ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 

§. 202. Dezvoltarea internă a Bisericii Ortodoxe din cele 4 Patriarhii

Cea dintâi consecinţă a jugului mahomedan cu împilarea şi maltratările lui fu că acum iarăşi o mare parte din creştinii de sub dominaţiunea mahomedană chiar de pe teritoriul european, adică din ţările balcanice trecu la islam, după ce creştinii de pe teritoriile căzute de mult sub dominaţiune mahomedană trecuseră în masse la islam încă din Periodul III şi IV. Pentru atari creştini intră în uz la apuseni numele de ,,renegaţi” în sens mai strâns. Dintre albanezii din Albania şi Macedonia cea mai mare parte (1.400.000 din 1.750.000), dintre herţegovineni şi bosniaci mai mult de o treime, dintre bulgari ca vreo 300.000-400.000 au trecut la islam, conservându-şi limba şi naţionalitatea; negreşit însă cei mai mulţi dintre aceşti herţegovineni, bosniaci şi bulgari erau patareni sau bogomili. Bulgarii creştini numesc pe conaţionalii lor trecuţi la islam ,,pomaki” (adică probabil ajutători ai turcilor).

În timpul recent, toţii slavii de sud care au trecut la islam se socotesc a fi în număr de 1.175.000. Dintre greci şi macedoneni de asemenea trecură mulţi şi şi-au pierdut şi naţionalitatea. Creştinii ortodocşi din Siria, Palestina şi Egipt, care chiar înainte de 1453 se împuţinară din ce în ce, vor fi dat un bun contingent de noi treceri la islam, căci în aceste ţări creştinii ortodocşi sunt aşa de reduşi, că calculul lor cel mai micşorat nu dă mult peste 100.000 credincioşi, iar cel mai încărcat nu dă mai mult de 900.000.

Pe lângă aceste pierderi, patriarhia de Constantinopol s-a modificat extraordinar şi în cuprinsul ei. La începutul Periodului V, această patriarhie era foarte întinsă; în ea întra şi Biserica Rusiei, şi a României, şi Biserica Ortodoxă din ţările Ungariei, precum şi întreaga Biserică naţională a grecilor; afară din cuprinsul ei se aflau, dintre Bisericile Ortodoxe din Europa, numai cea bulgară, a arhiepiscopei Ahridei, şi cea sârbească a patriarhiei Peci sau Ipek. Dar chiar spre sfârşitul secolului XVI (1589), patriarhia Constantinopolului trebui să libereze din cuprinsul ei Biserica Rusiei Mari, adică Mitropolia Moscovei, şi să consimtă ca această mitropolie a ei să fie ridicată la rang de patriarhie proprie. Mai târziu (1686), patriarhia de Constantinopol pierdu şi Biserica Rusiei Mici, adică Mitropolia de Kiev, căci în 1667 prin armistiţiul de la Andrussov şi în 1669 prin pacea de acolo, această mitropolie trecu de sub dominaţiunea Poloniei iar sub a Rusiei şi, în consecinţă, fu încorporată la Biserica autocefală atunci a Rusiei Mari, adică la patriarhia rusească, pe când o parte însemnată din teritoriul ei fu atrasă la unirea cu Roma, încheiată în 1596 la Brest-Litowsk sub Sigismund III, regele Poloniei.

La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, patriarhia de Constantinopol pierdu jurisdicţia peste ţările Ungariei, fiindcă în aceste ţări de o parte de pe la 1690 s-a întemeiat Mitropolia Carloviţ, independentă de patriarhie, după ce imigraseră în masse sârbi, care până atunci erau sub jurisdicţia patriarhiei de Peci, nu sub a celei de Constantinopol, iară de altă parte fiindcă i s-a luat mai întâi Biserica rutenilor din Ungaria de Nord, cam de la 1650, complet cam de la 1700, prin unirea ei cu Roma, apoi şi Biserica românilor din Transilvania şi Ungaria de Est, de pe la 1700 (mai precis 1698), parte prin unirea cu Roma, iar parte prin faptul că guvernul a tăiat comunicaţia cu Constantinopol pentru restul de români, care nu se uniseră. Deşi patriarhia de Constantinopol sub patriarhul Samuil I (1763-1768 şi 1773-1774) s-a desdaunat prin împrejurarea că sârbii, excepţie singur Muntenegru, şi bulgarii renunţară la autocefalia bisericească a lor şi sârbii în 1766, iară bulgarii în 1767 se alipiră de patriarhie, totuşi în 1815 când o parte din teritoriul Serbiei se liberă de sub turci şi deveni deocamdată principat semisuveran al Serbiei, Biserica sârbească din principat se despărţi de patriarhia Constantinopolului şi tocmai la 1832 s-a împăcat iarăşi cu ea prin modalitatea că patriarhia de Constantinopol şi-a rezervat în Biserica sârbească oarecare drepturi onorifice, de rest însă, această Biserică a rămas autonomă până la 1879, când autocefalia ei limitată deveni în sfârşit completă, odată cu ridicarea principatului semisuveran în regat suveran.

Aceeaşi soartă avu patriarhia de Constantinopol în Grecia sau Elada. După revoluţia de la 1821, Grecia şi-a cucerit în 1828 independenţa ei de Turcia, a devenit regat în 1830 şi a organizat în 1833 o Biserică autocefală, ce tocmai la 1850 găsi cu cale a concede patriarhului de Constantinopol, în schimbul recunoaşterii autocefaliei complete a Bisericii elene, oarecare puţine drepturi onorifice, pentru ca la 1852 să le suprime şi pe acestea. Principatele Moldova şi Muntenia, după pacea de la Paris (1856), obţinând autonomia şi apoi (1859) constituindu-se ca ,,Principatele Unite Române”, mai târziu ca ,,Principatul România”, Biserica României, ce încă de mult poseda o anumită autonomie în legătura ei cu patriarhia, de asemenea se declară (1865) autocefală; patriarhia de Constantinopol trebui a recunoaşte (1870) şi acestei Biserici o autocefalie limitată, în schimbul unor drepturi onorifice, în sfârşit a o recunoaşte complet (1885), după ce ţara, încă de la 1877 independentă, se proclamase (1881) regat.

Bulgarii, care de la 1767 primeau de la Constantinopol episcopii lor, reclamară şi ei vechea autocefalie a Bisericii lor; deşi patriarhia se opunea, ei obţinură de la Poartă, nu fără sprijinul Rusiei, ca Biserica Bulgariei să fie declarată autocefală sub un exarh, rezervându-se patriarhului numai oarecare drepturi, ce nefiind acceptate de dânsul, au fost pierdute curând. În zadar, un sinod din Constantinopol excomunică la 1872 exarhatul, ca o schismă bulgară, Biserica Bulgariei menţinu autocefalia ei, iară principatul întemeiat de la 1878 anexă şi Rumelia orientală în 1885 şi, devenind regat în 1908, fu o garanţie mai mult pentru durata acestei autocefalii, ce de atunci de repetate ori şi-au lărgit încă teritoriul în dauna patriarhiei. În anul 1906, Biserica Bulgariei a pretins pentru exarhatul ei, deşi deocamdată fără succes, şi un sinod permanent în Constantinopol, unde exarhul are reşedinţa, cum are un atare sinod şi patriarhia, dar la sfârşitul anului 1908 exarhul obţinu acest sinod, cu toate protestele patriarhului de Constantinopol. Biserica Bulgariei are în Turcia ½ milion de suflete, iar în Bulgaria şi Rumelia orientală ca 3 milioane.

Lărgirea hotarelor actualului regat al României, ale Serbiei, Greciei şi principatului Muntenegru, după decizia congresului de la Berlin (1878), a adus cu sine de asemenea pierderi de jurisdicţie pentru patriarhia de Constantinopol. Biserica din Bosnia şi Herţegovina, după trecerea acestor provincii sub administraţia Austro-Ungariei (1878), stă încă numai într-o legătură slabă cu patriarhia de Constantinopol; legătura aceasta guvernul austro-ungar se pare că e în perspectivă de a o desfiinţa cu totul, prin anexarea definitivă (1908) a Bosniei şi Herţegovinei la Imperiul Austro-Ungar.

Sub jurisdicţia patriarhiei de Constantinopol (afară de vreo 700.000 suflete de bosniaci şi herţegovineni ortodocşi semiautocefali, mai sus amintiţi, acum supuşi coroanei habsburge) sunt astăzi în Turcia europeană şi chiar într-o parte a Bulgariei şi Rumeliei orientale, unde se socotesc ca supuşi ai patriarhiei vreo 100.000 greci sau numai 30.000 după date recente, poate peste 2 milioane suflete. Din acestea poate peste 1.500.000 sunt greci, iară restul sunt sârbi, albanezi ortodocşi, macedo-români şi chiar bulgari, rămaşi sub jurisdicţia patriarhiei. După alte statistici, patriarhia are sub jurisdicţia sa peste 2.500.000 suflete, din care ca 1.500.000 sunt greci, 150.000 macedo-români, 300.000 albanezi ortodocşi, 600.000 sârbi şi câteva mii bulgari. Dar toţi aceştia se războiesc formal între sine, iar bulgarii, sârbii, macedo-românii şi albanezii ortodocşi sunt în luptă cu patriarhia.

În aceste lupte, sârbii la 1902 au dobândit un nou mitropolit sârb în Scopi (Scoplje, Uscub), după ce încă de la 1895 patriarhia le acordase unul în Prisren (Prisrend), macedo-românii din contra, după ce înfiinţară şcoli româneşti mai ales prin acţiunea lui Apostol Mărgărit, un macedo-român susţinut de guvernul României, de la 1896 tind a avea la Monastir (Bitalia) un mitropolit român; în 1904 ei începură a zidi acolo, cu tot protestul patriarhiei, o biserică a românilor, spre a săvârşi în ea liturghia în limba românească; o asemenea biserică obţinură de la Poartă şi în Ahrida, iar la 1905 dobândiră de la sultanul învoire a înfiinţa în Macedonia şi Epir un număr mai mare de biserici; dar din această cauză, ei intrară cu patriarhia şi cu mitropolitul grec într-un mare conflict; în acest conflict s-au amestecat şi albanezii ortodocşi, care prinseră curaj a face aceleaşi cereri; între alte excese violente şi crâncene, conflictul a pricinuit în 1906 omorârea lui Fotie, mitropolitul Coriţei. În Bulgaria şi Rumelia, mitropoliile greceşti ale patriarhiei, adică cea de Varna, Sozopole, Mesemvria, Pirg, Anhial, au avut a suferi la 1906 din partea bulgarilor violenţe, incendii şi omor, cea din Anhial a fost chiar pustiită de tot şi pe lângă aceasta Vasilie, mitropolitul grec de Anhial a fost şi arestat.

Afară de cele peste 2 milioane de suflete, ce, cum am amintit, sunt sub jurisdicţia patriarhiei în Europa, şi afară de cei 700.000 bosniaci şi herţegovineni, care stau numai într-o legătură slabă cu Constantinopolul, această patriarhie mai are în Asia Mică ca 1.750.000 de greci, aşadar peste tot ca 4 milioane suflete; aceste toate, osebit de cei 4 mitropoliţi din Bosnia şi Herţegovina, au ca păstori 84 episcopi eparhioţi cei mai mulţi cu rang de mitropolit (1 patriarh, 76 mitropoliţi şi 7 episcopi subordonaţi mitropolitului Cretei).

Oricât de mic este acest stat patriarhal în sine, totuşi este mare comparativ cu celelalte 3 patriarhii de Răsărit. Patriarhul Alexandriei cu reşedinţa în Cairo şi numai vara în Alexandria, nu are acum sub sine mai mult ca 5 mitropoliţi şi cel mult 20.000 greci amestecaţi cu arabi, după alţii însă un număr îndoit şi chiar cu mult superior acestuia, adică până la 100.000. Patriarhul Antiohiei cu reşedinţa în Damasc are sub sine 12 mitropoliţi şi 80.000 credincioşi, după alţii 200.000, ba chiar 500.000, cei mai mulţi arabi de neam. Patriarhul de Ierusalim cu reşedinţa în mânăstirea locală a Sfântului Mormânt are sub sine 4 mitropoliţi şi 4 arhiepiscopi, dar numai 25.000 credincioşi, după alţii însă 30.000, cea mai mare parte arabi de neam şi un mic număr de greci. Mulţi supuşi ai patriarhiei au emigrat în America şi Australia; în America, patriarhul Antiohiei le-a trimis un vicar. Patriarhul de Ierusalim menţine încă jurisdicţia lui asupra arhiepiscopului de Sinai, dar acesta pretinde de la 1575 că este autocefal şi are ca sprijin în această privinţă mai ales pe patriarhul de Constantinopol, iară după jumătatea secolului XIX nu mai puţin şi pe Rusia.

În toate aceste 3 patriarhii este şi luptă de naţionalitate între greci şi arabi; lupta se afirmă mai ales la alegeri de patriarh şi de episcopi şi are ca consecinţă destituiri de patriarh şi de episcopi. Meletie patriarhul Antiohiei, arab, care veni la scaun în 1899 şi muri în 1906, nu a fost recunoscut de ceilalţi 3 patriarhi şi de mitropoliţii săi proprii, greci de neam, în număr de 4, care din această cauză au fost scoşi din scaune. Cu toate acestea, şi succesorul său Grigorie IV (1906) a fost ales în acelaşi mod, adică dintre mitropoliţii arabi de neam fără a lua în considerare dorinţa celorlalţi 3 patriarhi, de aceea nici el nu este recunoscut de aceştia. În decembrie 1908, Damianos, patriarhul de Ierusalim, care înclina la concesiune pentru arabi, a fost scos de sinodul patriarhal, compus din greci; ce-i drept, în februarie 1909 în urma răscoalei arabilor a trebuit a fi reintegrat, totuşi situaţia lui nu este mai puţin critică. Arabii în lupta lor contra elenismului sunt susţinuţi de Rusia şi mai ales de influenta Societate Palestiniană, precum sunt susţinuţi în Europa de ruşi în lupta contra elenismului bulgarii şi sârbii.

Arhiepiscopia autocefală de Cipru, ce stă în rând cu cele 4 patriarhii, are un arhiepiscop, cu reşedinţa în Levkosia sau Nikosia, 3 mitropoliţi şi 160.000 suflete (greci). Aici de asemenea sunt lupte de partide, ce se duc sub înrâurirea guvernului englez, existent în Cipru de la 1878. Din această cauză, scaunul de arhiepiscop fu vacant de la 1900-1908. Chiar ocuparea lui la începutul anului 1908 prin intervenţia patriarhului de Constantinopol după rugămintea sinodului cipriot, nu este recunoscută de partea adversă.

În ceea ce priveşte organizaţia bisericească, patriarhia de Constantinopol fireşte este organizată mai complet, pe când patriarhiile mult mai sărace de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, şi arhiepiscopia de Cipru, ce are o istorie aparte, nu s-au putut organiza aşa de complet, respectiv în acelaşi mod. În patriarhia de Constantinopol, clerul care chiar sub împăraţii bizantini avu oarecare jurisdicţie şi în afaceri civile de la începutul dominaţiunii turcilor obţinu o jurisdicţie şi mai întinsă; într-adevăr, sultanul Mahomed II (1451-1481) numi pe patriarh totodată şi căpetenie civilă a întregii naţiuni greceşti. Chiar ceilalţi patriarhi corespund cu Poarta prin organul patriarhului de Constantinopol, pe când de altfel ei sunt coordonaţi cu aceasta şi pe teritoriul lor exercită ca şi acesta o jurisdicţie şi în afaceri civile, precum nici nu sunt totdeauna în armonie cu el în chestiuni bisericeşti.

Patriarhul de Constantinopol îşi exercita oficiul său la început cu concursul demnitarilor ecleziastici ai Bisericii patriarhale, numai că unele din aceste demnităţi se confereau şi la mireni. Dintre demnitarii din rândul mirenilor avea influenţă mai ales marele logofăt, căci el ţinea corespondenţa între Poartă şi patriarh. Dar patriarhul Samuil I (1763-1768, 1773-1774) a reformat organizaţia patriarhiei; el a dat patriarhului un sinod permanent din 12 mitropoliţi anumiţi, dintre care cei 4 mai din frunte trebuiau să stea în permanenţă la reşedinţa sinodului. Fără aceşti 4 mitropoliţi patriarhul nu putea rezolva nici o lucrare. Sinodul permanent se numea gerousia (Senat), iară mitropoliţii care-l formau geronteV (senatori). În timpul recent, la 1860, organizaţia patriarhiei iarăşi fu reformată în sensul că cei 12 mitropoliţi din sinodul permanent se schimbă din 2 în 2 ani şi că pe lângă sinod s-a mai instituit un consiliu mixt din 3 mitropoliţi şi 8 mireni, cu atribuţia de a rezolva chestiunile economice şi civile, sub preşedinţia patriarhului, pe când sinodul permanent are a rezolva numai afaceri curat spirituale. De atunci, patriarhul se alege de un congres electoral, compus din mitropoliţi şi mireni. Congresul întreg alege 3 candidaţi, dintre care mitropoliţii singuri aleg unul şi pe acesta în sfârşit sultanul îl întăreşte.

În Biserica Alexandriei, în care sinodul patriarhal, după ce n-a funcţionat mai mult timp şi abia de la 1908 intră iarăşi în activitate, patriarhul este ales de asemenea de ierarhie şi popor; cel de Ierusalim este ales de sinodul patriarhal, în care şi Mânăstirea Sfântului Mormânt are reprezentanţa ei; iar în patriarhia Antiohiei, după ce la 1724 Chiril III uzurpatorul scaunului acestei patriarhii (un fost elev al propagandei de la Roma, Serafim Tanasi) şi partida lui s-au unit cu Roma, patriarhul de Constantinopol, spre a întări Ortodoxia, dobândi putere de a ocupa scaunul, până ce la 1899, precum şi din nou la 1906, sinodul patriarhal al Antiohiei, curmând această tradiţie, şi-a ales iarăşi el însuşi patriarhul său, dar pentru aceasta, precum şi pentru că nu a ales un grec, ca până atunci, ci un arab, la 1899 a dat motiv de a fi recunoscut Meletie, cel ales patriarh, iară la 1906, a nu fi recunoscut succesorul său Grigorie IV de către grecii din cuprinsul acestei patriarhii, precum şi de către cei din afară, toţi fiind nemulţumiţi de aceste alegeri.

În Cipru, cei 3 mitropoliţi ai insulei formară până acum sinodul arhiepiscopului, şi totodată şi colegiul electoral al lui. De la moartea arhiepiscopului Sofronie (1900) s-a născut, cum am amintit mai sus, dezbinare în sinod şi la 1908, după cererea majorităţii sinodului, patriarhul de Constantinopol în mod excepţional a ales un arhiepiscop pentru Cipru (pe Chiril din Cirena), pe când o partidă opusă şi guvernul englez tinde a regula alegerea printr-o lege politică.

În cursul acestui period, cei mai mulţi episcopi şi arhiepiscopi ai Bisericii din Turcia (prin arhiepiscopi au a se înţelege aici mitropoliţi onorari) au fost ridicaţi la rang de mitropoliţi şi numele de eparhie, ca şi demult acum cel de dieceză din Apus, primi însemnarea de circumscripţie episcopală în genere, pe când mitropoliţii, care aveau o anumită autonomie sau autocefalie, primiră titlul de ,,arhiepiscopi şi mitropoliţi” (cuvântul ,,arhiepiscopi” luat aici în sens mai distins, adică în sens de ,,mitropolit superior”); iară alte scaune mitropolitane, primiră iarăşi distincţia, că titularilor lor li se atribuia titlul şi onoarea de locţiitori ai mitropoliţilor de rang superior din patriarhat, aşa de exemplu mitropolitul Ungro-Vlahiei avu până la 1776 titlul şi onoarea de locţiitor al mitropolitului Anghirei, odinioară al patrulea din mitropoliţii patriarhiei, iară la 1776 primi titlul şi privilegiile de locţiitor al mitropolitului Chesareei Capadochiei, al celui dintâi dintre mitropoliţii patriarhiei.

În prezent, eparhiile din patriarhia de Constantinopol au în fruntea lor (afară de cei 7 arhiepiscopi din Creta, subordonaţi arhiepiscopului Cretei) numai mitropoliţi; cei mai mulţi dintre ei poartă titlul de ,,mitropoliţi şi exarhi”; în patriarhia Alexandriei sunt numai mitropoliţi, în a Antiohiei, numai mitropoliţi şi exarhi, iar în patriarhia de Ierusalim sunt 4 mitropoliţi şi 11 arhiepiscopi; arhiepiscopul autocefal de Cipru are de asemenea sub sine numai mitropoliţi. ,,Arhiepiscopii şi mitropoliţii” de odinioară din patriarhia de Constantinopol sunt astăzi independenţi de ea, precum cei din Bucureşti, Iaşi, Belgrad; acelaşi titlu au şi mitropoliţii din Austro-Ungaria, coordonaţi cu cei de mai sus şi nesupuşi nimănui. Întreaga jurisdicţie ce patriarhii au în instanţă supremă o exercită fiecare episcop în prima instanţă.

Sunt însă episcopi numai titulari, adică episcopi care au fost hirotoniţi pe nume de eparhii ce nu mai există, şi pentru ei se găsesc ocupaţii foarte diverse. Afară de mitropoliţii titulari, care sunt puţini (în 1901 erau 2 în patriarhia de Constantinopol, 2 în cea de Antiohia şi 1 în cea de Alexandria) şi care ocupă diverse posturi în administraţia patriarhiei, există mai numeroşi episcopi titulari; aceştia sunt rânduiţi în eparhii mai mari câte unul sau mai mulţi ca episcopi titulari. În 1901, patriarhia de Constantinopol avea 5 episcopi vicari, mitropolitul Chesareei Capadochiei 1, al Efesului 6, al Iracliei 3, al Tesalonicului 5, al Amasiei şi al Smirnei câte 2, al Adrianopolului şi al Ianinei câte 1, în total 26 de episcopi titulari sau vicari. De rest în Turcia, organizaţia Bisericii fiind redusă, auxiliarii cei mai de aproape ai unui episcop eparhiot în păstoria eparhiei sunt de ordinar numai 2, adică un protosinghel, post ocupat din când în când de un arhimandrit, şi un protodiacon sau arhidiacon.

Şcoala superioară a monahismului a rămas ,,Republica monastică” din Muntele Athos sau Athon, în 1902 cu 7.521 monahi, adică 3.207 greci, 3.615 ruşi, 340 bulgari, 288 români, 53 iviri (iberieni) şi 18 sârbi; ea consistă din 20 mânăstiri mari, 12 mânăstiri filiale, aşa-zise schituri, 50 chilii independente şi 150 sihăstrii, se administrează de o autoritate centrală, ce este un comitet de 4 membri, cu reşedinţa în Mânăstirea Protaton din Careea, centrul şi târgul Athonului. Acest comitet are pe lângă sine o adunare generală de reprezentanţi ai celor 20 mânăstiri mari. Între mânăstirile filiale este şi schitul românesc Prodromu, adică al Sfântului Ioan Înaintemergătorul sau Botezătorul, schit al Mânăstirii Marea Lavră. El fu întemeiat între anii 1852-1866 de monahi moldoveni, numai ca schit moldovenesc şi menţinut ca atare în disputa cu monahi munteni, dar în sfârşit la 1876 fu recunoscut ca schit românesc în comun.

Monahii din Athon încă până în secolul XIX s-au îndeletnicit continuu cu studiul teologiei şi cu literatura teologică; n-au lipsit între ei chiar controverse teologice; o şcoală de teologie înflori în Athon pentru scurt timp chiar pe la 1765 sub direcţia lui Evghenie Bulgaris († 1806), chemat acolo; dar după ce acest profesor al ei, suspect de o filozofie prea liberă, fu silit în curând a părăsi postul său, şcoala decăzu şi în sfârşit fu desfiinţată. În timpul recent, nici Sfântul Munte nu a fost scutit de o parte de lupte între naţionalităţi, precum şi de agitaţii politice, de care sunt acuzaţi mai cu seamă monahii ruşi, de altă parte şi de rebeliune contra superiorilor, precum şi de simptome de viaţă lumească[1]. Mânăstirile de maici din Turcia europeană s-au stins, abia acum în considerarea propagandei, ce fac mânăstirile de maici romano-catolice, se proiectează a se înfiinţa din nou cel puţin o mânăstire de maici în apropiere de Constantinopol cu destinaţie de caritate.

Dar din cauza relei situaţiuni externe, Biserica Ortodoxă din Turcia decăzu din ce în ce sub toate raporturile vieţii sale interne, până în timpul recent, când începu treptat oarecare ameliorare. Patriarhul adeseori era scos şi reintegrat de mai multe ori, chiar până de 5 ori; între anii 1625-1700, adică în 75 de ani s-au schimbat 50 de patriarhi. Marea risipă de bani, ce se făcea mai înainte la orice instalare de patriarh, conform ordinelor politice de atunci ale turcilor, silea şi pe patriarh a acoperi deficitul prin stoarceri de la episcopi, iară pe aceştia a-l acoperi prin stoarceri de la preoţi şi de la popor. Cultura clerului a rămas de tot în urmă şi numai monahii mai erau în curent cu oarecare cunoştinţe teologice. Tocmai la 1844 s-a deschis în Insula Halki, lângă Constantinopol, o şcoală de teologie, mai precis o şcoală secundară, în care se propune totodată şi teologie, iară la 1853 şi în Ierusalim una, ce fu închisă la 1876 şi redeschisă la 1893.

În timpul recent s-au înfiinţat şi alte şcoli: câte una în Chesareea Capadochiei, în patriarhia Antiohiei la Betemend, tot aşa în Ierusalim şi una la Patmos, ce fu transferată în 1906 la Samos, una în Sfântul Munte, la 1903 câte una şi în 2 eparhii din Europa ale patriarhiei de Constantinopol, în eparhia Tesalonic şi în eparhia Grevenei, la 1907 câte una în Cipru şi în eparhia Neochesareei; de altfel, mai demult teologii ortodocşi îşi făceau studiile mai ales în şcolile din Apus, adică în Veneţia, Padua, Roma, Paris, Oxford, în Germania, Rusia etc, precum şi în şcoli din patrie pe care patriarhi, mitropoliţi, episcopi sau mânăstiri le întreţineau pe lângă sine pentru un timp, sau erau autodidacţi, ori ucenici ai vreunor învăţaţi pământeni, care adunau pe lângă ei un cerc de elevi; în timpul prezent, şcolarii după ce termină studiul în institutele patriei, cercetează universitatea din Atena, academiile spirituale din Rusia, sau vreo universitate din Apus, de predilecţie mai ales din Germania.

Un izvor fecund de venituri pentru Biserica Ortodoxă din Turcia, pe lângă strângerea de milostenii de la creştinii din Europa orientală, au fost şi aşa-zisele mânăstiri închinate din Moldova şi Muntenia[2]. Acestea erau mânăstiri înzestrate cu moşii mari, pe care ctitorii lor, din pietate şi caritate creştină, în numele acestor ţări le închinau, adică le supuneau patriarhiilor şi mânăstirilor mari de la Răsărit, aşa-ziselor Locuri Sfinte şi veniturile lor treceau la Răsărit. Însă apoi, după multe plângeri ce românii au făcut chiar de timpuriu contra reprezentanţilor Sfintelor Locuri, din cauza exploatărilor şi abuzurilor, statul român le-a secularizat la 1864, cu toate protestele ce au făcut atât patriarhii, cât şi guvernele Turciei şi Rusiei, precum şi cu toate încercările din timpul recent ale patriarhului de Constantinopol de a aduce vreo modificare acestei măsuri[3].

Dar în prezent, resursele proprii ale Bisericii Ortodoxe din Turcia, ce sunt insuficiente, se alimentează întrucâtva direct din Rusia, aşa la Ierusalim printr-o misiune spirituală a Rusiei în Palestina şi Siria, adică prin ,,Asociaţia Ortodoxă Palestina” a ruşilor, înfiinţată la 1882, cu numeroase şcoli şi ambulanţe sanitare ale ei, apoi la Constantinopol, iar sub raportul ştiinţific, prin Institutul arheologic al ruşilor, la Muntele Athos prin numeroşi monahi ruşi, foarte zeloşi pentru confesiune şi naţiune, la Antiohia, de la 1908 printr-o subvenţie anuală de 30.000 ruble din partea ţarului Rusiei etc. O dezvoltare satisfăcătoare a patriarhiei de Constantinopol promite a înfăptui patriarhul Ioachim III, revenit la scaun la 1901, bărbat distins şi liberal, energic şi cu foarte multă bunăvoinţă. El a mai ocupat scaunul între anii 1878-1884, dar a trebuit atunci să se retragă nefiind simpatic Porţii. Chiar şi acum Poarta, coreligionarii proprii ai patriarhului, luptele de naţionalitate, prozelitismul romano-catolicilor şi al protestanţilor, precum şi criza financiară a patriarhiei, sunt atâtea piedici ce-i stau în cale. Constituţia ce s-a introdus în Turcia la 1908 şi pan-islamismul ce prinde din ce în ce rădăcină între turci, de asemenea aduc Bisericii Ortodoxe din Turcia griji şi dificultăţi noi. Chiar coreligionarii proprii văd în constituţie un drept de a nu da autorităţii bisericeşti ascultare, sau de a o asculta numai în mod foarte condiţional.



[1] N.tr.: O descriere din timpul recent despre viaţa monahilor din Sfântul Munte a publicat în le septieme ,,Cahier de courriers” din 1904, pag. 39-95, Lebeau şi Tharaud. Informaţiuni interesante se află şi în ziare germane, de exemplu în Frankfurterzeitung pe noiembrie şi decembrie 1913.

[2] Despre mânăstirile închinate conform Xenopol, ,,Cuza Vodă”, idem Cesar Baliac, idem Domnia lui Bibescu Vodă de principele Gh. Bibescu.

[3] N.tr.: Secularizarea averilor mânăstirilor închinate a fost adoptată de Camera României la 11 decembrie 1863, comp. A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă, Iaşi 1903, vol. I, p. 290.