., Mitropolitul Nifon Criveanu pleacă din Bucureşti în judeţul Argeş, pentru odihnă. Ştiind că Mitropolitul Nifon este în Bucureşti, dar nefiind informat că pleacă în ziua de 3 august a. c. în provincie, Episcopul unit Traian Frenţiu, locţiitorul de Mitropolit al Blajului, trimite, în ziua de 4 august a. c., un preot unit la acesta, spre a-i face cunoscut că şeful său doreşte să-l vadă şi să-i vorbească. Mitropolitul Nifon fiind plecat în provincie, a urmat ca dorinţa Episcopului unit Frenţiu să-i fie comunicată acolo.

Şi faptul că Blajul a dorit să-l vadă pe Mitropolitul Nifon după 1 august, şi nu înainte de această dată, este semnificativ: el ştia că Sinodul hotărâse, în şedinţa din 30 iulie a. c., ca Mitropolia Olteniei să rămână desfiinţată, deci titularul ei nu mai avea nici o atribuţie în Biserică şi, ca atare, voia să-l atragă la unire cu Roma.

Şi mai sunt de aşteptat noi tatonări în acest sens.

 

1 septembrie 1945

Biserica Ortodoxă Română, romano-catolicismul şi Biserica Ortodoxă Rusă

În Biserică, romano-catolicismul acţionează îndeosebi pe lângă persoanele clericale cărora anumite împrejurări le-au creat, dacă nu o situaţie delicată, cel puţin o neplăcere cu semne vădite de permanentizare temporală. Cazul Mitropolitului Nifon Criveanu, fost al Olteniei, pe care emisarii papei îl îmbie la unire, este concludent ca şi al unuia din foştii stareţi – din ultimul timp – de la Mănăstirea Neamţ, care a devenit unit, scriind apoi un volum în care polemiza cu Biserica Ortodoxă Română.

Dar este posibilă unirea cu Roma după cercurile bisericeşti ortodoxe române ? Da. Şi iată cum:

Clerul superior şi cel inferior nu sunt refractare faţă de acţiunea de prozelitism şi unire a Romei pe care, în ordinea supranaturală, o văd ca o acţiune întreprinsă în cadrul unui plan divin, iar în cea naturală, sub acela al unui fatum. De altfel, pasivitatea şi lipsa de dinamism ale Bisericii Ortodoxe Române sunt atât de evidente, încât ea, ca organism social, simţind organic nevoia unui stimulent, nu reacţionează împotriva atacurilor Romei. Greutatea realizării unirii nu ar consta decât în actul formal propriu-zis, fiindcă ortodoxia, admiţând primatul papal, rămâne la formele ei de manifestare religioasă (cult, ceremonie, etc.) şi administraţie bisericească actuale, asemenea uniţilor din Transilvania.

Problema fundamentală rămâne însă aceea a pregătirii şi trecerii la unire a credincioşilor Bisericii, care, de asemenea, se vor putea realiza.

Clerul ortodox vede şi binefacerile unirii cu Roma, datorită contactului viitor strâns cu cultura apuseană prin romano-catolicism, cum a fost cazul cu românii din Transilvania – prin Blaj, Şcoala Ardeleană, etc., progresul procesului de conştiinţă naţională din trecut.

Iar dacă unirea cu Roma va trebui să se facă drept un corolar al sforţărilor comune ale romano-catolicismului şi ortodoxiei, în cadrul unui plan divin, apoi ea poate fi dictată şi de împrejurări istorice, din care elementul politic nu este exclus.

 

Pagini 70 1

1939-1940. Patriarhul Nicodim în holul de intrare la Adunarea Deputaţilor,

alături de reprezentanţi ai Frontului Renaşterii Naţionale

 

Pagini 70 2

1939-1940. Patriarhul Nicodim la o ceremonie a Frontului Renaşterii Naţionale

 

4 septembrie 1945

1. În ultimul timp, nu s-a mai făcut nici un demers din partea emisarilor Bisericii romano-catolice pe lângă Mitropolitul Nifon Criveanu, fost al Olteniei, spre a-l convinge să treacă la unirea cu Roma. Aceasta se datoreşte, probabil, faptului că mitropolitul se află în provincie de mai multă vreme, pentru odihnă.

2. În fond, nici unul din clericii superiori şi inferiori ai Bisericii Ortodoxe Române nu este împotriva unirii cu Roma, pentru care se roagă ori de câte ori oficiază liturghia.

Problema fundamentală o constituie însă modul în care s-ar realiza această unire faţă de pretenţiile papei de a-l admite ca şef suprem al Bisericii, cu atributul lui de infailibilitate, etc., ceea ce nu admite nici o Biserică Ortodoxă naţională. Ca atare, din acest punct de vedere, tot clerul ortodox român este împotriva unirii.

N-ar fi refractari însă acţiunii de prozelitism a Romei, în cadrul unui plan divin, clericii ortodocşi români care şi-au făcut studiile universitare în centrele romano-catolice din Apus, în special Franţa (Paris, Montpellier, Strasbourg, etc.).

3. Arhimandritul Teodosie Bonteanu a fost stareţ al Mănăstirii Cetăţuia din judeţul Iaşi. La începutul anului 1937, trece la unire cu Roma şi în acelaşi an scrie o lucrare intitulată: O turmă şi un păstor sau problema împăcării Bisericilor din răsărit şi apus, Editura autorului, Tipografia “Vieaţa creştină”, Blaj, 510 pagini + 1 facsimil, în care polemizează cu Biserica Ortodoxă.

În 1943 publică un al doilea volum, intitulat: Proscomidia din oficiul liturgic bizantin. Scurt studiu istorico-liturgic, retipărire din revista Cultura creştină, Blaj, 1943, Tipografia Seminarului, 16 p., în care polemizează, de asemenea, cu Biserica Ortodoxă Română, ai cărei preoţi ,,au ajuns la acte şi inovaţii pe cât de deplasate, pe atât de greşite” (p. 14-15).

Arhimandritul Teodosie Bonteanu se află la Mănăstirea Obreja, judeţul Alba.

Activitatea de prozelitism a acestui arhimandrit a găsit răsunet în sufletul fostului stareţ al Mănăstirii Neamţ între 1920-1930, arhimandritul Daniil Ciubotaru, care a trecut la unire în anul 1940. Şi acesta a scris mai multe broşuri polemice, printre care şi aceasta: Puncte de apropiere între ortodoxie şi catolicism, Tipografia Seminarului Blaj, 1945. El se află la Blaj.

Din lucrările lor rezultă că aceşti doi arhimandriţi uniţi activează în rândurile ortodocşilor.

 

26 ianuarie 1946

Luna aceasta, Patriarhul Nicodim a primit, la Palatul patriarhal, vizita nunţiului papal în România, Andrea Ca[s]sulo. Vizita aceasta nu este un simplu act de curtoazie, ci ea face parte din acţiunea pe care o duce papa, de veacuri, în răsărit, unde în anumite epoci ea s-a arătat mai accentuată. Ştiind că Patriarhia din Moscova (Alexei) şi-a extins sfera ei de acţiune, în cadrul unităţii între Bisericile Ortodoxe, Roma trimite pe nunţiul său la şeful Bisericii Ortodoxe Române, pentru a discuta formarea unui front comun împotriva Patriarhului Alexei (Moscova). Căci reluarea legăturilor tradiţionale între Biserica rusă şi română, etc. constituie pentru Vatican o tendinţă a Patriarhului Alexei de a deveni patriarh ecumenic.

 

31 ianuarie 1946

În legătură cu vizita pe care nunţiul apostolic a făcut-o luna aceasta Patriarhului Nicodim, se precizează următoarele:

El a fost însoţit de Arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cisar al Bucureştilor. Ambii s-au prezentat Patriarhului ca ,,vechi prieteni şi admiratori” ai lui, căutând prin aceasta să-l flateze. În conversaţiile care au avut loc între reprezentanţii Bisericilor ortodoxă şi romano-catolică, Andrea Cassulo i-a făcut cunoscut patriarhului că papa intenţionează să-l proclame ,,Cardinal al Răsăritului”, pentru ca în această calitate să poată fi autorizat să trateze, în numele ortodoxiei din estul Europei, unirea cu Roma. Patriarhul n-a acceptat însă această propunere, deoarece ,,se teme să n-audă ruşii”. Oricum, dată fiind perseverenţa Romei în atingerea scopului propus, nu este exclusă o acţiune viitoare în acest sens, într-un cadru mai larg.

Filiera ştirii: Patriarhul Nicodim, prof. I. D. Ştefănescu, Grigore Spiru.

Andrea Cassulo a oferit un dejun la care au participat: Patriarhul Nicodim, Alexandru Cisar, Episcopul romano-catolic al Bucureştilor, prof. Octav Ulea, mareşalul Curţii Regale, Monsegnieur de Maestri, Vasile Stoica, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, Pamfil Ripoşanu, secretar general [la] Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Constantin Titel-Petrescu, preşedintele Partidului Social-Democrat, general Victor Dombrowski, primar general al Capitalei, Patrik de Reuterswärd, ministrul Suediei, Biring, ministrul Danemarcei, Sava Ganovski, ministrul Bulgariei, Gerboni, însărcinatul cu afaceri al Italiei, Fischer de Rechenbach, însărcinatul cu afaceri al Elveţiei, miniştri plenipotenţiari; G. R. Constantinescu, director politic în Ministerul Afacerilor Străine, D. Vlădescu, directorul Protocolului în Ministerul Afacerilor Străine, Petala, şeful Diviziei economice, prof. I. D. Ştefănescu (însoţitorul patriarhului), Titus Mihăilescu, consilier de Presă [la] Ministerul Propagandei, Mircea Vasilescu, secretar de legaţie.

 

Pagini 70 3

1940. Patriarhul la o ceremonie alături de militari italieni şi alţi demnitari

 

Andrea Cassulo l-a salutat pe Patriarhul Nicodim în numele Papei Pius XII şi a închinat paharul pentru Rege, Guvern şi poporul român.

Patriarhul a răspuns mulţumind pentru urările făcute şi a închinat pentru papa, binecuvântând lupta Bisericii pentru pace şi înfrăţirea popoarelor.

Dejunul a continuat într-o caldă atmosferă.

,,În cadrul acestui dejun diplomatic, s-a produs interesanta manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai dreptcredincioşilor din două mari biserici ale lumii” (Timpul, 2 februarie 1946).

Jurnalul de dimineaţă, cu aceeaşi dată, scrie: ,,Este pentru prima dată când reprezentanţii celor două Biserici au luat contact”.

Şi ... dedesubtul ...?

 

6 februarie 1946

Vizitele reciproce Patriarhul Nicodim-Andrea Cassulo, nunţiul apostolic constituie punctul de atracţie al cercurilor clericale, care văd în această manifestare o tendinţă unionistă din partea Romei. Cu prilejul vizitei pe care a făcut-o Andrea Cassulo Patriarhului Nicodim, i-a oferit acestuia o medalie cu chipul Papei Pius al XII-lea. Primind-o, patriarhul a sărutat-o, act care l-a uluit pe nunţiul apostolic şi care a subliniat că ,,gestul acesta îl ridică în ochii papei”.

După aceea, au urmat propunerile făcute patriarhului de a trece la unire. Patriarhul refuză unirea cu Roma, deoarece, spune el, ,,se supără ruşii pe mine”. Pe de altă parte, sfetnicul patriarhului îl îndeamnă pe acesta, cu o perseverenţă diabolică, să procedeze neîntârziat la realizarea actului unirii cu Roma.

 

7 septembrie 1946

În ziua de 29 august a. c., s-a prezentat la Mănăstirea Văratec, Mitropolitului Irineu Mihălcescu al Moldovei, monseniorul Vladimir Ghica, de la Paris, însoţit de arhimandritul Bonteanu, unit, fost stareţ al Mănăstirii Cetăţuia, judeţul Iaşi. Chiar în arhondăria mănăstirii, monseniorul Ghica a oficiat o slujbă pentru însănătoşirea Mitropolitului Irineu, care era prezent. După slujbă, mgr. Ghica şi-a pus mâinile pe capul Mitropolitului Irineu, binecuvântându-l cu ,,spini din coroana lui Hristos”. Apoi, a avut o întrevedere de două ore cu Mitropolitul Irineu. Obiectul discuţiei nu se cunoaşte până în prezent. Oricum, catolicii încearcă repetarea cazului Mitropolitului Calinic Miclescu.

În după-amiaza zilei, mgr. Ghica a fost prezentat soborului mănăstirii şi călugăriţelor, în număr de aproximativ 700, de către Mitropolitul Irineu, care a făcut, cu acest prilej, istoricul misiunilor externe romano-catolice, elogiind în cel mai înalt grad spiritul de jertfă, abnegaţie al clerului misionar. Apoi a adăugat că o mare putere s-a ridicat împotriva romano-catolicismului. Şi dacă această putere a învins pe calea armelor, ea nu va fi capabilă să învingă romano-catolicismul prin ateism. E uşor de înţeles că s-a referit la URSS.

Apoi a urmat conferinţa mgr. Ghica, care a durat două ore. Conferenţiarul a subliniat puterea romano-catolicismului în lume şi necesitatea apropierii Bisericii ortodoxe de el.

Atât prezenţa unui prelat catolic, mgr. Ghica, precum şi conferinţa acestuia au produs o dezorientare în rândurile vieţuitoarelor mănăstirii, cu atât mai mult cu cât era de faţă şi însuşi Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, marele dogmatist care, în modul acesta, s-a arătat a fi unionist. Cazul acesta mi l-a comunicat alaltăieri, 5 septembrie 1946, arhiereul Justinian Marina, vicarul şi potrivnicul Mitropolitului Irineu, în după-amiaza zilei, la el acasă (Biserica Sf. Gheorghe Vechi), de faţă fiind preotul Vasile Anghelea din Dorohoi (cu care, apoi, i-am cumpărat lui Marina bilet pentru rapidul de mâine, 17.55, Râmnicu-Vâlcea) şi preotul dr. Grigore Cernăianu, de la Biserica Griviţa.

 

Sâmbătă, 22 februarie 1947

În cursul săptămânii trecute, Patriarhul Nicodim a primit în audienţă pe monseniorul Andrea Cassulo, fost nunţiu apostolic în România şi pe monseniorul Gerard Patrick O’Hara, noul nunţiu apostolic. Vizita ar fi fost protocolară, cum este uzul în cazul acesta. Până acum, nu se cunoaşte nimic din cele ce au discutat. La discuţii a participat şi profesorul I. D. Ştefănescu.

După întrevedere, patriarhul le-a oferit oaspeţilor o ,,mică” gustare şi ceai.

Luni, 17 februarie a. c., patriarhul le-a întors vizita celor doi prelaţi, la nunţiatură, în cea mai mare taină. Şi, pentru ca nimeni din personalul Palatului patriarhal să nu ştie unde merge bătrânul, acesta a plecat cu maşina no. 19 şi fără intimul său, Arsenie Dumitru. De asemenea, şi-a schimbat şoferul, pe Meca, înlocuindu-l cu altul, Mihalache. La plecarea de la nunţiatură, şoferul, voind să întoarcă maşina, a lovit clădirea şi una din aripile maşinii s-a strâmbat. Mihalache este îngrij[or]at că va afla patriarhul că i-a ,,lovit” maşina.

Întrebat de o persoană străină unde l-a dus pe patriarh, şoferul Mihalache i-a răspuns: ,,La nişte popi catolici, care aveau nişte tichii roşii în cap”.

 

Vineri, 25 aprilie 1947

Monseniorul Vladimir Ghica, în cadrul acţiunilor de prozelitism printre ortodocşi, a făcut o vizită arhimandritului Vasile Vasilache, la Mănăstirea Antim, asistând şi la o şedinţă a ciclului de conferinţe organizat de acesta din urmă. Cu Vasilache a discutat banalităţi.

 

Duminică, 17 august 1947

În cercurile romano-catolice se afirmă că Sinodul pan-ortodox de la Moscova [n.r.: cel care va avea loc în 1948] are ca scop crearea unui front comun de luptă al Bisericilor Ortodoxe contra Romei, sub o denumire camuflată. Şeful acestei confederaţii bisericeşti va fi Patriarhul Nicodim, iar în realitate, Patriarhul Alexei. Romano-catolicii consideră actualul guvern român o mare piedică pentru ei în calea acţiunii lor de prozelitism, pe care trebuia să o desfăşoare în România, în noua epocă democrată.

 

Marţi, 3 februarie 1948

Preotul C. Burducea mi-a comunicat azi, când l-am dus acasă cu maşina Legaţiei franceze, pe care am luat-o ocazional, că el a demisionat din postul de ministru al Cultelor pentru că n-a voit să lupte contra catolicismului, cum i-a impus Guvernul, deoarece era bun prieten cu Nunţiul papal Andrea Cassulo.

Sub conducerea Moscovei, Biserica Ortodoxă Română va lupta – alături de alte Biserici ortodoxe naţionale – contra catolicismului, pentru ,,doborârea lui”. Dar, din această luptă, Biserica română va fi aceea care va rămâne răpusă – afirmă C. Burducea.

Preotul C. Burducea afirmă că este în bune legături cu actualul Nunţiu papal din România, O’Hara.

 

[N.r.: După moartea patriarhului Nicodim]

Sâmbătă, 6 august 1949

Nunţiul papal a afirmat, în timpul unei vizite la o familie din Capitală, că, în septembrie a. c., în Republica Populară Română va fi un alt regim, care va extermina comunismul. Şi, ca să întărească spusele sale, Nunţiul a spus că, dacă nu se va întâmpla aşa, el va predica de pe amvon doctrina comunistă.

 

Sâmbătă, 10 septembrie 1949

Catolicii activează în Capitală. Acţiunea lor, bine dirijată şi în secret, se duce printre intelectuali. Deocamdată, intenţia lor nu este să facă prozeliţi, ci să creeze o stare de spirit favorabilă unei viitoare acţiuni de acest fel, de prozelitism. Ei vor să creeze o stare de spirit potrivnică Bisericii ortodoxe şi au creat-o în parte, prin prezentarea acesteia ca instituţie care şi-ar fi uitat menirea îngrijindu-se mai mult de ceea ce este lumesc, aservindu-se politicului.

 

Marţi, 22 octombrie 1957

Patriarhul [Justinian] întreţine legături cu catolicii, prin secretarul său, preotul Niţişor Cazacu de la Biserica Batiştei …

 

* * *

 

Să ne ridicăm doar două întrebări, la care – poate – vom găsi răspuns în alte pagini de istorie bine dosite. Dacă patriarhul Nicodim Munteanu nu ar fi trecut la cele veşnice, ar fi ajuns Biserica Ortodoxă Română la unirea cu Roma ? Dacă noi ca stat nu am fi intrat în sfera de influenţă a ruşilor şi Moscova nu ar fi făcut presiuni neîncetate pentru a înăbuşi propaganda catolică, oare viitorul patriarh, Justinian Marina, nu ar fi călcat pe urmele predecesorului său ?

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 70/mai-iunie 2012