ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 

§. 203. Silinţele romano-catolicilor şi ale protestanţilor de a răşlui Biserica Ortodoxă şi a o uni cu ei

În situaţia tristă ce Biserica Ortodoxă avu sub dominaţiunea turcilor până în timpul recent, situaţie ce se amelioră în general abia în timpul cel mai recent, iar în unele privinţe se mai agravă, atât romano-catolicii cât şi protestanţii au putut nutri mari speranţe că vor atrage la sine această Biserică, cucerind-o.

 

A. Silinţele romano-catolicilor de a răşlui Biserica Ortodoxă

Romano-catolicii prin tendinţa lor de a supune Biserica Ortodoxă continuară numai planurile şi speranţele de mai demult, adică din Periodul IV; dar noul ordin al iezuiţilor, înfiinţat în 1534, chiar în secolul al XVI-lea fu gata a împlini acest serviciu. După jumătatea secolului al XVI-lea au şi venit la Răsărit colonii de iezuiţi spre a se stabili în Constantinopol şi în alte oraşe din Turcia şi a înfiinţa şcoli, a clădi stabilimente de propagandă şi mai ales sub protecţia Franţei, a face propagandă între grecii ortodocşi. Papa Grigorie al XIII-lea înfiinţase la 1575 în Roma şi un Collegium Graecorum, spre a fi primiţi în el tineri greci, care aveau a fi pregătiţi ca propagatori şi apărători ai unirii ortodocşilor cu Roma.

În acest colegiu şi-a făcut studiile Leon Alatiu, unul din grecii cei mai celebri; născut la 1586 în Insula Chios, el a fost apărător pe cât de savant pe atât de însufleţit al unirii Bisericii Ortodoxe cu cea Romană. Scrierea lui cea mai celebră în această privinţă, osebit de alte multe lucrări religioase şi profane, este cea cu titlul ,,De ecclesiae occidentalis atque orientalis perpetua consensione”, adică ,,Despre concordanţa continuă între Biserica de Apus şi cea de Răsărit” (1648). În acelaşi sens a scris el şi cartea ,,Graeciae orthodoxae Scriptores” (1662), în 2 tomuri, apoi, cea despre purgatoriu, despre purcederea Sfântului Duh, despre cărţile bisericeşti ale grecilor, despre sinodul al VIII-lea contra lui Fotie etc. Leon Alatiu muri la 1669 în Roma ca custode al bibliotecii vaticane.

Un co-şcolar al său mai bătrân este Petru Arcudie din Kerkira (Corcyra, Corfu). Acesta de asemenea a trăit în Roma şi încă la 1633 era în viaţă. El de asemenea a scris frecvent în sensul unirii despre concordanţa ambelor Biserici în săvârşirea celor 7 taine şi în dogma despre purgatoriu şi despre purcederea Sfântului Duh, precum şi despre liturghia, riturile şi ceremoniile grecilor. El a tradus în limba latină şi minologiul împăratului Vasilie Porfirogenetul.

Un elev mai tânăr al acelei şcoli cu aceleaşi idei fu Nicolae Comnen Papadopol († 1740), în urmă profesor de drept canonic la Universitatea din Padua. El este cunoscut mai ales prin scrierea lui de drept canonic în sens unionist ,,Praenotiones mystagogicae ex jure canonico”, adică ,,Noţiuni preliminare de drept canonic, introducătoare în secretele acestei ştiinţe” (1696). În această direcţie a lucrat nu mai puţin şi autoritatea centrală a misiunilor sau propagandelor romano-catolice, înfiinţată de Grigorie al XV-lea la 1622 cu numele ,,Congregatio de propaganda fide”, sau simplu ,,Propaganda”, cu seminarul ei de misionari înfiinţat la 1627 de Urban al VIII-lea sau ,,Collegium Urbanum”.

Dar în tot secolul XVI, XVII şi XVIII, Biserica Romano-Catolică nu a putut avea mult succes în Turcia, între ortodocşii Patriarhiei de Constantinopol; iezuiţii şi ceilalţi misionari papişti, care lucrau în Orient, cu toate agitaţiile lor obţinură succese mai mari numai pe teritoriul Patriarhiei Peci şi pe al Arhiepiscopiei Bulgare de Ahrida, teritorii, ce precum se ştie, tocmai în 1766 respectiv în 1767 s-au alipit de Patriarhia Constantinopolului; aşa în Albania, misionarii romano-catolici au putut înfăptui latinizări noi sub protecţia Italiei şi mai ales a Veneţiei, apoi în Bosnia şi Herţegovina sub protecţia Ungariei şi Croaţiei, tot astfel în Bulgaria, unde ei în secolul al XVII-lea convertiră la Biserica Romano-Catolică pe toţi pavlichianii sau bogomilii, care mai rămăseseră încă creştini.

Astfel, în Albania şi în Macedonia, după ce 1.400.000 albanezi trecură la islamism şi după ce vreo 100.000 alţi albanezi emigrară în Italia, din populaţia albanezilor ortodocşi, care au mai rămas în patrie în număr de ceva peste o treime de milion, misionarii papali au făcut romano-catolici de rit latin ca 100.000, iar în Bosnia şi Herţegovina, din vreun milion de sârbi creştini, peste 300.000; în sfârşit, în Bulgaria ca la 40.000 pavlichieni. Alt succes ei nu au putut avea în cuprinsul Patriarhiei de Constantinopol, decât doar a-şi face câţiva partizani.

Dar în Patriarhia Antiohiei s-a unit pe faţă cu Biserica Romei la 1724 Chiril al III-lea, elev al iezuiţilor şi uzurpator al scaunului patriarhal, împreună cu o minoritate de clerici şi credincioşi. Chiril al III-lea, numit altfel Serafim sau Serafim Tanasi disputa scaunul cu patriarhul Atanasie al IV-lea, care la 1722 a făcut a se ţine la Constantinopol un sinod contra învăţăturilor latinilor. Însă majoritatea ortodocşilor nu voi să ştie de Chiril, nici de unirea lui şi aşeză în locul lui pe Silvestru, care însă prin asprimea lui deplasată împinse iarăşi pe mulţi la unire. Din această cauză, lupta Bisericii Ortodoxe contra propagandei papiste deveni mai intensă şi mai pasionată; acum, o hotărâre sinodală din Constantinopol de la 1756 subscrisă de patriarhii de Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim, declară nevalabil chiar botezul latinilor, cum s-a mai făcut odată, adică la 1204, în indignarea contra nou-înfiinţatului imperiu şi patriarhat latin de Constantinopol. De altfel, grecii şi între anii 1204-1756, notabil în anul 1484, recunoscură validitatea botezului latinilor, iar în 1718 şi pe a botezului luteranilor şi calvinilor; ruşii urmaseră acest exemplu la 1656 şi 1657 pentru romano-catolici şi apoi la 1718 pentru protestanţi.

Patriarhul unit al Antiohiei îşi creă degrabă 10 episcopi, dar a putut avea reşedinţă împreună cu ei deocamdată numai pe Muntele Liban, iar de acolo tocmai la 1840 se strămută în Aleppo, după ce de la 1830 Franţa afirmase din nou mai energic protectoratul său asupra romano-catolicilor din Turcia. Astăzi, el are reşedinţa chiar în Damasc, din când în când şi în Beirut (vechiul Berit din Fenicia); el este patriarh nu numai al uniţilor din Patriarhia Antiohiei, ci şi al celor ademeniţi dintre ortodocşii Patriarhiei de Ierusalim şi de Alexandria, sau mai corect, este şi administrator al Patriarhiei unite pe care Roma a înfiinţat-o şi pentru Alexandria şi pentru Ierusalim.

Aceşti uniţi au primit de la apuseni numele, pe care mai demult ortodocşii îl primiseră de la iacoviţi, adică numele de melhiţi, sau în Biserica Romano-Catolică numele de melhiţi catolici, spre distingere de melhiţii vechi, care nu erau uniţi cu Roma; dar ei şi de la ortodocşi au primit numele de melhiţi. La 1860, un număr de aceşti melhiţi (ca 5.000) au revenit la Ortodoxie, pe când ceilalţi în masă, ca 50.000 suflete, după alte statistici ca 80.000, iar după alte câteva chiar ca 130.000 suflete persistă la unire şi pe lângă patriarh au încă 3 arhiepiscopi şi 9 episcopi. Fiind melhiţii cei mai mulţi neguţători avuţi şi cu mare influenţă şi trăind prin urmare în toate oraşele de comerţ ale Turciei asiatice şi ale Egiptului, Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) aşeză în Patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim şi Alexandria vicari patriarhali şi creă pentru aceste vicariate patriarhale, încă 9 episcopi şi 2 vicari.

Prin sprijinul guvernelor romano-catolice, precum şi prin acţiunea iezuiţilor şi prin alte proceduri, Roma a reuşit a atrage la unire şi un număr de greci din insulele Mării Egee şi Ionice şi de pe coastele acestor mări, cât timp a durat acolo dominaţia Veneţiei, precum şi pe grecii din Italia de Sud. Unele comunităţi de pe insulele Mării Egee au fost chiar latinizate complet şi sunt aşa până astăzi. Grecii din Italia de Sud, amestecaţi cu mulţi albanezi, care au emigrat acolo din secolul al XV-lea, după căderea Constantinopolului, formară împreună cu Albania de Sud o episcopie comună, iar de la 1566 o arhiepiscopie dependentă de Ahrida. Dar papii, de la Sixt al V-lea (1585-1590), sprijiniţi de guvernul local, nu au mai permis a veni la grecii din Italia de Sud episcopii care erau trimişi din Ahrida; de atunci, acei greci au fost atraşi complet, cel puţin la unire şi încorporaţi la Biserica Romei sub numele de italo-graeci (greci italieni): ei fură subordonaţi la episcopi din dieceze latine, dar li s-au lăsat preoţi greci, cult grecesc şi chiar arhierei greci (în număr de 3, adică în Roma, Calabria şi Sicilia).

Aceşti greci se socotesc astăzi în număr de 50.000, iar după alte statistici, numai ca 15.000. Din contră, comunitatea grecilor ortodocşi din Veneţia, ce există într-un număr mic până astăzi, a rezistat la toate încercările de unire şi la 1577 primi ca arhipăstor al ei pe arhiepiscopul de atunci al Filadelfiei, Gavriil Sever († 1616), cunoscut şi ca scriitor teologic; urmaşii acestuia din acel timp până la 1790, adică mai până la apunerea republicii (1797) aveau reşedinţa în Veneţia, de unde păstoreau şi pe celelalte comunităţi ortodoxe de greci, lipsite de episcopi, care se aflau pe teritoriul de sub dominaţiunea Veneţiei, de exemplu comunităţile din Dalmaţia şi Istria.

Totuşi, în secolul al XVIII-lea, şi comunitatea ortodoxă a grecilor din Veneţia avu să ducă o luptă grea pentru ortodoxie şi iată cum: de la sfârşitul secolului al XVII-lea, veneţienii au pus în aplicare şi faţă de această comunitate politica lor bisericească, ce impuneau unirea până atunci trecută cu vederea la grecii din Veneţia pentru motive de prudenţă, dar în alte părţi practicată pretutindeni. Veneţienii găsiră ajutători chiar pe 2 trădători dintre arhiepiscopii Filadelfiei, care păstoreau comunitatea ortodoxă din Veneţia, adică pe Meletie Tipaldos (1685-1713) şi pe Grigorie Faţea (1762-1768), succesor al celuilalt după 49 ani de vacanţă a scaunului, ce fu lăsat vacant tocmai din motivul că populaţia ortodoxă avea oroare de unire.

În secolul al XIX-lea, Papa Pius al IX-lea (1846-1878) publică de 2 ori, adică în 1848 şi în 1869 un apel solemn către Biserica Ortodoxă de Răsărit a se supune Bisericii de la Roma, dar în ambele rânduri zadarnic. În anul 1848 răspunse Patriarhul de Constantinopol Antim al IV-lea (1848-1852) la apelul papei, întemeind demn refuzul. În 1869, apelul fu însoţit şi cu invitare la sinodul din Vatican. Către Patriarhul de Constantinopol Grigorie al VI-lea (1867-1871) era îndreptată o scrisoare deosebită, nu fu însă primită.

La 1853, papa formă chiar o societate anume pentru unirea creştinilor ortodocşi cu Roma, aşa-zisa ,,Societatea creştină orientală”. Această societate avu de preşedinte pe Pitzipios Bey (prinţul Piţipiu), un grec, care s-a silit apoi şi prin scrieri a decide pe greci la unire. În 1855, el a scris cartea ,,Biserica Orientală”, în care căuta să demonstreze că numai grecii cu îndârjirea şi neprevederea lor sunt de vină pentru neunirea lor cu Roma[1]. Dar chiar la 1860, Pitzipios în scrierea lui ,,Romanismus” ajunse la convingerea diametral opusă, că numai Roma cu pretenţiile ei exagerate şi cu aroganţa ei este pricina schismei dintre răsăriteni şi apuseni.

După sinodul din Vatican (1869-1870) încercară apoi vechii catolici a putea veni în contact mai de aproape cu grecii şi a pregăti o apropiere între vechii catolici şi greci la conferinţele din Bona (1874 şi 1875), din Colonia (1890), din Luzern (1892), apoi iar din Bona (1903), din Olten (Elveţia, 1904) şi din Haga (1907), fără ca aceste conferinţe să fi avut succese ulterioare şi mai reale. Iar la 1880, Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) încercă a captiva mai întâi pe slavii ortodocşi punând între sfinţi şi serbând pe Chiril şi Meftodie, apostolii slavilor, odinioară nu necenzuraţi de Roma, apoi la 1894, într-o enciclică către principi şi popoare invită pe toţi răsăritenii a se supune.

În fine, Papa Pius al X-lea (de la 1903) la începutul anului 1908 a tins a atrage pe răsăriteni organizând în Roma serbarea comemorativă de 1500 ani a Sfântului Ioan Gură de Aur, marele dascăl al Bisericii Răsăritene şi rostind o alocuţiune la această serbare. În 1860, Roma reuşi să afle partizani ai unirii între bulgarii nemulţumiţi de episcopii greci, pe care îi trimitea la ei patriarhul de Constantinopol, şi chiar să încheie o unire pentru care la 1861 Papa Pius al IX-lea hirotoni şi un arhiepiscop în persoana lui Iosif Sokolski. Deşi această unire fu susţinută de puterile romano-catolice, de Austria şi mai ales de Franţa, recunoscută ca protectoarea romano-catolicilor în Orient, totuşi Rusia a ştiut a o evita curând şi a decide pe Sokolski să schimbe scaunul de arhiepiscop unit al Bulgariei, ce Roma i-l pusese în perspectivă, cu chilia unei mânăstiri din Rusia.

Cu toate acestea, Roma chiar până astăzi a păstrat între bulgari după datele ortodocşilor vreo 10.000 uniţi (după unii numai ca 4.000), iar după datele romano-catolicilor ca vreo 13.000 (sau chiar ca 30.000) cu un arhiepiscop în Constantinopol şi un episcop în Adrianopol pentru Tracia ca vicari apostolici, pe când un al doilea episcop de acest fel, care fu numit în Tesalonic (Salonic, la slavi Solun) pentru Macedonia, la 1894 s-a lepădat de unire împreună cu eparhioţii lui. În timpul recent, luptele dintre naţionalităţile Bisericii Ortodoxe din Turcia au dat mai mari speranţe propagandei romano-catolice. În propagandă, pe lângă iezuiţi, care lucrează cu osebire prin şcoli la Beirut sau Baiurut în Siria, ba chiar printr-o universitate, desfăşură cel mai mare zel mai ales congregaţia assumpţioniştilor, înfiinţată la 1840 în Franţa spre a propaga credinţa creştină.

La 1900, assumpţioniştii au emigrat din Franţa din cauza inamicilor locali ai congregaţiunilor şi s-au strămutat în mase mari în Orient cu destinaţia ce le-a dat Papa Leon al XIII-lea de a propaga pentru unirea din nou a Bisericii de Răsărit; ei lucrează chiar prin presă, între altele prin ziarul ,,Echos d’Orient” ce iese în Constantinopol şi în Paris. Fiind date mijloacele abundente de care dispune Biserica Romano-Catolică faţă cu sărăcia, slăbiciunea, demoralizarea şi împerecherea din Biserica de Răsărit, propaganda are şi succese. Oricare nemulţumit, aibă el şi rang de episcop, uşor devine prada ei.

 

B. Silinţele protestanţilor de a răşlui Biserica Ortodoxă

Dar şi protestanţii de timpuriu s-au încercat a intra în prietenie cu Biserica grecilor spre a câştiga între ei mai întâi aliaţi (contra Romei), iar apoi şi prozeliţi. Luteranii au făcut prima încercare în acest scop. La 1559, Ioasaf II, patriarhul de Constantinopol (1555-1559), informat că în Apus s-a născut o schismă trimisese pe diaconul său Dimitrie Misu (Μύσος) la Wittenberg spre a cunoaşte doctrina cea nouă de acolo. Cu această ocazie Melanchton († 1550) a trimis patriarhului o epistolă şi Mărturisirea de Augsburg (Confessio Augustana), rugându-l a-şi da părerea lui despre ea. Patriarhul n-a răspuns.

De aceea, la 1574 teologii din Tübingen, în fruntea cărora sta învăţatul Martin Crusius († 1607) şi colegul său Iacob Andreae († 1590), au făcut o nouă încercare. Ei trimiseră la Constantinopol, Mărturisirea de Augsburg, tradusă din nou în limba grecească şi epistole, prin care solicitau comuniunea bisericească. Patriarhul Ieremia II (în activitate între anii 1572-1579, 1580-1584 şi 1586-1595) le-a răspuns cu politeţe, dar respingând hotărât doctrina protestantă. Corespondenţa a mai continuat câtva timp, apoi la 1581 încetă după dorinţa patriarhului. Această încercare de apropiere avu de rezultat că la 1584 Crusius publică opera lui ,,Turco-Graecia” în care el prezintă apusenilor contribuţii pentru istoria modernă a Bisericii de Răsărit.

Astfel, în secolul XVI, luteranii au fost respinşi. După ei, au făcut în secolul XVII o nouă încercare calvinii, adică cei din Elveţia, Olanda şi Englitera[2] în asociaţie. La această încercare a dat ocazie cunoştinţa ce unii din corifeii lor aveau cu Chiril Lucaris, patriarh de Alexandria (1602-1620), apoi de Constantinopol (1621-1623, 1623-1630, 1630-1634, 1634-1635, 1637-1638). Chiril studiase în Apus la Padua şi în călătoriile sale avu întâlniri cu corifeii reformaţi şi se familiariză cu doctrina reformaţilor; el apoi fu rector al unui gimnaziu ortodox din Ostrog (Lituania) de sub dominaţiunea Poloniei, tocmai pe timpul (1596) când iezuiţii locali unelteau maşinaţiuni contra ortodocşilor şi a protestanţilor, şi chiar atrăsese efectiv la unire o parte dintre rutenii ortodocşi. Chiril Lucaris, care se ridică în contra acestei uniri, scăpă numai prin fugă de persecuţia iezuiţilor şi a guvernului polon. Din această cauză, el avea ură pe iezuiţi şi afecţiune încă mai amicală pentru protestanţi, care în Polonia erau trataţi deopotrivă cu ortodocşii.

După ce s-a întors în patrie, Chiril fu ales în 1602 patriarh al Alexandriei şi în 1621 patriarh de Constantinopol. Atât ca patriarh de Alexandria, cât şi mai vârtos ca patriarh de Constantinopol, el sta în corespondenţă cu celebrităţile reformaţilor şi la 1628 făcu dar lui Carol I regele Angliei, care era reformat anglican, preoţiosul manuscript al Bibliei, numit Codex Alexandrinus. Iezuiţii însă făceau atenţi pe ortodocşi că Chiril înclină la eres şi pe Poartă, că stă în relaţii cu străinii. În adevăr, el deveni suspect de eres la coreligionari şi de infidelitate la Poartă, fu scos de 5 ori, adică o dată pe când era patriarh al Alexandriei, cu o întrerupere la 1612 prin trecerea la scaunul de Constantinopol pentru foarte scurt timp, apoi de la 1621 de 4 ori, dar totdeauna a fost reintegrat prin influenţa Olandei şi a Engliterei, până ce în sfârşit la 1638 fu scos, de când a trecut în 1621 definitiv din Alexandria la Constantinopol, a cincea oară, iar cu scoaterea din 1612 a şasea oară, şi ucis de turci prin sugrumare.

Un inamic personal al lui şi amic al iezuiţilor, Chiril II Kontaris din Berrhoea sau Verria, care după un an fu ucis în acelaşi mod de turci, ocupă acum scaunul patriarhal (după ce mai succedase lui Lucaris la 1634, apoi la 1635-1636, iar acum din nou 1638-1639). Dovada principală contra lui Lucaris, acuzat de eres, a fost o Mărturisire de credinţă publicată sub numele lui la Geneva în 1629 latineşte, iară în 1633 greceşte; acea Mărturisire profesa doctrine calvine în numele întregii Biserici Ortodoxe de Răsărit[3]. Calvinii au făcut ca acea Mărturisire să se împrăştie ca dovadă că Biserica Ortodoxă crede ca şi ei. Iezuiţii au profitat de aceasta spre a convinge pe ortodocşi de eresul lui Chiril, care nici n-a afirmat, nici n-a contestat în public că este autorul acestei Mărturisiri imprimate.

De aceea, curând după moartea lui, chiar în 1638, un sinod ţinut în Constantinopol sub succesorul său Chiril II Kontaris din Berrhoea (Verria), declară că Mărturisirea de credinţă a lui Lucaris este eretică. După un nou sinod din Constantinopol la 1641, care confirmă hotărârea celui dintâi, s-a ţinut la 1642 un sinod în Iaşi[4], la care asistă prin delegaţi şi Partenie I, patriarh de Constantinopol (1639-1644) şi Petru Movilă (Moghilă), mitropolitul Kievului, iară mitropolitul Varlaam şi Vasile Lupu, domnul Moldovei, în persoană. Sinodul acesta de asemenea condamnă Mărturisirea de credinţă a lui Lucaris, dar el fu considerat numai ca complement al sinodului din Constantinopol, de aceea decretul sinodal din Constantinopol poartă data 1642 şi după semnăturile membrilor sinodului din Constantinopol are pe ale episcopatului din mitropolit Kievului şi a Moldovei[5].

Mărturisirea publicată sub numele lui Lucaris fu condamnată a treia oară în 1672 la un sinod din Ierusalim sub patriarhul Dositei (1672-1707) şi completări la acesta au dat încă două sinoade din Constantinopol la 1672 şi 1691. Câţiva teologi ai Bisericii Ortodoxe încă s-au ridicat spre a combate Mărturisirea, ce purta numele lui Chiril şi a apăra dogma ortodoxă. Cel mai celebru dintre aceştia fu Petru Movilă (Moghilă), mitropolitul de Kiev, mai sus numit (1633-1646, † 20 decembrie st.v. 1646), fiu de domn moldovean; el a compus sau a făcut să fie compus un catehism al învăţăturii ortodoxe şi a stăruit a fi aprobat acest catehism mai întâi de un sinod din Kiev la 1640, apoi de sinodul din Iaşi (1642) şi în fine de un sinod al tuturor patriarhilor la Constantinopol în 1643. Cartea primi titlul: ,,Mărturisirea ortodoxă a Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti de Răsărit” şi este numită pe scurt ,,Mărturisirea ortodoxă”, ,,Confessio orthodoxa”.

O mărturisire de credinţă similară, dar atacând mai direct pe cea ,,pretinsă” a lui Lucaris, a compus Dositei patriarhul de Ierusalim (1672-1707) din motivul unei controverse despre transsubstanţiaţiune între Nicole († 1695) şi Arnold († 1694), iansenişti francezi, de o parte, şi Claude († 1687) şi Jurieu († 1713), reformaţi, de altă parte, ambele părţi invocând în sprijinul lor învăţătura Bisericii greceşti[6]. Dositei a făcut a se aproba Mărturisirea lui la 1672 de sinodul patriarhal din Ierusalim. Astfel, Biserica Ortodoxă a respins şi calvinismul, cu toate că la început acesta se părea mai favorizat în încercarea lui.

N-au rămas necondamnate nici teoriile protestante ale lui Teofil Koridaleu († 1646), contemporan cu Lucaris şi învăţător de filozofie şi teologie, mai târziu arhiepiscop, precum şi ale lui Ioan Kariofil († pe la 1700), şcolar al celui de mai sus, care combătea mai ales dogma despre transsubstanţiaţiune[7]. De asemenea, au fost zadarnice negocierile de unire bisericească, făcute după un secol de la Lucaris, adică la 1737 de contele Zinzendorf, întemeietorul sectei Herrnhutienilor cu Neofit VI, patriarhul de Constantinopol (1734-1740). Chiar botezul luteranilor şi calvinilor fu recunoscut valabil abia la 1718, sub Ieremia III, patriarhul de Constantinopol, după propunerea lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei.

Mult mai moderat şi totodată mai constant, deci nu absolut fără perspectivă, a încercat de la 1716 a se apropia de Biserica Ortodoxă anglicanii. Aşa episcopii anglicani prin mediaţia lui Petru cel Mare făcură întâi la 1716 şi 1722 propuneri Bisericii Ortodoxe de Răsărit pentru unirea ambelor biserici; aceste propuneri au continuat apoi până la 1734, iară anglicanii şi americanii episcopali le-au repetat după jumătatea secolului XIX, de la 1862, adică de la înfiinţarea Societăţii Anglo-Continentale, mai mult încă de la 1866, 1867 şi 1868, adică de când s-au ţinut 3 sinoade generale ale Bisericii anglicane, iar şi mai mult de la 1869, adică de când Grigorie VI patriarh de Constantinopol (în activitate 1835-1840, a doua oară 1867-1871) a dat instrucţia, primită foarte bine de anglicani, că englezi decedaţi în Orient să fie înmormântaţi cu preoţi ortodocşi, dacă aceştia ar fi invitaţi; dar nici în secolul XVIII, nici în XIX şi XX până în prezent[8], nu s-au ajuns la vreun rezultat.

În secolul XVIII, patriarhii de răsărit au răspuns la 1718 şi 1723, trimiţând anglicanilor Mărturisirea lui Dositei numită în decomun ,,Confessio Dosithei”, patriarhii în epistola lor numesc această Mărturisire ,,Expunerea credinţei ortodoxe a Bisericii de Răsărit”, pe când ruşii, prin mediaţia cărora s-a trimis ea, de asemenea au adoptat această Mărturisire, şi după aceea o numiră şi ,,Epistola patriarhilor Bisericii Soborniceşti de Răsărit despre credinţa ortodoxă”. În secolul XIX şi până în prezent, ambele Biserici au ajuns numai la o relaţie de prietenie reciprocă, dar unii chiar în aceasta văd oarecare pericol pentru Biserica Ortodoxă. Totuşi, de la 1903, Teknopol, ierodiacon cipriot, a editat în Londra greceşte şi englezeşte în curs de mai mulţi ani un jurnal, ce propagă unirea Bisericii Ortodoxe şi a celei anglicane; jurnalul este intitulat ,,The Union of the Churches”, adică Unirea Bisericilor, iară anglicanii din partea lor se abţin de la orice prozelitism între ortodocşi[9].

Dar în secolul XIX, şi alte partide protestante s-au apropiat de Biserica Ortodoxă, deşi în mod mai puţin amical. Aşa încă de la 1810, mai complet de la 1819, societăţi misionare de protestanţi au încercat prin Bibliile şi şcolile lor a face propagandă între ortodocşi. La început, ele se prefăceau că au numai intenţia de a răspândi pretutindenea cultura creştină; înşişi grecii le susţineau în această pretinsă intenţie. Dar când s-au vădit uneltirile şi invenţiile lor de prozelitism protestant, atunci, de la 1836, ortodocşii din toate părţile se ridicară contra Bibliilor şi şcolilor protestante.

Astfel, protestantismul nici de astădată nu s-a putut bucura de vreun succes; totuşi el încă nu desperează că în sfârşit va fi victorios şi continuă a lucra în această direcţie ori pe unde poate, în timpul cel mai recent chiar cu un aparat mai mare. Fiind date frământările intestine ale Bisericii Ortodoxe din Turcia şi cultura ei înapoiată, protestantismul nu este lipsit de perspectivă pentru succes.

 

C. Starea dezarmată a Bisericii Ortodoxe din Turcia faţă de invazii apusene

La 1902, Ioachim III, patriarhul de Constantinopol, a invitat Bisericile Ortodoxe autocefale de Răsărit la un schimb de vederi despre atitudinea ce întreaga Biserică Ortodoxă are să observe respectiv de toate confesiunile din Apus şi mai ales de vechii catolici şi de anglicani, care încearcă a se apropia de ea în mod amical, precum şi despre numeroasele propuneri de a reforma calendarul iulian, spre a-l concorda cu cel gregorian; iară ca răspuns la aceste chestii a primit în 1903 de la Biserica Rusiei o propunere de amânare. De altă parte, şi el cere să se organizeze o apărare de pericolul ameninţător al propagandei din Apus prin toate mijloacele corespunzătoare şi din toate puterile; iară la 1907, a ordonat a se serba amintirea patriarhului Fotie în fiecare an la 6 februarie cu un serviciu religios pentru ea.

În Ierusalim, pe lângă patriarhul ortodox au reşedinţă şi episcopi ai Bisericilor heterodoxe, între care chiar şi un patriarh al armenilor, cum şi un episcop protestant, adică de la 1887 un episcop anglican, după o încercare făcută de la 1842 cu un episcop prusian-anglican, iară de la 1847 şi un patriarh latin, ca reprezentant al romano-catolicismului. Latinii n-au mai putut fi scoşi din posesiune de la Sfântul Mormânt, după ce apusenii pe timpul cruciadelor au pus stăpânire acolo, şi grecii conform deciziunii guvernului mahomedan au fost nevoiţi să se mulţumească a împărţi cu ei posesiunea sanctuarului; apoi, după decizia aceluiaşi guvern, ei au trebuit să cedeze drepturi de coproprietate şi altor heterodocşi, armenilor chiar mai multe, iar iacoviţilor, copţilor şi abisinienilor mai puţine.

În acelaşi mod fură împărţite deopotrivă între ortodocşi, latini şi armeni şi drepturile asupra Peşterii din Betleem, asupra căreia s-au dat drepturi mai puţine şi iacoviţilor, copţilor şi abisinienilor, pe când asupra Bisericii Naşterii Domnului din Betleem au drepturi numai grecii. Fiecare partidă s-a silit nu numai a se menţine în posesiunea sa, ci a o şi mări prin tot felul de acte. Din această cauză, partidele coproprietare, cele mai adeseori grecii şi latinii, ajung continuu la certuri şi chiar la încăierări, ce uneori sunt sângeroase. Asupra diferendelor dintre ei are a decide totdeauna guvernul otoman, care adeseori procedează arbitrar.

În 1852, el, după cererea Franţei, dădu romano-catolicilor drepturi nouă la Biserica Sfântului Mormânt, precum şi la Biserica Naşterii Domnului din Betleem, pe care o luă de la greci. Faptul acesta servi de motiv Rusiei pentru războiul Crimeei din 1853[10]. Când în 1806 a ars Biserica Sfântului Mormânt, grecii au putut-o clădi din nou între anii 1809-1810. Când însă după războiul Crimeei s-a deteriorat cupola Sfântului Mormânt, începu dispută, cine este în drept a o repara. Disputa aceasta s-a curmat tocmai la 1862 printr-o convenţie între Turcia, Rusia şi Franţa, după care cupola fu reparată între anii 1868-1869 de Franţa şi Rusia în comun. De la 1907, şi Andrei Septitki, mitropolitul rutenilor uniţi din Galiţia, a deschis o colectă, spre a zidi în Betleem o mânăstire a rutenilor uniţi.

Dar în timpul recent, şi marea lojă a francmasonilor din Franţa, ,,Grand Orient de France”, a trimis în Ierusalim o filială spre a face dominant aici anti-creştinismul, precum orice mişcare anti-creştină în genere, cum începe în Apus îşi încearcă sorţii şi la Răsărit. În timpul când domnea în Apus Iluminismul (Aufklärung), unul Hristodul, cel cu un ochi, din Acarnania, s-a încercat a răspândi spinozismul[11] prin grai şi în scris, aşa că din acest motiv Neofit, patriarhul de Constantinopol (1789-1794), într-un sinod de la 1793, împreună cu Antim, patriarhul de Ierusalim şi cu 19 mitropoliţi au rostit anatema asupra lui. Astăzi mai că nu este nici o heterodoxie a Apusului, care să nu aibă la Răsărit un propagator al său.

 


[1] N.tr.: Cartea este scrisă în limba franceză cu titlul ,,L’Eglise Orientale” şi tipărită în Roma în imprimeria Propagandei. O critică în treacăt a ei făcu tot Khomiakoi în opera mai sus citată, p. 207 scv. 221 scv.

[2] N.red.: Denumire veche pentru Anglia.

[3] Cât de puţin poate fi suspect de aceasta Chiril Lucaris se vede din scrisoarea lui de la 2 septembrie 1629 către Gabor Bethlen, principele calvin al Transilvaniei (1613-1629), care-i cerea consimţământul de a calviniza pe românii din Transilvania. Chiril i-a răspuns între altele: ,,Ca noi să ajutăm cu mâinile noastre făţiş sau în taină la această dizertare, ar fi din parte-ne un păcat, pe care toate chinurile pământeşti nu l-ar putea expia”. Chiril mai face atent pe Gabor că şi domnii Moldovei şi Munteniei n-ar putea îngădui aceasta în nici un caz.

[4] Opinia lui Melhisedec, episcopul de Roman († 1892), exprimată în scrierea lui ,,Biserica Ortodoxă în lupta cu protestantismul” (1860), că sinodul din Iaşi nu s-ar fi ţinut în 1642, ci în 1641, se bazează pe o presupunere eronată.

[5] Sinodul din Iaşi a durat 9 luni, de la 11 martie până la 9 decembrie 1642 şi avu să aplaneze şi oarecare diferende între ierarhia din Kiev şi cea din Constantinopol. El admise cererea delegaţilor din Kiev întrucât nu rosti anatema asupra lui Chiril Lucaris, a admis în schimb şi propunerea lui Meletie Sirigul, teolog din Constantinopol, întrucât făcu ca în catehismul prezentat de delegaţii din Kiev ca Mărturisire de credinţă ortodoxă să se rostească expres dogma despre locul în care petrec sufletele celor morţi şi dogma despre euharistie în contrast cu romano-catolicismul.

[6] N.trad.: Claude era pastor calvinist în Charenton, sudul Franţei, iar Jurieu, coleg al său. În disputa lor cu Arnold şi Nicole, ei susţineau că Biserica Ortodoxă nu profesează prezenţa reală a Domnului Hristos în euharistie, pe când Arnold şi Nicole susţineau din contră, că o profesează ca şi Biserica de Apus şi că crede în transsubstanţiaţiune.

[7] N.trad.: Disputele şi condamnările ce au provocat în sânul Bisericii Ortodoxe introducerea cuvântului metousiosiV, adică prefacere, transsubstanţiaţiune în învăţătura despre sfânta taină a euharistiei pe baza Mărturisirii lui Dositei, precum şi mărturii pentru prefacere de la patriarhul Ghenadie Scholariul şi de la Meletie Sirigul, aflăm în cartea citată mai sus, pag. 54 not. unde am şi spus că ne vom mai referi la ea. Conform deci aceeaşi carte, pag. 59 scv. şi pag. 199-216.

[8] N.red.: Prezent, adică 1910.

[9] N.red.: Aceasta este ceea ce se cunoştea în epocă, până în anul 1910. Astăzi se ştiu mult mai multe despre relaţiile de la începutul secolului dintre ortodocşi şi anglicani. A se vedea Pagini de istorie contemporană, Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930.

[10] N.trad.: Comp. M.H. Tanc, Histoire diplomatique de la Guerre d’Orient en 1854, Paris, 1864, pag. 9 scv. şi mai ales pag. 13 şi 22 scv., în sfârşit pag. 43 scv.

[11] N.red.: Spinozism, de la Spinoza (1632-1677), filozof olandez, care a dezvoltat o filozofie care combina elemente de raţionalism cu elemente de panteism.