ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 

§. 200. Privire generală asupra acestei materii

În expunerea de până acum am întârziat foarte mult asupra istoriei moderne a Bisericilor de Apus, comparativ cu expunerea ce urmează despre istoria Bisericii noastre proprii, adică a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, expunere, în care ne mărginim la datele cele mai indispensabile. Am procedat astfel, căci deşi suntem creştini ortodocşi de răsărit, iar nu de Apus, totuşi pentru noi este de mare interes a cunoaşte istoria Bisericii de Apus din acest period, căci făcând abstracţie că Bisericile de Apus din timpul modern s-au putut dezvolta fecund şi au înregistrat o literatură bogată şi prosperă a istoriei lor, ceea ce Biserica de Răsărit din acest period nici pe departe nu a putut face în aceeaşi măsură din cauza împrejurărilor nefavorabile, – pentru noi este de interes a cunoaşte istoria Bisericilor de Apus şi din considerarea că Apusul cu viaţa lui fecundă a lucrat în foarte multe feluri asupra Răsăritului în general şi asupra Bisericii de Răsărit în particular, aducându-i când daune şi nelinişte, când folos şi stimul, apoi şi din considerarea că astăzi, deoarece cultura noastră a rămas în urmă, noi în privinţa culturală depindem mult de Apus, ceea ce se vede şi pe terenul bisericesc.

Această dependenţă are o consecinţă, ce se afirmă în Periodul V, adică în timpul modern. Ea are consecinţa că toate ideile, teoriile, curentele şi fenomenele timpului, ce sunt dominante la Apus, se răspândesc şi au influenţă şi la Răsărit, iar pe lângă aceasta pe terenul bisericesc în special ştiinţa religioasă şi terminologia ei se dezvoltă după norma şi modelul celei din Apus fără asemănare mai înfloritoare. Apoi, în Biserica de Răsărit s-a introdus arta religioasă din Apus, de exemplu arhitectura şi pictura bisericească a Apusului, precum şi muzica vocală, mai departe câteva forme de organizaţie şi multe nomenclaturi din Dreptul Bisericii de Apus şi din organizaţia bisericească a Apusului. În sfârşit au trecut din Apus în Biserica de Răsărit oarecare uzuri în ierarhie şi ritual şi moravuri şi deprinderi religioase.

Venind acum la istoria modernă a Bisericii Ortodoxe de Răsărit, vom expune mai întâi în linii generale cum s-a dezvoltat ea în acest timp.

La începutul Periodului V (1453), după căderea Constantinopolului sub turci, mai toată Biserica Ortodoxă de Răsărit era în amară robie. Cele 4 patriarhii, iar de la 1459, când Serbia fu prefăcută în provincie turcească, şi Patriarhia sârbilor, precum şi Biserica Bulgariei, supusă arhiepiscopului Ohridei, apoi de la jumătatea secolului XVI, ca o urmare a fatalei victorii, ce turcii repurtară asupra ungurilor în bătălia de la Mohaci (1526), chiar partea mai mare a Bisericii Ortodoxe din Ungaria, toate aceste patriarhii şi biserici se aflau sub dominaţiunea directă a turcilor; pe când alte biserici, aflându-se în principate tributare turcilor, erau expuse la multe maltratări. Aşa Biserica Munteniei provizor încă de la sfârşitul secolului XIV (1389), iar permanent de la începutul secolului XV (1402), cea a Moldovei de la începutul secolului XVI (1514) şi cea a Transilvaniei de la jumătatea secolului XVI; aproape tot aşa era Biserica Georgiei sau a Gruziei, căci această ţară pentru un timp a stat parte sub dominaţiunea turcilor parte sub a perşilor, precum şi Biserica Rusiei, căci acest stat la începutul periodului gemea încă sub jugul mongolilor sau tătarilor, dominanţi în el de la 1238 şi s-a eliberat abia după mai 3 decenii (1480). Biserica Ortodoxă din Polonia ajunse a nu mai avea nici un drept, din cauză că guvernul catolic-roman al ţării era intolerant; tot din această cauză era în aceeaşi situaţie şi Biserica Ortodoxă din Ungaria şi Transilvania, chiar înainte de a începe în aceste ţări dominaţia, respectiv supremaţia turcilor. Numai Biserica Ortodoxă din Moldova şi Muntenia, câtva timp şi cea din Georgia sau Gruzia sub domnia imediată a principilor indigeni, se bucurau de o situaţie interioară relativ mai bună, cu toată dominaţia de jaf şi de groază a turcilor, respectiv a perşilor.

În cursul periodului, situaţia Bisericii de sub dominaţia directă a turcilor deveni din ce în ce mai disperată până către sfârşitul secolului XVII; chiar după acest timp, ea a fost destul de tristă şi a devenit mai suportabilă în timpul recent, abia după ce puteri creştine umiliră Turcia în războaie repetate, adică de la 1839, parte de la 1856 sau chiar tocmai de la 1878. Ce priveşte Biserica din Rusia, de la 1480 ea s-a mai ridicat, însă foarte încet, din ignoranţa în care o redusese jugul tătarilor, iar sub domnia naţională începu a se dezvolta mai fecund şi ea; atât din acest motiv, cât şi prin întinderea teritorială ea ajunse a prepondera asupra celorlalte Biserici Ortodoxe din Răsărit.

Aceste Biserici Ortodoxe au rămas mult timp în situaţia lor de la începutul periodului: cea din Polonia, până la împărţirea succesivă a Poloniei (1772, 1793, 1795), cea din Ungaria, chiar sub guvernul Austriei până la 1690, când imigrară în masă sârbi ortodocşi, cărora din motive politice trebui să li se asigure libertatea cultului; cea din Transilvania, atât sub guvernul unguresc al Transilvaniei, care din catolic ce era, deveni calvin de la jumătatea secolului XVI, până la 1696, cât şi sub cel catolic-roman al Austriei, ce urmă de la 1696 cel puţin până la 1762, când i-a adus oarecare ameliorare Maria Tereza, mai corect însă până la 1783, când împăratul Iosif al II-lea i-a remediat situaţia; cea din Georgia sau Gruzia, până la unirea acestei ţări cu Rusia (1799).

Situaţia Bisericii Ortodoxe în general s-a ameliorat treptat abia din ultimele decenii ale secolului XVIII, paralel cu progresul statelor în libertate şi cultură. Din această cauză, întreaga Biserică Ortodoxă de Răsărit abia în timpul recent este pe cale de a se ridica iarăşi progresiv; însă pe o parte din ea o stânjenesc, o zguduie şi o ameninţă simţitor încă multe împrejurări nefavorabile, ce dăinuiesc din trecut; între aceste împrejurări este mai întâi catolicismul roman, cu tendinţa lui de a cuceri Biserica de Răsărit, fără a neglija vreun mijloc, apoi şi protestantismul cu aceeaşi tendinţă; mai departe luptele naţionale intestine şi distrugătoare, precum şi anticreştinismul ce a străbătut în ea de la Apus, unde era dominant după jumătatea secolului XVIII şi în tot secolul XIX.

În opunere cu Biserica Catolică-Romană, care recunoscând primatul de jurisdicţie al Romei a obţinut o organizaţie centralistică şi prin aceasta are avantajul unei unităţi externe, Biserica Ortodoxă în cursul Periodului V, ca şi în tot timpul anterior, persistă în organizaţia de la început a Bisericii Creştine, în organizaţia unităţii mai mult federative a Bisericilor naţionale, adică în consistenţa ei dintr-un număr după împrejurări mai mare sau mai mic de Biserici particulare, coordonate şi autocefale, fiecare din ele fiind subordonată Bisericii întregi, ce este formată din ele toate. Negreşit, tendinţa excesivă la autocefalie în conexiune cu dispariţia progresivă a unor Biserici mari de odinioară au făcut a se înfiinţa şi autocefalii de tot mici, chiar extrem de mici, şi au fracţionat astfel întreaga Biserică Ortodoxă slăbind unitatea şi forţa ei. În prezent, Biserica Ortodoxă din numărul de 548 milioane creştini, după statistica de la sfârşitul anului 1900, are cam 112 milioane credincioşi, cu aproximativ 275 episcopi diecezani sau eparhioţi şi vreo 100 episcopi titulari (vicari).

Ca Biserici autocefale aflăm la începutul acestui period pe cele 4 Patriarhii vechi de Răsărit, apoi Biserica Ciprului sub arhiepiscopul de Levcosia sau Nicosia, pe cea Bulgară, sub arhiepiscopul Ohridei, pe cea sârbească sub patriarhul din Peci (Ipek la turci) şi Biserica Iberiei de Est şi de Vest, sau Biserica Georgiei ori Gruziei în sens mai strâns şi cea a Imereţiei sau a Gruziei (Georgiei de Vest) sub un catolicos deosebit.

Această situaţie s-a modificat în cursul periodului treptat, aşa că acum pe lângă cele 4 Patriarhii vechi de Răsărit şi Arhiepiscopia de Cipru avem ca Biserici autocefale încă de la 1589 Biserica Rusiei, de la 1690 Biserica Ortodoxă din Ungaria, ce mai târziu deveni Biserica din Austro-Ungaria, de la 1766 Biserica de Montenegro, mai departe, Biserica Greciei sau Eladei de fapt de la 1821, iar formal de la 1833, recunoscută de toate celelalte de la 1850, Biserica Serbiei de la 1879, Biserica României de la 1885, iar cu autocefalie contestată avem încă de la 1575 Arhiepiscopia de Sinai, apoi de la 1870 un exarhat bulgar, numit ,,exarhat” fiindcă nu a fost considerat original ca având autocefalie completă, ci numai ca Mitropolie autonomă în cuprinsul Patriarhiei Constantinopolului.

Noile Biserici autocefale s-au format cele mai multe din părţi ce constituiau odinioară Patriarhia de Constantinopol; prin aceasta ea suferi mare reducere; iar dintre Bisericile autocefale mai vechi, ce au apus, Patriarhia de Constantinopol a anexat la 1766 Patriarhatul sârbesc de Peci şi la 1767 Arhiepiscopia Bulgară din Ohrida, dar nu a conservat mult din cuprinsul acestor Biserici, după ce Biserica Serbiei deveni iarăşi autocefală şi după ce s-a înfiinţat exarhatul bulgar. Însă Biserica Iberiei, după mari persecuţii, deşi de repetate ori provizor înlăturate, totuşi în timp de veacuri suferite din partea mahomedanilor vecini ai ţării şi mai ales din partea perşilor, la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX (1783-1811) prin încorporarea Iberiei la Rusia fu anexată la Biserica Rusiei; iar de la 1905, de când sunt în perspectivă libertăţi mai mari în Rusia, Biserica Iberiei tinde a-şi recâştiga autocefalia ei de mai înainte.

Afară de acestea, împrejurarea că după jumătatea secolului XIX şi creştini ortodocşi din Europa şi Asia emigrează în America de Nord, are de consecinţă că o Biserică Ortodoxă este pe cale de a se înfiinţa şi în America de Nord. În 1870, Rusia a înfiinţat acolo o Episcopie a Aleuţilor şi de Alaska cu scaunul în San Francisco. Ea are acum pe lângă sine episcopi vicari şi se numeşte Arhiepiscopia Aleuţilor şi Americii de Nord, iar vicar al ei este un episcop de Alaska. În timpul recent, Grecia, Serbia şi alte ţări, de asemenea tind a înfiinţa în America de Nord câte o episcopie naţională.

În considerarea situaţiei reale, descrisă mai sus, vom expune istoria Bisericii Ortodoxe de Răsărit în Periodul V după Bisericile autocefale aparte, din care se compune ea în prezent, trecând de la Bisericile autocefale vechi la cele noi, şi între acestea de la cele mai mari la cele mai mici şi de la cele a căror autocefalie este recunoscută de toate, la cele a căror autocefalie este contestată de unele.