ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 

Biserica Rusiei

§. 205. Cum s-a dezvoltat ea în general

Precum am arătat în §. 140, expunând istoria Bisericii Ruseşti din Periodul IV (1054-1453), după cererea Lituaniei, în posesiunea căreia se afla în secolul XIV Rusia Mică sau Ucraina cu capitala Kiev, această Biserică s-a despărţit la 1354 în două mitropolii: o mitropolie a Rusiei Mari sau propriu-zis rusească, al cărei mitropolit avea scaunul în Moscva şi o mitropolie a Rusiei Mici, a Malorusiei, sau Ruteană (cum o numesc acum de obicei nemţii şi românii, dar acest nume mai demult în tot Apusul era identic cu rusească), având scaunul în Kiev, dacă numele ’ruteni’ nu se ia în sensul său cel mai restrâns, în care el este în uz numai pentru malorusienii din Galiţia, Bucovina şi Ungaria de Nord, adică pentru malorusienii din Austro-Ungaria. În timpul recent pentru malorusieni sau ruteni se întrebuinţează în Austria de predilecţie numele de ’ucraineni’.

Mitropolia Rusiei Mari din Moscva a rămas sub dominaţiunea Rusiei, pe când cea a Rusiei Mici din Kiev era sub a Lituaniei şi apoi la 1386 trecu împreună cu Lituania sub dominaţiunea regilor Poloniei. Deşi la 1380 ambele mitropolii s-au unit iarăşi, dar la 1415 au fost despărţite a doua oară, apoi la 1419 s-au unit din nou, dar în sfârşit la 1461 au fost despărţite a 3-a oară şi de astă dată definitiv; chiar după ce Rusia Mică s-a unit din nou cu Rusia Mare la 1669 (prin pacea de la Andrussou, precedată de armistiţiul din acelaşi oraş, de la 1667), şi după ce Biserica Rusiei Mici fu încorporată din nou la cea a Rusiei Mari, aceasta nu s-a făcut unindu-se ambele scaune, ci ele au rămas în fiinţă, ca două scaune deosebite, aşa că şi astăzi există o mitropolie a Kievului şi o mitropolie a Moscvei.

Ce priveşte mai întâi mitropolia rusească din Moscva, ea şi la începutul acestui period (V), adică de la 1453 încoace, depindea de Constantinopol. Dar de la 1480, după ce scăpă de jugul mongolilor, ajunse din ce în ce mai în floare, cel puţin în situaţia materială şi în relaţia cu statul[1], pe când Biserica patriarhală de Constantinopol mergea din ce în ce spre decadenţă sub dominaţiunea turcilor. Din această cauză dependenţa Moscvei de Constantinopol deveni din ce în ce mai ştearsă, mai ales că patriarhii de Constantinopol adeseori interveneau pentru milostenie la ţarii şi mitropoliţii Rusiei, până ce în sfârşit, după jumătatea secolului XVI ruşii se gândiră serios a-şi înfiinţa o patriarhie proprie a lor. Spre realizarea acestei idei ei profitară de venirea lui Ieremia II, patriarhul de Constantinopol în Rusia la 1588 şi iată cum:

Ieremia venise spre a strânge milostenie pentru zidirea unei nouă biserici patriarhale; el a şi primit ofrande mari, dar la rugămintea ţarului Teodor Ivanovici (1584-1598) trebui să consimţă a scoate Biserica Rusiei de sub jurisdicţia patriarhiei şi a o ridica la rang de patriarhie proprie. Nestând la îndoială că patriarhii de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim vor admite această fără dificultate, Ieremia în 1589, chiar înainte de a părăsi Rusia, ridică scaunul de Moscva la treapta de scaun patriarhal şi instală patriarh pe mitropolitul Iov. Apoi s-a ţinut la Constantinopol în 1590 şi 1593 două sinoade, la care au luat parte toţi patriarhii de Răsărit şi în ele fu confirmată patriarhia din Rusia, creată de curând; i s-a dat rangul cel din urmă între patriarhii adică al cincilea, de care Rusia la început n-a fost mulţumită pretinzând al doilea rang.

În noua patriarhie mai multe episcopii au fost înaintate mitropolii, şi mai multe episcopii au fost înfiinţate din nou; la ea s-a alăturat în 1686 şi mitropolia de Kiev a Rusiei Mici, după ce aceasta trecu din nou la 1667 sub dominaţiunea Rusiei. Patriarhia Rusiei s-a menţinut ca atare de la 1589 până la 1721, dar în ultimii ani mai mult nominal; ea avu în acest interval de timp 10 patriarhi. Cel întâi fu Iov, care, după ce apucă stingerea Casei Ruric a ţarilor (în 1598 cu moartea lui Teodor Ivanovici), la 1605 fu scos de Pseudo-Dimitrie I, uzurpator al tronului ţarilor (1605-1606), pe care-l susţinea Polonia, şi închis într-o mânăstire († 1607), iară cel din urmă fu Adrian, care veni la scaun în 1690 şi muri în 1700.

Precum Iov, întâiul patriarh, în aspra temniţă a mânăstirii, în care-l aruncase Pseudo-Dimitrie I, orbi şi în 1607 muri, astfel Ermoghen, al doilea patriarh (1606-1612), a fost victima poziţiei sale. La începutul anului 1612 refuzând a da sprijin Poloniei dominante, inamica Bisericii sale, care pătrunsese în Rusia în numele lui Vladislav, principe polon, ales ţar în 1610, trebui să sufere moarte prin foame. De altfel, patriarhii Rusiei se bucurau de mare consideraţie şi aveau mare influenţă. Dar tocmai din această cauză Petru cel Mare (1682-1725, singur împărat 1689-1725) a făcut ca scaunul patriarhal, ce i se părea prea influent, să stea vacant 21 ani, apoi la 1721 să-l desfiinţeze complet, punând în fruntea Bisericii Rusiei un sinod. La această măsură l-a decis pe Petru cel Mare situaţia patriarhului al 3-lea şi al 6-lea, adică a lui Filaret şi a lui Nicon. În adevăr, aceşti patriarhi s-au distins prin o mare influenţă.

Filaret a fost patriarh între anii 1619-1639. El era tatăl ţarului Mihail Romanov (1613-1645), care domnea atunci şi fundase o nouă dinastie. Încă mult timp înainte de suirea lui pe tron, tatăl său, care era din o veche familie de boieri ai Rusiei, încuscrită cu casa ţarilor, se făcu monah şi în 1606 mitropolit de Rostov. În războaiele, ce au fost între Rusia şi Polonia de la 1605, după stingerea Casei Ruric (1598) pentru succesiunea la tron, Filaret căzu captiv la poloni în 1610 şi fu liberat tocmai după 5 ani de la suirea pe tron a fiului său, adică tocmai după încheierea păcii între fiul său şi Polonia la 1618. Când în 1619 urma să se ocupe iarăşi scaunul patriarhal, ce era vacant de la 1612, toţi au cerut ca patriarh pe mitropolitul Filaret, tatăl ţarului.

Ca atare, el păstori Biserica Rusiei 15 ani. Fiul său îl luă ca co-regent şi toate ucazele (decretele) ţarului, se da în numele ţarului şi al patriarhului, Marele principe Filaret. Ceea ce Mihail Romanov acordase patriarhului ca tatălui său, acordă Alexandru Mihailovici, fiul său (1645-1676), patriarhului Nicon, care descindea din o familie de jos, însă ajunse la consideraţie prin geniul şi virtuţile lui. Nicon a fost patriarh 1652-1666 sau mai corect 1652-1658, căci el chiar de la 1658 n-a mai fost activ în demnitatea lui. Nicon a fost mai întâi preot de mir, apoi monah şi ca egumen făcu cunoştinţă cu împăratul Alexie. Acesta recunoscu numaidecât în el un geniu mare şi o voinţă energică şi justă şi ajunse a-l stima aşa de mult, că-l aduse în împrejurimea lui, îl înaintă episcop şi când în 1652, scaunul de patriarh fu vacant, îl ridică la această dominitate cu multe rugăminţi, căci Nicon la început a refuzat a fi patriarh.

Ca atare, Nicon a desfăşurat o activitate energică pentru a ridica Biserica Rusiei. El luă măsuri ca clerul să fie mai bine instruit, făcu ca cărţile bisericeşti cu erori, ce până în timpul său nu fusese destul de bine corectate, să fie corectate temeinic, insistă pentru ordin în ritual, interzise toate abaterile de la acesta, ce proveneau de pe timpul tătarilor şi ordonă ca slujbele bisericii să se săvârşească întocmai după ritualul grecesc; de asemenea insistă pentru observarea strictă a disciplinei bisericeşti, din timp în timp însă era şi despotic; a scos fără sinod pe Episcopul Pavel de Colomna, care din îndărătnicie şi lipsă de cultură se opunea la reformele sale. Nicon avea asupra împăratului o mare influenţă, de care făcea uz spre binele Bisericii şi al statului. Dar fiind inamic declarat al intrigilor curţii, el lovea adesea în oamenii curţii şi-i făcu vrăjmaşi neîmpăcaţi ai lui. Când ţarul din iubire şi stimă către Nicon îi conferi titlul de ,,Mare Duce”, pe care-l avuse odinioară Filaret, acest act mări ura şi invidia curţii şi mai întâi chiar a ţarinei.

În sfârşit partida curţii reuşi a pune pe Nicon în descord cu ţarul; însă Nicon, care se obişnuise a fi iubit şi stimat de acesta, nu putu suporta răceala lui. În anul 1658, după ce săvârşi o liturghie, a depus cu precipitare demnitatea lui şi s-a retras într-o mânăstire. Mai târziu ce-i drept, el voi să revină la scaunul patriarhal, însă adversarii lui n-au mai îngăduit aceasta, ci l-au încurcat într-un preces canonic, ce a durat lung timp. În sfârşit un sinod ţinut în Moscva la 1666-1667, pentru care, Paisie Ligaride, mitropolit de Gaza (Palestina), un vagabond, întâi unit şi abia mai târziu întors la ortodoxie, aflându-se de mai mult timp în Moscva, pregătise acuzarea contra lui Nicon; sinodul, faţă fiind la el, Paisie patriarhul Alexandriei şi Macarie al Antiohiei, care aveau nevoie de sprijinul material al ţarului, apoi alţi numeroşi ierarhi[2] şi preoţi străini şi ruşi, precum şi ţarul şi curtea, a declarat culpabil pe Nicon şi l-a scos. Degradat în monah de rând, el s-a întors cu voinţă inflexibilă în mânăstire, unde şi muri la 1681.

Tocmai după moarte Nicon fu primit iarăşi în rândul patriarhilor Rusiei, dar el arătase ce putere are un patriarh în Rusia şi tocmai această putere se păru periculoasă lui Petru cel Mare, fiul şi succesorul imediat al ţarului Alexie, un despot genial, înclinând la principii protestante despre stat şi Biserică. Deci Petru după moartea lui Adrian s-a decis a suprima scaunul patriarhal, dar n-a făcut aceasta până ce Rusia nu se obişnui cu o biserică fără patriarh, de aceea el făcu mai întâi ca scaunul de patriarh să stea vacant 21 ani şi în acest timp Biserica Rusiei să fie cârmuită de un exarh, adică locţiitor de patriarh, care fu Stefan Iavorski († 1722), mitropolit de Riazan.

În sfârşit la 1721 Petru declară patriarhia desfiinţată şi o înlocui cu un Sinod dirigent în permanenţă, a cărui rezidenţă apoi fu strămutată de la Moscva la Petersburg, noul oraş de rezidenţă, întemeiat în 1703. Ţarul a motivat reforma lui declarând că un sinod prezintă mai mare garanţie pentru siguranţa intereselor Bisericii şi ale statului decât un singur om şi deci este o instituţie mai bună. Pentru acest sinod el ceru şi consimţirea patriarhilor de Răsărit şi o obţinu ulterior (1723).

Aşadar de la 1721 Biserica Rusiei are în fruntea ei un sinod permanent; acesta se compune constant în marea lui majoritate din mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi, iar în o mică parte şi din preoţi; la lucrările sale ia parte şi un procurator suprem al împăratului, care garantează dreptul împăratului de a le confirma. Mitropolitul de Petersburg, Moscva şi Kiev, precum şi exarhul Georgiei sau Gruziei sunt membri permanenţi ai Sinodului, mitropolitul de Petersburg este şi preşedinte; iar alţi membri dintre episcopi sunt numai pe un număr de ani; dintre preoţi erau membri odinioară: confesorul ţarului şi protopopul armatei şi al flotei. Sinodul are mai multe birouri auxiliare şi secundare numite Comtoare (Kontorii) sinodale precum în Moscva la fostul scaun patriarhal şi în Tiflis la rezidenţa exarhului Georgiei sau Gruziei.

Petru cel Mare a decretat ca normă de lucrări pentru Sinod şi un ,,Regulament Spiritual”[3], rezervând împăratului şi numirea episcopilor propuşi de sinod. În felul sau de reformator despotic, el făcu restricţii şi în organismul mânăstirilor. Împărăteasa Ana (1730-1740), nepoata lui de frate, care-i succedă, după o domnie scurtă a soţiei lui Caterina I (1725-1727) şi a nepotului lui de fiu Petru II (1727-1730), urmând exemplul lui în reforma Bisericii, a interzis a fi primite în mânăstire alte persoane decât preoţi văduvi şi invalizi de război, dar fiica ei, împărăteasa Elisaveta (1741-1763), care veni la tron după înlăturarea lui Ivan (IV) VI, un copil sugător (1740-1741), nepot mare al Anei, abrogă acea dispoziţie lăsând oricui libertate de a intra în mânăstire.

Din contră, Caterina II (1762-1796), care succedă soţului său Petru III (5 ianuarie - 7 iulie 1762), nepot de soră al Elisavetei şi strănepot de fiu al lui Petru cel Mare după ce Petru III muri silnic, a procedat tot aşa de arbitrar ca şi Petru cel Mare atât în privinţa mânăstirilor, pe care le-a redus extrem, cât şi în privinţa altor afaceri bisericeşti. La 1766 ea seculariză marile averi ale Bisericii şi pentru episcopi şi mânăstiri prevăzu în bugetul statului o alocaţie modică, iar pe clerul de mir îl lăsa numai la mila credincioşilor. Biserica Rusiei şi-a creat cu timpul un nou venit propriu, prin fabricarea lumânărilor de ceară pentru uzul liturgic. Sub succesorii Caterinei II Biserica Rusiei a stat în relaţii mai amicale cu statul, însă nu atât sub fiul ei Pavel I (1796-1801), cât mai ales sub Alexandru I (1801-1825).

Şi cu toate că până astăzi orice afaceri însemnate ale Bisericii trebuie să fie aprobate de împărat, însă şi împăratul din partea lui nu hotărăşte în afaceri bisericeşti fără propunerea sau consimţirea sinodului dirigent. Apusenii numesc de ordinar această stare de lucruri ,,cezaropapie rusească” şi susţin că în Biserica Rusiei ţarul este papa sau căpetenia supremă a Bisericii[4]; dar ţarul, cel puţin de la Alexandru I, nu pretinde în Biserică mai mult drept decât au pretins împăraţii vechi de Răsărit şi de Apus; negreşit papalitatea cu timpul a revendicat Bisericii Romano-Catolice independenţa ei de stat.

Instrucţia religioasă şi morală a poporului rus şi instrucţia teologică a clerului, atât monahal cât şi mirean, sau a clerului ,,negru” şi ,,alb” (aşa se numeşte clerul monahal şi cel de mir în Rusia pentru culoarea îmbrăcămintei ce poartă), era la începutul periodului foarte înapoiată din cauza jugului mongol sau tătar, ce dura chiar atunci de peste 200 ani; dar şi după aruncarea acelui jug (1480) poporul şi clerul a stat încă mult timp în ignoranţă. Tocmai în secolul XVII prin silinţele lui Nicon, precum şi prin stăruinţa altora, s-a pus un început instrucţiei teologice a clerului şi instrucţiei religioase şi morale a poporului; de atunci instrucţia religioasă în cler şi în popor face progrese, ce negreşit nu se poate zice că sunt repezi şi extraordinare, dar de la secolul XIX au rezultate relativ bune.

Instrucţia clerului de mir se da în seminare, dar la 69 de eparhii sunt numai 57 seminare, în care se propune învăţământul gimnazial, împreună cu teologia; iară pentru instrucţia superioară în teologie sunt 4 şcoale superioare sau academii duhovniceşti: în Petersburg, Moscva, Kiev şi Kazan. Pentru instrucţia familiilor de preoţi de asemenea sunt şcoale proprii primare şi secundare de ambe sexe, căci până la 1869 preoţii în Rusia formau o clasă cu totul deosebită şi ereditară, aşa că şi familiile lor erau subordonate sinodului şi fiii lor nu-şi puteau alege altă carieră. Dificultatea cea mai mare este ameliorarea progresivă a stării materiale a clerului de enorie până în timpul prezent, când şi această chestiune a găsit în unele eparhii o soluţie relativ satisfăcătoare, pe când în altele fu rezolvată aşa de nesatisfăcător, că în timpul recent în acele eparhii nu se mai găsesc seminarişti pentru toate enoriile, ce în mare majoritate sunt vacante şi trebuie a recurge de predilecţie la candidaţi cu pregătire insuficientă pentru preoţie cum se făcea mai demult pretutindenea, căci atunci de regulă unul ajungea din paraclisier cântăreţ, apoi diacon şi în sfârşit preot.

Mirenii iau parte la activitatea bisericească în epitropiile de enorii, precum şi în societăţi libere ale Bisericii, de exemplu în societăţi de binefacere, societăţi biblice, societăţi misionare, societăţi de amici ai luminării creştine, cum şi în societăţi de creştini zeloşi pentru credinţă şi caritate, în societăţi de filozofie creştină, de arheologie şi de pictură religioasă, în o mare societate ortodoxă imperială din Palestina, în timpul recent şi în asociaţii ale junimii pentru viaţa morală a creştinilor, după exemplul celor din America şi din Europa apuseană.

Biserica Rusiei desfăşură o oarecare activitate şi în propagarea creştinismului şi a Ortodoxiei. Ocazie de a lucra pentru răspândirea religiei creştine i-a oferit chiar întinderea Rusiei pe teritoriu păgân şi mahomedan; de aceea şi-a îndreptat privirea asupra acestor teritorii, spre a răspândi creştinismul în ele şi a lucrat în această direcţie chiar în secolele XVII şi XVIII. Succese remarcabile la creştinarea părţii celei mai mari a Siberiei au avut arhiepiscopii de Tobolsk de la hotarul apusean al Siberiei. De asemenea şcoale misionare au lucrat până la Kazan, dar şi în alte eparhii mai depărtate pentru educaţia creştină a tinerimii păgâne şi mahomedane.

Societăţi misionare celebre ale ruşilor sunt: în Caucaz Societatea Sfânta Nunia (o creştină luată în un război captivă în Iberia veche păgână, Georgia de mai târziu; prin vindecări minunate, Nunia converti toată Iberia la religia creştină), o veche societate pentru convertirea iudeilor din Rusia şi mai ales Societatea ortodoxă pentru propagarea creştinătăţii la păgâni, înfiinţată la 1870 şi subvenţionată din casa ţarului, ea are sediul în Moscva; în primii 25 ani de la înfiinţarea ei (1870-1895) convertise 85.000 păgâni şi mahomedani; apoi Societatea Palestina pentru convertirea arabilor şi sirienilor la Ortodoxie şi pentru combaterea propagandei străine; ea lucrează acolo prin şcoale, case pentru primirea străinilor şi biserici. Spre a readuce în sânul Bisericii Ortodoxe pe schismaticii separaţi de ea după jumătatea secolului XVII, despre care vom trata mai în detaliu în §. 208, Biserica Rusiei de asemenea lucrează continuu de atunci şi în secolul XIX n-a ezitat la ocazie a atrage în sânul ei şi romano-catolici şi ruteni uniţi cu Roma, precum şi protestanţi, cum am arătat mai pe larg în §. 192, 10 şi 195, 5.

Dar propaganda Bisericii Ruseşti n-a ajuns nici pe departe la o dezvoltare grandioasă ca cea din Apus şi Rusia n-a reuşit a converti nici chiar pe toţi păgânii şi mahomedanii de pe teritoriul imperiului său propriu. Ba încă libertatea tuturor cultelor proclamată în 1905 avu de rezultat întoarcerea a vreo 300.000 convertiţi de mai înainte şi chiar câteva convertiri de credincioşi proprii ai Bisericii Ortodoxe la toate celelalte comunităţi religioase. Chiar misionari de la popoarele necreştine de exemplu de la mahomedani, care între anii 1905-1910 au luat Bisericii Ortodoxe vreo 56.000 membri, dau dovada că sunt propagandişti mai abili şi mai superiori decât unii preoţi ruşi. În general, în acest timp (1905-1910), în Rusia apuseană şi în guvernia de Kiev romano-catolicii, iar în Finlanda şi în provinciile baltice, luteranii, în Kowno şi în Petersburg, metodiştii, în guvernia Charkov baptiştii, în cea de Kazan mahomedanii au făcut o propagandă zeloasă şi nu fără rezultate. Totuşi misionarii ruşi propagă şi peste hotarele Rusiei, precum:

  1. În Palestina şi între iacoviţi şi nestorieni unde fac concurenţă misionarilor apuseni, dar nu mai puţin sunt concuraţi şi de aceştia.
  2. În China unde chiar din secolul XVII este o misiune rusească la Peking[5], însă până acum n-a înregistrat rezultate notabile, căci până la persecuţia creştinismului în aşa zisa revoltă a boxerilor din 1900 ea convertise numai vreo 400 autohtoni şi după ce au murit martiri mai mult de 300 dintre ei, au mai rămas vreo 100 chinezi convertiţi, iar acum are vreo 1.000 sub păstoria unui episcop vicar.
  3. În America de Nord, unde un arhiepiscop de ,,Aleute şi de America de Nord” cu reşedinţa în San Francisco, are un episcop vicar rus cu titlul ,,Episcop de Alaska”, dar până acum credincioşii săi sunt în număr de vreo 30.000-40.000 ruşi şi autohtoni, precum şi indivizi de alte naţionalităţi şi din alte ţări.
  4. În Japonia de la 1860, acea misiune are în fruntea sa de la 1872 un arhiepiscop Nicolae; acesta cu sprijin imperial a condus misiunea din Tokio timp de 45 ani († 1917) cu mare înţelepciune şi iubit de toată lumea, apoi a predat-o unui episcop format de dânsul, cu 36.265 japonezi binecredincioşi, 48 preoţi indigeni, o catedrală şi alte 217 biserici şi clădiri pe lângă ele.
  5. În Coreea de la 1897, nu fără perspectivă de succes. Pentru convertiţii noui s-a tradus demult în limba lor Sfânta Scriptură şi elementele indispensabile din literatura religioasă populară, şi pe măsura în care există traduceri din cărţile de ritual, chiar cultul divin este săvârşit în limba lor, pe când de altfel în Rusia, pentru creştinii ortodocşi, care nu sunt ruşi, nu s-a luat în considerare limba lor naţională, ci s-a privit ca dominantă numai limba rusească.

În acest period, Biserica Rusiei a încorporat la sine şi Biserici Ortodoxe de alte naţionalităţi, cu ocazia anexării ţărilor respective la imperiul rusesc aşa:

  1. De la 1783-1811 a anexat treptat Biserica Iberiei (Georgiei, Gruziei), până atunci autocefală şi de la 1905 iarăşi cu tendinţă de a fi autocefală. Această Biserică înainte de a trece sub dominaţiunea Rusiei cu tot sprijinul, adeseori promis şi chiar acordat de Rusia, avu să sufere îndelung şi greu din partea propagandei mahomedane, iar de la perşi şi turci chiar persecuţii sângeroase, mai ales însă de la perşi, deoarece aceste popoare aservise ţara şi o unise cu a lor. În prezent ea este păstorită de la 1836 de un arhiepiscop exarh, supus sinodului dirigent din Rusia şi membru permanent al acestuia, cu rezidenţa în Tiflis; el se numeşte exarh fiindcă reprezintă în această Biserica pe locţiitorul sau vicarul sinodului rusesc, ca succesor legitim al fostului catolicos al ţării, precum şi pe acest catolicos, care păstori Biserica Iberiei, pe când ea nu era împărţită, şi avea reşedinţa în Mzchet, ce este azi numai un sat.
  2. De la 1812 a anexat o parte din Biserica românilor, adică cea din Basarabia, ce formează în prezent arhiepiscopia de Chişinău-Hotin, supusă de asemenea sinodului Rusiei, cu doi episcopi vicari, cel de Akerman, numit chiar de la început şi cel de Ismail, numit de la 1910.

În aceste biserici de alte naţionalităţi, încorporate la Biserica Rusiei, limba naţională s-a mai păstrat în unele la cultul divin, dar nu totdeauna şi în tot cuprinsul lor, a fost însă cu totul înlăturată din şcoală şi din administraţie; de la 1905 s-au dat asigurări că şi în şcoală se va ţinea seamă de limba naţională, iar în biserică va fi introdusă complet.

În ceea ce priveşte mai ales arhiepiscopia de Chişinău-Hotin, aceasta la început conservă caracterul ei românesc, şi avu ca prim arhipăstor pe Gavriil Bănulescu (1812-1821), român, care se afla în serviciul Rusiei. El fusese rânduit de ruşi, încă pe când ocupau Principatele, a păstori Biserica ţărilor ocupate, adică întâia oară numai a Moldovei 1788-1792, iar a doua oară a Moldovei şi a Munteniei 1806-1812; tot el ocupase între anii 1792-1805 şi scaunul mitropoliei de Kiev. Dar de la jumătatea secolului XIX limba românească fu înlăturată treptat şi din biserică (ceea ce se făcuse în alte provincii chiar de la 1825, adică de la suirea pe tron a ţarului Nicolae I) şi în sfârşit complet sub arhiepiscopul Pavel Lebedev (1871-1882). Cu toate acestea şi la începutul secolului XX populaţia Basarabiei a rămas română; după o statistică rusească de la 1897 populaţia română reprezenta 921.000 suflete, faţă de 700.000 ruşi, bulgari, armeni şi israiliţi[6]. În biserică s-a dat iarăşi atenţie mai mare limbii româneşti, mai ales sub arhiepiscopul Vladimir (1904-1908) şi la 1906 s-a înfiinţat pentru imprimare de cărţi bisericeşti o tipografie cu litere chirilice, ce demult nu mai sunt în uz la români, afară de Basarabia.

Ierarhia Bisericii Ruseşti se compune din 69 episcopi eparhiali, dintre care 3 sunt mitropoliţi, adică cel de Kiev, Moscva şi Petersburg, iară 66 sunt arhiepiscopi şi episcopi, în special acum sunt 14 arhiepiscopi, între care şi exarhul Georgiei sau Gruziei, iară 52 sunt episcopi având fiecare un consistoriu, unii şi câte un episcop vicar sau 2 sau chiar 3, de aceştia erau prevăţi în total 44 la 1905, 46 la 1906, 52 la 1907, 54 la 1908; la 1903 erau în activitate numai 37. Pe lângă aceştia ierarhia în activitate mai are 2 episcopi, care funcţionează numai ca membri permanenţi în sinod; o parte dintre arhiepiscopii şi episcopii pensionari din Rusia, circa 15, sunt întrebuinţaţi şi la anumite servicii bisericeşti. Arhiepiscopii nu sunt numai episcopi în scaune mai înalte, ci şi episcopi, cărora s-a conferit rangul de arhiepiscop ca o distincţie personală; din această cauză la acelaşi număr comun de arhiepiscopi şi episcopi, sunt când mai mulţi arhiepiscopi, când mai puţini.

Toţi episcopii eparhiali depind imediat de sinod; numai în Georgia sau Gruzia cei 3 episcopi eparhiali depind imediat de exarh, arhipăstorul eparhiei şi indirect prin el de sinodul Rusiei; cei 69 episcopi eparhioţi, dintre care cei din eparhia Kievului au 4 milioane credincioşi, iară cei din a Arhanghelului (Arhanghelsk) numai 350.000, după statistica de la 1897[7], au în păstoria lor, negreşit socotind şi pe rascolnici, după care se va trata mai jos (§. 208, 3), un număr de 89,5 milioane credincioşi, adică 79 milioane în Europa, 10,5 milioane în Asia şi 30.000-50.000 în America de Nord, după statistica din 1 ianuarie 1909, cu rascolnicii de toţi 111.728.000 şi anume în Europa 98.396.000, în Asia 13.332.000. Din cauza întinderii prea mari a lor chiar eparhiile, ce au un număr mic de suflete, cu greu sunt inspectate de episcopii lor. Administraţia eparhiilor este în mare suferinţă chiar numai din această cauză; dar ea suferă foarte mult şi pentru că episcopii sunt des permutaţi.

În anul 1908, Biserica Ortodoxă a Rusiei avea 51.413 locaşuri dumnezeieşti cu 48.036 preoţi, 522 mânăstiri de monahi, cu 17.583 monahi, apoi 401 mânăstiri de maici cu 52.927 maici.

Când în 1905 ţarul a acordat libertatea tuturor cultelor s-a asigurat şi Bisericii Ruseşti o mai mare autonomie şi o formă de organizaţie, ce va fi stabilită de un sinod general al Rusiei; despre această formă s-a dezbătut la 1906 în o comisiune pregătitoare pentru sinod, compusă din episcopi, preoţi şi mireni şi împărţită în 7 secţiuni: pe baza acestor dezbateri sinodul dirigent a propus restabilirea patriarhiei, ce se va compune din 7 mitropolii cu un sinod dirigent permanent şi cu sinoade generale şi mitropolitane periodice. Ţarul în 12/25 aprilie 1906 a respins propunerea ca un sinod general să aibă a decide forma de organizaţie a Bisericii, dar în 25 aprilie/9 mai 1907 a aprobat un regulament, după care mai sus amintitul sinod reformator al Bisericii Ruseşti, compus din toţi episcopii eparhioţi şi din câte un preot şi un mirean de fiecare eparhie, are a fi convocat cât mai curând în Moscva.

Însă de atunci domneşte în această privinţă tăcere, pe când în toate celelalte sfere politice revoluţia ia proporţii din ce în ce mai mari. Încă la 22 ianuarie 1905 mii de lucrători, însoţiti şi de studenţi, s-au prezentat nearmaţi în faţa palatului de iarnă cu o petiţie subscrisă de 100.000 lucrători, cerând drepturi politice, şi a nu mai fi la capriciul funcţionarilor, iară preotul Gapon, care era în fruntea lucrătorilor scrisese împăratului la 20 ianuarie, că poporul nu are să-l atace. Când însă muncitorii, a căror petiţie nu s-a primit, au fost respinşi cu vărsare de sânge, Gapon prin o epistolă către oştire a dezlegat pe supuşi de datoria ascultării împăratului. La 1 şi 3 februarie împăratul tot a primit delegaţiile de lucrători şi-i sfătui a fi pacienţi, dar la 4 martie Gapon a proclamat revoluţia; şi-acum, deşi la 17/30 octombrie 1905 împăratul decretă constituţia, au urmat o dată cu reprimarea presei şi pedepsirea funcţionarilor mai superiori, care fusese dovediţi de abuzivi, lupte de stradă în diverse oraşe, greve, răscoale de matrozi şi de soldaţi, asasinări comise asupra oamenilor de încredere ai împăratului, tumulturi mari de studenţi, conflicte în Dumă şi în consiliul imperiului.



[1] N.tr.: Totuşi sub Ivan (II) IV cel Cumplit (1533-1584) mitropoliţii Rusiei erau expuşi continuu la martiriu. Mitropolitul Filip II, Sfântul (1566-1568), care nu se îngrozea de nimic în împlinirea chemării sale, a fost insultat, scos, maltratat şi în sfârşit la 1569 sugrumat în mânăstirea unde fusese închis.

[2] N.tr.: Între care şi Ghedeon, mitropolitul Moldovei, cum am amintit şi în alt loc după cartea Lipovinismul de Melhisedec.

[3] N.tr.: Acest regulament este publicat în text latin cu traducere franceză paralelă, făcută după textul rusesc, ce este pus la sfârşit şi cu o introducere în sens ultramontan, de abatele Tondini, barnabist cunoscut ca propagator zelos al unirii cu Roma şi al introducerii calendarului gregorian în ţările unde este dominantă Biserica Ortodoxă. Lucrarea este intitulată Reglement Ecclesiastique de Pierre le Grand, Paris, 1874.

[4] N.tr.: Aşa abatele Tondini, în lucrarea lui, citată aici mai sus, pag xi din introducere şi 32 din text apoi şi mai ales în scrierea lui publicată în limba engleză şi franceză: Le pape de Rome et les papes de l’Eglise Ortodoxe d’Orient, Paris 1876.

[5] N.tr.: Despre activitatea misionară a Bisericii Rusiei până la jumătatea secolului XIX cf. L. Boissard, L’Eglise de Russie, tome I, pag. 100 scv.

[6] După date foarte recente în Basarabia cu o populaţie de aproape 3.000.000 suflete, 2 milioane sunt români, 270.000 israiliţi, 250.000 ruteni, 85.000 ruşi, 75.000 români rusificaţi sau rutenizaţi, 70.000 colonişti germani, 65.000 ţigani, 60.000 colonişti bulgari, 40.000 lipoveni, 35.000 cazaci, 30.000 găgăuţi (turco-bulgari creştini vorbind turceşte), poate cumani de origine, 20.000 poloni, 18.000 armeni, 10.000 greci şi 12.000 alte naţii.

[7] După statistica rusească de la 1897 Biserica Ortodoxă a Rusiei, fără de rascolnici avea 87.164.000 suflete, dintre care în Europa 77.154.000, în Asia 10.010.000. Rascolnicii aveau 2.005.000 suflete, dintre care în Europa 1.175.000 suflete, în Asia 430.000. După statistica rusească din 1909 Biserica Ortodoxă din Rusia fără de rascolnici avea 108.911.000 suflete, dintre care în Europa 96.182.000, în Asia 12.729.000, iară rascolnicii erau 2.817.000 suflete, dintre care 2.214.000 în Europa şi 603.000 în Asia.