PAGINI DE ISTORIE CONTEMPORANĂ

 

Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva

patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I)

 

Mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921)

 

Istoria se repetă: precum odinioară, la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1437-1439),
ortodocşii au cerut ajutorul catolicilor pentru a face faţă invaziei musulmane,
în anii ‘1920, patriarhii Constantinopolului au cerut sprijinul anglicanilor
pentru ca grecii să redobândească controlul asupra Constantinopolului

 

Istoria nu încetează să-şi dezvăluie înaintea ochilor noştri paginile pline de învăţăminte şi tâlcuri. Căci, precum spune eclesiastul, nimic nu este nou sub soare, nici nu poate cineva a spune: iată acesta este nou, căci a fost în veacurile care au fost înaintea noastră (Eclesiastul 1, 9-10).

Deşi îngenuncheaţi de greşelile făcute în vremea fostului Imperiu Bizantin, greşeli care au culminat cu căderea Constantinopolului în mâinile turcilor în mai 1453, la începutul secolului XX, grecii repetă istoria din urmă cu 4 veacuri şi jumătate. Astfel, în anii ‘1920, patriarhii Constantinopolului s-au arătat încă o dată dispuşi să sacrifice puritatea credinţei ortodoxe pentru a dobândi ajutorul heterodocşilor în sprijinul recuceririi de către greci a teritoriilor care au aparţinut odinioară Imperiului Bizantin şi recâştigării cinstei şi slavei pe care au avut-o în acea vreme.

 

* * *

 

La începutul secolului XX, Grecia a trecut printr-o perioadă extrem de tumultuoasă, asemănătoare unei adevărate revoluţii. Într-o perioadă de câţiva ani, grecii au pierdut o mare parte din ţinuturile lor ancestrale din Asia Mică, totodată dând lovituri de graţie instituţiilor fundamentale: monarhia, armata şi Biserica.

Evenimentele care ne interesează se petrec în vremea prim-ministrului Eleftherie Venizelos, imediat după depunerea necanonică a Mitropolitului Teoclit al Atenei şi înscăunarea lui Meletie Metaxakis, rechemat din America, ca arhiepiscop al Atenei în noiembrie 1918.

Iată, în două cuvinte, ce ‘semănase’ Meletie Metaxakis pe tărâm american, şi ce avea să semene oriunde va merge pe parcursul vieţii sale. Părintele Srboliub Miletich scrie: ,,Pe vremea când încă era arhiepiscop al Atenei, Meletie a vizitat Marea Britanie împreună cu un grup de susţinători. Aici el a purtat discuţii cu privire la unirea dintre Biserica Anglicană şi Bisericile Ortodoxe. În acea perioadă, el a întemeiat, de asemenea, cunoscuta Arhiepiscopie Greacă a Americii de Nord. Până atunci nu existaseră jurisdicţii separate pe teritoriul Americii, ci doar parohii constituite din grupuri etnice, inclusiv ale etniei elene, care se aflau oficial în păstorirea episcopului rus. Odată cu prăbuşirea imperiului rus şi acapararea puterii de către bolşevici, Biserica Rusă a fost izolată şi eparhiile ei din afara Rusiei sovietice au pierdut sprijinul ei. Întemeierea de către arhiepiscopul Meletie a unei eparhii pur greceşti în America a devenit prima scindare dintr-o întreagă serie de divizări care au urmat. Drept consecinţă, diferite grupuri au cerut şi au primit ajutorul Bisericilor lor naţionale”[1].

Ajuns arhiepiscop al Atenei, Meletie a început de îndată să-l pomenească pe prim-ministrul Eleftherie Venizelos la liturghie în locul regelui. Ca urmare, în Sinodul Bisericii Greciei s-a produs o schismă politică între partizanii lui Venizelos, numiţi venizelişti, şi regalişti. Aproape simultan, Patriarhul Ghermano al V-lea al Constantinopolului este silit să se retragă din scaun, din cauza protestului vehement al ortodocşilor greci faţă de ceea ce ei socoteau a fi politica sa de compromis în relaţia cu autorităţile turce[2].

În acest moment, guvernul grec vroia să introducă calendarul gregorian în Grecia. În ianuarie 1919, arhiepiscopul Meletie ridică şi în Biserică această problemă. Potrivit afirmaţiilor sale, singura piedică pentru introducerea noului calendar este canonul apostolic care interzice prăznuirea Paştilor în acelaşi timp cu Paştele evreiesc sau înainte de echinocţiul de primăvară. Însă de vreme ce – continua el – ,,guvernul simte necesitatea schimbării la calendarul gregorian, să o facă fără a se atinge de calendarul bisericesc”. În timp ce declara acestea, el a înfiinţat o comisie pentru investigarea chestiunii[3].

Comisia a fost înfiinţată avându-l ca reprezentant al ierarhiei pe Mitropolitul Ghermano de Demetrias, care va fi mai târziu unul dintre ierarhii care vor reveni la stilul vechi. Pe 20 mai 1919, la iniţiativa arhiepiscopului Meletie, Sfântul Sinod a luat în discuţie problema adoptării calendarului gregorian. Meletie a spus Sinodului: ,,Situaţia s-a schimbat în Rusia şi posibilitatea de a deveni mai apropiaţi de Apus a devenit mai reală. Socotim necesară introducerea unei reforme rapide a calendarului”. Însă, Comisia condusă de mitropolitul Ghermano a fost mai precaută: ,,În opinia Comisiei, schimbarea calendarului iulian doar în cazul în care nu contrazice bazele canonice şi dogmatice, ar putea fi realizată cu condiţia ca toate celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale să fie de acord şi mai presus de toate, Patriarhia Constantinopolului, căreia va fi necesară prezentarea iniţiativei în orice acţiune în acest domeniu, atâta vreme cât noi nu introducem calendarul gregorian, ci alcătuim un calendar gregorian nou, mai precis din punct de vedere ştiinţific, care nu va avea imperfecţiunile ambelor calendare – iulian şi gregorian – folosite în prezent”.

Părintele Vasilie Sakkas scrie: ,,Unul dintre membrii Comisiei care a votat în favoarea acestei poziţii a fost Hrisostom Papadopoulos[4], la acea vreme arhimandrit şi profesor de teologie la Universitatea din Atena”. El va fi cel care, în calitate de arhiepiscop al Atenei, va introduce noul calendar în Biserica Greacă. Aceasta, în pofida faptului că, potrivit aceluiaşi Sakkas, el ştia prea bine că schimbarea calendarului constituie o încălcare a Tradiţiei Bisericii[5].

După expunerea opiniei Comisiei, arhiepiscopul Meletie a schimbat întrucâtva tonul: ,,Noi nu trebuie să introducem calendarul gregorian în timp ce este pregătit un calendar nou şi perfect din punct de vedere ştiinţific. Dacă statul crede că nu poate rămâne în actualul status quo cu calendarul, este liber să accepte calendarul gregorian drept calendarul european, în timp ce Biserica păstrează calendarul iulian până când este gata noul calendar ştiinţific”.

Arhiepiscopul Meletie era foarte dornic să facă pe plac guvernului grec. Neîndoios, el trebuie să fi realizat că de vreme ce statul introducea calendarul gregorian în viaţa civilă, şi el consimţea la aceasta, se creau în mod inevitabil presiuni pentru introducerea acestuia şi în viaţa bisericească. De altfel, noul calendar nu era singura inovaţie pe care Meletie dorea să o introducă. Episcopul Efrem scrie: Ceea ce vroia el ,,era o Biserică Anglicană cu tentă răsăriteană, şi poporul credincios din Grecia ştia aceasta şi nu avea încredere în nimic din ce făcea el. Pe când era la Atena, el a interzis chiar cântările privegherilor, fiindcă socotea că sunt demodate şi sunt o sursă de jenă când heterodocşii – mai ales anglicanii – vizitau Atena. Oamenii pur şi simplu l-au ignorat şi au continuat să săvârşească privegheri în taină”[6].

Însă, inima Ortodoxiei elene nu era Atena, ci Constantinopolul. Venizelos avea nevoie de un om al său pe scaunul Patriarhiei Ecumenice. Acel om va fi, în cele din urmă, Meletie Metaxakis, dar între timp, până când Meletie putea fi mutat din Atena în Constantinopol, el avea nevoie de altcineva care să fie un fel de ferment naţionalist, capabil să provoace schimbarea radicală a situaţiei în favoarea grecilor.

Mitropolitul Dorotei al Prussei, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921), s-a dovedit a fi omul potrivit pentru această misiune. El a iniţiat două chestiuni importante, prima legată de atitudinea patriarhiei faţă de autorităţile turce, iar cea de-a doua faţă de lumea heterodoxă. Astfel, pe 21 ianuarie 1919, apărat fiind de un regiment greco-cretan staţionat în oraş, mitropolitul Dorotei a decis să nu se mai înveţe limba turcă în şcolile greceşti. Apoi, pe 16 martie, în bisericile din Constantinopol a circulat o rezoluţie pentru ,,Unirea cu Grecia”, după care patriarhia şi grecii au refuzat să mai comunice cu Poarta Otomană. Când grecii au refuzat să participe la alegerile din noiembrie 1919, ruptura cu autorităţile turce a fost deplină.

Prin aceste iniţiative, Patriarhia Constantinopolului a întors foaia cu Imperiul Otoman, răsturnând o tradiţie veche de 4 veacuri şi jumătate, de a se supune în plan politic şi social musulmanilor[7]. O asemenea atitudine îndrăzneaţă avea nevoie de sprijin politic şi militar din afară, astfel că Patriarhia Ecumenică a început să-şi caute prieteni printre cei pe care i-a socotit dintotdeauna duşmani: heterodocşii. În primul rând, încă din ianuarie 1919, mitropolitul Dorotei a ‘întins’ mâna armenilor din Constantinopol, spre a-şi uni puterile cu ei; a fost organizată chiar o conferinţă greco-armeană care să ia în discuţie diverse probleme cu care se confruntau cele două minorităţi în plan local.

Apoi, în vară, Mitropolitul Nicolae al Cezareei, în numele patriarhiei, a acceptat invitaţia Comisiei Mixte a Conferinţei Mondiale pentru Credinţă şi Organizare – un organism ecumenist premergător Consiliului Mondial al Bisericilor – de a participa la conferinţa sa preliminară de la Geneva din anul următor. El a afirmat că, ,,prin aceasta, [patriarhia] întindea o mână de ajutor celor care lucrau în aceeaşi arie şi în aceeaşi vie a Domnului”. Această afirmaţie a fost probabil prima declaraţie a Patriarhiei Ecumenice care susţinea în mod evident mişcarea ecumenistă.

Noua înclinaţie a Patriarhiei Constantinopolului către lumea heterodoxă avea să se materializeze cât de curând în noi iniţiative. Astfel, în ianuarie 1920, Mitropolitul Dorotei şi sinodul său au emis faimoasa enciclică Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni[8] care avea să fie primul document oficial al Bisericii Ortodoxe favorabil ecumenismului. Această enciclică a fost rodul unei conferinţe a ierarhilor profesori de la Şcoala Teologică din Halki, condusă de Mitropolitul Ghermano de Seleucia (mai târziu de Thyateira şi Marea Britanie). Nu vom intra în detalii în ce priveşte însemnătatea deosebită a acestei enciclice pentru evenimentele ulterioare care vor culmina cu aderarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ci ne vom întoarce la contextul istoric din anii ‘1920.

Scopul real al enciclicei din 1920 era unul politic, de a câştiga sprijinul heterodocşilor, îndeosebi al anglicanilor, pentru a-şi convinge guvernele să susţină planurile mitropolitului Dorotei şi prim-ministrului Venizelos în ce priveşte controlul grec asupra Constantinopolului şi Smirnei şi interiorului ţării[9]. Pentru aceasta, pe 24 februarie 1920, mitropolitul Dorotei îi scria arhiepiscopului de Canterbury: ,,Vă implorăm energic să încurajaţi guvernul britanic … în încercările sale de a-i alunga pe turci [din Constantinopol]. Prin această expulzare completă şi finală, şi pe nici o altă cale, poate fi asigurată renaşterea creştinismului în Orientul Apropiat şi restaurarea Bisericii Sfânta Sofia”.

Nu numai grecii flirtau cu anglicanii, ci şi anglicanii căutau să întărească o asemenea relaţie fructuoasă. În 1920, emisarii anglicani promiteau sume mari de bani Patriarhiei Antiohiei sărăcite, în schimbul recunoaşterii hirotoniilor lor[10]. Patriarhia Antiohiei nu a făcut promisiuni, însă din Statele Unite ale Americii a fost trimisă o delegaţie condusă de Mitropolitul Gherasim de Messara pentru a participa la o conferinţă a episcopilor anglicani în Portland, Oregon, unde a fost ridicată această chestiune. Arhidiaconului Antonie Bashir, care l-a însoţit pe mitropolitul Gherasim la această conferinţă şi care ulterior a devenit conducătorul Bisericii Antiohiene din America, i s-a promis un salariu dacă va promite să lucreze printre ortodocşi pentru apropierea Bisericilor.

În ce-i priveşte pe greci şi aspiraţiile lor de a-şi redobândi teritoriile din Asia Mică, istoria atestă că ei nu au fost susţinuţi – în măsura în care erau dispuşi la compromisuri atât politice, cât şi religioase – de către britanici. George Horton, consul general al SUA în Orientul Apropiat vreme de 30 ani la începutul secolului XX, scrie: ,,Cu toate că [Marea Britanie] era în mare parte răspunzătoare pentru debarcarea grecilor în Asia Mică[11], şi cei din urmă îi apărau interesele, ea nu le-a oferit nici un ajutor, ci le-a dat o încurajare înşelătoare, care i-a dus la pieire. În ceea ce privea Anglia, Grecia era victima politicii interne britanice, care pusese mâna pe politica de guvernământ din Orientul Apropiat ca pe un obiect pentru atac. Dacă Lloyd George era pro-grec, adversarii săi politici deveniseră – prin însuşi acest fapt – pro-turci înverşunaţi. Dacă soldaţii eleni erau simple unelte ale britanicilor, aşa cum credeau italienii şi francezii, atunci cu siguranţă nu era cinstit să-i abandoneze când se aflau la ananghie; şi această abandonare poartă o responsabilitate mai gravă cu ea, deoarece a făcut posibilă catastrofa îngrozitoare din Smirna şi interiorul ţării”[12].

Între timp, Patriarhia Constantinopolului sufla încă în vele naţionaliste. În decembrie 1920, mitropolitul Dorotei şi sinodul său au cerut demisia regelui de dragul naţiunii elene şi chiar s-au gândit la excomunicarea lui. Apoi, în martie 1921, o delegaţie patriarhală condusă de mitropolitul Dorotei însuşi a călătorit la Londra, unde s-a întâlnit cu ministrul de externe al Marii Britanii, Lordul Curzon, regele George al V-lea şi arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost prima călătorie de acest gen în Apus a unui ierarh de frunte al Ortodoxiei de la participarea Patriarhului Iosif al Constantinopolului la fatidicul Sinod de la Ferrara-Florenţa (1437-1439). Şi acolo, ca Iosif[13], mitropolitul Dorotei a făcut un atac de cord şi a murit, tocmai când trebuia să primească titlul de vice-preşedinte de onoare al Congresului Mondial pentru prietenia lumii prin Biserici[14].

După moartea Mitropolitului Dorotei de Prussa, a urmat o luptă îndelungată între facţiunile regalistă şi venizelistă pentru controlul asupra patriarhiei. Lupta s-a încheiat pe 24 ianuarie 1922, odată cu înscăunarea lui Meletie Metaxakis ca Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului, în ciuda interdicţiei puse asupra lui de Biserica Greacă. Ca o nouă sfidare, el a navigat către Constantinopol la bordul unui vas ce arbora steagul bizantin galben cu vulturul negru.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 72/septembrie-octombrie 2012



[2] Monah Veniamin Gomareteli, Cronica evenimentelor Bisericii, începând cu anul 1917, p. 29.

[3] Goutzidis, Teme ecleziologice, Atena, 1980, p. 67-68.

[4] Nu este de trecut cu vederea faptul că Meletie Metaxakis şi Hrisostom Papadopoulos erau cunoştinţe vechi. În 1908, cei doi au fost alungaţi împreună din Ţara Sfântă de către Patriarhul Damian al Ierusalimului pentru activitate împotriva (obştii) Sfântului Mormânt. Hrisostom Kavourides, fost mitropolit de Florina, unul dintre cei 3 ierarhi ortodocşi greci care vor reveni la stilul vechi în 1935, scria de asemenea: ,,Inspiratorii şi pionierii” reformei calendarului bisericesc, Patriarhul Meletie (Metaxakis) al Constantinopolului şi Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos) al Atenei, ,,aceşti doi Luther-i ai Bisericii Ortodoxe”, ,,fiind lipsiţi, din nefericire, de un duh profund ortodox, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, au devenit uneltele aspiraţiilor şi planurilor străine, al căror scop era distrugerea unităţii Bisericilor Ortodoxe”. A se vedea Patriarhul Meletie al Constantinopolului (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist.

[5] A se vedea preot Vasilie Sakkas, Chestiunea calendarului, Capitolul II. Calendarul praznical ca Tradiţie a Bisericii.

[6] Monah [acum episcop] Efrem, Scrisoare despre problema calendarului, 1979.

[7] Alexis Alexandris, Minoritatea greacă din Istanbul şi relaţiile greco-turce, 1918-1974, Centrul pentru Studii despre Asia Mică, Atena, 1983, p. 54-57.

[8] A se vedea comentarii pe marginea enciclicei din 1920 în: Ieromonah Cassian, O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, Capitolul VI. ,,Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului ,,nou iulian”, Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ? (partea a III-a), Negarea lui Hristos (partea a IV-a), şi enciclica în original.

[9] Adică, teritoriile din Asia Mică care au fost odinioară ale grecilor.

[10] Aceeaşi ‘ofertă’ au făcut-o probabil mai târziu Patriarhiei Constantinopolului în vremea venirii pe scaunul ei a lui Meletie Metaxakis, dar asupra acestui aspect vom reveni într-un episod ulterior.

[11] Grecii au debarcat în Smirna în mai 1919. Tot Horton scrie: ,,În primăvara anului 1919, Lloyd George, profitând de slăbiciunea şi absenţa temporară a lui Orlando, şi încălcând Tratatul de la St. Jean de Maurienne şi armistiţiul lui Mudros, a putut aranja ca Smirna şi regiunea înconjurătoare să fie date Greciei. Aceasta s-a făcut cu consimţământul deplin al lui Wilson, care, absolut neştiutor în materie de chestiuni europene şi mediteraneene, şi-a permis în mod prostesc să fie condus de impulsuri idealiste şi prejudecăţi fireşti şi cu aprobarea lui Clemenceau, care era doar prea încântat că a putut ’juca un renghi Italiei’”.

[12] George Horton, Nenorocirea Asiei. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri. Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, 1926, Contribuţia britanică.

[13] Şi ca Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978), care a murit brusc, pe 5 septembrie 1978, pe când se afla în audienţă la Papa Ioan Paul I, şi căruia papa i-a citit rugăciunea de dezlegare de păcate …

[14] Monah Pavel, Neo-calendarism – ecumenism, Atena, 1982, p. 35.