ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 

§. 204. Ştiinţa teologică şi literatura ei

Situaţia Bisericii greceşti din Turcia a fost aşa de nefavorabilă că, de exemplu, chiar în timpul recent un autor n-a putut îndrăzni să publice o istorie veridică a Bisericii de sub dominaţiunea turcilor. În o atare situaţie, cu atât mai puţin s-a putut purta de grijă mai ales până spre jumătatea secolului XIX, pentru ştiinţă în genere şi pentru cultura clerului în special. În adevăr, abia la 1844 s-a deschis în Insula Halki de lângă Constantinopol o şcoală teologică, sau propriu zis un gimnaziu, în care se propune totodată şi teologie, iar la 1853 s-a deschis o atare şcoală şi în Ierusalim. Cu toate acestea, Biserica grecilor ortodocşi din Turcia nici în acest period n-a fost lipsită de literatură religioasă şi de teologi erudiţi.

Cea mai mare parte dintre aceşti bărbaţi şi-au făcut studiile lor în şcoli ale patriei, ce s-au păstrat încă din timpul Imperiului Bizantin din generaţie în generaţie, deşi cu multe întreruperi, ca şcoale pe lângă patriarhii, mitropolii, episcopii şi mânăstiri, sau şi pe la universităţi, prin Italia, Franţa, Anglia, Germania sau Rusia, ori ca elevi particulari ai unor profesori mai însemnaţi, sau chiar ca autodidacţi. Ne vom mărgini a cita numai pe cei mai renumiţi dintre ei, căci numele lor, ca unii ce au fost renumiţi, nu sunt necunoscute nici în Apus. Începem deci cu un bărbat, pe care l-am citat şi în periodul precedent (IV). El este:

1. Ghenadie II, patriarhul de Constantinopol (1454-1456, † 1459), cunoscut mai înainte ca aristotelic de seamă sub numele de Gheorghe Scholarios; el a participat şi aderat la sinodul din Florenţa (1439), dar mai târziu a combătut acest sinod. Afară de alte scrieri teologice şi filozofice mai numeroase, el a compus şi o Mărturisire de credinţă, aşa numita ,,Confessio Gennadii”, pe care a prezentat-o sultanului Mohamed II. După el scriitorii cei mai însemnaţi sunt:

2. Maxim Peloponezianul 1476-1482, patriarh de Constantinopol, dar trebuie bine distins de omonimul său, care a fost activ de la începutul secolului XVII, ca polemist contra latinilor[1], apoi:

3. Manuil Peloponezianul sau Corinteanul, la începutul secolului XVI, mai întâi învăţător al şcoalei patriarhale, apoi hartofilax şi ritor al Marii Biserici, adică al bisericii patriarhale din Constantinopol. Ambii aceşti bărbaţi au fost scriitori foarte erudiţi şi polemişti contra latinilor.

4. Manuil Malaxul din Nauplia (Peloponez), a fost întâi notar al Mitropoliei Tebei, apoi învăţător al şcoalei patriarhale din Constantinopol († 1581). El şi-a câştigat merite mai ales prin o istorie a patriarhiei de Constantinopol, de la cucerirea Constantinopolului de turci până pe timpul său (1453-1578), precum şi prin un ,,Nomocanon”, adică un manual de drept bisericesc, compus din canoane şi legi politice. Scrierea lui cu titlul istoria patriarhiei de Constantinopol s-a păstrat mai întâi în opera lui Martin Crusius ,,Turco-Graecia”. Dar acea scriere, cum s-a constatat în timpul recent, pentru anii 1453-1572 nu este lucrarea lui Malaxul, ci numai copia unei istorii a patriarhiei de Constantinopol de la Constantin cel Mare până la 1572, compusă de contemporanul său Damaskin Studitul. Din contră, Nomocanonul lui Malaxul, adeseori mai mult sau mai puţin augmentat, se află atât în original în mai multe manuscripte, cât şi tradus româneşte în ,,Îndreptarea Legii sau Pravila”, tipărită la Târgovişte 1652. De după jumătatea secolului XVI mai este:

5. Ieremia II, patriarh de Constantinopol (1572-1579, 1580-1584, 1586- † 1595). Acesta este cunoscut ca autor al criticii asupra protestantismului, despre care am amintit mai sus (§. 203); el a trimis teologilor din Tübingen critica lui, în care: ,,suaviter în modo, forter în re” condamnă protestantismul[2]. Pe la sfârşitul secolului XVI este activ încă:

6. Meletie Piga, patriarh al Alexandriei († 1600); acesta este cunoscut în istoria literaturii mai ales prin manualul său de dogmatică şi ca polemist ager contra Bisericii latine, aşa în un răspuns către regele polon Sigismund 1600; totuşi el respinge amabil şi o apropiere de protestantism, când protestanţii poloni îi făcură (1599) o atare propunere. Cu Ieremia II şi Meletie Piga au fost contemporani

7. Maxim Margunios, episcop de Kythira († 1602), care a scris contra latinilor, apoi

8. Gavriil Sever († 1616) arhiepiscop al Filadelfiei din Lidia. Cea mai cunoscută scriere a lui este cartea despre cele şapte taine. Ca arhiepiscop de Filadelfia, el a obţinut în 1577 pentru sine şi pentru succesorii lui învoirea de a-şi stabili reşedinţa în Veneţia şi de a păstori Biserica grecilor ortodocşi din acest oraş.

9. Ieroftei, arhiepiscopul Monemvasiei din Lacedemonia. Acesta, după ce a scris în 1570 o cronografie de valoare în Orient, pe la 1590 petrecea în Rusia, apoi s-a stabilit în Ţara Românească, unde la 1618 fu ucis cu cruzime în o răscoală a poporului contra grecilor trufaşi.

10. Între teologii şi scriitorii erudiţi ai Bisericii greceşti trebuie a număra şi pe Chiril Lucaris (1602-1638 întâi patriarh de Alexandria, apoi de Constantinopol). A trăit însă câtva timp şi în Ţara Românească. De la el avem predici, precum şi numeroase epistole şi cel puţin poartă numele său: Mărturisirea de credinţă calvină, ce am amintit mai sus (§. 203); ea fu publicată latineşte la 1629 şi greceşte la 1633 şi fu condamnată de întreaga Biserică Ortodoxă. Despre ea mulţi greci opinează cu dreptul că n-a fost lucrarea lui Chiril. Pe când era patriarh al Alexandriei, Chiril a trimis în Europa la 1616 spre a-şi completa studiile pe

11. Mitrofan Critopul († 1640). Acesta fu mai târziu patriarh al Alexandriei (1630-1640). Mai întâi, el s-a dus la Oxford, apoi vizită câteva universităţi din Germania şi la 1625 era la Helmstädt în Brunschwig; acolo, după invitarea unor savanţi protestanţi, a scris o Mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe, de o corectitudine incontestabilă. Deşi Chiril Lucaris a fost binefăcătorul său, totuşi Mitrofan nu a putut să nu consimţească la condamnarea lui în 1638. Mitrofan a murit în Ţara Românească.

12. Contemporani cu Chiril şi cu Mitrofan au fost: Gheorghe Coresiu († 1641), polemist şi dogmatist de valoare şi Nicolae Kerameu, cu o erudiţie multilaterală († 1672) şi apărător tot aşa de apreciat al Bisericii sale.

13. Meletie Sirig, monah, de la 1644 mitropolit al Proilaviei (Brăilei), decedat în 1662. Acesta a fost unul din cei mai solizi combătători ai Mărturisirii atribuite lui Lucaris; a fost însărcinat şi cu îndreptarea catehismului lui Petru Movilă (Moghilă † 1646) la sinodul din Iaşi 1642. După Sirig şi după contemporanul său Teofan II, patriarh de Ierusalim (1608-1644), care şi-a câştigat mari merite pentru ortodoxie în Muntenia şi Moldova, iar pe la 1620 şi în Rusia polonă, unde a şi trăit, urmează în ordine cronologică 3 patriarhi de Ierusalim, care au succedat în şir unul după altul şi au trăit mult în Moldova şi Muntenia, adică

14. Nectarie, patriarh de la 1661-1669, apoi succesorul său

15. Dosoftei II, patriarh de la 1669-1707, în fine

16. Hrisant 1707-1732.

Toţi trei sunt dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai Bisericii greceşti din acest period; aşa Nectarie, mai ales prin scrierea sa ,,Cuvânt de contrazicere”, ca polemist contra primatului papei, iară Dosoftei, atât ca polemist contra luteranilor şi reformaţilor, cât şi ca istoric; ca polemist este renumit prin 3 opere colective: Cartea împăcării, Cartea dragostei, Cartea bucuriei; aceste cărţi conţin opere teologice relative la polemică, de la Fotie şi până la Dosoftei însuşi, apoi hotărâri şi canoane de ale Sinoadelor, precum şi epistole de ale împăraţilor şi patriarhilor; ca istoric bisericesc s-a distins mai ales prin o scriere cu titlul Istoria patriarhilor din Ierusalim. Hrisant este cunoscut prin cartea lui cu titlul ,,Sintagmation”, adică ,,Mic manual”, un fel de statistică a Bisericii răsăritene din acel timp. De la Dosoftei avem şi Mărturisirea de credinţă amintită mai sus (§. 203), ce a fost confirmată la sinodul din Ierusalim 1672; în ea este răsturnată Mărturisirea, ce poartă numele lui Lucaris, opunându-i-se învăţătura ortodoxă, într-un mod cam sever.

17. Meletie, mitropolitul Atenei († 1714) contemporan cu Dosoftei şi Hrisant de mai sus. El a scris opera foarte meritorie Istoria bisericească, pe care am citat-o în introducere la vol. I. Contemporan cu cel de mai sus, tot atât de celebru, dar pe alt teren teologic, adică pe terenul omiletic şi polemic a fost

18. Ilie Miniat, care decedă la 1714, ca episcop de Calavrita (Peloponez). Înainte de 1711, când fu ales episcop, a profesat teologia în Veneţia, Corfu, Kefalonia, şi a fost predicator în Constantinopol, iară la 1703 fu trimis ca ambasador în Viena la curtea împăratului Leopold I de Dimitrie Cantemir, fiu şi frate de domn moldovean şi mai târziu domn el însuşi (1710-1711). Miniat a fost un bărbat foarte instruit şi versat în multe limbi, şi unul din cei mai buni predicatori ai Bisericii Ortodoxe din timpul modern; o carte cunoscută de obşte este polemica lui contra Bisericii Romano-Catolice cu titlul ,,Piatra scandalului”[3]. Dar pe toţi scriitorii citaţi până acum i-au întrecut prin renume, talent şi erudiţie:

19. Ioanichie şi Sofronie Lichnudi, doi fraţi din Kefalonia. După ce au profesat câtva timp în Kefalonia, Tesalia, Macedonia şi Constantinopol, au fost chemaţi la 1685 în Rusia, unde funcţionară până la moartea lor (1717 şi 1730); prin această activitate ei se clasifică între dascălii Rusiei, şi deci se vor menţiona şi între aceia.

20. Evghenie Bulgaris; acesta a fost în floare după jumătatea secolului XVIII ca geniul cel mai vast în toate ştiinţele. De la 1742 a profesat teologie cu mult succes în Ianina, Constantinopol şi pe la 1765 şi în Muntele Athos, dar pentru că trata teologia pe bază filozofică, teologi mai mărginiţi îl făcură suspect de heterodoxie. El a studiat mai mult în occident şi mai ales în Padua. Chemat în Rusia de împărăteasa Caterina II (1762-1796), el a murit acolo ca fost arhiepiscop al Chersonului (1806), după ce fusese ridicat la această demnitate în 1768. Operele lui sunt numeroase scrieri dogmatice, polemice-confesionale, filozofice, astronomice, matematice, o parte şi de istorie bisericească[4]. O dovadă despre fecunditatea sa literară, despre erudiţia şi geniul său, este între altele că el, autor al unui sistem de teologie, după dorinţa împărătesei Caterina II a tradus Eneida lui Virgil în versuri exametre greceşti.

21. Nichifor Teotochi, originar din Corfu, a studiat în Italia matematica, filozofia şi teologia, apoi a profesat în Corfu, Constantinopol şi Iaşi, a fost un predicator renumit; împărăteasa Caterina II l-a chemat şi pe dânsul în Rusia, unde fu ridicat la demnitatea de arhiepiscop al Poltavei, apoi al Chersonului, în locul lui Evghenie Bulgaris, care se retrăsese, în urmă al Cazanului şi Astrahanului. El muri la 1800 tot ca arhiepiscop în Rusia. Scrierile lui principale sunt Predici la duminicile de peste an[5].

22. Adamantie Korai este născut în 1748 la Smirna, dar a trăit în tinereţe mai întâi în Olanda, apoi de la 1782 în Franţa unde studie medicina şi la 1788 s-a stabilit în Paris, unde şi muri la 1835. Elenist erudit şi un nou Bulgaris între mireni, el a fost scriitor productiv, atât spre a forma o limbă neoelină pentru literatura elenistă, cât şi spre a da lucrări teologice pentru întărirea grecilor în adevărata creştinătate prin un cler demn, care avea a se pregăti special în acest scop[6].

23. Agapie şi Nicodim († 1806), monahi atoniţi tot din acel timp, şi-au câştigat merite nu neînsemnate pentru Dreptul canonic, întocmind o colecţie de canoane comentate cu titlul ,,Pidalion”, adică cârmă; colecţia fu publicată la 1800 şi intră în întrebuinţare generală[7]. Cu aceşti bărbaţi a fost contemporan

24. Atanasie Parios, adică Atanasie din Insula Paros, monah foarte de seamă atunci ca învăţător şi scriitor de dogmatică[8]. El a decedat în 1823. Contemporanul său

25. Antim, patriarh de Ierusalim († 1809) este şi mai renumit ca dogmatist şi exeget. El a scris nu numai greceşte, ci şi arăbeşte. Pe amândoi aceştia i-a întrecut:

26. Constantie arhiepiscop de Sinai, decedat în 1859 la vârsta de 100 ani; el a păstorit mai de la începutul secolului XIX. Între anii 1830-1834 a fost şi patriarh de Constantinopol, dar oricât de însemnat bărbat era, nu s-a putut menţine mai mult pe scaunul patriarhal. Operele lui principale sunt istorice-bisericeşti şi mai ales de arheologie bisericească, o parte din ele şi polemice contra romano-catolicismului. Şi el dădu, pe lângă patriarhul Constantinopolului Antim IV (1848-1852), un foarte demn răspuns Papei Pius IX, care în anul 1848 îndreptase o enciclică către răsăriteni, îndemnându-i la supunere. De o însemnătate egală cu el este

27. Filotei Vrieniu, mitropolit al Nicomediei (Bitinia). La 1875 el a descoperit un text complet al epistolelor lui Climent din Roma, bărbatul apostolic; aceste epistole erau cunoscute până atunci de învăţaţii moderni numai în fragmente. Mai târziu la 1883, Vrieniu a descoperit ,,Didahia (învăţătura) celor 12 Apostoli”, ce fu uitată chiar din secolul V. El a publicat aceste manuscripte cu aparate critice şi fu mult lăudat chiar în Apus[9].

Între învăţaţii şi scriitorii numeroşi ai Bisericii greceşti din Turcia, din timpul recent sunt cunoscuţi în cercuri largi:

28. Manuil Ghedeon, ca cercetător variat al istoriei şi literaturii patriarhiei de Constantinopol, dară cu trecerea sub tăcere a tot adevărul neplăcut Turciei.

29. Atanasie Kerameu Papadopoulos ca profund cunoscător şi editor de monumente ale literaturii vechi bisericeşti, până la el inedite.

30. Calinic Delicani arhimandrit, ca editor al unei colecţii importante de documente ale arhivei patriarhiei de Constantinopol.



[1] N.trad.: Omonimul său era ieromonah. O scriere polemică a lui este tradusă româneşte sub titlul ,,Carte sau lumină cu drepte dovediri asupra dezbinării papistaşilor” şi tipărită cu porunca şi toată cheltuiala lui Const Vodă Brâncoveanu la Snagov în 1699, adică tocmai pe când se punea la cale unirea cu Roma a unei părţi dintre românii din Ardeal.

[2] N.trad.: Patriarhul Ieremia II a fost şi prin Ţările Române; de la el se află cărţi de afurisenie pentru constatări de drepturi de proprietate şi în eparhia Râmnicul Noul Severin.

[3] N.trad.: Este tradusă româneşte de mitropolitul Moldovei Veniamin şi tipărită la Iaşi 1844.

[4] N.trad.: A scris şi explicări la Sfânta Scriptură cu titlul Îndeletniciri iubitoare de Dumnezeu. Ele s-au tradus româneşte de Veniamin, mitropolitul Moldovei şi s-au tipărit în Iaşi la 1815.

[5] N.trad.: Kiriocodromiul (?) său după pericopele Apostolului din duminicile de peste an este tradus româneşte de mitropolitul Veniamin şi tipărit în Iaşi la 1811 cu o interesantă precuvântare.

[6] N.trad.: A tradus din limba germană şi catehismul lui Platon, mitropolitul Moscovei, tradus apoi româneşte de mitropolitul Veniamin şi tipărit la Iaşi 1839.

[7] N.trad.: Pe lângă Pidalion, Nicodim mai are numeroase scrieri, din care unele în sfera exegezei, de exemplu Tâlcuirea celor 14 epistole ale Sf. Apostol Pavel după Teofilact, traduse româneşte de mitropolitul Veniamin şi tipărite în Bucureşti la 1904; altele în sfera moralei, de exemplu Hristoithia tipărită în Veneţia la 1803; ea conţine 13 discursuri despre diverse subiecte din morală; altele iarăşi în sfera ascezei, de exemplu Războiul nevăzut, tradus româneşte şi tipărit la Neamţ în 1826 ş.a.

[8] N.trad.: Scrierea lui ,,Dumnezeieştile dogme ale credinţei” este tradusă româneşte de Iosif, întâiul episcop de Argeş şi tipărită la Neamţ în 1816.

[9] N.trad.: A fost şi în România pe la 1882, cum amintim în vol. I.