ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 
Capitolul I
Cele 4 Patriarhii vechi de Răsărit şi Mitropolia de Cipru
 
§. 201. Situaţia externă a lor şi raportul cu statul

Conform celor amintite mai sus, începem a expune istoria Bisericii Ortodoxe din timpul modern cu cele 4 Patriarhii vechi de Răsărit, adică cu cea de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi cu Arhiepiscopia de Cipru.

Încă din Periodul III şi IV Patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim erau sub dominaţiunea mahomedanilor şi chiar de atunci ele ajunseseră într-o stare foarte tristă, aşa că rămăsese numai o umbră a Patriarhiilor întinse şi populate cu acelaşi nume. Dar şi Patriarhia de Constantinopol era într-o situaţie destul de tristă, din cauză că în Periodul III şi IV Imperiul Bizantin se afla în strâmtoare din ce în ce mai mare; acum această Biserică căzu cu totul sub jugul mahomedanilor şi prin urmare în aceeaşi situaţie cu patriarhiile de mai sus, anume de la 1453, când turcii sub Mahomed al II-lea (1451-1481) luară Constantinopolul şi zdrobiră complet Imperiul Bizantin.

Când turcii s-au trezit din beţia ce urmă după victorie, sultanul Mahomed al II-lea, ce-i drept, s-a silit a linişti pe creştinii din Constantinopol, şi cu toate că Biserica Sfinţilor Apostoli fu distrusă, iar Biserica Sfintei Sofii prefăcută în moschee sau geamie şi aceeaşi soartă avură şi alte biserici mai mari şi mai frumoase, totuşi el de altfel asigură pe creştinii din Constantinopol şi din tot imperiul său cu libertatea cultului şi invită pe cei din Constantinopol să ocupe scaunul patriarhiei ce era vacant. Învăţatul Gheorghe Scholariu, numit ca monah Ghenadie, fu ales patriarh (Ghenadie al II-lea păstori 1454-1455; † 1459), iar sultanul îl învesti cu insigniile oficiului său.

Totodată, Mahomed al II-lea numi pe Ghenadie Patriarhul, căpetenie naţională, sau Etnarh al creştinilor greci de neam din imperiul său. Împreună cu acest titlu i-a acordat o jurisdicţie mai mare decât cea pe care o aveau patriarhii sub împăraţii bizantini, căci i-a dat jurisdicţie chiar în pricini civile. Sultanul invită pe Ghenadie să compună mărturisirea de credinţă a creştinilor greci şi să i-o prezinte spre a cunoaşte astfel articolele credinţei creştinilor greci. Aceasta este aşa-numita ‘Ομολοξια Γενναδίου’, Confessio Gennadii[1].

Dar peste puţin timp, Mahomed începu a lua contra creştinilor greci măsuri mai aspre şi mai arbitrare. La 1456, el făcu pe Ghenadie a se retrage; nu este exact că prin tirania lui ar fi împins pe succesorul acestuia, Isidor, în 1463 la disperare şi moarte, pe care şi-ar fi atras-o aruncându-se într-un puţ, totuşi a ras cu mâna lui barba Patriarhului Iosif I (1464-1466), pentru că patriarhul nu da dispensă a se încheia o căsătorie creştină, pe care sultanul o pretindea imperios; acesta este patriarhul, care mai înainte se aruncase într-un puţ, de unde a fost însă scos, dar nu din cauza persecuţiilor sultanului, ci mai vârtos din cauza marilor mizerii ce-i făceau coreligionarii săi.

De acum înainte, pentru Biserica din Constantinopol începe un lung martiriu, de care însă, cum se vede din soarta lui Iosif I, nu sunt de vină numai turcii, ci şi creştinii înşişi. Grecii din Constantinopol, care locuiau aproape compact în Fanar, un cartier propriu al Constantinopolului, după ce turcii cuceriră şi Imperiul Trapezuntei (1461), sporind în număr prin strămutarea în Constantinopol şi a celor din Trapezunta, nu părăsiră nici acum spiritul intrigant în care fuseseră crescuţi la curtea bizantină de odinioară, ci acest spirit se dezvoltă în ei mai vârtos acum, dată fiind starea de robie în care ajunseseră.

Demoralizaţia acestor fanarioţi unită cu dominaţiunea despotică a turcilor barbari au creat Bisericii din Constantinopol o situaţie din ce în ce mai tristă. O partidă oferi sultanului peşcheş (πεσχεσιον), adică dar 1000 de ducaţi, spre a aduce la scaun pe candidatul ei; sultanul primi banii şi întări în scaun la 1474 pe candidatul ei Marcu al II-lea, care mai fusese patriarh o dată (1466-1467). Acum, partida opusă oferi sultanului 2000 de ducaţi, ca să întărească patriarh pe candidatul ei, Simeon din Trapezunta. Sultanul scoase pe Marcu şi întări patriarh pe Simeon din Trapezunta (1472-1473). De acum înainte, nimeni nu mai fu întărit patriarh fără ca pentru întărirea respectivă (Berat) sultanul, curtea lui şi miniştrii săi să nu fi primit mari daruri. Aceste daruri s-au transformat cu timpul în tribut anual (de la 4000 ducaţi în urmă la suma mai moderată de 10.000 franci).

Pe lângă aceasta, şi la instalarea patriarhului se plăteau onorarii sultanului, curţii sale şi miniştrilor. De aici urmă că scaunul patriarhal ajunse atât un izvor nesecat de venituri la dispoziţia seraiului şi a Porţii, adică a curţii şi a guvernului, cât şi o jucărie a partidelor fanariote; iar Biserica Greacă fu nu numai din ce în ce mai zguduită şi mai înjosită, ci încă se slei treptat şi în privinţa materială; din această cauză, scaunul patriarhal contractă mari datorii, ce erau timbrate cu numele de datorii ale curţii şi ajunse în mari crize financiare.

La începutul secolului XVI, Sultanul Selim I (1512-1520) veni chiar la ideea de a extermina Biserica Creştină din imperiul său şi abia fu potolit cu mari jertfe băneşti. Dar toate bisericile mai de seamă, ce rămăseseră încă până atunci, au fost prefăcute în moschei, şi numai prin daruri mari se permitea creştinilor a repara bisericile vechi sau a construi altele noi de lemn şi a-şi mai practica cultul, dar fără cruci pe biserici şi fără clopote.

Convertirea mahomedanilor la creştinism era oprită sub pedeapsă de moarte. Creştinii ca supuşi şi necredincioşi, sau ca raiah (popor de adunătură) şi ca ghiauri (necredincioşi) fură supuşi la dări grele, numite haraci; până la 1638, ei au trebuit a plăti chiar o dare de sânge şi de cap foarte tristă, fiind obligaţi a preda pe băieţii lor cei mai frumoşi şi mai robuşti, ca să fie tăiaţi împrejur şi crescuţi în credinţa mahomedană, ca trupă de ieniceri, corp de elită a turcilor, ce a existat de la 1330-1826.

Creştinii cu episcopii şi preoţii lor nu erau siguri de viaţă; aceasta se vede din faptul că, între anii 1638-1659, trei patriarhi de Constantinopol şi unul sârbesc au fost executaţi pentru suspiciune politică, iar un al patrulea patriarh de Constantinopol, omonim cu unul sârbesc, care fu tratat în acelaşi mod, a fost ucis pentru că a botezat un turc (aşa la 1638 Chiril Lucaris, la 1639 rivalul său Chiril al II-lea Contaris sau Bereianul, la 1557 Partenie al III-lea de Constantinopol, la 1659 Gavriil I de Peci sau Ipek şi alt Gavriil, care cu 2 ani înainte fusese patriarh de Constantinopol).

În secolele XVI şi XVII, creştinii erau cu totul expuşi la capriciul turcilor; abia în secolul XVIII, când începu Rusia politica ei la Răsărit, în interesul acestei politici ea lua din când în când în apărare şi Biserica de Răsărit. Aşa mai întâi, Petru cel Mare (1682-1725, singur împărat 1689-1725) de la 1711 şi după el mai ales Caterina a II-a (1762-1796) de repetate ori; mai ales când încheiau pace, cereau şi libertatea cultului pentru creştinii din Răsărit, precum şi apărarea persoanei, onoarei şi averii lor.

Dar cum respectau turcii aceste condiţii se vede din exemplul tragic de la 1821. Izbucnind în acest an în Elada revoluţia, ce avu de rezultat proclamarea independenţei grecilor de acolo, turcii cuprinşi de furie contra a tot ce era grec, au făcut suspect şi pe Grigorie al V-lea, patriarhul de Constantinopol (1797-1798, 1806-1808, 1818-1821), că ar încuraja această revoluţie, deşi patriarhul excomunicase pe toţi cei ce luau parte la ea; deci ca consecinţă a furiei lor contra tuturor grecilor şi a bănuielii lor cu totul nefondate contra patriarhului, acesta fu prins în ziua de Paşti cum ieşi din biserica patriarhiei şi spânzurat pe loc lângă biserică[2].

Tot aşa pieriră numeroşi mitropoliţi, episcopi şi creştini greci, ca 30.000 în cuprinsul Constantinopolului şi în împrejurimi. Dar de acum înainte, puterile Europei luară mai în serios în apărare pe creştinii din Turcia şi la 1839 Sultanul Abdul Megid (1839-1871) fu constrâns a garanta creştinilor libertatea cultului, drepturi egale şi siguranţa vieţii şi averii printr-un manifest, aşa-zisul Hatişerit (scrisoare suverană, scrisoarea sultanului) din Guilhane. Dar şi această garanţie a fost mai mult pe hârtie decât în faptă.

Mahomedanii care se converteau la creştinism erau pedepsiţi cu moarte ca şi mai înainte, iar creştinii fură trataţi continuu după vechiul obicei. Aşa, de exemplu, s-au comis măceluri la 1841 între maroniţi, la 1843 şi 1846 între nestorieni, iar la acestea s-au mai adus decizii arbitrare în controversa pentru Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim şi pentru Biserica Naşterii Domnului din Betleem între ortodocşi şi latini, care de pe timpul cruciadelor intraseră acolo şi s-au menţinut apoi şi după cruciade, cel puţin ca co-părtaşi, fiind sub protecţia Franţei.

În anul 1852, Poarta, după cererea Franţei, luă cheile bisericii din Betleem de la patriarhul de Ierusalim şi le dădu celui catolic-roman. Din această cauză Rusia, urmărind şi politica ei orientală, ceru la 1853 garanţii noi pentru Biserica Ortodoxă. Dar de o parte Franţa, care proteja pe catolicii romani contra creştinilor de Răsărit, iar de altă parte puterile din Apus cărora Rusia, din ce în ce mai puternică la Răsărit şi cu tendinţe vădite de a ocupa Constantinopolul, le insufla temeri, nu au lăsat pe Poartă să acorde acele garanţii[3].

Deci izbucni aşa-zisul război al Crimeei, ce se sfârşi cu înfrângerea Rusiei şi cu pacea de la Paris 1856. La această pace, sultanul fu îndemnat a acorda creştinilor de toate confesiunile garanţii noi printr-un manifest, aşa-zisul Hatihumayun (scrisoare autografă a marelui Stăpân, a Sultanului). Acum s-a promis egalitate completă de drepturi, s-a dat voie creştinilor a face uz de clopote, şi s-a abrogat şi legea ce pedepsea cu moarte pe mahomedanii care ar îmbrăţişa religia creştină.

Dar cu toate astea, situaţia a rămas aproape ca şi cea de mai înainte. Chiar în 1860, atât maroniţii, cât şi nestorienii au fost măcelăriţi din nou, căzând morţi 16.000 creştini. Abia răscoale şi măceluri de o parte în Herţegovina la 1875 şi de altă parte în Bulgaria la 1876, provocară la 1877 un nou război ruso-turc şi liberarea Herţegovinei, Bosniei şi Bulgariei de sub dominaţiunea Turciei de către puterile Europei în Congresul de la Berlin din 1878. Toate aceste împrejurări au silit Poarta a da în sfârşit satisfacţie şi creştinilor de sub imediata ei stăpânire, acordându-le realmente libertatea cultului şi drepturi egale cu turcii.

Totuşi chiar într-un oraş ca Tesalonicul, unde circulă zilnic reprezentanţi ai puterilor Europei, a putut rămâne interzisă de la 1890-1907 tragerea clopotelor la biserica mitropoliei greceşti; tot aşa, Patriarhia de Constantinopol avu şi de atunci nu numai motiv de a se plânge că este lovită în drepturile sale, ci şi repetate ocazii de a-şi apăra prin mijloace eroice drepturile sale; aşa la 1883, când Poarta încercă a restrânge jurisdicţia Bisericii în materii civile şi penale, Patriarhia rezistă prin retragerea demonstrativă a patriarhului; tot aşa la 1890, când surveni o nouă restrângere de drepturi, Patriarhia rezistă prin oprirea serviciului divin, până ce Poarta a dat asigurări liniştitoare.

Chiar revolta disperată a creştinilor din Creta la 1896 şi administrarea Cretei de către puterile creştine ale Europei, ce s-a impus după războiul greco-turc din 1898, nefavorabil grecilor, apoi masacrele comise de la 1894 între armeni, dintre care mulţi şi-au putut scăpa viaţa numai trecând la islamism, pe când ca 100.000 au fost ucişi şi nu puţini încă la 1904 şi mai multe zeci de mii la 1908-1909 au avut aceeaşi soartă, ca şi măsurile barbare contra bulgarilor tulburători din Macedonia chiar la începutul secolului XX şi măcelurile reciproce, ce urmară apoi între înşişi creştinii de diferite naţionalităţi din Macedonia, fără ca Poarta să le pună stavile: toate aceste fapte ne arată cât de nesigură este viaţa creştinilor de Răsărit în Turcia chiar şi în secolul XX.

Chiar acum (1906-1907), vreo 50.000 locuitori din Asia Mică, care trec în public ca mahomedani, dar în secret sunt creştini ortodocşi, nu pot obţine permisiunea de a mărturisi în public că sunt creştini. Guvernul turcesc nici nu împiedică degrabă explozia urii mahomedanilor contra creştinilor, nici nu ezită a nutri bucuros duşmănii între diversele naţionalităţi ale Bisericii Ortodoxe, mai ales prin concesii unilaterale ce le face alternativ unei partide în dauna şi contra voinţei alteia.

Aşa la 1906-1907, spre a sprijini pretenţiile Bisericii României în Macedonia, fu interzis episcopilor greci a vizita sub orice motiv eparhiile lor, şi prin aceasta a dat Patriarhiei ocazie de a se plânge amar şi de a fi indispusă mai rău contra celor sprijiniţi în aşa mod; de altă parte, presa grecească şi Patriarhia de Constantinopol abia în 1908, după proclamarea constituţiei, au putut cuteza să onoreze memoria patriarhului Grigorie al V-lea, ucis fără vină la 1821.

Astfel a fost situaţia externă a Bisericii Ortodoxe din Turcia, mai ales din cele 4 Patriarhii de la 1453 până astăzi (1910).

Pe când situaţia externă a celor 4 Patriarhii puţin se deosebea de la una la alta, căci toate aveau continuu în comun jugul mahomedan, Arhiepiscopia de Cipru avu pentru un timp altă soartă, fiindcă era sub altă dominaţiune. La început fu continuu sub dominaţiunea casei franceze Lusignan, ce ocupa insula chiar de pe timpul cruciadelor 1193-1267, apoi a rudelor ei laterale, iar de la 1489 sub dominaţiunea Veneţiei. Sub aceste dominaţiuni, Biserica Ciprului avu să sufere persecuţii din partea Bisericii Latine; tocmai de la 1570, acea Biserică veni sub dominaţiunea turcilor, sub care nu a mai fost persecutată de latini, dar avu să sufere împreună cu Patriarhiile împilări din partea mahomedanilor. Această situaţie se schimbă abia la 1878, când Cipru trecu sub administraţia Angliei; ea deveni mai favorabilă, deşi nu în afară de orice pericol din cauza influenţei guvernului englez.



[1] N.tr.: Mahomed însuşi a pus a traduce această mărturisire în limba turcească, şi traducerea se află o dată cu litere greceşti şi o dată cu litere latine şi în Patrologia lui Migne (ser. grec CXL), iar în text grecesc şi latinesc, în Kimmel, Libri Symbolici Ecclesiae Orientalis Ienae 1843 p. 11 scv. De asemenea, avem de la Ghenadie un cuvânt contra simoniei, ce este tradus şi româneşte şi tipărit în Bucureşti, tipografia Sfintei Mitropolii, de Mitropolitul Grigorie la 1827, împreună cu cartea ,,Învăţătură pe scurt pentru nunţi”.

[2] N.tr.: Această tragică execuţie sumară o descrie mai în detaliu Karl Mendelsohn Bartholdy în a lui ,,Geschichte Griechenlands erster Teil”, s. 213 scv. Leipzig 1870. Comp. L’Eglise Grecque et les Eglises d’Orient, p. 34, op. citat de noi şi în Introducerea Ist. Bis. Id. Foaia bisericească ,,Candela”, Cernăuţi 1882, p. 341.

[3] N.tr.: Comp M. X Tanc, Histoire diplomatique de la guerre d’Orient en 1854, Paris 1864. Lucrarea, fireşte, este scrisă cam cu părtinire pentru apuseni.