ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 
§. 206. Relaţiile Bisericii Ruseşti cu romano-catolicii şi cu protestanţii.
A. Relaţiile cu romano-catolicismul

Romano-catolicismul acum ca şi mai demult n-a pierdut speranţa de a uni cu sine Biserica Rusiei. El se crezu foarte aproape de a-şi atinge acest scop după jumătatea secolului XVI sub Ivan cel Cumplit (1533-1584), care la 1581 purtă un război primejdios cu Polonia şi avea trebuinţă de mediaţia papei pentru pace. Spre acest scop, Papa Grigorie XIII (1572-1585) trimise pe Possevin, iezuit italian, învăţat şi diplomat, care să intervină pentru pace şi totodată să unească Biserica Rusească cu cea Romano-catolică. Ţarul, rafinat, a făcut a se mijloci pentru pace, a intrat şi în tratative de unire cu Possevin, însă la urmă declară că nu vrea să ştie de unire.

Când apoi la 1598 s-a stins Casa Ruric, domnitoare în Rusia, şi la 1605 Pseudo-Dimitrie I se sui pe tronul ţarilor cu sprijinul Poloniei, Biserica Romano-catolică, care nu mult timp mai înainte, adică la 1596 atrăsese deja la unire o parte însemnată a Bisericii Malorusiene sau Rutene, aflată sub dominaţiunea Poloniei (despre aceasta se va trata în detaliu §. 209), se încercă prin Pseudo-Dimitrie I a atrage la sine şi Biserica Rusiei Mari. Dar tocmai acest act a fost cauza răsturnării degrab a uzurpatorului (1606) şi astfel şi încercarea ce Polonia făcu după răsturnarea lui până la 1613 de a uni Biserica Rusiei cu Roma a dat greş.

Ba încă şi romano-catolicii convertiţi la Ortodoxie au fost trataţi ca cei nebotezaţi după hotărârea Sinodului din Vladimir de la 1274 până la Sinodul ce patriarhul Nicon ţinu la Moscova în 1656 şi până la Sinodul din Moscova din 1666-1667, unde au fost faţă şi patriarhi, mitropoliţi şi episcopi străini; acea tratare era în opoziţie cu practica mai moderată ce fu introdusă în patriarhiile orientale demult, adică de la 1484 după ce se potoli duşmănia contra latinilor de la 1204; abia sus-zisul Sinod din 1656 şi cel din 1666-1667 au dat şi pentru Rusia decizie ca romano-catolicii trecuţi la Ortodoxie să fie numai pecetluiţi cu Sfântul Mir; chiar şi unirea introdusă pe teritoriile Rusiei Mici de sub dominaţiunea Poloniei, ce în armistiţiul de la Andrussov din 1667 trecură din nou treptat de la Polonia la Rusia (cum se va arăta în §. 209), fu redusă din ce în ce.

Sub Petru cel Mare (singur împărat 1689-1725), când el se afla în Paris, Facultatea Teologică de la Sorbona făcu Bisericii Ruseşti o propunere de unire, pe baza teoriei galicane, ce era despre papalitate ceva mai liberală. Petru cel Mare a pus a se examina această propunere de către episcopi, care însă au respins-o. Ce-i drept, Petru cel Mare a dat romano-catolicilor libertatea cultului şi a lăsat pe iezuiţi în ţară, şi când la 1773 Papa Climent XIV dizolvă ordinul iezuiţilor, Caterina II (1762-1796) menţinu încă în Rusia ordinul, căci ea ca şi Frederic II de Prusia considera pe iezuiţi ca buni directori ai şcoalelor romano-catolice; totuşi de la 1820 ordinul, care între acestea la 1814 fusese restabilit în toată Biserica Romano-catolică şi devenise mai îndrăzneţ, fu expulzat din Rusia, fiindcă începu a face propagandă între ortodocşi; iară de la 1830 după revoltele de atunci ale polonilor, au început a se lua măsuri de represiune şi contra Bisericii Romano-catolice din Polonia.

De asemenea, la 1839 şi 1875 rutenii uniţi cu Roma reveniră la Biserica Ortodoxă, cum am arătat în §.192, 10 şi vom trata mai pe larg în §. 209. În §.192, 10 este vorba şi despre relaţiile mai de aproape ale Rusiei şi Bisericii ei cu romano-catolicismul mai ales din Polonia şi cu scaunul Romei. În acelaşi timp însă iezuiţii şi alţi propagandişti romano-catolici au reuşit a atrage la Biserica Romano-catolică un număr de persoane, mai ales din clasele de sus ale Rusiei. Dezvoltarea fecundă a vieţii religioase şi morale, a ştiinţei religioase, a cultului şi ierarhiei în Biserica Romano-catolică a fascinat pe unii ruşi şi de aici urmă că în secolul XIX mai multe persoane de distincţie dintre ruşi au trecut la romano-catolicism, aşa pe la 1840 principele Galiţin şi la 1843 principele Gagarin şi contele Martinov, care deveniră amândoi iezuiţi, precum şi contele Şuvalov, care intră în ordinul barnabiţilor, în timpul mai recent, Astromov, Astaşcov, filozoful Soloviev († 1900) etc.

Unii ca aceştia au fost apoi, de obicei, cei mai înfocaţi adversari ai Bisericii Ortodoxe. De la proclamarea libertăţii cultului în 1905 se numără chiar ¼ milion treceri de la Biserica Ortodoxă a Rusiei la cea Romano-catolică, notabil mai ales în Rusia apuseană şi în gubernia de Kiev. Dar şi viceversa, cum am arătat la istoria romano-catolicismului din secolul XIX, în Apus unii romano-catolici au trecut la Biserica Ortodoxă, în special a Rusiei, aşa în 1862 la Paris abatele Vladimir Guettee († 1892), la 1865 în Halle profesorul J.J. Overbeck, care de atunci trăi la Londra, şi ambii au scris apoi cu mult zel pentru unirea Bisericii de Apus cu cea de Răsărit, la 1871 în Baltimore (America de Nord) Biering, profesor de teologie, la 1905 în Paris, Paul Jean Lepetit, canonic şi profesor de istorie bisericească. Tot aşa vechii catolici separaţi de Biserica Romei de la 1870 stau cu Ortodoxia rusească în o relaţie deşi încă tot rezervată, dar încâtva mai amicală, decât cea cu Ortodoxia grecească[1].

 

B. Relaţiile cu protestantismul

Protestantismul de asemenea s-a încercat de timpuriu a pătrunde în Biserica Rusească, antitrinitarismul chiar pe la 1550 prin Matei Başkin, un rus, şi şcolarul său Teodosie Kossoj (despre aceasta se va trata încă mai jos în §. 208); dar până la sfârşitul secolului XVII primii propagatori protestanţi avură puţin ecou; ei au fost chiar combătuţi energic de ierarhia rusească şi de teologii ruşi; unul din ei, exaltatul german Quirin Kuhlmann, cu un soţ al său la anul 1689 fu chiar ars ca eretic; botezul protestanţilor fu recunoscut ca valabil abia la 1718, adoptându-se o decizie precedentă similară, ce patriarhul Ieremia III cu sinodul său a dat în acelaşi an după îndemnul lui Petru cel Mare (singur împărat 1689-1725), pe când botezul romano-catolicilor fusese recunoscut ca valabil în Biserica Rusiei încă de la 1656 şi 1667, conform unei decizii şi practici vechi a Bisericii Greceşti.

Cu toate acestea, de la Petru cel Mare protestantismul a pătruns în Biserica Rusiei de o parte ca crypto-protestantism în principiile de guvern ale curţii şi chiar între teologii din secolul XVIII (comp. §. 207), de altă parte el se întări în o partidă de schismatici sau rascolnici ruşi (ce se va descrie mai în detaliu la §. 207), dezbinaţi de Biserica Rusiei după jumătatea secolului XVII, din cauza pretinsei abateri a ei de la credinţa şi rânduiala cea veche; în sânul acestor schismatici se formară şi secte protestante; iar în timpul recent, cum se va arăta în §. de faţă 206 mai jos, chiar unele cercuri, până atunci ortodoxe, au căzut în protestantism.

Dar încercări de apropiere a făcut în mod oficial de la 1716 sub Petru cel Mare numai Biserica Anglicană, a cărei episcopi sprijiniţi de el se adresară la Biserica Rusiei şi la cea a grecilor pentru o unire bisericească. Astfel de încercări care s-au repetat şi sub Caterina I (1725-1727) şi succesorii săi Petru II (1727-1730) şi Ana (1730-1740) până la 1734 ba chiar în timpul recent (de la 1866), dar niciodată n-au avut rezultat real (comp. §. 172, §. 196, 12 şi 13, §. 203B). Chiar astăzi Biserica Rusiei are faţă de protestantism ca şi faţă de vechii catolici o atitudine mai rece decât Biserica Grecilor.

Protestantismul încercă a câştiga influenţă în Biserica Rusiei şi în alt mod, adică prin Societăţile biblice. În anul 1813, Societatea biblică din Londra se adresă la Alexandru I, ţar liberal (1801-1825), cu rugămintea de a admite filiale ale ei sub controlul sinodului şi i s-a admis; dar la 1826 Nicolae I, ţar foarte conservator (1825-1835), a suprimat aceste filiale şi a oprit a se răspândi în Rusia Biblia, sub cuvânt că se semnalau în popor neînţelegeri de natura practică în respectul religios şi social, ce ar proveni din cetirea Bibliei. De asemenea, la 1833, ţarul a interzis protestanţilor orice propagandă între creştinii din Rusia, dar la răspândirea Bibliei prin societăţi ortodoxe, cu totul independente de cea din Londra sau de vreo altă societate protestantă, nu s-a mai pus nici o piedică în Rusia.

Împăratul opri prin o lege trecerea de la Biserica Ortodoxă la alta, pe când mai ales de la 1845-1846 în Livonia şi de la 1883 în Estonia favoriză trecerea de la protestanţi în Ortodoxie. După legea de la 1832 copiii născuţi din căsătorii mixte între ortodocşi şi heterodocşi aveau a fi toţi ai Bisericii Ortodoxe. Totuşi încă de la 1865 prin condesedenţă şi de la 1897 din nou prin o lege privitoare la Biserica, ai căreia aveau să fie copiii născuţi din căsătorii mixte, s-au permis ca băieţii să urmeze religia tatălui lor, iar fetele, a mamei lor şi din 1905 s-a lăsat libertate de a trece de la Biserica Ortodoxă la oricare alta, deci şi la cea protestantă.

Dar protestantismul, deşi mai înainte era mărginit în libertatea lui de propagandă, totuşi în ultimul timp, chiar înainte de 1905, a putut să adauge la vechii săi prozeliţi dintre ruşi alţii noi. Pe la 1880 Radstok, un lord englez, care venea la Sankt Petersburg şi făcea propagandă printre nobilimea de acolo în favoarea metodismului, reuşi a face pe Paşkov, colonel al gardei imperiale, să propage între ruşi metodismul prin cuvânt şi scrieri, ceea ce avu de consecinţă la 1881 expulzarea lui Paşkov. Partizanii acestuia, deşi expulzaţi, se înmulţiră şi atunci şi mai apoi; ei sunt cunoscuţi sub numele de paşkovţi. Încă din timpul anterior, adică de pe la 1870 protestanţii pietişti, din sânul coloniilor germane ale Rusiei meridionale, făcuse prozeliţi între ţăranii ruşii de acolo şi au dat ocazie de a se înfiinţa cu timpul între aceştia o sectă de protestanţi pietişti ruşi foarte răspândită; aceştia se numesc stundişti, de la orele (Stunden) de meditaţie ce fac între dânşii.

Chiar raţionalismul modern, de felul cel mai extrem al protestanţilor, s-a încuibat între ruşi şi a ajuns la importanţă în literatură mai ales prin contele Leon Tolstoi († 1910), scriitor genial şi foarte însemnat; din această cauză în 1900-1901 el fu excomunicat de sinod[2] şi în 1908 Tolstoi fu declarat ca privat de dreptul de a fi sărbătorit pentru operele lui literare de către fiii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe; din alte părţi însă mulţi i-au adus omagii. Acţiunea lui avu de rezultat că se formară secte noi extrem de raţionaliste, ce se vor descrie în §. 208.

Iar ucazul despre libertatea cultelor din anul 1905 a deschis protestantismului perspectiva unei propagande cu succes în toată Rusia, în particular luteranismului în Finlanda şi în provinciile baltice, metodismului în gubernia Kowno de la hotarul Prusiei şi Curlandia şi în Petersburg, în sfârşit baptismului în gubernia Charkov din Rusia Mică. Singur luteranismul a făcut 15.000 convertiri de la Biserica Ortodoxă a Rusiei (comp. şi §. 196, 5).



[1] N.tr.: La 1912 s-a publicat în Paris şi Neuchatel (Elveţia) sub titlul Quelque Lettres du General Alexandre Kireeff, au professeur Michaud, o colecţie de epistole ale generalului rus Alexandru Kireeff către profesorul Michaud din Berna, cele mai multe ca răspunsuri la scrisori ale acestuia. Ele servesc ca documente despre relaţia amicală dintre vechii catolici şi ruşii ortodocşi. În una din aceste epistole (p. 229) este adus în discuţie şi regele Carol I al României.

[2] N.tr.: Tolstoi fu excomunicat în 25 februarie stil vechi 1901 ca fanatic, nou prooroc mincinos, care în orbirea minţii lui trufaşe s-a răsculat cu îndrăzneală contra Domnului, a Hristosului său şi a sfintei lui moşteniri, luând în bătaie de joc cele mai sfinte articole de credinţă ale poporului ortodox. Aşa glăsuieşte sentinţa de excomunicare pronunţată contra lui Tolstoi de Sinodul Rusiei.