ISTORIA BISERICII
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
   
Cartea I
 
Iisus Hristos
Anii 1-33
   
5
 

Iisus Hristos Se întoarce în Betania – Cină la Lazăr – Plecarea din Betania – Sosirea la Betfaghi la poalele Muntelui Măslinilor – Intrarea biruitoare a lui Iisus Hristos în Ierusalim – Hristos îi alungă pe neguţători din templu pentru a doua oară – Ultimele Sale învăţături în templu – Planuri întunecate ale duşmanilor Săi – Păgâni din Betsaida vor să-L vadă pe Iisus Hristos – Preaslăvirea lui Hristos – Planul trădării stabilit între duşmanii lui Hristos şi Iuda Iscarioteanul – Prăznuirea Paştilor joi seara – Aşezarea Paştilor Noii Legi – Discuţie între apostoli privind întâietatea – Iisus Hristos respinge orice întâietate prin exemplul Său, spălând picioarele apostolilor, şi prin cuvintele Sale împotriva oricărei dominaţii – Petru, prea încrezător în el însuşi, umilit – Lepădarea sa, proorocită – Iisus Hristos face cunoscut apostolilor Săi pe cel care Îl va trăda – Ultimele cuvinte de rămas bun ale lui Hristos către apostoli – Ultima Sa rugăciune pentru ei – Întristarea de moarte din grădina Ghetsimani – Trădarea lui Iuda – Iisus Hristos la Ana – Întreita lepădare a lui Petru – Iisus Hristos la Caiafa – El este condamnat la moarte – Jignirile îndurate de El – Hristos este adus dimineaţă înaintea sinedriului – El este condamnat la moarte – Iisus Hristos este dus la Pilat din Pont – Iisus Hristos la Irod – El este adus din nou la Pilat – În locul Lui este preferat Baraba – Strădaniile zadarnice ale lui Pilat de a-L salva – Iisus Hristos biciuit şi batjocorit în pretoriu – El este dus pe Golgota şi răstignit între doi tâlhari – Iisus Hristos pe cruce – Moartea Sa – Mormântul Său – Învierea Sa – Hristos Se arată în Iudeea – Apostolii în Galileea – Hristos Se arată în Galileea – Întoarcerea apostolilor la Ierusalim – Înălţarea lui Hristos la cer

 

Anul 33


Se apropiau Paştile; un număr mare de evrei mergea din timp la Ierusalim pentru a se curăţi înainte de praznic. Ei Îl căutau pe Iisus Hristos, vorbeau despre El în templu şi spuneau: „Ce vi se pare vouă, oare nu va veni la praznic ?” (Ioan 11, 56) Arhiereii şi fariseii porunciseră tuturor celor care cunoşteau unde Se afla Hristos să le dea de veste pentru a-L putea prinde.

Mai înainte de Paşti cu 6 zile (Ioan 12, 1-12), Hristos S-a întors în Betania, unde îl înviase pe Lazăr. Şi I-au făcut Lui acolo cină. Marta slujea şi Lazăr stătea la masă, în mijlocul invitaţilor. Maria s-a apropiat de Hristos, a uns picioarele Sale cu o litră de mir de mult preţ şi le-a şters cu părul său. Întreaga casa s-a umplut de mireasmă.

Maria Îi dăduse deja lui Hristos acest semn al respectului şi dragostei ei, în casa lui Simon Leprosul (Ioan 11, 2). Unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, l-a socotit nepotrivit. Acestui om, care avea să-L vândă pe Învăţătorul său, îi părea rău că astfel s-a pierdut o sumă de 300 de dinari. El a spus: „Pentru ce acest mir nu s-a vândut în 300 de dinari, şi să se fi dat săracilor ?” (Ioan 12, 5); nu este vorba că se îngrijea de ei, ci el purta banii pe care-i primea Hristos şi pe care îi fura. Iisus Hristos, care cunoştea sentimentele falsului Său ucenic, nu a lăsat să se vadă nimic pe chipul Său. El a apărat-o pe Maria: „Las-o pre dânsa; spre ziua îngropării mele l-a păzit pre acesta. Că pre săraci pururea îi aveţi cu voi; iar pre mine nu mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7-8).

La Ierusalim s-a aflat că Hristos era în Betania. Mulţimea a alergat acolo nu numai pentru a-L vedea pe Hristos, ci şi pentru a-l vedea pe Lazăr înviat. Mai-marii preoţilor[1] au născocit atunci planul de ucidere a lui Lazăr împreună cu Iisus Hristos, deoarece minunea învierii sale a făcut pe mulţi iudei să creadă în Hristos.

A doua zi, adică cu 5 zile înainte de Paşti, Iisus Hristos a plecat către Ierusalim. Când a ajuns între Betania şi Betfaghi (Luca 19, 29-45; Ioan 12, 12-18), sat situat la poalele Muntelui Măslinilor, El a spus la doi dintre ucenicii Săi: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră; întru care intrând veţi găsi un mânz legat, pre care nimeni din oameni niciodată nu a şezut, dezlegaţi-l pre el şi-l aduceţi. Şi de va întreba cineva pre voi: pentru ce îl dezlegaţi ? Aşa să ziceţi lui: că Domnului trebuie. Şi mergând trimişii, au aflat cum zisese lor. Şi dezlegând ei mânzul, au zis stăpânii lui către ei: ce dezlegaţi mânzul ? Iar ei au zis: Domnului trebuie” (Luca 19, 30-34). Ei l-au adus la Hristos care S-a urcat pe el pentru a trece muntele[2]. Unii oameni şi-au aşezat veşmintele pe mânz, alţii le-au aruncat pe cale. Când Iisus Hristos a ajuns la pogorâşul muntelui dinspre Ierusalim, o mulţime de ucenici, anunţată de venirea Sa, a alergat în întâmpinarea Lui. Toţi vorbeau cu însufleţire despre minunile la care fuseseră martori. Dintre ei, mulţi fuseseră de faţă la învierea lui Lazăr; alţii tocmai aflaseră despre această minune. Toţi alergau cu ramuri de finic în mâini; ajunşi în apropierea Lui, ei făceau să răsune văzduhul de strigătele lor de biruinţă: „Osana ! Bine este cuvântat Împăratul cel ce vine întru numele Domnului; pace în cer, şi slavă întru cei de sus” (Luca 19, 38).

Iisus Hristos vroia să intre în Ierusalim ca împărat al păcii, despre care proorocul scrisese (2-114): „Nu te teme fiica Sionului; iată Împăratul tău vine la tine, şezând pre mânzul asinei” (Zaharia 9, 9; Ioan 12, 15). Atunci, ucenicii nu au înţeles această intrare în Ierusalim, dar după preaslăvirea lui Hristos ei şi-au amintit proorocia care o vestise.

Unii farisei se amestecaseră printre ucenici şi erau invidioşi pe strigătele lor. Ei I-au spus lui Hristos: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii tăi. Şi răspunzând, au zis lor: zic vouă, că de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19, 39-40). Atunci când a ajuns lângă cetate, El şi-a aruncat ochii asupra ei şi a spus vărsând lacrimi: „De ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt către pacea ta ! Iar acum s-au ascuns de către ochii tăi. Că vor veni zile asupra ta, şi vor pune vrăjmaşii tăi şanţ împrejurul tău şi te vor înconjura, şi te vor îmbulzi de toate părţile. Şi te vor face întocmai cu pământul, pre tine şi pre feciorii tăi întru tine; şi nu vor lăsa întru tine piatră pre piatră; pentru că nu ai cunoscut cercetării tale” (Luca 19, 42-44).

Intrând în templu (Luca 19, 45-48), El i-a alungat pe cei care vindeau şi cumpărau acolo, spunându-le: „Casa mea casă de rugăciune este; iar voi o aţi făcut peşteră tâlharilor” (Luca 19, 46).

La Paştile pe care le-a prăznuit la începutul vieţii Sale evanghelice, Hristos îi alungase deja pe neguţătorii din templu. La ultimele Paşti, El a vrut din nou să condamne profanarea casei Domnului. El Se ducea acolo în fiecare zi. Mai-marii preoţilor, cărturarii şi bătrânii poporului căutau cum să-L piardă, însă nu ştiau ce să facă, fiindcă tot poporul era ochi şi urechi atunci când El le vorbea.

Sosit la Ierusalim cu 5 zile înainte de Paşti, Iisus Hristos a învăţat în templu timp de 3 zile.

Într-una din aceste zile (Luca 20, 1-38), pe când El propovăduia, mai-marii preoţilor, cărturarii şi bătrânii au venit să-L întrebe: „Cu ce putere faci acestea ? Sau cine este care ţi-a dat ţie puterea aceasta ? Iar el răspunzând, au zis către ei: întreba-voiu şi eu pre voi un cuvânt, şi să-mi spuneţi: botezul lui Ioan din cer a fost, sau de la oameni ? Iar ei cugetau întru sine, zicând: de vom zice, din cer, va zice: pentru ce dar nu aţi crezut lui ? Iar de vom zice: de la oameni, tot norodul cu pietre ne va ucide; căci este încredinţat că Ioan prooroc a fost. Şi au răspuns, că nu ştiu de unde. Şi Iisus le-au zis lor: nici eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea” (Luca 20, 2-8).

Adresându-se apoi poporului, El a spus această pildă: „Un om a sădit vie, şi o a dat lucrătorilor, şi s-a dus departe multă vreme. Şi la vreme a trimis către lucrători o slugă, ca să-i dea lui din rodul viei; iar lucrătorii, bătându-l pre el, l-au trimis deşert. Şi a adăugat a trimite altă slugă; iar ei şi pre acela bătându-l şi batjocorindu-l, l-au trimis deşert. Şi a adăugat a trimite şi al treilea, iar ei şi pre acela rănindu-l, l-au scos afară. Şi a zis domnul viei: ce voiu face ? Trimite-voiu pre fiul meu cel iubit; doar văzându-l pre dânsul, se vor ruşina. Iar lucrătorii văzându-l pre el, cugetau întru sine, zicând: acesta este moştenitorul; veniţi să-l ucidem pre el, ca să fie a noastră moştenirea. Şi scoţându-l afară din vie, l-au omorât. Ce va face dar lor domnul viei ? Veni-va şi va pierde pre lucrătorii aceştia, şi via o va da altora. Iar ei auzind, au zis: să nu fie” (Luca 20, 9-16). Niciodată ! au strigat evreii orgolioşi care credeau că Dumnezeu a încheiat cu ei o alianţă veşnică şi că El dispreţuia celelalte popoare. Atunci, Hristos, căutând spre ei, i-a întrebat: ,,Ce este dar aceasta ce este scris: piatra care nu o au băgat în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. Tot cel ce va cădea pre acea piatră, se va sfărâma; iar peste care va cădea, îl va spulbera” (Luca 20, 17-18).

Aceste aluzii la fărădelegile poporului iudeu împotriva proorocilor; la fărădelegea pe care urmau să o comită în curând împotriva Fiului lui Dumnezeu; şi la osândirea lor, nu făceau decât să-i mânie pe duşmanii lui Hristos; ei ar fi vrut să-L prindă, dar se temeau de popor. Atunci ei au născocit un plan pentru a-I smulge câteva cuvinte compromiţătoare pe care să le raporteze guvernatorului roman, cu scopul de a fi arestat de acesta. Ei au trimis la El iscoade, care I-au spus cu făţărnicie: „Învăţătorule, ştim că drept grăieşti şi înveţi, şi nu alegi faţă, ci într-adevăr calea lui Dumnezeu înveţi; cade-se nouă a da dajdie chesarului, sau nu ? Iar el pricepând vicleşugul lor, au zis către ei: ce mă ispitiţi ? Arătaţi-mi un dinar. Al cui chip şi scriptură pre el are ? Iar ei răspunzând, au zis: ale chesarului. Iar el le-au zis lor: daţi înapoi cele ce sunt ale chesarului, chesarului, şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca 20, 21-25). Ei nu au putut decât să se minuneze de acest răspuns şi să tacă.

Saducheii au venit la rândul lor. Aceşti sectari negau învierea. Ei s-au crezut isteţi, prezentându-i următorul fapt: şapte fraţi s-au căsătorit pe rând cu aceeaşi femeie potrivit legii mozaice, care poruncea ca fratele să se căsătorească cu văduva fratelui său mort, fără copii. Ei L-au întrebat: „La înviere, a căruia dintr-înşii va fi muiere ?” Hristos le-a răspuns că ea nu va fi a nici unuia dintre ei din următorul motiv: după înviere, aleşii vor fi asemenea îngerilor lui Dumnezeu care nu au soţii. Apoi, la rândul Său, El le-a pus o întrebare: Voi negaţi învierea ? Totuşi, Moisi L-a numit pe Dumnezeu ,,Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Iar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor; că toţi lui viază. Şi răspunzând oarecare din cărturari, au zis: învăţătorule, bine ai zis”. Hristos le-a pus altă întrebare: „Cum zic că Hristos este fiul lui David ? Şi însuşi David zice în cartea Psalmilor: zis-au Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta mea” ?

Răspunsul este că fiind fiul lui David după trup, Hristos era Domnul său ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar cărturarii şi saducheii s-au ferit să răspundă astfel. De aceea, adresându-Se ucenicilor ca pentru a fi auzit de mulţime, Hristos le-a spus: „Păziţi-vă de cărturari, care voiesc a umbla în podoabe, şi iubesc închinăciunile prin târguri, şi scaunele cele mai de sus în sinagogi, şi şederile cele mai întâi la ospeţe; care mănâncă casele văduvelor, şi cu pricină îndelung se roagă; aceştia vor lua mai multă osândă” (Luca 20, 46-47).

Privind către gazofilachie (Luca 21, 1-37), El i-a văzut pe bogaţi care îşi puneau pomenile acolo şi pe o văduvă foarte săracă care a pus acolo două monede mici de aramă. ,,Şi au zis: adevărat zic vouă, că această văduvă săracă, mai mult decât toţi a aruncat. Că toţi aceştia din prisosinţa lor au aruncat la darurile lui Dumnezeu; iar aceasta din lipsa sa, toată avuţia sa care a avut, o a aruncat” (Luca 21, 3-4).

Cineva, lăudând pietrele frumoase întrebuinţate în construcţia templului şi darurile pe care el le-a dat acestuia, Iisus Hristos a spus: „Acestea care vedeţi, vor veni zile întru care nu va rămânea piatră pre piatră, care să nu se risipească. Şi l-au întrebat pre el, zicând: Învăţătorule, dar când vor fi acestea ? Şi ce semn este când vor să fie acestea ? Iar el au zis: căutaţi să nu vă amăgiţi, că mulţi vor veni întru numele meu, zicând că eu sunt, şi vremea s-a apropiat; ci să nu mergeţi după ei.

Şi când veţi auzi războaie şi răzmeriţe, să nu vă spăimântaţi, că se cade să fie acestea întâi, ci nu va fi îndată sfârşitul. Atunci zicea lor: se va scula neam preste neam şi împărăţie preste împărăţie. Şi vor fi cutremure mari pre alocurea şi foamete şi ciume şi spaime şi semne mari din cer vor fi. Iar mai înainte de acestea toate vor pune preste voi mâinile sale şi vă vor goni, dându-vă la adunări şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la domni pentru numele meu. Şi se va întâmpla vouă întru mărturisire.

Puneţi dar întru inimile voastre, să nu gândiţi mai înainte ce veţi răspunde. Că eu vă voiu da vouă gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea grăi nici sta împotrivă, toţi care se vor pune împotrivă vouă. Şi vă veţi da şi de părinţi şi de fraţi şi de rudenii şi de prieteni, şi vor omorî din voi. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.

Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurându-se de ostaşi, atunci să ştiţi că s-a apropiat pustiirea lui. Atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi, şi cei ce vor fi în mijlocul lui să se dea în lături, şi cei ce vor fi prin sate, să nu intre într-însul. Că zilele izbândirii sunt acestea, ca să se împlinească toate cele scrise. Iar vai celor ce vor avea în pântece, şi celor ce vor apleca într-acele zile ! Că va fi nevoie mare pre pământ şi mânie asupra norodului acestuia. Şi vor cădea întru ascuţitul sabiei şi se vor duce robi în toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat de neamuri, până se vor împlini vremile neamurilor.

Şi vor fi semne în soare şi în lună şi în stele, şi pre pământ mâhnire limbilor, cu nedumerire, sunet făcând marea şi valurile; mai murind oamenii de frică şi de aşteptarea celor ce vor să vină în lume, că puterile cerurilor se vor clăti. Şi atunci vor vedea pre Fiul Omului venind pre nori cu putere şi cu slavă multă. Deci începând acestea a se face, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre; că se apropie răscumpărarea voastră” (Luca 21, 6-28).

Vechiul Legământ trebuia să fie îngropat sub ruinele Ierusalimului; Noul Legământ va fi veşnic şi nu va pieri odată cu lumea.

Neamul omenesc nu va dispărea de pe pământ până când nu se va împlini această proorocie; cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Fiului lui Dumnezeu nu va trece; el este adevărul.

În timpul zilei, Iisus Hristos propovăduia în templu; în timpul nopţii, El Se retrăgea fie în Betania, fie pe Muntele Măslinilor (Marcu 11, 11, 12, 19; Luca 21, 37). Mulţimea alerga dimineaţa devreme pentru a-L asculta.

Fariseii ziceau între ei (Ioan 12, 19-35): „Vedeţi că nimic nu folosiţi ! Iată lumea merge după dânsul”. Erau în templu câţiva păgâni din Betsaida convertiţi la iudaism şi care veniseră la praznic pentru a-L preaslăvi pe Dumnezeu. Ei s-au apropiat de Filip, care era din aceeaşi cetate cu ei şi pe care îl cunoşteau: „Doamne, voim să vedem pre Iisus”. Filip s-a apropiat şi i-a spus lui Andrei şi amândoi I-au spus lui Hristos. Hristos i-a primit pe aceşti oameni care trebuia să fie începutul secerişului pe care-L făcea în întreaga lume, în afara poporului lui Israil.

El a spus: „A venit ceasul, ca să se preaslăvească Fiul Omului. Amin, amin grăiesc vouă: grăunţul de grâu căzând pre pământ de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă aduce. Cel ce îşi iubeşte sufletul său, pierde-l-va pre el, şi cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta, în viaţa cea veşnică îl va păzi pre el. De slujeşte cineva mie, mie să-mi urmeze, şi unde voiu fi eu, acolo şi sluga mea va fi; şi de va sluji cineva mie, îl va cinsti pre el Tatăl meu. Acum sufletul meu s-a tulburat, şi ce voiu zice ? Părinte, mântuieşte-mă pre mine de ceasul acesta, ci pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Părinte, proslăveşte numele tău.

Deci a venit glas din cer: şi l-am proslăvit şi iarăşi îl voiu proslăvi. Iar norodul care sta şi auzea, zicea: tunet se făcu; alţii ziceau: înger grăi lui. Răspuns-au lor Iisus şi au zis: nu pentru mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia se va goni afară. Şi eu, de mă voiu înălţa de pre pământ, pre toţi voiu trage la mine. Iar aceasta zicea, însemnând cu ce moarte vrea să moară. Răspuns-a lui norodul: noi am auzit din lege, că Hristos petrece în veac şi cum tu zici: se cade să se înalţe Fiul Omului ? Cine este acesta Fiul Omului ?”

Ei ar fi putut să ştie aceasta; Hristos a explicat destul de clar; El le-a răspuns: ,,Încă puţină vreme lumina cu voi este. Umblaţi până când aveţi lumina, ca să nu vă cuprinză pre voi întunericul; că cel ce umblă întru întuneric, nu ştie unde merge. Până când aveţi lumina, credeţi în lumină, ca fii ai luminii să fiţi” (Ioan 12, 23-36).

După ce a spus aceste cuvinte, Hristos S-a retras şi S-a ferit de cei care-L urmăreau.

În zadar a spus Hristos duşmanilor Săi să se folosească de lumină. Ei nu vroiau să-L recunoască, în ciuda numeroaselor minuni care adevereau misiunea Sa (Ioan 12, 37-50). Isaia a prezis astfel orbirea lor: „Doamne, cine a crezut auzului nostru ?” (Ioan 12, 38) Acelaşi Isaia a spus: „Au orbit ochii lor, şi a împietrit inima lor; ca să nu vază cu ochii, nici să înţeleagă cu inima, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pre ei” (Ioan 12, 40; Isaia 53, 1; 6, 10).

Văzând slava lui Hristos, Isaia vorbea astfel despre El. Cu toate acestea, mulţi dintre mai-marii preoţilor credeau, însă nu îndrăzneau să-şi mărturisească credinţa de teama fariseilor şi de frica de a nu fi alungaţi din sinagogă; ei preferau slava omenească celei a lui Dumnezeu. Dar Hristos le-a spus limpede: „Cela ce crede întru mine, nu crede întru mine, ci întru acela ce m-au trimis pre mine. Şi cela ce mă vede pre mine, vede pre cela ce m-au trimis pre mine. Eu lumină în lume am venit, ca tot cela ce crede întru mine, întru întuneric să nu rămână. Cela ce se leapădă de mine, şi nu primeşte graiurile mele, are pre cela ce îl judecă pre el: cuvântul care am grăit, acela îl va judeca pre el în ziua cea de apoi” (Ioan 12, 44-46, 48).

Se apropia praznicul azimelor, care se numea Paşte (Luca 22, 1-6; Matei 26, 2-3; Marcu 14, 1). Cu două zile înainte de acest praznic, mai-marii preoţilor şi cărturarii s-au adunat pentru a hotărî cum să scape de Iisus Hristos, când Iuda Iscarioteanul a venit să le propună să-L dea în mâinile lor. Această propunere i-a umplut de bucurie; ei s-au tocmit asupra preţului trădării care a fost fixat la 30 de arginţi; începând din acel moment, Iuda căuta cum să-L dea fără ştirea mulţimii.

În ziua dinaintea praznicului Paştilor (Ioan 13, 1)[3], ştiind că sosise ceasul trecerii Sale de pe pământ la Tatăl Său, Hristos a vrut să dea o ultimă mărturie de dragoste prietenilor Săi din această lume.

El le-a spus lui Petru şi Ioan: „Mergeţi de gătiţi nouă paştele, să mâncăm. Iar ei au zis lui: unde voieşti să gătim ? Iar el au zis lor: iată, intrând voi în cetate[4], va întâmpina pre voi un om ducând un vas de lut cu apă; mergeţi după dânsul în casa unde va intra. Şi ziceţi stăpânului casei: Învăţătorul zice ţie: unde este sălaşul întru care să mănânc paştele cu ucenicii mei ? Şi el vă va arăta vouă un foişor mare aşternut, acolo gătiţi. Şi mergând ei, au aflat precum le zisese lor, şi au gătit paştele. Şi când a venit ceasul, au şezut şi cei doisprezece apostoli cu el. Şi au zis lor: cu poftă am poftit aceste paşti să le mănânc cu voi mai înainte de patima mea. Că zic vouă, că de acum nu voiu mai mânca dintr-acestea, până când se vor plini întru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 8-16).

Iată de ce El a rânduit aceste Paşti ale împărăţiei lui Dumnezeu care trebuia să plinească Paştele Vechiului Legământ. ,,Luând paharul, mulţumind au zis: luaţi acesta şi-l împărţiţi vouă; că zic vouă: nu voiu mai bea din rodul viţei, până când va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând pâinea mulţumind, au frânt şi au dat lor, zicând: acesta este trupul meu, carele se dă pentru voi, aceasta faceţi întru pomenirea mea. Aşijderea şi paharul după ce au cinat, zicând: acest pahar este legea cea nouă întru sângele meu, carele pentru voi se varsă[5]” (Luca 22, 17-20).

Când s-a sfârşit cina pascală (Ioan 13, 2-16), Hristos S-a ridicat, Şi-a lăsat veşmântul şi S-a încins cu o fotă; apoi a turnat apă într-un vas şi a început să spele picioarele apostolilor Săi şi să le şteargă cu fota cu care era încins. Când a venit rândul lui Simon Petru, acest apostol I-a spus: „Doamne, au tu vei să-mi speli picioarele ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis lui: ceea ce fac eu, tu nu ştii acum; iar vei cunoaşte după acestea. Zis-a Petru lui: nu vei spăla picioarele mele în veac. Răspuns-au Iisus lui: de nu te voiu spăla pre tine, n-ai parte cu mine. Zis-a Simon Petru lui: Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul. Zis-au Iisus lui: cel spălat n-are trebuinţă fără numai picioarele a le spăla, ci este curat tot; şi voi curaţi sunteţi, dar nu toţi” (Ioan 13, 6-10).

După ce a spălat picioarele tuturor, El Şi-a pus veşmântul, S-a reaşezat la masă şi le-a spus: „Cunoaşteţi ce am făcut vouă ? Voi pre mine mă chemaţi Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi; că sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi datori sunteţi unul altuia a spăla picioarele. Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, şi voi să faceţi. Amin, amin zic vouă: nu este sluga mai mare decât domnul său; nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pre el” (Ioan 13, 12-16).

Iisus Hristos le-a dat această pildă apostolilor Săi pentru că, în timpul cinei, s-a iscat o discuţie între ei pentru a decide care era cel mai mare dintre ei (Luca 22, 24-30). Prin pilda Sa, El i-a făcut să înţeleagă că ei toţi erau slujitori unii altora şi că nici unul dintre ei nu era mai mare decât ceilalţi. „Împăraţii păgânilor îi domnesc pre ei; şi cei ce stăpânesc pre ei, făcători de bine se cheamă. Iar voi nu aşa: ci cel ce este mai mare între voi, să fie ca cel mai mic; şi cel ce este începător, ca cel ce slujeşte. Că cine este mai mare, cel ce şade, sau cel ce slujeşte ? Au nu este cel ce şade ? Iar eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte. Iar voi sunteţi care aţi petrecut cu mine întru ispitele mele. Şi eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum mi-au rânduit mie Tatăl meu; ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea întru împărăţia mea, şi să şedeţi pre scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil[6]” (Luca 22, 25-30).

După ce a dat apostolilor Săi învăţături despre smerenia care trebuia să fie între ei, Hristos a adăugat: „De ştiţi acestea, fericiţi sunteţi de le veţi face. Nu pentru toţi voi, grăiesc; eu ştiu pre care i-am ales; ci ca să se împlinească scriptura: cela ce mănâncă împreună cu mine pâine, a ridicat asupra mea călcâiul său[7]. De acum zic vouă mai înainte de a se face, ca, când se va face, să credeţi că eu sunt. Amin, amin grăiesc vouă: cela ce primeşte pre care voiu trimite, pre mine mă primeşte; iar cela ce mă primeşte pre mine, primeşte pre cela ce m-au trimis pre mine” (Ioan 13, 17-20).

Deodată, Hristos S-a oprit în timp ce vorbea cu ucenicii Săi ca cu prietenii Săi; El Se gândea din nou că acolo se afla un vânzător care-L asculta; El S-a tulburat şi a mărturisit: „Amin, amin grăiesc vouă, că unul din voi mă va vinde.

Deci căuta unul la altul ucenicii, nepricepându-se pentru cine grăieşte. Şi era unul din ucenicii lui culcat pre sânul lui Iisus; pre care îl iubea Iisus. Deci a făcut semn acestuia Simon Petru, să întrebe cine ar fi de care grăieşte. Şi căzând acela pre pieptul lui Iisus, a zis lui: Doamne, cine este ? Răspuns-au Iisus: acela este, căruia eu întingând pâinea o voiu da. Şi întingând pâinea o au dat lui Iuda al lui Simon Iscarioteanul. Şi după pâine atunci a intrat într-însul satana. Deci au zis Iisus lui: ce vrei să faci, fă mai în grabă. Şi aceasta nimeni din cei ce şedeau la masă nu au cunoscut pentru ce i-au zis lui. Că unii socoteau, de vreme ce pungă avea Iuda, că îi zice Iisus lui: cumpără cele ce ne trebuiesc la praznic; sau, săracilor să dea ceva. Deci după ce a luat el pâinea, îndată a ieşit[8]” (Ioan 13, 21-30).

Înainte de a părăsi foişorul, el i-a auzit pe apostoli care Îl întrebau pe Hristos cine era trădătorul. Iisus Hristos le-a răspuns că era cel care şi-a apropiat mâna de blid în acelaşi timp cu El şi care a primit pâinea de la El. El a adăugat: „Fiul Omului va merge, precum este scris pentru el, dar vai omului aceluia prin care Fiul Omului se vinde ! Mai bine ar fi fost lui de nu s-ar fi născut omul acela”. Vânzătorul a auzit aceste cuvinte; el a îndrăznit să se apropie de masă şi să-L întrebe pe Hristos: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule ? Zis-au lui: tu ziseşi” (Matei 26, 24-25).

După ce vânzătorul a ieşit, Hristos a continuat să vorbească cu ucenicii Săi.

„Acum s-au preaslăvit Fiul Omului, şi Dumnezeu s-au preaslăvit întru el. Fiilor, încă puţin cu voi sunt. Căuta-mă-veţi; şi precum am zis iudeilor, că unde eu merg, voi nu puteţi veni; şi vouă zic acum: poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul; precum eu v-am iubit pre voi, ca şi voi să vă iubiţi unul pre altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi. Zis-a Simon Petru lui: Doamne, unde mergi ? Răspuns-au Iisus lui: unde merg eu, nu poţi veni acum după mine; iar mai pre urmă vei veni după mine. Zis-a Petru lui: Doamne, pentru ce nu pot veni după tine acum ? Sufletul meu pentru tine voiu pune” (Ioan 13, 31, 33-37).

Dându-i adevăratul său nume de Simon, pentru a-l face să înţeleagă că în curând el va fi nevrednic de supranumele de Petru, Hristos i-a spus: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut pre voi, ca să cearnă ca grâul. Iar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pre fraţii tăi (Luca 22, 31-32). Simon nu a înţeles lecţia pe care Hristos vroia să i-o dea; încrezător în el însuşi, el I-a spus: „Doamne, cu tine gata sunt şi în temniţă şi la moarte a merge”. Atunci, Hristos l-a numit din nou Petru, ca printr-o ironie, şi i-a zis: „Zic ţie Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, mai înainte până ce de trei ori te vei lepăda că nu mă ştii pre mine” (Luca 22, 33-34).

Adresându-se din nou tuturor apostolilor, Hristos le-a spus: „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi întru Dumnezeu, şi întru mine credeţi. În casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt; iar de nu, aş fi zis vouă: voiu să merg să gătesc vouă loc. Şi de voiu merge să gătesc vouă loc, iarăşi voiu veni, şi vă voiu lua pre voi la mine; ca unde sunt eu, şi voi să fiţi. Şi unde eu merg ştiţi, şi calea ştiţi. Zis-a Toma lui: Doamne, nu ştim unde mergi; şi cum putem să ştim calea ? Zis-au Iisus lui: eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine. De m-aţi fi cunoscut pre mine, şi pre Tatăl meu aţi fi cunoscut; şi de acum îl cunoaşteţi pre el, şi l-aţi văzut. Zis-a Filip lui: Doamne, arată nouă pre Tatăl, şi ne va ajunge nouă. Zis-au Iisus lui: atâta vreme cu voi sunt, şi nu m-ai cunoscut pre mine Filipe ? Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl; şi cum tu zici: arată nouă pre Tatăl ? Nu crezi că eu întru Tatăl, şi Tatăl întru mine este ?” (Ioan 14, 1-10)

Apostolii recunoşteau că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar înainte ca Sfântul Duh să vină pentru a face să strălucească lumina dumnezeiască în cugetele lor, ei nu vedeau în toată splendoarea dezvăluirii sale dogma dumnezeirii lui Hristos. Iisus Hristos le-a făgăduit acest Duh care, luminându-i, urma să fie Paracletul sau mângâietorul lor în mijlocul încercărilor pe care urmau să le îndure continuând lucrarea Sa. „Duhul adevărului, pre care lumea nu-l poate primi, că nu-l vede pre el, nici îl cunoaşte pre el; iar voi îl cunoaşteţi pre el; că cu voi petrece şi întru voi va fi” (Ioan 14, 17). Când această făgăduinţă se va împlini, Duhul adevărului va vorbi prin gura apostolilor. El a adăugat: „Întru acea zi veţi cunoaşte voi, că eu sunt întru Tatăl meu, şi voi întru mine, şi eu întru voi. Zis-a lui Iuda; nu Iscarioteanul, Doamne, ce poate fi că nouă vrei să te arăţi, şi nu lumii ? Răspuns-au Iisus şi au zis lui: de mă iubeşte cineva pre mine, cuvântul meu va păzi; şi Tatăl meu îl va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face. Cel ce nu mă iubeşte pre mine, cuvintele mele nu le păzeşte; şi cuvântul care auziţi nu este al meu, ci al Tatălui celui ce m-au trimis pre mine. Iar Mângâietorul Duhul cel Sfânt, pre care-l va trimite Tatăl întru numele meu, acela pre voi vă va învăţa toate, şi va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă. Pace las vouă, pacea mea dau vouă; nu precum lumea dă, eu dau vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze. Auzit-aţi că eu am zis vouă: merg, şi voiu veni la voi. De m-aţi iubi pre mine, v-aţi fi bucurat, căci am zis vouă: merg la Tatăl; că Tatăl meu mai mare decât mine este. Şi acum am zis vouă mai înainte până a nu fi, ca, când va fi, să credeţi. Nu voiu mai grăi multe cu voi, că vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine nu are nimic. Ci ca să cunoască lumea că iubesc pre Tatăl, şi precum mi-au poruncit mie Tatăl, aşa fac. Sculaţi-vă să mergem de aici (Ioan 14, 20, 22-24, 26-31).

El S-a îndreptat către pârâul Chedronului[9] şi pe drum le-a dat ucenicilor Săi ultimele Sale îndemnuri:

„Acestea poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul. De vă urăşte pre voi lumea, ştiţi că pre mine mai înainte decât pre voi m-a urât. Aduceţi-vă aminte de cuvântul care am grăit vouă; nu este sluga mai mare decât domnul său. De m-au gonit pre mine şi pre voi vă vor goni; de au păzit cuvântul meu, şi al vostru vor păzi. Ci acestea toate vor face vouă pentru numele meu, căci nu ştiu pre cela ce m-au trimis pre mine. Iar când va veni Mângâietorul pre care eu voiu trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, carele de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru mine. Încă şi voi mărturisiţi, că din început cu mine sunteţi” (Ioan 15, 17-18, 20-21, 26-27).

„Acestea am grăit vouă, ca să nu vă smintiţi. Scoate-vă-vor pre voi din sinagoguri; şi va veni vremea, ca tot cel ce va ucide pre voi, să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu. Şi acestea vor face vouă, că nu au cunoscut pre Tatăl, nici pre mine. Ci acestea am grăit vouă, ca dacă va veni vremea, să vă aduceţi aminte de ele că eu am spus vouă. Şi acestea vouă din început nu am spus, căci cu voi eram. Iar acum merg la cela ce m-au trimis pre mine, şi nimeni din voi nu mă întreabă: unde mergi ? Ci căci acestea am grăit vouă, întristarea a umplut inima voastră. Ci eu adevărul zic vouă: de folos este vouă ca să mă duc eu; că de nu mă voiu duce eu, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voiu duce, îl voiu trimite pre el la voi.

Şi venind acela, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată: de păcat, căci nu cred întru mine; iar de dreptate, căci la Tatăl meu merg, şi nu mă veţi mai vedea pre mine; iar de judecată, căci stăpânitorul lumii acesteia s-a judecat. Încă multe am a zice vouă, ci nu puteţi a le purta acum. Iar când va veni acela, Duhul adevărului, va povăţui pre voi la tot adevărul, că nu va grăi de la sine; ci câte va auzi, va grăi, şi cele viitoare va vesti vouă. Acela pre mine mă va slăvi; că dintr-al meu va lua şi va vesti vouă. Puţin şi nu mă veţi vedea, şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea, că eu merg la Tatăl” (Ioan 16, 1-14, 16).

Hristos nu mergea către o uitare veşnică, căci în Dumnezeu este viaţa. Ucenicii nu au înţeles ultimele Sale cuvinte. Întrucât se aflau pe drum, ei au crezut că pot discuta între ei fără ca Hristos să-i audă: „Ce este aceasta ce zice: puţin ? Nu ştim ce grăieşte. Deci au cunoscut Iisus că vroiau să-l întrebe pre el şi au zis lor: de aceasta vă întrebaţi între voi căci am zis: puţin şi nu mă veţi vedea; şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea ?” (Ioan 16, 18-19) Şi El le-a explicat că după zilele de tristeţe pe care le vor trăi vor urma zilele de bucurie în sânul Tatălui; El îi va părăsi, dar pentru a reveni ca să-i caute şi să-i răsplătească pentru lucrarea lor. În cele din urmă, apostolii au înţeles.

,,Zis-au lui ucenicii: iată acum arătat grăieşti şi nici o pildă nu zici. Acum ştim că ştii toate şi nu-ţi trebuie ca să te întrebe cineva; prin aceasta credem că de la Dumnezeu ai ieşit. Răspuns-au lor Iisus: acum credeţi ? Iată vine ceasul şi acum a sosit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pre mine singur mă veţi lăsa; dar nu sunt singur, că Tatăl meu cu mine este. Acestea am grăit vouă, ca întru mine pace să aveţi. În lume necaz veţi avea; ci îndrăzniţi, eu am biruit lumea” (Ioan 16, 29-33).

După ce a vorbit astfel, Hristos Şi-a ridicat ochii către cer şi a rostit către Tatăl Său această ultimă rugăciune:

„Părinte a venit ceasul; proslăveşte pre Fiul tău, ca şi Fiul tău să te proslăvească pre tine; precum ai dat lui stăpânire a tot trupul, ca tot ce ai dat lui, să le dea lor viaţă veşnică. Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos. Eu te-am proslăvit pre tine pre pământ; lucrul am săvârşit, care ai dat mie ca să-l fac. Şi acum mă proslăveşte tu Părinte, la tine însuţi, cu slava care am avut la tine mai înainte până a nu fi lumea. Arătat-am numele tău oamenilor pre care ai dat mie din lume; ai tăi erau şi mie i-ai dat pre ei; şi cuvântul tău au păzit. Acum au cunoscut că toate câte ai dat mie, de la tine sunt. Pentru că cuvintele care ai dat mie, le-am dat lor, şi ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la tine am ieşit, şi au crezut că tu m-ai trimis.

Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie; că ai tăi sunt. Şi ale mele toate ale tale sunt şi ale tale ale mele; şi m-am proslăvit întru dânşii. Şi nu mai sunt în lume, iar aceştia în lume sunt şi eu la tine vin. Părinte sfinte, păzeşte-i pre dânşii întru numele tău pre care ai dat mie, ca să fie una, precum şi noi. Când eram cu ei în lume, eu îi păzeam pre ei întru numele tău; pre care i-ai dat mie i-am păzit, şi nimeni dintru dânşii n-a pierit, fără numai fiul pierzării; ca să se împlinească scriptura. Iar acum la tine vin, şi acestea grăiesc în lume, ca să aibă bucuria mea deplin întru ei. Eu am dat lor cuvântul tău, şi lumea i-a urât pre ei, căci nu sunt ei din lume, precum eu nu sunt din lume. Nu mă rog ca să-i iei pre ei din lume, ci ca să-i păzeşti pre ei de cel viclean. Ei din lume nu sunt, precum şi eu din lume nu sunt. Sfinţeşte-i pre ei întru adevărul tău; cuvântul tău adevăr este.

Precum pre mine m-ai trimis în lume, şi eu i-am trimis pre ei în lume. Şi pentru dânşii eu mă sfinţesc pre mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m-ai trimis. Şi eu slava care mi-ai dat mie, o am dat lor; ca să fie una, precum noi una suntem; eu întru ei şi tu întru mine, ca să fie ei desăvârşit întru una, şi ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pre ei, precum pre mine m-ai iubit.

Părinte, pre care i-ai dat mie voiesc ca unde sunt eu şi aceia să fie împreună cu mine; ca să vază slava mea, care ai dat mie, pentru că m-ai iubit pre mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte şi lumea pre tine nu te-a cunoscut, iar eu te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut, că tu m-ai trimis pre mine. Şi am arătat lor numele tău, şi-l voiu arăta, ca dragostea cu care m-ai iubit pre mine, întru dânşii să fie şi eu întru ei” (Ioan 17, 1-26).

Apoi, Hristos a traversat pârâul Chedronului (Ioan 18) şi a intrat cu ucenicii Săi într-o grădină unde avea obiceiul să Se ducă cu ei. Această grădină era situată pe un versant al Muntelui Măslinilor.

Înainte de a intra acolo, Hristos a spus apostolilor Săi: „Când v-am trimis pre voi fără de pungă şi fără de traistă şi fără de încălţăminte, au avut-aţi lipsă de ceva ? Iar ei au zis: de nimic. Zis-au drept aceea lor: acum dar cel ce are pungă, să o ia, aşijderea şi traistă; iar cel ce nu are sabie, să-şi vânză haina sa şi să-şi cumpere. Că zic vouă, că încă aceasta ce este scrisă se cade să se plinească întru mine, care zice: şi cu cei fărădelege s-au socotit[10]; pentru că cele pentru mine, sfârşit au. Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Şi el au zis lor: destul este (Luca 22, 35-38).

Apoi, El a intrat, după obiceiul Său, în grădina de pe Muntele Măslinilor, situată în satul Ghetsimani (Matei 26, 36-46; Luca 22, 40-46; Marcu 14, 32-42); El i-a lăsat pe ucenici la intrare şi S-a depărtat cu Simon Petru şi cei doi fii ai lui Zevedei, Iacov şi Ioan. El a fost copleşit de o tristeţe grozavă, umanitatea se dezvăluia în El şi a spus celor apropiaţi Lui: „Întristat este sufletul meu până la moarte; rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu mine. Şi mergând puţin mai înainte, au căzut pre faţa sa, rugându-se şi zicând: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voiesc eu, ci precum tu. Şi au venit către ucenici şi i-au aflat pre dânşii dormind, şi au zis lui Petru: aşa, nu aţi putut un ceas a priveghea împreună cu mine. Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită; că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios.

Iarăşi a doua oară mergând s-au rugat, zicând: Părintele meu, de nu poate trece acest pahar de la mine, ca să nu-l beau pre el, fie voia ta. Şi venind i-au aflat pre dânşii iarăşi dormind, că erau ochii lor îngreuiaţi. Şi lăsându-i pre ei, mergând, iarăşi s-au rugat a treia oară, acelaşi cuvânt zicând” (Matei 26, 38-44). Teama Sa era grozavă, o sudoare de sânge ieşea din trupul Său şi un înger a coborât din cer pentru a-L încuraja. El S-a întors la ucenicii Săi şi găsindu-i încă adormiţi, le-a spus: „Dormiţi de acum şi vă odihniţi; iată, s-a apropiat ceasul şi Fiul Omului se va da în mâinile păcătoşilor” (Matei 26, 45).

Fără îndoială, cei trei apostoli s-au tulburat din cauza nepăsării lor. Hristos nu a vrut să le dea o lecţie mai aspră şi le-a spus imediat: „Sculaţi-vă să mergem; iată s-a apropiat cela ce m-a vândut” (Matei 26, 46).

În timp ce El încă vorbea, Iuda a sosit cu un grup de soldaţi romani, având în fruntea lor un tribun, şi cu robi pe care îi dăduseră arhiereii şi fariseii; ei duceau arme, felinare şi făclii[11]. Hristos a ieşit înaintea lor şi le-a spus: „Pre cine căutaţi ? Răspuns-au lui: pre Iisus Nazarineanul. Zis-au lor Iisus: eu sunt. Deci după ce au zis lor: eu sunt, s-au întors ei înapoi şi au căzut jos. Şi iarăşi i-au întrebat pre ei: pre cine căutaţi ? Iar ei au zis: pre Iisus Nazarineanul. Răspuns-au Iisus, şi au zis: am spus vouă că eu sunt; deci de mă căutaţi pre mine, lăsaţi pre aceştia să se ducă” (Ioan 18, 4-8).

În acelaşi moment (Matei 26, 49-56; Luca 22, 47-53; Ioan 18, 10-12), Iuda, apropiindu-se de Hristos, i-a spus: „Bucură-te Învăţătorule ! Şi l-a sărutat pre el” (Matei 26, 49). ,,Iar cel ce îl vânduse pre el, le dăduse semn, zicând: pre care voiu săruta, acela este; prindeţi-l pre el şi-l duceţi cu pază” (Marcu 14, 44). ,,Iar Iisus au zis lui: prietene, pentru ce ai venit ?” (Matei 26, 50) Iudo, cu sărutare pre Fiul Omului vinzi ? (Luca 22, 48) La semnalul dat de vânzător, oamenii s-au aruncat asupra lui Hristos. Petru, trăgându-şi sabia, a zis: „Doamne, lovi-l-vom cu sabia ?” (Luca 22, 49) şi în acelaşi timp el a lovit o slugă a arhiereului, pe nume Malh, şi i-a tăiat urechea.

Apostolii purtaseră sabie până atunci, după un obicei existent în Iudeea. Iisus Hristos l-a îngăduit; dar dacă El l-a lăsat pe Petru să folosească sabia pentru a se apăra, aceasta a fost pentru a-l avertiza că pe viitor sabia trebuia să rămână în teacă şi păstorii Bisericii Sale nu trebuia să mai facă uz de ea.

Iată de ce El i-a spus lui Petru: „Întoarce sabia ta în locul ei, că toţi cei ce scot sabie, de sabie vor muri. Au ţi se pare că nu pot a ruga acum pre Tatăl meu, şi să-mi pună mie înainte mai mult decât douăsprezece legheoane de îngeri ? Dar cum se vor umplea scripturile, care zic, că aşa se cade să fie ?” (Matei 26, 52-54) El l-a tămăduit pe Malh şi a spus oamenilor: „Ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu fuşti să mă prindeţi pre mine ? În toate zilele la voi şedeam, învăţând în biserică, şi nu m-aţi prins pre mine. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se plinească scripturile proorocilor” (Matei 26, 55-56). După aceste cuvinte, L-au prins pe Hristos şi L-au legat. Ucenicii L-au părăsit şi au fugit. Doar un tânăr oarecare mergea după El (Marcu 14, 51-52)[12]. L-au prins de veşmântul său, dar el, lăsându-şi veşmântul în mâinile celor care vroiau să-l prindă, a fugit.

Iisus Hristos a fost dus mai întâi la Ana, socrul lui Caiafa, arhiereul din acel an[13]. Simon Petru şi Ioan Îl urmau pe Hristos de departe (Ioan 18, 13-27; Matei 26, 69-75; Luca 22, 55-62)[14]. Cel de-al doilea era cunoscut arhiereului şi a putut intra în palatul lui în urma lui Hristos. Petru stătea afară, lângă poartă. Ioan i-a spus un cuvânt portăresei care l-a lăsat pe Petru să intre. Deschizându-i poarta, portăreasa i-a spus: „Au nu cumva şi tu eşti din ucenicii omului acestuia ? Zis-a el: nu sunt. Şi stăteau slugile şi slujitorii care făcuseră foc, că era frig şi se încălzeau, şi era cu ei Petru stând şi încălzindu-se. Deci arhiereul a întrebat pre Iisus de ucenicii lui şi de învăţătura lui. Răspuns-au Iisus lui: eu de faţă am grăit lumii; eu totdeauna am învăţat în sinagogă şi în biserică, unde toţi iudeii se adună şi întru ascuns nu am grăit nimic. Ce mă întrebi ? Întreabă pre cei ce au auzit ce am grăit lor: iată aceştia ştiu cele ce am grăit eu. Şi acestea zicând el, unul din slugile ce stăteau înainte, a dat o palmă lui Iisus, zicând: aşa răspunzi arhiereului ? Răspuns-au Iisus lui: de am grăit rău, mărturiseşte de rău; iar de am grăit bine, ce mă baţi ? (Ioan 18, 17-23)

Ana a pus să fie legat Iisus Hristos şi L-a trimis la Caiafa, care era arhiereul în funcţie.

Petru era tot lângă foc şi se încălzea. O slujnică a spus celor care se încălzeau cu el: „Şi tu erai cu Iisus Galileeanul” (Matei 26, 69). Aceştia i-au zis: „Au doară şi tu din ucenicii lui eşti ?” (Ioan 18, 25) El a negat şi s-a jurat că nu era.

Unul din slujitorii arhiereului, rudă cu Malh, i-a spus: „Au nu te-am văzut eu în grădină cu dânsul ?” (Ioan 18, 26) Ceilalţi au adăugat: „Graiul tău arătat te face pre tine” (Matei 26, 73). Petru a negat încă o dată şi a întărit cu jurământ că nu Îl cunoştea pe acest om.

De îndată a cântat cocoşul şi Hristos l-a privit pe Petru care şi-a amintit atunci aceste cuvinte: „Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de mine” (Matei 26, 34). Petru a ieşit şi a plâns cu amar.

Mai-marii preoţilor şi toţi membrii sinedriului, cărturarii şi bătrânii, s-au adunat la Caiafa (Luca 22, 54, 63-65; Matei 26, 59-68); ei s-au constituit într-un tribunal şi au chemat martori care au venit să depună mărturie împotriva lui Iisus Hristos, pentru a-L putea condamna la moarte. S-au prezentat mai mulţi, dar depoziţiile lor n-au avut nici o valoare. Ultimii doi au spus: „Acesta au zis: pot să stric biserica lui Dumnezeu, şi în trei zile să o zidesc pre dânsa” (Matei 26, 61). Hristos i-a lăsat pe toţi martorii să spună ce vroiau, fără să deschidă gura. După ce a auzit aceste din urmă cuvinte, arhiereul s-a ridicat şi I-a spus lui Hristos: „Nimica nu răspunzi ? Ce aceştia mărturisesc asupra ta ?” (Luca 26, 62) Hristos a păstrat tăcerea; El ştia că nici măcar judecătorii nu găseau în aceste mărturii motive pentru a-L acuza. Atunci arhiereul a strigat: „Juru-te pre Dumnezeul cel viu, ca să spui nouă de eşti tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Zis-au Iisus lui: tu ai zis; însă zic vouă: de acum veţi vedea pre Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pre norii cerului” (Luca 26, 63-64).

Ca şi cum le-ar fi spus: voi mă judecaţi acum, preoţi şi învăţaţi, dar Cel pe care tocmai Îl condamnaţi vă va judeca într-o zi în toată măreţia slavei Sale.

Caiafa s-a prefăcut că a ajuns la disperare auzind aceste cuvinte: „A hulit”, a spus acest făţarnic sfâşiindu-şi hainele în semn de dezolare. „Ce ne mai trebuiesc alte mărturii ? Iată acum aţi auzit hula lui. Ce vi se pare vouă ? Iar ei răspunzând, au zis: vinovat este morţii” (Matei 26, 65-66).

Astfel, după lege şi prooroci, Trimisul, Hristosul, Emanuilul lui Dumnezeu trebuia să vină; şi pentru că Iisus, care Şi-a dovedit misiunea Sa dumnezeiască, a spus: „Eu sunt Acela”, ei L-au condamnat la moarte !

Această orbire iudaică a fost prezisă de prooroci, dar evreii nu vroiau să înţeleagă Scripturile şi nu doreau să găsească acolo decât ceea ce le putea flata orgoliul naţional şi prejudecăţile religioase.

După ce a fost pronunţată sentinţa la moarte, un grup mârşav de slugi ale preoţilor L-a înconjurat pe Hristos; L-au scuipat în faţă, L-au copleşit cu lovituri, mai mulţi dintre ei L-au pălmuit, spunând: „Prooroceşte nouă Hristoase, cine este cel ce te-a lovit ?” (Matei 26, 68) Ei au rostit multe alte blasfemii.

De dimineaţă, când s-a luminat de ziuă (Luca 22, 66-71; Matei 27, 1-2), bătrânii poporului, arhiereii şi cărturarii au poruncit ca Hristos să fie adus în sala de judecată şi au spus: „De eşti tu Hristosul ? Spune nouă. Şi le-au zis lor: de voiu spune vouă, nu veţi crede; şi de vă voiu întreba, nu-mi veţi răspunde, nici mă veţi slobozi. De acum va fi Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu. Şi au zis toţi: dar tu eşti Fiul lui Dumnezeu ? Iar el au zis către ei: voi ziceţi, că eu sunt. Iar ei au zis: ce ne mai trebuie încă mărturie ? Că noi singuri am auzit din gura lui” (Luca 22, 67-71).

Atunci, ei au pus să fie legat şi dus la Ponţiu Pilat (Ioan 18, 28-40; Luca 23, 1-25; Matei 27, 2-26), guvernatorul roman al oraşului. Iuda nu a crezut că trădarea sa va conduce la condamnarea la moarte a lui Hristos. Auzind sentinţa, el a înapoiat mai-marilor preoţilor şi bătrânilor cei treizeci de dinari de argint pe care îi primise: „Greşit-am de am vândut sânge nevinovat. Iar ei au zis: ce este nouă ? Tu vei vedea. Şi aruncând arginţii în biserică[15], s-a dus de acolo; şi mergând, s-a spânzurat” (Matei 27, 4-5).

Evreii nu au intrat în pretoriu pentru a nu se spurca, pentru că seara ei trebuia să mănânce Paştele[16]. Ei se temeau să se pângărească intrând la un păgân, dar condamnau la moarte un om nevinovat ! Pilat a ieşit din pretoriu şi i-a întrebat pe reprezentanţii sinedriului: „Ce pâră aduceţi asupra omului acestuia ? Răspuns-au şi i-au zis: de n-ar fi fost acesta făcător de rele, nu l-am fi dat pre el ţie” (Ioan 18, 29-30). ,,Pre acesta l-am aflat răzvrătind neamul şi oprind a da dajdie chesarului, zicând că este el Hristos Împărat” (Luca 23, 2). Pilat le-a spus: „Luaţi-l pre el voi, şi după legea voastră judecaţi-l pre el. Şi au zis lui iudeii: nouă nu este cu putinţă să omorâm pre nimeni” (Ioan 18, 31).

Astfel s-a împlinit cuvântul lui Hristos, ,,care au zis: însemnând cu ce moarte vrea să moară. Şi a intrat iarăşi în divan Pilat, şi a chemat pre Iisus, şi i-a zis lui: tu eşti Împăratul Iudeilor ? Răspuns-au Iisus lui: de la tine tu zici aceasta, sau alţii au grăit ţie pentru mine ? Răspuns-a Pilat: au doară eu iudeu sunt ? Neamul tău şi arhiereii te-au dat pre tine mie: ce ai făcut ? Răspuns-au Iisus: Împărăţia mea nu este din lumea aceasta; de ar fi fost din lumea aceasta Împărăţia mea, slugile mele s-ar fi nevoit, ca să nu fiu dat iudeilor; iar acum Împărăţia mea nu este de aici. Deci a zis Pilat lui: au Împărat eşti tu ? Răspuns-au Iisus: tu zici că împărat sunt eu. Eu spre aceasta m-am născut, şi spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul. Tot cel ce este din adevăr ascultă glasul meu. Zis-a Pilat lui: ce este adevărul ?” (Ioan 18, 32-38).

Aceasta este întrebarea pe care o găsim încă pe buzele oamenilor care se cred mai înţelepţi decât plebea. Cu toate acestea, care este ţelul inteligenţei dacă nu adevărul ? Oare omul nu are alt scop decât de a rătăci în această lume aşteptând dispariţia veşnică în neant sau o transformare ipotetică ? Iisus Hristos a venit pentru a deschide omului orizonturi mai vrednice de el şi mai vrednice de Ziditorul său. El a venit să întemeieze împărăţia adevărului, şi pentru acest motiv El Şi-a spus împărat.

În faţa acuzaţiilor ridicate împotriva Lui de arhierei şi bătrâni, Iisus Hristos nu a răspuns nimic. „Atunci a zis Pilat lui: nu auzi câte mărturisesc asupra ta ?” (Matei 27, 13) Hristos a continuat să tacă şi Pilat a fost foarte mirat. El a ieşit din nou pentru a vorbi cu iudeii şi le-a spus: „Nici o vină nu aflu în omul acesta. Iar ei se întăreau, zicând că întărâtă norodul, învăţând preste toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Iar Pilat auzind de Galileea, a întrebat, au galileean este omul ? Şi înţelegând că din ţinutul lui Irod este, l-a trimis pre el la Irod, fiind şi el în Ierusalim într-acele zile” (Luca 23, 4-7).

Irod dorea de multă vreme să-L vadă pe Iisus Hristos. El a fost încântat de ocazia care s-a ivit şi, cum auzise vorbindu-se mult de minunile Sale, el nădăjduia că Hristos va face vreun semn şi în prezenţa sa. Prin urmare, el I-a pus mai multe întrebări. Hristos nu a răspuns nici un cuvânt nici la întrebările regelui, nici la acuzaţiile pe care I le aduceau arhiereii şi cărturarii. Irod şi-a bătut joc de El şi, după ce L-a îmbrăcat într-un veşmânt alb în derâdere, L-a trimis la Pilat.

Regele şi guvernatorul roman, până atunci duşmani, au devenit prieteni cu această ocazie.

Adresându-se arhiereilor, boierilor şi poporului, Pilat a spus; „Mi-aţi adus pre omul acesta, ca pre cela ce răzvrăteşte norodul; şi iată, eu înaintea voastră întrebându-l, nici o vină n-am aflat în omul acesta de care pârâţi pre el; ci nici Irod, că v-am trimis pre voi la el; şi iată, nici un lucru vrednic de moarte este făcut de dânsul. Deci certându-l, îl voiu slobozi” (Luca 23, 14-16). ,,Ci este vouă obiceiu, ca să vă slobozesc pre unul la paşti; deci voiţi să vă slobozesc vouă pre Împăratul Iudeilor” (Ioan 18, 39), care se zice Hristos, sau pe Varava ?

Pilat nu a luat în serios regalitatea lui Hristos; împărăţia adevărului era pentru el o enigmă; Iisus Hristos i se părea un împărat puţin periculos şi care putea fi tolerat de evrei; el vedea cu limpezime că Îl aduseseră la el din pizmă.

Intrând Pilat din nou în pretoriu, arhiereii şi bătrânii au convins norodul să-l ceară pe Varava. Acesta era un hoţ care fusese închis din cauza unei revolte pe care o provocase în oraş şi a unui omor.

Când Pilat a intrat în pretoriu, soţia sa i-a transmis următoarele: „Nimic ţie şi dreptului acestuia, că multe am pătimit astăzi în vis pentru dânsul” (Matei 27, 19). Pilat a ieşit din nou şi a spus iudeilor: „Pre care voiţi dintr-amândoi să vă slobozesc vouă ? Iar ei au zis: pre Varava. Zis-a lor Pilat: dar ce voiu face lui Iisus, ce se zice Hristos ? Zis-au lui toţi: să se răstignească ! Iar dregătorul a zis: dar ce rău a făcut ? Iar ei mai vârtos strigau, zicând: să se răstignească ! (Matei 27, 21-23)

Văzând că nu putea să-i facă să asculte glasul raţiunii şi că tumultul creştea, Pilat a cerut apă, şi-a spălat mâinile înaintea poporului şi a spus: „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia; voi veţi vedea. Şi răspunzând tot norodul, a zis: sângele lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri” (Matei 27, 24-25).

Voia lor trebuia împlinită.

Înainte de a-L da pe Iisus Hristos evreilor, Pilat L-a predat soldaţilor săi (Ioan 19, 1-16; Luca 23, 16; Matei 27, 27-31). Aceştia au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap; apoi, I-au pus pe umeri o hlamidă roşie şi venind înaintea Lui spuneau: „Bucură-te împăratul iudeilor !” şi-L pălmuiau. Pilat a ieşit, scoţându-L afară şi pe Iisus Hristos, care S-a arătat înaintea poporului purtând cununa de spini şi hlamida roşie. Pilat le-a zis:

,,Iată, aduc vouă pre el afară, ca să cunoaşteţi că întru dânsul nici o vină nu aflu. (...) Iată omul ! Iar dacă l-au văzut pre el arhiereii şi slugile, au strigat, zicând: răstigneşte-l, răstigneşte-l, pre el. Zis-a lor Pilat: luaţi-l pre el voi, şi-l răstigniţi; căci eu nu aflu întru el vină. Răspuns-au lui iudeii: noi lege avem, şi după legea noastră dator este să moară, căci pre sine Fiu al lui Dumnezeu s-au făcut. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat în divan iarăşi, şi a zis lui Iisus: de unde eşti tu ? Iar Iisus răspuns nu i-au dat lui. Deci a zis Pilat lui: mie nu-mi grăieşti ? Au nu ştii că putere am să te răstignesc, şi putere am să te slobozesc ? Răspuns-au Iisus: nu ai avea nici o putere asupra mea, de nu ar fi fost dat ţie de sus; pentru aceasta cel ce m-a dat ţie, mai mare păcat are” (Ioan 19, 4-11).

Pilat a încercat încă o dată să-L salveze, dar evreii strigau: „De vei slobozi pre acesta, nu eşti prieten Chesarului; tot cel ce se face pre sine împărat, stă împotriva Chesarului” (Ioan 19, 12). La aceste cuvinte, Pilat L-a scos pe Iisus Hristos într-un loc al tribunalului situat în afară şi în care evreii puteau intra fără a se spurca; acest loc se numea Lithostrotos şi în ebraică Gavvata.

Era ziua pregătirii Paştilor şi în curând se făcea ceasul al şaselea[17]. Arătându-L pe Hristos iudeilor, Pilat le-a spus: „Iată împăratul vostru” (Ioan 19, 14). În loc să le stârnească compasiunea sau dispreţul, cum avusese el intenţia, Pilat nu a făcut decât să le aţâţe ura. „Ei au strigat: ia-l, ia-l, răstigneşte-l pre el. Zis-a lor Pilat: pre împăratul vostru să-l răstignesc ? Răspuns-au arhiereii: nu avem împărat fără numai pre Chesarul. Deci atunci l-a dat pre el lor ca să se răstignească” (Ioan 19, 15-16).

Când Îl duceau către locul supliciului (Luca 23, 26-33; Ioan 19, 16-18; Matei 27, 32-34; Marcu 15, 21-23), ei au întâlnit pe un oarecare Simon din Cyrene, care venea de la câmp, şi l-au silit să ducă crucea în urma lui Iisus Hristos. Simon avea doi fii, Alexandru şi Rufus, care vor fi membri distinşi ai Bisericii primare.

De obicei, condamnatul ducea unealta supliciului său; Hristos, istovit de tratamentele crude pe care le îndurase vreme de 12 ceasuri, nu mai avea putere să-Şi ducă singur crucea[18]. O mare mulţime de oameni Îl urma; se distingeau acolo femei care plângeau şi scoteau strigăte de durere. Întorcându-se către ele, Hristos le-a spus: „Fiicele Ierusalimului, nu mă plângeţi pre mine, ci pre voi vă plângeţi şi pre fiii voştri. Că iată vin zile, în care vor zice, fericite sunt cele sterpe, şi pântecele care n-au născut, şi ţâţele care n-au aplecat. Atunci vor începe a zice munţilor: cădeţi peste noi; şi dealurilor: acoperiţi-ne pre noi. Că de fac acestea în lemnul cel verde, dar în cel uscat ce va fi ?” (Luca 23, 28-31)

Iisus Hristos a proorocit astfel nenorocirile care vor cădea, la puţin timp după moartea Sa, asupra Ierusalimului, şi acest asediu înfiorător în timpul căruia mamele se vor hrăni cu carnea copiilor lor. Arborele uscat al iudaismului a plătit scump atunci modul crud în care a tratat arborele viguros al Noului Legământ, răsădit cu crucea Mântuitorului şi care a zămislit, datorită sângelui dumnezeiesc care l-a făcut să rodească, mlădiţe atât de puternice.

Dând dovadă de o cruzime perfidă, alături de Iisus Hristos iudeii au dus doi nelegiuiţi condamnaţi la moarte prin răstignire.

Când au ajuns la locul numit al Căpăţânii (în ebraică, Golgota), I-au oferit vin amestecat cu smirnă, dar El a refuzat să bea. Atunci, L-au urcat pe cruce, apoi i-au răstignit pe cei doi tâlhari, unul de-a dreapta Sa şi celălalt de-a stânga Sa.

Patru soldaţi L-au pironit pe Iisus Hristos pe cruce. În acest timp, El a spus (Luca 23, 34-46; Ioan 19, 19-30; Matei 27, 35-50; Marcu 15, 25-37): „Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). După ce a fost răstignit, soldaţii au împărţit între ei veşmintele Sale şi le-au tras la sorţi, după ce le-au împărţit în 4 părţi, câte una pentru fiecare soldat. Cât despre cămaşă care era fără cusătură, ei au pus-o deoparte şi au tras-o de asemenea la sorţi. Astfel, s-a împlinit această proorocie: „Împărţit-au hainele mele loruşi, şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Psalmi 21, 20). Apoi, cei 4 soldaţi s-au aşezat pentru a-i păzi pe condamnaţi. Oamenii şi preoţii îşi băteau joc de Iisus Hristos şi spuneau: „Cela ce strici Biserica şi în trei zile o zideşti, mântuieşte-te pre tine însuţi; de eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-te de pre cruce. Aşijderea încă şi arhiereii batjocorindu-l, împreună cu cărturarii şi cu bătrânii şi cu fariseii, ziceau: Pre alţii au mântuit, iar pre sine nu poate să se mântuiască ? De este împărat al lui Israil, pogoare-se acum de pre cruce, şi să credem într-însul. Nădăjduia spre Dumnezeu; izbăvească-l acum pre dânsul, de îl voieşte pre el; că au zis, că Fiul lui Dumnezeu sunt (Matei 27, 40-43). Şi soldaţii romani râdeau de El; ei i-au oferit oţet să bea şi i-au spus: „De eşti tu împăratul iudeilor, mântuieşte-te pre tine însuţi” (Luca 23, 37).

De obicei, în partea cea mai de sus a crucii condamnatului se punea o inscripţie care indica numele său şi fărădelegea pe care o comisese. Inscripţia care fusese pusă deasupra crucii lui Hristos era scrisă în greacă, latină şi ebraică şi era concepută astfel: IISUS NAZARINEANUL, ÎMPĂRATUL IUDEILOR. Un mare număr de iudei a venit să citească această inscripţie, deoarece Muntele Căpăţânii era foarte aproape de cetate. Arhiereii s-au dus să-i spună lui Pilat: „Nu scrie, împăratul iudeilor; ci cum că el au zis: împărat sunt al iudeilor. Răspuns-a Pilat: ceea ce am scris, am scris” (Ioan 19, 21-22). El gândea că se supune voinţei proprii, dar Dumnezeu a călăuzit mâna sa şi el a scris adevărul. Chiar pe împăratul lor Îl răstigniseră iudeii, Împăratul îndurării, în locul căruia îl preferaseră pe Cezar. Împăratul Iisus Hristos pe care ei L-au respins vroia să-i mântuiască; Cezarul pe care l-au ales i-a distrus.

Unul dintre tâlharii răstigniţi împreună cu Hristos se alătură oamenilor în a-L insulta şi a-L blasfemia: „De eşti tu Hristosul, mântuieşte-te pre tine şi pre noi” (Luca 23, 39). Celălalt era animat de sentimente contrare şi-i spunea blasfemiatorului: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că într-aceeaşi osândă eşti ? Şi noi după dreptate; că cele vrednice după faptele noastre luăm; iar acesta nici un rău nu a făcut. Şi zicea lui Iisus: pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta. Şi au zis Iisus lui, amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în rai[19]” (Luca 23, 40-43).

Lângă crucea lui Iisus Hristos stăteau mama Sa, verişoara mamei Sale, Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi Ioan, ucenicul pe care-l iubea aparte. Privind către mama Sa, Hristos i l-a arătat pe ucenicul Său şi i-a spus: „Femeie, iată fiul tău ! După aceea au zis ucenicului: iată mama ta ! Şi dintr-acel ceas o a luat pre dânsa ucenicul întru ale sale” (Ioan 19, 26-27).

Hristos a strigat cu glas mare, ,,zicând: ‘Ili, Ili, lima savahtani ?’ Adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m-ai lăsat ?” (Matei 27, 46). Era ultimul strigăt al firii omeneşti. ,,Iar oarecare din cei ce stau acolo auzind, ziceau: pre Ilie strigă acesta” (Matei 27, 47), ,,lasă să vedem, au veni-va Ilie să-l mântuiască pre el ?” (Matei 27, 49)

Atunci, Iisus Hristos a văzut că s-au împlinit toate proorociile, cu excepţia celei care vestise setea arzătoare care Îl va chinui pe cruce. Ca ea să fie împlinită, El a spus: „Mi-e sete” (Ioan 19, 28). Exista la locul supliciului un vas plin cu oţet; au pus în vârful unui băţ de isop un burete plin cu oţet şi I l-au dus la gură. După ce a băut, Hristos a strigat cu glas mare: ,,Părinte, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Luca 23, 46), ,,săvârşitu-s-a; şi plecându-şi capul, şi-au dat duhul” (Ioan 19, 30).

Atunci era ceasul al nouălea[20].

În clipa în care Iisus Hristos Şi-a dat duhul (Matei 27, 51-56; Luca 23, 47-49; Marcu 15, 38-41), catapeteasma care separa sfânta sfintelor de restul templului s-a rupt în două de sus până jos; pământul s-a cutremurat; morţii s-au sculat şi au ieşit din mormintele lor şi, după învierea lui Hristos, s-au arătat mai multor locuitori din Ierusalim. Văzând cutremurul şi lucrurile nemaivăzute care s-au petrecut, sutaşul şi soldaţii care-L păzeau pe Hristos au spus: ,,Cu adevărat, omul acesta drept a fost” (Luca 23, 47). „Cu adevărat, omul acesta Fiu al lui Dumnezeu a fost” (Marcu 15, 39).

Prietenii lui Iisus Hristos şi femeile evlavioase care Îl urmaseră din Galileea stăteau deoparte şi urmăreau tot ceea ce se petrecea. Printre ele erau Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov cel mic şi a lui Iosif, adică soţia lui Cleopa; ele nu au plecat de lângă cruce decât după moartea lui Hristos[21]. Se remarcau, de asemenea, printre ele mama apostolilor Iacov şi Ioan, şi Salomeea. Erau încă multe altele care Îl slujiseră pe Hristos pe când Se afla în Galileea şi care veniseră cu El la Ierusalim.

Pentru că era vineri, ziua pregătirii sâmbetei, şi pentru că marea sâmbătă pascală începea la ceasul al şaselea din seară chiar în aceeaşi zi, evreii (Ioan 19, 31, 42) l-au rugat pe Pilat să poruncească să li se zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi, pentru a-i face să moară mai repede, ca trupurile lor să nu rămână pe cruce în ziua sâmbetei. Soldaţii au zdrobit fluierele celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus Hristos. Când au ajuns la El, văzând că era deja mort, nu I-au mai zdrobit fluierele; dar un soldat L-a împuns cu suliţa în coastă şi de acolo a ieşit sânge şi apă. Astfel au fost împlinite proorociile care spuneau: „Os să nu zdrobiţi dintr-însul” (Ieşirea 12, 46; Numerii 9, 12), ,,şi vor căuta la mine, pre care au împuns” (Zaharia 12, 10).

Prima proorocie se referea la Mielul pascal, Căruia nu trebuia să I se frângă nici un os. Ritualul rânduit pentru mielul simbolic trebuia să se împlinească în persoana lui Iisus Hristos, adevăratul Miel pascal al Noului Legământ.

Apostolul Ioan (Ioan 19, 35-42; Luca 23, 50-56; Marcu 15, 43-47; Matei 27, 57) a fost martor al celor înfăptuite de soldaţi după moartea lui Hristos, şi după mărturia sa, atât de demnă de crezare, am prezentat acestea.

Printre ucenicii lui Iisus Hristos se afla un decurion nobil, om bogat, bun şi drept, pe nume Iosif, născut în Arimateea. El nu luase deloc parte la ceea ce făcuseră ceilalţi iudei şi era unul dintre cei care aştepta împărăţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el îşi ascunsese până atunci convingerile de teama evreilor. El s-a dus seara la Pilat pentru a-i cere permisiunea de a lua trupul lui Hristos. Mirat că El era deja mort, Pilat a chemat sutaşul însărcinat cu paza Lui şi l-a întrebat pe el dacă Hristos a murit demult. Încredinţându-se de aceasta, el i-a dat voie lui Iosif să ia trupul. Nicodim, un alt ucenic al lui Hristos într-ascuns, cel care a venit să-L caute pe Hristos în timpul nopţii, i s-a alăturat lui Iosif şi a adus o sută de litre dintr-un amestec de smirnă şi aloe.

Primind trupul lui Hristos, ei L-au înfăşurat în giulgiuri cu miresme şi L-au îngropat după obiceiul iudeilor. Aproape de locul unde fusese răstignit Iisus Hristos era o grădină, şi în această grădină era un mormânt nou săpat în stâncă, în care nu fusese pus nimeni. Ei L-au pus pe Hristos în acest mormânt, neputând să-L ducă mai departe din cauza pregătirii Paştilor şi pentru că sâmbăta urma pregătirilor; ei au închis mormântul cu o piatră. Femeile evlavioase care veniseră din Galileea cu Iisus Hristos, şi mai cu seamă Maria Magdalena şi Maria, soţia lui Cleopa, au văzut mormântul şi cum a fost pus trupul acolo. Şi întorcându-se, ele s-au grăbit să pregătească miresme pentru îngropare şi, după ce a sosit ora sâmbetei, ele au respectat legea care le poruncea să se odihnească.

Îndată după pregătirea Paştilor şi pentru că sâmbăta începuse deja[22] (Matei 27, 62-66), arhiereii şi fariseii i-au zis lui Pilat: „Doamne, adusu-ne-am aminte că înşelătorul acela au zis, încă fiind viu: după trei zile mă voiu scula. Deci, porunceşte să se întărească mormântul până a treia zi; nu cumva venind ucenicii lui noaptea să-l fure pre el şi să zică norodului că s-a sculat din morţi; şi va fi rătăcirea cea de apoi mai rea decât cea dintâi. Zis-a lor Pilat: aveţi custodie; mergeţi de întăriţi cum ştiţi” (Matei 27, 63-65). Evreii au plecat, au pecetluit piatra care închidea mormântul şi au pus paznici.

În prima zi după sâmbătă[23] (Ioan 20, 1-18), Maria Magdalena a venit la mormânt de dimineaţă, când era încă noapte[24]; ea a văzut că piatra care îl acoperea era dată la o parte. Încă din seara sâmbetei, care corespundea începutului primei zile de după sâmbătă[25] (Matei 28, 1-4, 11-13), avusese loc un mare cutremur, un înger al Domnului a coborât din cer, a prăvălit piatra care acoperea mormântul şi s-a aşezat deasupra mormântului. Vederea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada. Gărzile, înspăimântate, au căzut la pământ ca moarte. Ele au alergat în cetate şi au spus arhiereilor ce s-a întâmplat. Aceştia au convocat de îndată pe bătrâni şi s-a hotărât să se dea o mare sumă de bani gărzilor ca să spună: „Ucenicii lui noaptea venind, l-au furat pre el, dormind noi. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom potoli pre el, şi pre voi fără de grijă vă vom face” (Matei 28, 13-14). Soldaţii au primit banii şi au spus precum au fost învăţaţi.

Văzând că piatra de pe mormânt fusese dată la o parte, Maria Magdalena a alergat să-i spună lui Simon Petru şi ucenicului pe care-l iubea Hristos, adică lui Ioan. Ea le-a spus: „Au luat pre Domnul din mormânt, şi nu ştim unde l-au pus pre el” (Ioan 20, 2). Petru şi Ioan au alergat numaidecât la mormânt; ei au plecat împreună, dar Ioan a alergat mai repede şi a ajuns primul. El s-a aplecat pentru a privi înăuntrul mormântului, a văzut giulgiul împăturit, dar nu a intrat. Petru a ajuns după aceea, a intrat în mormânt, a văzut giulgiul împăturit şi mahrama care-I acoperea capul împăturită de asemenea, dar pusă aparte într-un loc. Ioan a intrat şi el, a văzut acelaşi lucru şi a crezut ceea ce le-a spus Maria Magdalena; dar nici unul, nici celălalt nu credea în înviere, pentru că ei nu cunoşteau încă adevăratul înţeles al Scripturilor. Petru şi Ioan s-au întors acasă; Maria a rămas să plângă lângă mormânt.

Plângând, ea s-a aplecat să privească înăuntrul mormântului; ea a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb, unul în locul unde se aflase capul lui Hristos, celălalt în locul unde se aflaseră picioarele Sale. Ei au spus: „Femeie, ce plângi ? Zis-a lor: că au luat pre Domnul meu, şi nu ştiu unde l-au pus pre dânsul” (Ioan 20, 13). După ce a vorbit astfel, ea s-a întors şi L-a văzut pe Hristos aproape de ea, dar nu L-a recunoscut. Hristos i-a spus: „Femeie, ce plângi ? Pre cine cauţi ? Iar ei părându-i-se că este grădinarul, a zis lui: Doamne, de l-ai luat tu pre el, spune-mi mie unde l-ai pus pre dânsul, şi eu voiu lua pre el. Zis-au ei Iisus: Marie ! Întorcându-se aceea, a zis lui: Ravvuni; ce se zice, Învăţătorule. Zis-au ei Iisus: nu te atinge de mine, că încă nu m-am suit la Tatăl meu; ci mergi la fraţii mei şi le spune lor: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 15-17). Maria Magdalena a alergat să le spună ucenicilor că L-a văzut pe Domnul şi să le transmită cuvintele Lui.

Iisus Hristos putea fi atins înainte de înălţarea Lui, pentru că El Însuşi a permis să-I fie atinse mâinile, picioarele şi coasta de către ucenici pentru a-i încredinţa de învierea Sa; dar Maria Magdalena vroia să I se închine şi adresa închinarea sa prea direct umanităţii, care trebuie cinstită doar împreună cu firea dumnezeiască. Cuvintele lui Hristos înseamnă condamnarea oricărui cult adresat umanităţii Sale sau oricărei părţi a umanităţii Sale. Înainte de Înălţarea Domnului şi pogorârea Sfântului Duh, Magdalena, în ciuda curăţiei dragostei ei, încă nu înţelegea că umanitatea nu putea fi slăvită în Iisus Hristos decât în Persoana dumnezeiască a Omului-Dumnezeu. Iată de ce Hristos i-a spus: „Nu te atinge de mine, că încă nu m-am suit la Tatăl meu”. Când S-a înălţat la ceruri, El L-a trimis pe Duhul adevărului, care a îndrumat sentimentele Mariei Magdalena şi ale tuturor ucenicilor şi le-a dat lor cunoaşterea profundă a adevărurilor pe care ei nu le înţeleseseră până atunci.

Maria Magdalena s-a întors la mormânt unde le-a găsit pe celelalte sfinte femei, care sosiseră foarte de dimineaţă[26] (Luca 24, 1-11) aducând miresme pentru ungerea trupului Domnului[27]. Ele au văzut piatra de pe mormânt răsturnată şi, intrând în mormânt, nu au mai găsit acolo trupul Domnului Hristos. În timp ce ele erau acolo, pline de uimire, doi bărbaţi[28] au apărut lângă ele purtând veşminte strălucitoare. La această vedere, ele au fost cuprinse de teamă şi au căzut cu faţa la pământ. Îngerii le-au spus: „Ce căutaţi pre cel viu cu cei morţi ? Nu este aici, ci s-au sculat; aduceţi-vă aminte cum au zis vouă încă fiind în Galileea, zicând, că trebuie să se dea Fiul Omului în mâinile oamenilor păcătoşi, şi să se răstignească, şi a treia zi să învieze” (Luca 24, 5-7). Ele şi-au amintit aceste cuvinte[29]. La întoarcerea de la mormânt, ele au spus ce li s-a întâmplat celor unsprezece apostoli şi tuturor celorlalţi ucenici[30].

Cele care au venit să vestească aceste lucruri apostolilor erau: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, şi celelalte care erau cu ele. Apostolii au crezut că ele au avut o vedenie şi nu le-au crezut.

Totuşi, Petru a alergat (Luca 24, 12) din nou la mormânt; el a văzut doar giulgiurile aşezate cu grijă şi a plecat de acolo mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase. Fără tăgadă, atunci i S-a arătat Domnul (Luca 24, 34; I Corinteni 15, 5) şi i-a adeverit istorisirea Mariei Magdalena şi a celorlalte sfinte femei.

În aceeaşi zi (Luca 24, 13-48), adică duminică, doi ucenici mergeau către Emaus, un sat aflat la şaizeci de stadii depărtare de Ierusalim. Pe drum, ei vorbeau de ceea ce se petrecuse, când Iisus Hristos li S-a alăturat şi a mers împreună cu ei. Ochii lor erau înceţoşaţi ca ei să nu-L recunoască. El le-a spus: „Ce sunt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergând, şi sunteţi trişti ? Şi răspunzând unul, al cărui nume era Cleopa[31] , a zis către el: tu singur eşti nemernic în Ierusalim, şi nu ştii cele ce s-au făcut întru el în zilele acestea ? Şi el au zis lor, care ?

Iar ei au zis lui: cele pentru Iisus Nazarineanul, care era bărbat prooroc, puternic în lucru şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a tot norodul. Cum l-au dat pre el arhiereii şi boierii noştri spre judecată de moarte şi l-au răstignit pre dânsul. Iar noi nădăjduiam că acela este cel ce va să izbăvească pre Israil, ci cu toate acestea, a treia zi este astăzi de când s-au făcut acestea[32]. Ci şi nişte femei dintr-ale noastre ne-au spăimântat pre noi, care au fost la mânecare la mormânt; şi neaflând trupul lui, au venit zicând, că şi vedere de îngeri să fi văzut, care zic că este el viu. Şi s-au dus unii dintru noi la mormânt şi au aflat aşa precum şi femeile au zis; iar pre el nu l-au văzut.

Şi el au zis către ei: o nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a crede toate câte au grăit proorocii; au nu trebuia a pătimi acestea Hristos, şi a intra întru slava sa ? Şi începând de la Moisi şi de la toţi proorocii, tâlcuia lor din toate scripturile cele ce erau pentru el. Şi s-au apropiat de satul la care mergeau, şi el se făcea a merge mai departe. Şi l-au îndemnat pre el zicând: rămâi cu noi, căci către seară este şi s-a plecat ziua. Şi au intrat să rămână cu dânşii. Şi a fost când au şezut el cu ei, luând pâinea, au binecuvântat şi frângând au dat lor. Şi li s-au deschis lor ochii şi l-au cunoscut pre dânsul; şi el s-au făcut nevăzut de dânşii. Şi a zis unul către altul: au nu era inima noastră arzând întru noi, când grăia nouă pre cale şi când ne tâlcuia scripturile ?

Şi sculându-se într-acel ceas, s-au întors în Ierusalim, şi au aflat adunaţi pre cei unsprezece şi pre cei ce erau cu dânşii, care ziceau: s-au sculat Domnul cu adevărat şi s-au arătat lui Simon. Şi ei povesteau cele ce se făcuse pre cale, şi cum s-a cunoscut de dânşii întru frângerea pâinii.

Şi acestea grăind ei, şi însuşi Iisus au stat în mijlocul lor, şi au zis lor: pace vouă. Iar ei spăimântându-se şi înfricoşându-se, li se părea că văd duh. Şi au zis lor: ce sunteţi tulburaţi ? Şi pentru ce se suie gânduri în inimile voastre ? Vedeţi mâinile şi picioarele mele, că însumi eu sunt, pipăiţi-mă şi vedeţi; că duhul carne şi oase nu are, precum mă vedeţi pre mine având. Şi acestea zicând, le-au arătat lor mâinile şi picioarele. Şi încă necrezând ei de bucurie şi mirându-se, le-au zis lor: aveţi ceva de mâncare aici ? Iar ei au dat lui o parte de peşte fript şi dintr-un fagur de miere. Şi luând înaintea lor au mâncat.

Şi au zis lor: acestea sunt cuvintele care am grăit către voi, încă fiind cu voi, că trebuie a se plini toate cele scrise în legea lui Moisi şi în prooroci şi în psalmi pentru mine. Atunci le-au deschis mintea lor ca să înţeleagă scripturile. Şi au zis lor: aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi a treia zi să învieze din morţi; şi să se propovăduiască întru numele lui pocăinţa şi iertarea păcatelor în toate neamurile, începând de la Ierusalim. Iar voi sunteţi mărturii acestora” (Luca 24, 17-48).

Această apariţie a avut loc duminică seara (Ioan 20, 19-23). Ucenicii stăteau închişi de teama iudeilor. După ce le-a explicat proorociile, Hristos le-a spus din nou: „Pace vouă; precum m-au trimis pre mine Tatăl, şi eu trimit pre voi. Şi acestea zicând, au suflat şi au zis lor: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Biserica a văzut întotdeauna în aceste cuvinte instituirea tainei sau sacramentului căruia i s-a dat numele de pocăinţă. Numele lui Iisus Hristos trebuia să fie propovăduit pentru iertarea păcatelor, Hristos a dat apostolilor Lui puterea de a le ierta sau de a le ţine, după pocăinţa celor care vor intra în împărăţia Sa, adică în Biserica Sa, şi apostolii erau rânduiţi judecători ai acestei pocăinţe.

Toma nu era cu ceilalţi apostoli atunci când Hristos li S-a arătat (Ioan 20, 24-31). Ei i-au spus: „Am văzut pre Domnul. Iar el le-a zis lor: de nu voiu vedea în mâinile lui semnul cuielor, şi de nu voiu pune degetul meu în semnul cuielor, şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui, nu voiu crede. Şi după opt zile iarăşi erau înlăuntru ucenicii lui şi Toma cu dânşii, venit-au Iisus, fiind uşile încuiate, şi au stătut în mijloc şi au zis: pace vouă. Apoi au zis lui Toma: adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns Toma şi a zis lui: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Zis-au Iisus lui: căci m-ai văzut pre mine, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”[33] (Ioan 20, 25-29).

Apostolii au mers în Galileea, după cum le-au poruncit lor Hristos (Matei 28, 10-16; Marcu 16, 7). Iisus Hristos a mers înainte de ei şi li S-a arătat la Marea Tiveriadei: ,,Erau împreună Simon Petru şi Toma care se zice Geamăn şi Natanail, cel din Cana Galileei şi fiii lui Zevedei şi alţi doi din ucenicii lui. Zis-a lor Simon Petru: mă duc să vânez peşte. Zis-au ei lui: mergem şi noi împreună cu tine. Şi au ieşit şi s-au suit în corabie îndată; şi într-acea noapte nu au prins nimic. Iar dacă s-a făcut dimineaţă, au stătut Iisus la ţărmuri, dar nu ştiau ucenicii că Iisus este.

Deci au zis lor Iisus: fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare ? Răspuns-au lui: nu. Iar el au zis lor: aruncaţi mreaja de-a dreapta parte a corăbiei şi veţi afla. Şi au aruncat şi nu mai puteau să o tragă pre ea de mulţimea peştilor. Zis-a drept aceea ucenicul acela, pre care îl iubea Iisus, lui Petru: Domnul este. Iar Simon Petru auzind că Domnul este, cu ependitul s-a încins (că era gol), şi s-a aruncat în mare. Iar ceilalţi ucenici cu corăbioara au venit (căci nu erau departe de pământ, ci ca la două sute de coţi), trăgând mreaja cu peştii. Deci dacă au ieşit la pământ, au văzut jeratic stând şi peşte pus deasupra şi pâine.

Zis-au lor Iisus: aduceţi din peştii care aţi prins acum. S-a suit Simon Petru şi a tras mreaja la uscat plină de peşti mari o sută cincizeci şi trei, şi atâţia fiind nu s-a rupt mreaja. Zis-au lor Iisus: veniţi de prânziţi. Şi nimeni nu cuteza din ucenici să-l întrebe pre el: tu cine eşti ? Ştiind că Domnul este. Şi au venit Iisus şi au luat pâinea şi le-au dat lor, şi peştele aşijderea. Cu aceasta acum a treia oară s-au arătat Iisus ucenicilor săi, după ce s-au sculat din morţi” (Ioan 21, 2-14).

În timpul mesei, vălul care L-a ascuns la început a dispărut şi El i-a cerut lui Petru o întreită mărturisire de iubire, pentru a-l face să ispăşească întreita sa lepădare înainte de a-l include printre păstorii Bisericii Sale. ,,Simone al lui Iona, mă iubeşti mai mult decât aceştia ?” El nu-l mai numea Petru, căci slăbise în credinţa sa. Simon nu a îndrăznit, ca şi în timpul Cinei de Taină, să-şi înalţe dragostea sa deasupra celorlalţi. El a răspuns smerit: ,,Aşa Doamne, tu ştii că te iubesc. Zis-au lui: paşte mieluşeii mei. Zis-au lui iarăşi a doua oară: Simone al lui Iona, mă iubeşti ? Răspuns-a lui: aşa Doamne, tu ştii că te iubesc. Zis-au lui: păstoreşte oile mele. Zis-au lui a treia oară: Simone al lui Iona, mă iubeşti ? S-a mâhnit Petru căci au zis lui a treia oară: mă iubeşti ? Şi a zis lui: Doamne, tu toate ştii; tu ştii că te iubesc. Zis-au Iisus lui: paşte oile mele” (Ioan 21, 15-17). Eu îţi dau cinstea pe care întreita ta lepădare te-a făcut să o pierzi[34].

Apoi Hristos i-a prezis mucenicia pe care o va suferi pentru El: ,,Amin, amin zic ţie: când erai mai tânăr, te încingeai pre tine însuţi şi umblai unde vroiai; iar după ce vei îmbătrâni, vei tinde mâinile tale, şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu voieşti” (Ioan 21, 18).

Legat în lanţuri, Petru a fost dus la locul unde şi-a dat viaţa pentru Învăţătorul său preaiubit. După ce i-a vorbit astfel, Hristos a adăugat: urmează Mie, pentru a-l chema din nou la apostolat, căci lepădarea sa îl făcuse să piardă cinstea de apostol.

,,Iar întorcându-se Petru, a văzut pre ucenicul pre care iubea Iisus mergând după el, care se şi culcase la cină pre pieptul lui şi zisese: Doamne, cine este cela ce va să te vânză ? Pre acela văzându-l Petru, a zis lui Iisus: Doamne, dar acesta ce ? Zis-au Iisus lui: de voiu vrea să rămână acesta până voiu veni, ce-ţi este ţie ? Tu urmează mie. Deci a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acesta nu va muri, şi nu au zis Iisus lui: nu va muri, ci, de voiu vrea să rămână acesta până voiu veni, ce-ţi este ţie ?” (Ioan 21, 20-23)

Însuşi Sfântul Ioan a avut grijă să explice astfel cuvintele Învăţătorului (Ioan 21, 23-24).

Iisus Hristos S-a mai arătat ucenicilor Săi pe un munte din Galileea, de care le spusese: ,,Şi văzându-l pre el, s-au închinat lui, iar unii s-au îndoit. Şi apropiindu-se Iisus le-au grăit lor, zicând: datu-mi-s-au toată puterea în cer şi pre pământ. Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă; şi iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin” (Matei 28, 17-20).

Iisus Hristos a instituit astfel noul botez, care, în numele Sfintei Treimi, trebuia să facă lumea să renască şi să iniţieze popoarele în Noul Legământ. Apostolii au primit misiunea de a fi reprezentanţii lui Hristos în lume, dar în acelaşi timp, El făgăduia să fie întotdeauna prezent în Biserica sa pentru a o călăuzi.

La puţin timp după această apariţie a lui Hristos, apostolii s-au întors la Ierusalim, unde trebuia să rămână până la venirea Sfântului Duh (Luca 24, 49; Faptele Apostolilor 1, 4). Hristos le făgăduise venirea Sfântului Duh, care trebuia să-i înveţe tot adevărul şi să le dea înţelepciunea de a pricepe poruncile pe care le primiseră. Timp de patruzeci de zile (Faptele Apostolilor 1, 3-14), cât El a rămas pe pământ după învierea Sa, le-a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu. El le-a mai spus: „Ioan a botezat cu apă, iar voi vă veţi boteza cu Duhul Sfânt, nu după multe zilele acestea” (Faptele Apostolilor 1, 5).

Preocupaţi de ideile lor iudaice, apostolii L-au întrebat: ,,Doamne, au întru acest an vei să aşezi împărăţia lui Israil ? Iar el au zis către dânşii: nu este al vostru a şti anii sau vremile, care Tatăl le-au pus întru a sa stăpânire. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt preste voi, şi veţi fi mie mărturii în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 6-8).

Asemenea samarinenilor şi păgânilor, iudeii trebuia să fie chemaţi să facă parte din împărăţia lui Dumnezeu; nu mai era nimeni exclus.

Această ultimă discuţie a avut loc în apropiere de Betania, pe Muntele Măslinilor, unde Iisus Hristos i-a condus pe apostolii Săi. ,,Şi ridicându-şi mâinile sale, i-au binecuvântat pre dânşii. Şi a fost când i-au binecuvântat pre ei, s-au depărtat de la dânşii şi se înălţa la cer” (Luca 24, 50-51). ,,Şi nor l-a luat pre el de la ochii lor. Şi căutând ei la cer când mergea el, iată, doi bărbaţi au stătut înaintea lor în veşminte albe, care au şi zis: bărbaţi Galileeni, ce staţi căutând spre cer ? Acest Iisus care s-au înălţat de la voi la cer, aşa va veni precum l-aţi văzut pre el mergând la cer” (Faptele Apostolilor 1, 9, 11).

,,Iar ei închinându-se lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare; şi erau în toată vremea în biserică, lăudând şi binecuvântând pre Dumnezeu[35]” (Luca 24, 52-53).

 



[1] Mai-marii preoţilor care sunt pomeniţi adesea în Evanghelie, şi mai ales în vremea Patimilor, erau conducătorii celor 24 de familii preoţeşti care împlineau, rând pe rând, funcţiile rânduite de lege în templu.

[2] Sfântul Evanghelist Matei notează (21, 7) că era o asină cu mânz. Criticii s-au crezut spirituali spunând că Hristos nu putea să urce pe amândoi deodată. Este întristător a citi asemenea mizerii în lucrări ai căror autori vor să fie luaţi în serios.

[3] Sfântul Evanghelist Ioan spune că Cina cea de taină a avut loc în ajunul Paştelui; ceilalţi trei evanghelişti spun că în prima zi a praznicului azimelor trebuia jertfit Paştele (Matei 26, 17; Marcu 14, 12; Luca 22, 7). Criticii au văzut aici o contradicţie; ea nu există. În anul 33 al erei creştine, când a murit Iisus Hristos, Paştele a căzut într-o vineri. Paştele începea astfel joi după ceasul al şaselea, după obiceiul evreiesc de a socoti ziua de seara până seara. O lege care există încă la evreii talmudişti spune că de fiecare dată când unul dintre marile praznice evreieşti cade vinerea, care este ziua pregătirii sabatului, se amână pe a doua zi. Deci, în anul 33, Paştele legal începea joi seară şi evreii nu l-au sărbătorit decât vineri seară. Atunci a avut loc în realitate, pentru că ei au avut grijă ca Hristos să fie răstignit înainte de praznic, adică vineri, cu 6 ceasuri înainte de seară.

Astfel, joi seară era cu adevărat prima zi a azimelor şi în acelaşi timp ajunul Paştilor.

Iisus Hristos nu S-a supus deloc regulilor fariseice legate de sabat. Prin urmare, El a prăznuit Paştele în ziua legală, adică joi după ceasul al şaselea.

[4] El a dat această poruncă aflându-Se în afara cetăţii, venind fără îndoială dinspre Betania, unde Se retrăgea uneori, cum am remarcat că spune Sfântul Evanghelist Marcu.

[5] Sfântul Evanghelist Matei relatează astfel cuvintele rânduirii euharistiei: ,,Deci mâncând ei, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt şi au dat ucenicilor şi au zis: luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu. Şi luând paharul şi mulţumind au dat lor, zicând: beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Aceste cuvinte au acelaşi sens cu cele relatate de Sfântul Luca şi cei avizaţi.

[6] Prin urmare, apostolii sunt egali; ei sunt toţi judecători de acelaşi rang ai noului Israil; nici unul dintre ei nu este aşezat pe un scaun mai înalt. Dacă, în Biserică, un urmaş al apostolilor pretinde a fi mai înalt decât ceilalţi se răzvrăteşte împotriva învăţăturii Fiului lui Dumnezeu. Toată stăpânirea care seamănă cu cea a împăraţilor este exclusă din Biserică; un păstor care vrea să fie împărat se ridică împotriva lui Iisus Hristos Însuşi.

[7] Potrivit Psalmi 40, 9.

[8] Această relatare o completează şi o lămureşte pe cea a Sfântului Luca, care este foarte prescurtată şi vagă (Luca 22, 21-22).

[9] Sfântul Evanghelist Ioan menţionează (18, 1) că El a traversat acest pârâu după cuvintele rostite în capitolele 15, 16 şi 17.

[10] Isaia 53, 12.

[11] Cina pascală nu a avut loc decât după ceasul al şaselea. Timpul cât a durat cina şi discuţia lui Iisus Hristos cu apostolii Săi, timpul necesar pentru a ajunge în Ghetsimani şi cel cât a durat rugăciunea trebuie evaluate la mai multe ore. Se poate crede de asemenea, după somnul care i-a cuprins pe apostoli, că Iuda a venit înaintea lui Hristos la o oră târzie din noapte.

[12] S-au făcut presupuneri cu privire la tânărul despre care vorbeşte Sfântul Marcu, dar nici una nu este fondată.

[13] Ana şi Caiafa împărţeau arhieria suverană şi o exercitau pe rând timp de un an de zile (Luca 3, 2; Ioan 11, 51; 18, 13).

[14] Ana şi Caiafa locuiau în acelaşi palat. Lepădarea Sfântului Petru a avut loc în timp ce Hristos apărea înaintea acestor doi arhierei. Sfântul Ioan, care a fost martor ocular, a deosebit perfect cele două interogatorii care au avut loc înaintea lui Ana şi înaintea lui Caiafa.

[15] ,,Iar arhiereii luând arginţii, au zis: Nu se cuvine a-i pune pre aceştia în corvană, de vreme ce preţ de sânge este. Şi sfat făcând, au cumpărat cu ei ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s-a numit ţarina aceea, ţarina sângelui (Haceldama), până în ziua de astăzi. Atunci s-a împlinit ceea ce s-a zis prin Proorocul Ieremia, ce zice: şi au luat treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, care s-a preţuit de fiii lui Israil. Şi i-au dat pre ei pre ţarina olarului, precum mi-au spus mie Domnul” (Matei 27, 6-10).

Este evident că sfatul şi cumpărarea despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Matei nu au avut loc decât după moartea lui Iisus Hristos. Scriind Evanghelia sa la câţiva ani după moartea lui Iisus Hristos, Sfântul Matei a putut menţiona în relatarea sa ce s-a întâmplat cu această ţarină cumpărată cu cei treizeci de dinari ai lui Iuda.

[16] Această remarcă a Sfântului Evanghelist Ioan (18, 28) dovedeşte că Hristos mâncase Paştile înaintea iudeilor.

[17] Este ora 12 după-amiază, după cum se socotesc astăzi orele din zi.

[18] Acest fapt a dat loc legendei despre cele 3 căderi ale lui Hristos pe drumul calvarului. Nici unul dintre evanghelişti nu le menţionează.

[19] Sufletul lui Iisus Hristos, despărţit de trupul Său, se găsea în momentul morţii alături de cele ale drepţilor din Vechiul Testament. Dar dumnezeirea a rămas unită cu sufletul şi trupul. În acelaşi timp, ea era în rai împreună cu tâlharul pocăit, în unitate de esenţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

[20] La evrei, ziua se socotea de seara până seara. La drept vorbind, ziua începea la ora 6 dimineaţa; de la ora 6 până la ora 9 era o primă perioadă care era denumită ceasul al treilea, deoarece ea se termina la cea de-a treia oră din zi. De la ora 9 până la amiază era o a doua perioadă care era numită ceasul al şaselea, deoarece ea se termina la cea de-a şasea oră din zi; de la amiază până la ora 3 era cea de-a treia perioadă care era numită ceasul al nouălea, fiindcă se termina la cea de-a noua oră din zi; în sfârşit, de la ora 3 până la ora 6 seara era cea de-a patra perioadă care se numea ceasul al doisprezecelea, fiindcă se termina la cea de-a douăsprezecea oră şi ultima a zilei. Noaptea se împărţea în mod egal în patru străji de câte 3 ore. Criticii care au găsit contradicţii între evanghelişti cu privire la ora morţii lui Iisus Hristos nu au ţinut cont de acest mod de a socoti ceasurile din zi.

După Sfântul Matei (27, 45-66), întunericul a acoperit pământul de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea, adică de la ora 12 până la ora 3 după-amiază; şi către ceasul al nouălea, adică în jurul orei 3 după-amiază, Hristos Şi-a dat duhul. Trebuie să remarcăm că Sfântul Matei nu stabileşte ora cu precizie; astfel, după el, Hristos a murit între 12 şi 3 după-amiază. Sfântul Marcu (15, 25), după ce a relatat evenimentele de dinaintea răstignirii, spune: ,,Era ceasul al treilea, şi l-au răstignit pre el”. Deci, el spune cu certitudine că răstignirea a avut loc după perioada de timp care era numită ceasul al treilea, adică El a fost răstignit către amiază. Apoi el adaugă (ibid., 33) că întunericul a acoperit pământul de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea, adică de la amiază la ora 3 şi că Hristos Şi-a dat duhul la ceasul al nouălea (ibid., 37). Prin urmare, el este în acord cu Sfântul Matei. Sfântul Luca (23, 44) spune că Iisus Hristos a fost înălţat pe cruce ca la al şaselea ceas (amiază) şi a rămas pe cruce până la ceasul al nouălea (ora 3). Prin urmare, el este în acord cu primii doi evanghelişti. Sfântul Ioan (19, 14) spune că Pilat L-a dat pe Hristos iudeilor ca la ceasul al şaselea. Interogatoriile şi judecata duraseră deci începând de dimineaţă (18, 28) până la amiază. Ceilalţi trei evanghelişti spun acelaşi lucru. Sfântul Ioan nu a precizat ora morţii, ci pe cea a răstignirii. Criticii au pretins că exista o contradicţie între Sfântul Marcu şi Sfântul Ioan, deoarece primul ar fi spus că răstignirea ar fi avut loc la ceasul al treilea, în timp ce Sfântul Ioan o stabileşte la ceasul al şaselea. Dacă aceşti critici ar fi comparat versetele 25, 33 şi 37 din capitolul 15 al Evangheliei Sfântului Marcu, şi-ar fi dat seama că ceasul al treilea despre care vorbeşte Sfântul Marcu este perioada de la ora 6 la ora 9 dimineaţa, şi că el plasează în această perioadă procesul care a avut loc înaintea răstignirii; el stabileşte că ora morţii este 3 după-amiază; şi, în consecinţă, el stabileşte răstignirea la amiază, ca Sfântul Ioan. Aceşti critici nu au vrut să vadă decât versetul 25; apoi interpretându-l ca fiind ora 9 a dimineţii, s-au grăbit să-l confrunte cu versetul 14 din capitolul 19 al Evangheliei Sfântului Ioan, fără a ţine cont de rest.

[21] Sfântul Ioan spune, aşa cum am relatat, că Maria Magdalena şi Maria, soţia lui Cleopa, erau lângă cruce înaintea morţii lui Iisus Hristos. Sfântul Matei şi Sfântul Marcu le menţionează împreună cu alte sfinte femei care urmăreau de departe, după moarte. Criticii au văzut în aceasta o contradicţie. Pentru a nu o socoti, este suficient a nu confunda două momente extrem de diferite.

[22] Sfântul Matei indică astfel vineri seara după ora 6. Atunci începea sâmbăta sau sabatul.

[23] Sabatul se termina sâmbătă la apusul soarelui. Atunci începea prima zi de după sabat, sau duminica, care ţinea până la apusul soarelui. Prin urmare, Magdalena putea să vină în prima zi de sabat dimineaţa încă întuneric fiind.

[24] Noi trebuie să observăm că mai multe amănunte din capitolul 28 al Evangheliei după Sfântul Matei nu se potrivesc cu celelalte 3 Evanghelii. În legătură cu aceasta, noi emitem o opinie pe care o supunem nu numai sfintei Biserici, ci şi ştiinţei.

În prezenţa marii exegeze creştine, aşa cum apare în lucrările Părinţilor şi mai ales ale celor care au făcut un studiu mai aprofundat al Sfintelor Scripturi, precum Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericiţii Ieronim, Augustin etc, ni s-a părut că ar fi îngăduită discutarea autenticităţii unui fragment aparte din Sfintele Scripturi. Se ştie că un mare număr de Părinţi nu au admis, de pildă, nici istoria femeii adultere, raportat la capitolul 8 din Evanghelia Sfântului Ioan; nici relatarea sudorii de sânge, care se găseşte la Sfântul Luca. Părinţii au procedat astfel, nu cu sentimentul unei critici îndrăzneţe dispuse să atace autenticitatea monumentelor revelaţiei creştine, ci din respect pentru Sfintele Scripturi însele, al căror text autentic nu trebuie confundat cu glosele sau adăugirile care ar fi intrat în text. Ni se pare că este îngăduit să-i urmăm pe Părinţi în ce priveşte acest lucru, inspirându-ne din înţelepciunea, discreţia şi evlavia lor pentru Sfintele Scripturi.

Mai ales, noi credem că cineva se poate declara contra autenticităţii unui text, atunci când se poate sprijini, pentru a-l tăgădui, pe autoritatea unui scriitor inspirat. Or, ultimul capitol al Evangheliei Sfântului Matei este, în câteva amănunte, în contradicţie cu ceilalţi 3 evanghelişti; ni se pare chiar că aceste amănunte au fost respinse de Sfântul Ioan.

În acest capitol, se istorisesc următoarele: 1) Maria Magdalena şi cealaltă Marie au alergat la mormânt în timpul nopţii; 2) ele s-au aflat acolo în acelaşi timp cu gărzile; 3) cutremurul care a însoţit Învierea lui Hristos ar fi avut loc în prezenţa lor; 4) pe când cele două sfinte femei au mers să vestească apostolilor ce se întâmplase, li S-a arătat Iisus Hristos pe cale; 5) ele au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.

În relatarea sa, Sfântul Ioan (capitolul 20) spune: 1) Maria Magdalena a mers singură la mormânt în timpul nopţii; 2) ajungând acolo, ea a văzut piatra luată de pe mormânt; 3) ea s-a aflat acolo singură; 4) Hristos i S-a arătat în grădină; 5) Hristos nu i-a îngăduit să-I atingă picioarele.

Ni se pare că în prezenţa acestor remarci, cineva nu se poate înşela asupra intenţiilor Sfântului Ioan. Apare în mod firesc întrebarea: Sfântul Matei s-a înşelat sau ultimul capitol al Evangheliei sale a fost modificat de o mână străină ?

Noi nu ştim să se admită că un scriitor inspirat s-ar fi putut înşela. Noi înţelegem că ar putea fi incomplet într-un amănunt, căci Dumnezeu, inspirând pe aleşii Săi, a lăsat duhului omului libertatea proprie de acţiune şi l-a ferit doar de greşeală. Dar aici nu este vorba de un amănunt mai mult sau mai puţin complet.

Evanghelia după Sfântul Matei ar fi putut suferi modificări în unele din părţile sale, căci ea a fost alcătuită prima; şi pentru că a fost scrisă în siriană, limbă pe atunci puţin răspândită chiar în Siria după cucerirea lui Alexandru cel Mare, a fost la origine ca proprietate exclusivă a unui număr mic de evrei creştini (N.tr.: Guettee afirmă aici că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa în siriană, ca ulterior să spună că a fost scrisă în ebraică. Cu toate acestea, el nu se contrazice întru totul. Istoricii susţin că ea a fost scrisă în aramaică, o limbă semită vorbită pe teritoriul Siriei şi care înlocuia ebraica în unele regiuni din Iudeea antică).

Papias, ucenic al Sfântului Ioan, vorbind despre ea, dă de înţeles că a suferit modificări. Iată aceste cuvinte: ,,Matei a scris într-adevăr în limba ebraică cuvintele Domnului, însă fiecare le interpreta cum putea” (Apud Eusebiu, Hist. Eccl., III, 39).

Sunt cunoscute mai multe asemenea modificări în unele din Evangheliile apocrife, care au fost alcătuite în mod evident după cea a Sfântului Matei. Însă nu se poate crede că Papias avea în vedere capitolul 28, vorbind cum a făcut-o, de vreme ce acest capitol, în câteva amănunte, era în dezacord cu Evanghelia Sfântului Ioan al cărui ucenic era Papias ?

Noi credem că ultimul capitol al Evangheliei după Sfântul Matei ar fi fost modificat de către o persoană din perioada apostolică care a primit, referitor la apariţiile lui Hristos înaintea sfintelor femei, învăţături puţin neclare şi care ar fi avut totuşi destulă autoritate ca lucrarea sa să fie primită în Biserica ebraică. Pentru că, în acelaşi timp, acest capitol cuprinde învăţături preţioase şi fiind limpede al Sfântului Matei (a se vedea Iustin, Dial. cum Triph. Jud.), Biserica nu a văzut nici o dificultate în a-l admite aşa cum a fost tradus din ebraică, gândind că câteva amănunte inexacte nu erau un motiv suficient pentru a-l respinge.

Se poate spune acelaşi lucru despre câteva glose care au trecut din marginea manuscriselor în text şi că acest lucru se datorează oamenilor din perioada apostolică. Ei pot fi indicaţi aşa cum au făcut-o câţiva Părinţi ai Bisericii; însă nici o critică serioasă nu poate să găsească un motiv pentru a contesta autenticitatea cărţilor însele.

Imparţialitatea ne-a obligat să expunem soluţia pe care teologii au dat-o punctului dificil pe care tocmai l-am indicat. Sfântul Matei, spun ei, a trecut sub tăcere drumul făcut de Magdalena singură la mormânt şi nu menţionează decât drumul sfintelor femei. El nu numeşte decât două, este adevărat; însă Sfântul Marcu nu menţionează decât trei, cele două Marii citate de Sfântul Matei şi Salomi (16, 1). Sfântul Luca le menţionează pe cele două Marii, pe Ioana şi adaugă că erau şi altele împreună cu dânsele (24, 10). Evangheliştii nu au ţinut să alcătuiască o listă precisă, şi ei nu afirmă că toate sfintele femei au mers la mormânt în acelaşi timp; ci numai că ele s-au aflat acolo toate împreună. Sfântul Matei nu afirmă cert decât că cele două Marii s-au aflat la mormânt în momentul învierii; după ce a spus că ele au mers acolo, el începe o relatare anterioară venirii lor şi pe care o începe cu aceste cuvinte: Şi iată, expresie care dă de înţeles că istorisirea învierii nu urmează după menţionarea plecării sfintelor femei. Este adevărat că, în istorisirea Sfântului Matei, apar expresii care, la prima vedere, dau de înţeles că sfintele femei au fost martore ale învierii, fapt ce îi contrazice pe ceilalţi evanghelişti; dar se poate crede că traducătorul grec a admis în lucrarea sa termeni ebraici care dau neclaritate relatării, aşa cum este ea astăzi. Rămân câteva divergenţe între istorisirea Sfântului Matei şi cele ale Sfinţilor Marcu şi Luca, care spun că sfintele femei au intrat în mormânt înainte de apariţia îngerului, în timp ce, după Sfântul Matei, îngerul stătea pe piatră şi le-a spus sfintelor femei să intre în mormânt; însă acest amănunt are o importanţă minimă. În cele din urmă, Magdalena a putut să istorisească celorlalte femei ce i se întâmplase astfel încât, când li S-a arătat lor Iisus Hristos, ele au putut să-I cuprindă picioarele, pentru că sentimentele lor, în acest act de închinare, erau mult mai înalte decât prima încercare care a făcut-o pe Magdalena să vrea să Îi cuprindă picioarele, ca şi cum El ar mai fi fost încă în această viaţă vremelnică.

[25] Noi am observat deja că sâmbăta se termina la ceasul al şaselea din seară. Atunci începea prima zi după sâmbătă, în seara sâmbetei sau a sabatului.

[26] Sfântul Marcu (16, 2) spune că ele au venit la mormânt foarte de dimineaţă, răsărind soarele. El nu-l contrazice deloc pe Sfântul Luca care spune doar la mânecare adâncă.

S-a văzut aici o contradicţie cu Sfântul Ioan care spune (20, 1) că Magdalena a venit la mormânt încă întuneric fiind. Dar această contradicţie nu există, de vreme ce Maria Magdalena a venit mai întâi singură. Sfântul Marcu a numit-o, este adevărat, printre femeile care au mers la mormânt de dimineaţă, dar el nu ne spune că ea nu fusese deja acolo. El presupune acest lucru, deoarece el menţionează (versetul 9) că Hristos i S-a arătat numai ei singure. Relatarea Sfântului Marcu nu este deci la fel de bine coordonată ca cea care reiese din cele două texte ale Sfântului Ioan şi ale Sfântului Luca, alăturate unul cu altul, dar se poate cuprinde în ele fără combinaţii arbitrare.

[27] Pe cale, ele se întrebau, după Sfântul Marcu (16, 3), cine le va prăvăli piatra care era foarte mare; ceea ce dovedeşte că Magdalena nu era cu ele, deoarece ea ştia deja că piatra fusese răsturnată. Sfântul Marcu o numeşte printre ele (16, 1), dar este suficient ca ea să se fi aflat la mormânt cu celelalte, pentru ca această menţiune să fie exactă.

[28] Sfântul Marcu (16, 5) nu indică decât unul; dar această diferenţă nu are nici o importanţă.

[29] Sfântul Marcu (16, 7) adaugă: ,,Mergeţi de spuneţi ucenicilor lui şi lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea, acolo îl veţi vedea pre el, precum au zis vouă”.

Apoi, Sfântul Marcu indică de o manieră generală arătările înaintea Magdalenei, ucenicilor de la Emaus şi ucenicilor adunaţi (16, 9-14), arătări care au avut loc înainte de călătoria în Galileea, din care nu a dat detalii, care se găsesc la Sfântul Ioan.

[30] Sfântul Marcu istoriseşte că, în teama lor, ele nu au spus nimic nimănui (16, 8); nu este vorba aici decât de cei pe care ele i-au întâlnit pe cale şi cu care ele nu au vorbit deloc, de teama de duşmanii lui Hristos.

[31] Cleopa era soţul Mariei, sora sau verişoara mamei lui Iisus Hristos, şi el era tatăl celor care erau numiţi fraţii lui Hristos.

[32] Iisus Hristos fusese răstignit vineri: prima zi; El a stat îngropat sâmbătă: a doua zi; El a înviat duminică: a treia zi.

[33] Alţi ucenici, precum Toma, nu crezuseră, aşa cum remarcă Sfântul Marcu, nici arătărilor înaintea femeilor, nici celor pe care le văzuseră Simon şi ucenicii de la Emaus; de aceea, Iisus Hristos, prima oară când li S-a arătat tuturor împreună, i-a mustrat pentru necredinţa lor (Marcu 16, 11-14).

[34] Părinţii Bisericii sunt unanimi în a interpreta, cum am făcut-o noi, acest fragment din Evanghelie şi nu fac nici o deosebire între cuvintele miel şi oaie, care înseamnă deopotrivă turma lui Hristos. Se va vedea mai târziu din studiile pe care le vom dedica lucrărilor Părinţilor.

[35] Învierea lui Iisus Hristos a fost, în toate timpurile, atacată de toţi duşmanii creştinismului. Ei au propus diferite mijloace pentru a răpi acestui fapt caracterul real şi caracterul suprafiresc. Toate aceste mijloace se reduc, în definitiv, la ipoteze, probabilităţi, posibilităţi. Dacă se folosesc asemenea argumente împotriva faptului învierii lui Iisus Hristos, de ce nu au recurs la ele împotriva altor fapte istorice ?

În fond, toate ipotezele se reduc la două: prima, de invenţie iudaică, este menţionată de Sfântul Matei; ea constă în a spune că apostolii au făcut să dispară trupul Învăţătorului lor în ciuda precauţiilor luate de iudeii înşişi pentru a face această răpire imposibilă. Această metodă nu a reuşit; este prea făţiş contrazisă de toate faptele pe care trebuia să le nege în bloc pentru a se susţine.

Criticii moderni au înţeles acest lucru şi, crezându-se mai abili decât evreii, au născocit cea de-a doua ipoteză potrivit căreia evreii înşişi au făcut să dispară trupul lui Hristos. Ar fi de ajuns să-i întrebăm cum de iudeii nu l-au arătat când au văzut că credinţa în învierea lui Iisus Hristos era primită, după mărturia apostolilor, nu numai de o mulţime de evrei, ci şi de păgânii înşişi. Pentru a susţine una sau alta din aceste două ipoteze, trebuie să se recurgă la mii şi mii de probabilităţi contradictorii, mult mai incredibile decât învierea însăşi.