PAGINI DE ISTORIE CONTEMPORANĂ

 

Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva

patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (II)

 

O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)

 

PARTEA I

Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului, mai cunoscut sub numele de Meletie Metaxakis, este una dintre cele mai funeste figuri ale Bisericii Ortodoxe din secolul XX. Animat de idealurile masoneriei, din care a făcut ,,ţelul vieţii lui”, el a dorit cu ardoare să impună Bisericii Ortodoxe o transformare din temelii. Pentru aceasta, sprijinit de fraţii săi masoni – clerici şi mireni deopotrivă –, s-a luptat să acceadă în poziţiile cele mai înalte ale Bisericii de unde să poată dicta o reformă complexă şi deplină a instituţiei bisericeşti, după model protestant, sau mai bine zis masonic. Astfel, el a fost întâistătător a 3 Biserici Ortodoxe: arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii (1918-1920, sub numele de Meletie al III-lea), patriarh al Constantinopolului (1921-1923, sub numele de Meletie al IV-lea) şi patriarh al Alexandriei (1926-1935, sub numele de Meletie al II-lea), dar şi mitropolit de Kition (1910-1918). Mai mult, în aceste poziţii de întâistătător al unei Biserici, el a fost ales în mod necanonic, cu sprijinul heterodocşilor şi masonilor.

Pe lângă convocarea Congresului pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, unde s-a decis în chip samavolnic reformarea calendarului Bisericii, patriarhul Meletie a avut multe alte ‘planuri grandioase’: convocarea unui Sinod Ecumenic prin care să realizeze acea reformă ecleziastică mult-dorită de el, apropierea şi unirea cu confesiunile heterodoxe, dar şi modificarea relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale şi trecerea comunităţilor ortodoxe din diaspora sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, şi contestarea autorităţii reale a Bisericii şi substituirea ei cu o autoritate de sorginte străină.

Roadele acţiunilor lui reformatoare pot fi văzute pe tot parcursul veacului care a trecut. Schisma şi dezbinarea dintre Bisericile Ortodoxe locale şi suferinţele credincioşilor sunt presărate pretutindeni în istoria ecleziastică post-Meletie Metaxakis.

* * *

Patriarhul Meletie (foto) s-a născut pe 21 septembrie 1871, în satul Parsas, Lasitheon, din Insula Creta, şi a primit la botez numele Emmanuel. În 1889, el a intrat la Seminarul Sfânta Cruce din Ierusalim, iar în 1892 a fost tuns în Pagini 76 1călugărie cu numele Meletie şi a fost hirotonit diacon. În anul 1900, şi-a terminat studiile teologice, iar Patriarhul Damian al Ierusalimului (1897-1931) l-a numit secretar al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului. Opt ani mai târziu, în 1908, acelaşi patriarh Damian l-a izgonit din Ţara Sfântă pentru ,,activităţi împotriva Sfântului Mormânt”[1].

Surse masonice[2] afirmă că în 1906, pe când se afla pentru prima oară la Constantinopol, Meletie a făcut cunoştinţă cu francmasonii şi organizaţia lor secretă. Atraşi de personalitatea deosebită a acestui om, cunoştinţele sale vaste, dar şi de caracterul său mârşav, în cursul celei de-a doua şederi în Constantinopol, în 1908, ei i-au propus să li se alăture. La rândul său, Meletie a cerut informaţii despre masonerie şi s-a decis să intre în această organizaţie. Ca urmare, ,,el a fost pus în legătură cu Loja Armonia din Istanbul[3] … şi astfel Meletie a primit iluminarea masonică, la începutul anului 1909”[4], ulterior urcând toate treptele ierarhiei masonice, până la gradul 33.

Meletie a rămas încă un an la Constantinopol, unde a studiat cu mult entuziasm învăţătura masonică, ,,care i-a permis să dea tuturor faptelor şi cuvintelor sale o notă distinctivă cu adevărat masonică”, după cum afirmă Zervoudakis. Pentru instituţia masonică era extrem de însemnat şi benefic ca, în timp ce urcă în grade masonice, Meletie Metaxakis să parcurgă treptele ierarhiei bisericeşti până la tronul patriarhal, de unde să poată întreprinde reformele dorite de masoni.

Astfel, în 1910, el este ales mitropolit al Kition-ului, în Cipru. Această alegere este surprinzătoare ţinând cont de faptul că ciprioţii îşi aleg ierarhii doar dintre compatrioţii lor. Explicaţia constă în faptul că arhiepiscopul Ciprului de la acea vreme, Chiril, era mason şi probabil a facilitat avansarea fratelui său Meletie. Nu este de mirare că mai târziu acelaşi arhiepiscop Chiril a introdus reforma calendarului în Biserica Ciprului.

În 1912, după moartea Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului, Meletie a fost numit candidat pentru tronul patriarhal al Constantinopolului. Cu toate acestea, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului a stabilit că Meletie nu putea fi înregistrat în mod canonic drept candidat.

Eşuând în această tentativă, el s-a străduit să devină întâistătătorul Bisericii Ciprului, fără a reuşi nici acest lucru. Istoricii comentează că ,,ambiţiile sale politice nemascate, caracterul autoritar şi, mai presus de toate, modernismul său par să fi avut un rol decisiv în înfrângerea sa”[5].

Pagini 76 3În această perioadă, mitropolitul Meletie călătoreşte în America urmărind ţeluri ecumeniste şi masonice. El caută unitatea cu anglicanii, dar şi susţinerea acestora pentru ridicarea sa într-o poziţie cât mai înaltă în Biserica Ortodoxă. ,,În anii de dinainte de război, mitropolitul Meletie a început discuţii de succes la New York cu reprezentanţii Bisericii Episcopale a Americii, cu intenţia de a ‘extinde relaţiile reciproce dintre cele două Biserici’”[6].

 

Portretul lui Elefterie Venizelos pe coperta revistei Time, februarie 1924

 

Supărat din cauza nereuşitei de a deveni întâistătător, în 1916, ierarhul şi-a părăsit turma cipriotă şi a plecat în Grecia. La sfârşitul aceluiaşi an, în noiembrie 1916, ministrul grec Andrei Mihalakopoulos scria preşedintelui Consiliului de Miniştri, adică prim-ministrului Elefterie Venizelos (prim-ministru între anii 1910-1915, 1917-1920, 1924, 1928-1932, 1933) susţinând necesitatea unei reforme radicale a Bisericii Ortodoxe a Greciei, care s-o aducă mai aproape de occident. În această scrisoare, ministrul grec îl prezenta pe Meletie Metaxakis, nepotul lui Venizelos, ca omul potrivit pentru a înfăptui această transformare a Bisericii Ortodoxe într-un ,,protestantism de rit răsăritean”:

,,Dle preşedinte, v-am spus cu multă vreme în urmă în Consiliul de Miniştri că, după ce am ajuns la încheierea luptei naţionale pe care aţi întreprins-o, ar fi necesar pentru binele ţării să vă îngrijiţi de altă luptă, la fel de importantă, aceea a modernizării problemelor noastre religioase. (…) Pentru a conduce această reformă cu adevărat revoluţionară veţi avea nevoie de un ierarh vizionar, unul precum sunteţi dvs. în politică. Aveţi unul: vorbim de ierarhul din Cipru (Meletie Metaxakis). Sub călăuzirea dvs., el va deveni Venizelos al Bisericii Greciei.

Care sunt elementele care vor necesita reformă (de îndată ce revoluţia politică l-a îndepărtat pe Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi pe cei ca el) în cercurile intelectuale şi monahale, când va fi instalată o ierarhie ecleziastică şi un sinod universal sau poate numai un sinod grec … ?

1) Anularea posturilor, care astăzi sunt o simplă formalitate. Nimeni nu mai ţine posturile, cu excepţia celor care nu au ce să mănânce. Englezii şi germanii şi chiar italienii din nord care s-au eliberat de fanatismul religios mănâncă bine, şi mâncând bine muncesc bine şi zidesc o rasă bună.

2) Modernizarea diferitelor slujbe şi liturghii. Prezenţa mai redusă a preotului, psalţilor şi diaconului şi o prezenţă crescută a predicatorului retoric. Ce pot înţelege cu adevărat oamenii care participă la ceremoniile religioase din aceste ore pe care le petrec şi din statul în picioare ? Nimic. Dacă preotul ar fi obligat să recite 2-3 imne şi să înveţe jumătate de oră, ascultătorii ar avea într-un timp foarte scurt mult mai mult beneficiu din aceasta din punct de vedere social, moral şi patriotic.

3) Fiind educaţi la şcoli speciale, preoţii vor fi învăţat nu sensul ci cum să vorbească poporului într-un mod inteligibil despre sobrietate, economii, dragostea de ţară, chiar despre datoriile politice ale ascultătorilor etc.

4) Vom aboli diferitele praznice ale Sfântului Atanasie, Sfântului Andrei etc care nu sunt decât o scuză pentru lene. O sărbătoare pe duminică şi 2-3 sărbători pe an vor fi suficient de satisfăcătoare pentru leneşi. La sate, sărbătorile sunt mai multe ca zilele de muncă. (…) De aici lenea şi consecinţele sale vătămătoare: beţia, jocurile de noroc, crima în vremea care rămâne liberă în zi, după liturghie. Evident, nu este posibil, din nefericire, a face ca ideea de sfinţenie să dispară. (…) Vom publica o carte de acest fel, rod al colaborării Bisericii bune şi scriitorilor mireni. Şi cuvântul ‘sfânt’ va dispărea. (…)

5) Mânăstirile, sursa întregii corupţii şi a tuturor abuzurilor de avere şi morală, vor fi desfiinţate. Pământurile lor vor trece în mâinile ţăranilor. (…)

Bineînţeles, toate cele de mai sus sunt numai o foarte mică parte a programului. Este necesară reformarea multor altor lucruri. (…) Ei vă vor spune, domnule preşedinte, că a pune în practică o asemenea sarcină este un lucru greu; că poporul se va ridica împotriva noilor iconoclaşti; că va izbucni o revoluţie împotriva celor lipsiţi de evlavie. Nu se va întâmpla nimic de genul acesta, din moment ce propriul vostru prestigiu creşte. (…) Dacă reuşim la nivel naţional, atunci cealaltă purificare, purificarea lăuntrică va urma şi nimeni nu va putea să provoace tulburări. (…) Ierarhia ecleziastică pe care o vom instrui să pregătească reforma va trebui să răspundă nevoii de a reglementa problemele religioase, după abolirea statului turc şi reducerea zonei în care Patriarhia Ecumenică îşi exercită jurisdicţia”[7].

 

Pagini 76 2
1913. Regele Constantin I şi prim-ministrul Elefterie Venizelos
înainte de izbucnirea conflictului dintre ei

 

Soarta lui Meletie Metaxakis a fost legată de cea a rudei şi fratelui său întru masonerie, Elefterie Venizelos (1864-1936). Abdicarea regelui Constantin I în 1917 (în urma disputelor dintre el şi Elefterie Venizelos cu privire la politica externă a ţării) a condus la revenirea la putere a lui Venizelos. Împreună cu aliaţii săi politici, Venizelos l-a înlăturat necanonic pe Arhiepiscopul Teoclit al Atenei (1848-1930), susţinător al regalităţii şi acuzat că ,,a instigat anatema împotriva lui Elefterie Venizelos”. În locul său, în noiembrie 1918, este numit Meletie Metaxakis, rechemat de urgenţă din America. La numirea sa ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Greciei, arhiepiscopul Meletie şi-a abandonat definitiv turma cipriotă. Însă, când la alegerile din 1920, Venizelos a fost înfrânt şi regele a revenit la putere, a fost îndepărtat şi necanonicul arhiepiscop Meletie şi reînscăunat arhiepiscopul Teoclit.

În perioada în care a fost arhiepiscop al Atenei, Metaxakis şi-a continuat relaţiile şi discuţiile cu heterodocşii, mai ales cu anglicanii. Pe 26 octombrie 1918, după încheierea primului război mondial, el a călătorit în Marea Britanie, unde a avut loc o conferinţă neoficială la care au participat arhiepiscopul Meletie, arhimandritul Hrisostom Papadopoulos şi profesorul Hamilkas Alivizatos şi episcopi şi teologi anglicani[8].

Un alt ţel urmărit cu perseverenţă cât a fost arhiepiscop al Atenei şi ulterior patriarh al Constantinopolului a fost cucerirea pas cu pas a cât mai mult din turma ortodoxă răspândită pretutindeni în lume, amestecându-se în diferite jurisdicţii ortodoxe şi încercând să le acapareze. În 1908, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului a emis un Tomos patriarhal intitulat Privitor la acordarea Prea Sfintei Biserici a Greciei a privilegiului jurisdicţiei canonice suverane pentru protecţia duhovnicească şi conducerea tuturor ortodocşilor greci din diaspora din Europa, America şi alte ţări, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Greceşti a Veneţiei. Prin acest act, patriarhul Ioachim acorda Bisericii Ortodoxe a Greciei jurisdicţie asupra grecilor ortodocşi din diaspora.

Profitând de acest act, la o întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei[9], arhiepiscopul Meletie a înfiinţat Arhiepiscopia Americii pentru a-i conduce ,,pe toţi ortodocşii greci cu rezidenţă permanentă şi/sau temporară în America de Nord şi de Sud” şi care să fie socotită ,,una dintre eparhiile Bisericii Autocefale a Greciei”. Conducător al acestei eparhii a fost numit însuşi Meletie, în contrast cu Misiunea Rusă ce avea un episcop pe teritoriu american de aproape un secol. Meletie l-a respins pe acesta ca pe ,,un episcop rus pe teritoriu american fără permisiunea Patriarhiei Constantinopolului”. În vara anului 1918, Meletie a vizitat America pentru a examina situaţia.

La întoarcerea în Grecia, el a declarat în Sfântul Sinod: ,,Tomosul patriarhal din 1908 stipula numirea imediată a unui episcop grec în America. Însă am aflat în America că, vreme de un deceniu, presiunile diplomatice au împiedicat punerea în aplicare a Tomosului. După sosirea mea, am aşteptat ca episcopul rus să vină la mine; nu a făcut-o. Pentru a-i da ocazia să o facă, i-am trimis la el pe arhimandriţii Hrisostom şi Alexandru. El mi-a răspuns trimiţând un arhimandrit să mă viziteze. Atunci am înţeles că el aştepta ca eu să-l vizitez pe el, prin aceasta recunoscându-l ca episcop canonic în America, în a cărui jurisdicţie trebuie să intre şi grecii ortodocşi din America. Am organizat o conferinţă de presă cu jurnaliştii de limbă greacă şi engleză la care am citat învăţătura ortodoxă referitoare la ţinuturile din afara graniţelor patriarhale existente pe care dreptul canonic le plasează în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Prin urmare, Biserica din America se află în autoritatea canonică a Patriarhiei Ecumenice şi numai prin autoritatea acesteia se pot întreprinde anumite acţiuni. Prezenţa noastră în America se bazează pe permisiunea acordată de Patriarhia Ecumenică în Tomosul din 1908, care ne numeşte singura jurisdicţie canonică. Nici o altă asemenea permisiune nu a fost acordată. În cursul călătoriei în America, episcopul rus a încercat indirect să-şi impună poziţia de hegemonie”.

De asemenea, după ce a revenit din America, el l-a numit pe Episcopul Alexandru de Rodostolon în funcţia de epitrop în America. Acesta a primit misiunea de neinvidiat de a stabili ordinea canonică în parohiile greceşti independente şi extrem de dezbinate din toată America de Nord.

 

Pagini 76 4

În timpul vizitei din 1921 în SUA, Meletie Metaxakis s-a întâlnit cu diferiţi episcopi ortodocşi în New York. De la stânga la dreapta: G. Polis, Episcopul Alexandru Demoglou de Rodostolon, mitropolitul Platon Roşdestvenski (întâistătătorul rus din America), arhiepiscopul Meletie Metaxakis, arhiepiscopul Alexandru Nemolovski (predecesorul mitropolitului Platon), episcopul Aftimios Ofiesh (conducătorul eparhiei ruso-siriene) şi arhidiaconul Vsevolod Andronov (diacon la catedrala mitropolitului Platon)

 

După alungarea sa din scaunul Atenei, în februarie 1921, Metaxakis s-a refugiat în Statele Unite ale Americii, unde a luptat, sprijinit de Venizelos, pentru trecerea turmei ortodoxe americane în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Recunoscut încă drept conducător legitim al Bisericii Greciei de către reprezentantul său în America, episcopul Alexandru, Meletie a rupt în primul rând relaţia cu Biserica Greciei. Apoi, pe 15 septembrie 1921, în cadrul unei conferinţe alcătuite din clerici şi mireni, organizată în Biserica Sfânta Treime din New York, el a declarat că nou-înfiinţata arhiepiscopie se desprinde de Biserica Greciei şi îi dă titulatura de Arhiepiscopia Greacă a Americii de Nord şi de Sud[10].

După ce a ajuns patriarh ecumenic, Meletie nu a renunţat la ‘creaţia’ sa americană. Într-unul dintre primele sale acte ca patriarh, a anulat Tomosul din 1908, transferând Arhiepiscopia Greacă din America din jurisdicţia Bisericii Greciei (unde fusese întâistătător) în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului (unde devenise între timp întâistătător) ! El şi-a justificat hotărârea prin canonul 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), pretinzând că acesta acorda Patriarhiei Ecumenice jurisdicţie asupra ortodocşilor ,,din toate teritoriile barbare”. Apoi, el l-a numit pe vechiul său prieten, episcopul Alexandru, să conducă noua arhiepiscopie.

Noua eparhie a lui Metaxakis a produs dezbinare între credincioşii ortodocşi aflaţi pe pământ american. Până atunci, Misiunea Rusă păstorise ortodocşii de toate naţionalităţile din America; odată înfiinţată o arhiepiscopie naţională, alte popoare i-au urmat exemplul. Pe 14 august 1921, spre deosebire de Meletie Metaxakis, Patriarhul Grigorie al Antiohiei i-a cerut Patriarhului Tihon al Rusiei binecuvântarea de a înfiinţa o eparhie siriană în America de Nord. Pe 17 ianuarie 1922, patriarhul Tihon i-a răspuns că ar trebui să capete întâi acordul episcopilor ruşi din America.

De asemenea, cât timp s-a aflat în America, arhiepiscopul Meletie a întreţinut relaţii strânse cu anglicanii. Ambasadorul grec la Washington i-a relatat prefectului Thessalonicului că pe 17 decembrie 1921, ,,el a luat parte înveşmântat la o slujbă într-o biserică anglicană, a îngenuncheat în rugăciune cu anglicanii înaintea sfintei mese, la care s-a închinat, a rostit o predică şi i-a binecuvântat pe cei prezenţi în biserică”[11].

Însă pentru Meletie Metaxakis roata timpului s-a învârtit din nou. În martie 1921, a murit la Londra Mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921). A urmat o luptă îndelungată între facţiunile greceşti regalistă şi venizelistă pentru controlul Patriarhiei Constantinopolului, care s-a încheiat cu înscăunarea, pe 24 ianuarie 1922, a lui Meletie ca patriarh, în ciuda interdicţiei puse asupra lui de Biserica Greciei.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013
 
 
 
PARTEA A II-A

Pe 24 ianuarie 1922, ierarhul mason Meletie Metaxakis îşi vede visul cu ochii, ajungând într-una dintre cele mai înalte poziţii din Biserica Ortodoxă: patriarh al Constantinopolului. Alegerea sa s-a făcut în urma unei lupte înverşunate de câteva luni între facţiunile greceşti regalistă şi venizelistă pentru controlul Patriarhiei Constantinopolului, în care a biruit în cele din urmă, prin puterea banilor şi a relaţiilor masonice la cel mai înalt nivel, facţiunea venizelistă. Un alt sprijin important pentru alegerea lui Meletie Metaxakis a venit din partea reprezentanţilor Bisericii Anglicane, cu care ierarhul întreţinea relaţii apropiate de mulţi ani.

Felul în care a ajuns patriarh este mărturisit chiar de candidatul la tronul constantinopolitan, ales în mod canonic, mitropolitul Ghermano Karavangelis, care făcea parte din Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului. Iată ce scria acesta:

,,Alegerea mea în 1921 ca patriarh ecumenic a fost mai presus de orice îndoială şi discuţie. Din 17 voturi, 16 mi-au fost acordate mie. Apoi, un laic cunoscut mi-a oferit 10.000 lire pentru a ceda alegerea mea în favoarea lui Meletie Metaxakis. Fireşte, am refuzat oferta lui, indignat şi dezgustat. Imediat după aceasta, pe neaşteptate, într-o noapte, m-a vizitat o delegaţie de 3 bărbaţi de la Liga pentru Apărare Naţională care a încercat cu multă insistenţă să mă convingă să renunţ la alegerea mea în favoarea lui Meletie. Delegaţii mi-au spus că Meletie ar putea obţine 100.000 dolari pentru patriarhie, şi că, deoarece era în relaţii extrem de prieteneşti cu episcopii protestanţi din Marea Britanie şi America, el ar putea fi foarte folositor pentru interesele naţionale ale Greciei, şi că interesele internaţionale cereau ca Meletie să fie ales patriarh. Aceasta era dorinţa lui Elefterie Venizelos.

M-am gândit la propunerea făcută toată noaptea. În patriarhie domnea haosul economic. Guvernul de la Atena încetase să mai trimită subvenţii şi nu existau alte surse de venit. Salariile regulate nu mai fuseseră plătite de 9 luni. Organizaţiile de caritate ale patriarhiei erau într-o stare economică critică. Din aceste motive şi pentru binele oamenilor am acceptat oferta”[12].

Natura necanonică a alegerii sale a devenit evidentă când, pe 23 noiembrie/6 decembrie 1921, în Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului s-a avansat propunerea de a amâna alegerea pe temeiuri canonice. Majoritatea ierarhilor sinodali a votat în favoarea propunerii. Imediat după aceasta, episcopii care au votat pentru a amâna alegerea au fost înlocuiţi cu alţi episcopi, care s-au întrunit pe 25 noiembrie/8 decembrie 1921 şi au votat pentru alegerea lui Meletie ca patriarh, spre uluirea tuturor.

Ulterior, majoritatea episcopilor Patriarhiei Constantinopolului care au fost înlăturaţi şi nu au putut vota s-au întâlnit la Thessaloniki. La acest consiliu au participat 7 membri din cei 12 ai Sfântului Sinod ai Patriarhiei Constantinopolului şi circa 60 episcopi patriarhali din Noile Teritorii ale Greciei[13] sub conducerea Mitropolitului Constantin al Cizicului. Ei au anunţat că ,,alegerea lui Meletie Metaxakis s-a făcut într-o încălcare deschisă a sfintelor canoane” şi au propus organizarea ,,unei alegeri valide şi canonice pentru scaunul Constantinopolului”.

Apoi, doi membri ai Sinodului au mers la Atena pentru a relata evenimentele Consiliului de Miniştri. Pe 12 decembrie 1921, ei au declarat alegerea nulă şi neavenită. Unul dintre ierarhii importanţi care a refuzat să accepte această alegere a fost Mitropolitul Hrisostom (Kavourides) de Florina, unul dintre ierarhii greci care va reveni la stilul vechi. Sublima Poartă a refuzat de asemenea să recunoască alegerea, în primul rând pentru că Meletie Metaxakis nu era cetăţean otoman şi, potrivit Cartei otomane din 1856, nu era eligibil, şi în al doilea rând pentru că ierarhul grec declarase că ,,el nu considera nici o asemenea cartă ca fiind obligatorie, de vreme ce ea fusese impusă de cuceritorii musulmani”[14].

Între timp, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a aflat de activităţile din America ale patriarhului Meletie[15] de la ambasadorul grec la Washington. Ca urmare, Sinodul a înfiinţat o comisie specială pentru a investiga acest caz. În timpul investigaţiei, în mod neaşteptat, Meletie a fost ales patriarh al Constantinopolului.

Cu toate acestea, comisia sinodală nu şi-a încheiat activitatea, ci şi-a extins-o, şi pe baza concluziilor sale, pe 9 decembrie 1921, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, sub conducerea Mitropolitului Ghermano de Demetrias, l-a depus pe ierarhul Meletie Metaxakis pentru o întreagă serie de încălcări ale dreptului canonic şi, de asemenea, pentru crearea unei schisme. În plus, Sinodul i-a declarat schismatici pe ierarhii Meletie Metaxakis şi Alexandru de Rodostolon şi a ameninţat că-i va declara deopotrivă schismatici pe toţi cei care i-au urmat pe cei doi ierarhi[16].

În ciuda acestei a doua condamnări, în mijlocul stupefacţiei generale, pe 24 ianuarie 1922, Meletie Metaxakis este înscăunat patriarh, cu numele de Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului. Şi tot ca o consecinţă a intensei presiuni politice, depunerea sa a fost ridicată în mod necanonic pe 24 septembrie 1922[17] !

Este de remarcat că, după ce noul guvern revoluţionar a luat puterea în Grecia, toţi ierarhii care au condamnat alegerea lui Meletie Metaxakis şi-au schimbat opiniile şi, precum scrie Stavros Karamitsos, ,,s-au grăbit unul după altul să-l recunoască pe Meletie, cu excepţia a doi episcopi, Sofronie de Eleutheropolis şi Hrisostom Kavourides”. Acesta din urmă scria în Apologia sa: ,,Am fost atunci convocat, prin Episcopul Hrisostom de Kavala, să mă prezint înaintea ministrului, care m-a îndemnat cu ameninţări să-l recunosc pe Meletie. Nu am ţinut seama de ameninţările sale şi am refuzat să mă supun. Apoi, pentru a evita un al doilea exil în Sfântul Munte, am plecat la Alexandria pentru a-mi vizita rudele şi a-mi reveni din istovire. În timp ce eram la Alexandria, am primit o convocare urgentă din partea Patriarhiei Ecumenice de a mă prezenta înaintea Sfântului Sinod şi a explica de ce nu am recunoscut alegerea lui Meletie ca patriarh ecumenic. Însă (...), neputând să mă prezint personal înaintea Sinodului, am trimis o scrisoare în care justificam refuzul meu de a-l recunoaşte pe Meletie ca patriarh canonic pe baza sfintelor canoane. Şi în timp ce Meletie se pregătea să mă condamne şi să mă depună în absenţă, a fost izgonit din scaun de către turci pentru amestecul dintre misiunea lui duhovnicească şi politica anti-turcă”[18].

Istoria dovedeşte cu vârf şi îndesat că momentul alegerii sale ca patriarh al Contantinopolului a constituit o răscruce şi începutul unui capitol complet nou în istoria Bisericii Ortodoxe, căci prin puterea banilor şi a relaţiilor, masonii au obţinut controlul asupra Patriarhiei de frunte a Ortodoxiei, asigurându-se astfel că ea va iniţia măsurile dorite de ei de multă vreme. Tabăra vrăjmaşă Bisericii dorea impunerea de reforme radicale modernizatoare plănuite de secole şi puse în aplicare întâi prin înfiinţarea protestantismului, şi introduse apoi în spaţiul catolic în urma Revoluţiei Franceze şi a revoluţiilor de la 1848. În cele din urmă, ea a reuşit să pătrundă în inima Ortodoxiei, de unde a dictat în următorii ani o serie întreagă de inovaţii, generând schismă şi dezbinare în lumea ortodoxă.

Nesiguranţa poziţiei sale nu l-a împiedicat pe patriarhul Meletie să încerce să-şi ducă la îndeplinire planurile extrem de moderniste. Intenţiile sale au fost clare chiar din cuvântul rostit la înscăunare: ,,Mă dedic slujirii Bisericii, pentru ca de pe cel dintâi scaun al ei să sprijin dezvoltarea, pe cât este cu putinţă acest lucru, de relaţii prieteneşti mai strânse cu Bisericile creştine heterodoxe ale Răsăritului şi Apusului, pentru a grăbi lucrarea de unificare între ele şi celelalte”. Pe 3 august 1922, sub conducerea sa, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului emitea deja o enciclică prin care era recunoscută validitatea hirotoniilor anglicane, intitulată Enciclica cu privire la hirotoniile anglicane, a patriarhului ecumenic către conducătorii Bisericilor Ortodoxe Răsăritene Locale, 1922. În 1923, Bisericile Ciprului şi Ierusalimului i-au urmat exemplul, arătând cât de repede se putea răspândi ecumenismul de îndată ce a pus stăpânire pe Constantinopol[19]. Recunoaşterea hirotoniilor anglicane a provocat indignarea chiar şi a romano-catolicilor.

Din iniţiativa patriarhului Meletie, între 10 mai - 8 iunie 1923, la Constantinopol, a avut loc ,,Congresul panortodox” de tristă amintire, de la care s-au împlinit în acest an 90 de ani. Congresul, cu o participare extrem de îndoielnică, a adoptat măsuri nemaiauzite în istoria Bisericii, care au constituit o lovitură de graţie dată zidului de apărare al Bisericii – alcătuit din dogmele, canoanele şi rânduielile bisericeşti – şi care a avut consecinţe nebănuite ce s-au amplificat de-a lungul timpului.

Dintre preocupările extrem de importante ale lui Meletie Metaxakis şi ale urmaşilor săi la tronul Constantinopolului a făcut parte reorganizarea relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe locale şi trecerea în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice a teritorii vaste care aparţineau jurisdicţiei Patriarhiilor Sârbă şi Rusă. Întemeindu-şi acţiunile pe o interpretare falsă a canonului 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, în mod necanonic, pentru prima dată în istorie, el şi urmaşii săi au pornit o campanie funestă, asemănătoare întrucâtva campaniei Bisericii Catolice de creare a unei instituţii de conducere puternic centralizate, aflată în opoziţie cu caracteristica firească a Bisericii: sobornicitatea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013

 


[1] El a fost izgonit împreună cu administratorul Hrisostom Papadopoulos, tovarăşul său de o cugetare cu el, viitorul arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii, care a introdus reforma calendarului în Biserica Greciei. Mitropolitul Hrisostom (Kavourides) al Florinei, contemporan cu ei, i-a numit ,,aceşti doi Lutheri ai Bisericii Ortodoxe”.

[2] În 1967, comitetul editorial al periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτιον), revista Marii Loji a Greciei, i-a încredinţat masonului Alexander Zervoudakis, istoric şi funcţionar în Ministerul Apărării al Marii Britanii între anii 1944-1950, sarcina de a scrie un elogiu ,,care să schiţeze viaţa unei alte stele faimoase, care străluceşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe a Greciei”. Ca urmare, acesta a alcătuit o biografie detaliată a patriarhului Meletie, remarcabilă din punct de vedere istoric, publicată de această revistă în numărul 71, ianuarie-februarie 1967. Mărturia lui Zervoudakis este importantă şi extrem de veridică, deoarece el l-a cunoscut personal pe Meletie Metaxakis, ca mason. Ei s-au întâlnit în zilele nefericite ale anului 1922, pe când Zervoudakis se afla la Constantinopol ca membru al unei comisii.

[3] Loja Armonia aduna în rândurile sale elita societăţii greceşti din Constantinopol din domeniul literaturii, ştiinţei şi puterii laice. Datorită membrilor săi marcanţi, această lojă exercita o influenţă considerabilă asupra vieţii greceşti.

[4] Alte surse afirmă că el a fost iniţiat în 1910, alţii susţin că a devenit membru al unei loji masonice britanice din Cipru. Însă rămâne relevant faptul că el a fost mason.

[5] Benedict Englezakis, Studii de istorie a Bisericii Ciprului, secolele IV-XX, Vaparoum, Ashgte Publishing Limited, Aldershot, Hampshire, Marea Britanie, 1995.

[6] ,,Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox. Un pas major pe calea către apostazie” (The 70th Anniversary of the Pan-Orthodox Congress. A Major Step on the Path Towards Apostasy), de Episcop Fotie de Triadiţa, Orthodox Life, nr. 1 & 2, 1994.

[7] D. Gatopoulos, Andreas Michalakopoulos, 1875-1938, Atena, Elevtheroudakis, 1947, p. 90-93.

[8] Raport despre o conferinţă neoficială privind unitatea dintre membrii Bisericii Episcopale din America şi harul ei, Meletie Metaxakis, Mitropolitul Atenei şi consilierii săi, New York, Departamentul de Misiuni, 1920. Este de notat că Hrisostom Papadopoulos, vechi tovarăş de lupte antibisericeşti cu Meletie Metaxakis, pe când era arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii, a acceptat validitatea hirotoniilor anglicane. A se vedea Validitatea hirotoniilor anglicane (The validity of Anglican ordination), de Hrisostom Papadopoulos, London, Faith Press, 1931.

[9] Deşi nici unul dintre ierarhii Sinodului Greciei nu fusese în America, nu avea relaţii acolo şi nu cunoştea problemele credincioşilor ortodocşi din America.

[10] Acest lucru a fost relatat în iunie 1921 Bisericii Ortodoxe Sârbe de către episcopul Nicolae (Velimirovici), care fusese trimis în America să investigheze nevoile sârbilor de acolo.

[11] Arhimandritul Teoclit A. Strangas, O istorie a Bisericii Greciei (Ekklesias Ellados Istoria), Atena, 1970, vol. II, p. 1118.

[12] ,,Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox. Un pas major pe calea către apostazie” (The 70th Anniversary of the Pan-Orthodox Congress. A Major Step on the Path Towards Apostasy), de Episcop Fotie de Triadiţa, Orthodox Life, nr. 1 & 2, 1994.

[13] Mitropoliile din Noile Teritorii ale Greciei sunt eparhiile situate în nordul Greciei, insulele principale din nordul şi estul Mării Egee, teritorii încorporate în graniţele statului grec în urma Războaielor Balcanice din anii 1912-1913. Anterior, ele făcuseră parte din Imperiul Otoman şi din jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. După transformările profunde din regiune şi influxul de refugiaţi din Asia Mică după 1922, Patriarhia Constantinopolului a început să aibă dificultăţi serioase în administrarea eparhiilor sale din aceste zone.

Ca urmare, în 1928, patriarhia a luat decizia de a ceda provizoriu administrarea ecleziastică a Noilor Teritorii Bisericii Ortodoxe a Greciei şi a emis Actul Patriarhal şi Sinodal din 1928. Potrivit acestui document ecleziastic, Patriarhia Constantinopolului reţine autoritatea duhovnicească şi canonică şi drepturile asupra eparhiilor din Noile Teritorii, însă ele sunt administrate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei.

Aceste eparhii reprezintă 36 din cele 81 de eparhii ale Bisericii Greciei. Ierarhii acestor eparhii sunt membri ai Sinodului Bisericii Greciei (6 din cei 12 ierarhi ai Sinodului permanent); ei trebuie să fie confirmaţi în funcţie de patriarhul Constantinopolului, au dreptul de a face apel la el în caz de dispute ecleziastice şi îl pomenesc pe patriarhul Constantinopolului la slujbe. Spre deosebire de aceste teritorii, Creta, Dodecanezul şi Muntele Athos – care fac parte din teritoriul statului grec – au rămas în jurisdicţia directă a Patriarhiei Constantinopolului.

De-a lungul timpului, între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei au existat diverse dezacorduri cu privire la administrarea Noilor Teritorii.

[14] Alexis Alexandris, Minoritatea greacă din Istanbul şi relaţiile greco-turce, 1918-1974, Atena, Centrul pentru Studii ale Asiei Mici, 1983, p. 54-57.

[15] Adică, relaţiile şi activităţile sale necuvenite cu anglicanii şi acţiunea sa de a desprinde Arhiepiscopia Americii din jurisdicţia Bisericii Greciei.

[16] A. D. Delimpasis, Paştele Domnului, creaţie, reînnoire şi apostazie, Atena, 1985, p. 661.

[17] ,,Schisma calendarului dintr-un punct de vedere istoric şi canonic” (To imerologiakon skhism apo istorikis kai kanonikis apopseos exetazomenon), Agios Agathangelos Esphigmenites, nr. 131, mai-iunie 1992, p. 17; Episcop Fotie, op. cit., p. 41.

[18] Stavros Karamitsos, Mărturisitorul contemporan al Ortodoxiei (O synkhronos omologitis tis orthodoxias), Atena, 1990, p. 25.

[19] Vasilios Stavrides, O istorie a Patriarhiei Ecumenice din 1453 până în zilele noastre (Istoria tou Oikoumenikou Patriarkheiou (1453-simeron), Thessaloniki, 1987, p. 45.