ISTORIA BISERICII

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Wladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Cartea a II-a

Apostolii
Anii 34-99

1

Alegerea lui Matia pentru a-l înlocui pe Iuda Iscarioteanul în Soborul celor Doisprezece – Cincizecimea – Numeroase convertiri la Ierusalim – Vindecarea şchiopului de la Poarta Frumoasă – Petru şi Ioan în închisoare şi în faţa sinedriului – Ei sunt eliberaţi – Rugăciunea Bisericii cu ocazia eliberării lor – Creştinii din Ierusalim – Dragostea lor frăţească – Bunurile în comun – Varnava – Anania şi Sapfira – Minunile lui Petru – Întemniţarea apostolilor – Ei sunt eliberaţi de către un înger – Ei sunt aduşi în faţa sinedriului – Sfatul lui Gamaliil – Ei sunt puşi în libertate – Instituţia diaconiei – Iacov, fratele Domnului, numit episcop al Ierusalimului – Propovăduirea diaconului Ştefan în sinagogi – Ştefan mucenicit – Prigoana împotriva Bisericii Ierusalimului – Propovăduirea diaconului Filip în Samaria – Petru şi Ioan sunt trimişi de Soborul apostolilor pentru a da Duhul Sfânt noilor credincioşi – Simon Magul – Diaconul Filip şi famenul etiopian – Convertirea lui Saul – Saul la Damasc şi în Arabia – Pacea adusă Bisericii din porunca lui Tiberiu – Relatarea lui Pilat către Tiberiu despre Iisus Hristos – Apostolii evanghelizează toate regiunile ocupate de cele douăsprezece seminţii ale lui Israil – Petru la Lida, la Iopi, la Cezareea[1] – Chemarea păgânilor la creştinism – Cornilie – Cincizecimea neamurilor – Petru la Ierusalim – El justifică conduita pe care a avut-o la Cezareea în privinţa păgânilor – Răspândirea apostolilor şi evanghelizarea lumii păgâne

 

Anii 34-37

 

În timpul şederii lor în Ierusalim, apostolii Petru şi Ioan, Iacov, fiul lui Zevedei şi Andrei, Filip şi Toma, Vartolomeu şi Matei, Iacov, fiul lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda, fratele lui Iacov locuiau în aceeaşi casă. Mai multe sfinte femei li s-au alăturat, ca şi Maria, mama lui Iisus Hristos şi fraţii Mântuitorului.

Aceşti fraţi, adică verii Lui, fii ai lui Cleopa şi ai Mariei, verişoara Mariei, mama lui Iisus Hristos, se numeau, cum am spus în altă parte: Iacov cel mic, Simon, Iosif şi Iuda. Ei nu au crezut de la început în misiunea dumnezeiască a lui Hristos, dar minunile Sale au biruit împotrivirea lor şi ei s-au aflat printre ucenicii Săi la întrunirea de la Ierusalim[2] (Faptele Apostolilor 1, 13-14).

Erau în această adunare în jur de 120 de persoane. Petru s-a ridicat din mijlocul lor şi adresându-se lor, le-a spus: „Bărbaţi, fraţi, se cădea a se împlini scriptura aceasta, care au zis mai înainte Duhul Sfânt prin gura lui David pentru Iuda, care s-a făcut povăţuitor celor ce au prins pre Iisus, căci numărat era împreună cu noi, şi luase soarta slujbei acesteia. Deci acesta a câştigat loc din plata nedreptăţii; şi căzând, a plesnit preste mijloc, şi s-au vărsat toate măruntaiele lui (Şi s-au făcut aceasta cunoscută la toţi cei ce locuiau în Ierusalim; aşa cât s-a chemat locul acela în limba lor, Acheldama, adică, loc al sângelui[3]). Pentru că scris este în Cartea Psalmilor: facă-se curtea lui pustie, şi să nu fie cine să locuiască întru ea; şi episcopia lui să o ia altul. Deci se cuvine, dintr-aceşti bărbaţi care se adunau cu noi în toată vremea întru care intra şi ieşea între noi Domnul Iisus, începând de la botezul lui Ioan până în ziua întru care s-au înălţat de la noi, să fie cu noi mărturie Învierii lui, unul dintr-aceştia” (Faptele Apostolilor 1, 16-22).

Petru era cel dintâi dintre apostoli. Cu toate acestea, el nu-şi atribuia nici o autoritate în alegerea unui tovarăş şi se adresează adunării sau Bisericii, a cărei hotărâre va fi incontestabilă pentru el, ca şi pentru fiecare dintre ceilalţi membri.

,,Şi au pus pre doi, pre Iosif ce se cheamă Varsava[4], care s-a numit Iust, şi pre Matia. Şi rugându-se au zis: tu, Doamne, care ştii inimile tuturor, arată dintr-aceşti doi pre unul care ai ales. Să ia soarta slujbei şi apostoliei dintru care a căzut Iuda, ca să meargă în locul lui. Şi au dat sorţii lor; şi a căzut soarta pre Matia: şi s-a numărat cu cei unsprezece apostoli” (Faptele Apostolilor 1, 23-26).

În ziua în care evreii sărbătoreau praznicul Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2), ucenicii erau încă împreună în acelaşi loc. ,,Şi s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau[5]. Şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc, şi a şezut pre fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi au început a grăi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi[6]. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, dintru tot neamul ce este sub cer. Şi făcându-se glasul acela, s-a adunat mulţimea, şi s-a tulburat, căci auzea fiecare pre ei grăind în limba sa. Şi se spăimântau toţi şi se mirau, zicând unul către altul: au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni ? Şi cum noi auzim fiecare limba noastră, întru care ne-am născut ? Partenii şi midenii şi elamitenii, şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadochia, în Pont şi în Asia. În Frighia şi în Pamfilia; în Eghipet, şi în părţile Liviei cele de lângă Chirini, şi nemernicii romani, iudeii şi veneticii, critenii şi arapii, auzim pre ei grăind în limbile noastre măririle lui Dumnezeu. Şi se spăimântau toţi, şi se mirau, zicând unul către altul: ce va să fie aceasta ? Iar alţii batjocorind, ziceau: că de must sunt plini” (Faptele Apostolilor 2, 2-13).

Această explicaţie ridicolă a unui fapt atât de extraordinar nu putea să fie luată în serios. Deodată, Petru a sesizat această ocazie pentru a ridica vocea şi a vorbi mulţimii. Stând în picioare în mijlocul celor unsprezece apostoli[7], el a grăit astfel: „Bărbaţi iudei, şi toţi cei ce locuiţi în Ierusalim, aceasta vouă să vă fie ştiută, şi ascultaţi cuvintele mele. Pentru că nu precum se pare vouă, aceştia sunt beţi, că este al treilea ceas din zi[8]. Ci aceasta este ceea ce s-a zis prin proorocul Ioil: şi va fi în zilele cele de apoi, zice Domnul, turna-voiu din Duhul meu preste tot trupul; şi vor prooroci feciorii voştri şi fetele voastre, şi tinerii voştri vedenii vor vedea, şi bătrânii voştri visuri vor visa. Încă şi preste slugile mele şi preste slujnicele mele în zilele acelea voiu turna din Duhul meu; şi vor prooroci. Şi voiu da minuni în cer sus, şi semne pre pământ jos, sânge, şi foc, şi fumegare de fum. Soarele se va întoarce întru întuneric, şi luna în sânge, mai înainte până ce va veni ziua Domnului cea mare şi luminată. Şi va fi, că tot cela ce va chema numele Domnului, se va mântui.

Bărbaţi israilteni, ascultaţi cuvintele acestea: pre Iisus Nazarineanul, bărbat de la Dumnezeu arătat la voi, cu puteri şi cu minuni şi cu semne, care au făcut printr-însul Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi; pre acesta, după sfatul cel rânduit şi după mai înainte ştiinţa lui Dumnezeu, fiind dat, luându-l, şi prin mâinile celor fărădelege răstignindu-l, l-aţi omorât. Pre care Dumnezeu l-au înviat, stricând durerile morţii; pentru că nu era cu putinţă a fi el de dânsa ţinut. Că David grăieşte pentru dânsul: văzut-am pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc; pentru aceasta s-a veselit inima mea, şi s-a bucurat limba mea; încă şi trupul meu se va sălăşlui spre nădejde; că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici vei da pre cel Cuvios al tău să vază stricăciune. Cunoscute ai făcut mie căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa ta.

Bărbaţi fraţi, cade-se a grăi cu îndrăznire către voi pentru patriarhul David, că a şi murit şi s-a şi îngropat, şi mormântul lui este între noi până în ziua aceasta. Deci prooroc fiind, şi ştiind că cu jurământ s-au jurat Dumnezeu lui, că din rodul coapselor lui, după trup, va ridica pre Hristos, să şază pre scaunul lui; mai înainte văzând, a grăit de Învierea lui Hristos, că nu s-a lăsat sufletul lui în iad, nici trupul lui a văzut stricăciune. Pre acest Iisus l-au înviat Dumnezeu, căruia noi toţi suntem mărturii. Drept aceea cu dreapta lui Dumnezeu înălţându-se şi făgăduinţa Duhului Sfânt luând de la Tatăl, au turnat aceasta care acum voi vedeţi şi auziţi. Pentru că nu David s-a suit în ceruri, ci zice însuşi: zis-au Domnul Domnului meu, şezi de-a dreapta mea, până ce voiu pune pre vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Deci cu adeverire să ştie toată casa lui Israil, că Domn şi Hristos au făcut Dumnezeu pre Iisus acesta, pre care voi l-aţi răstignit.

Iar ei auzind aceasta, s-au umilit cu inima şi au zis către Petru şi către ceilalţi apostoli: ce vom face bărbaţi fraţi ? Iar Petru a zis către ei: pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintru voi întru numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi veţi lua darul Sfântului Duh. Pentru că vouă este făgăduinţa şi feciorilor voştri şi tuturor celor de departe, ori pre câţi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Faptele Apostolilor 2, 14-39).

Sub înrâurirea Sfântului Duh, apostolii au înţeles că Biserica creştină nu avea un caracter exclusiv, mărginit, asemenea sinagogii, ci un caracter de universalitate; toate popoarele vor fi chemate în ea.

Petru le-a dat încă multe alte mărturii în sprijinul misiunii lui Hristos şi i-a îndemnat să se depărteze de neamul îndărătnic. Cei care au crezut în cuvântul său au fost botezaţi; erau aproximativ 3.000 de oameni. Ei au continuat să asculte învăţăturile apostolilor şi să se împărtăşească cu ei din frângerea pâinii, adică din Cina pe care apostolii o săvârşeau întru pomenirea morţii lui Hristos şi în rugăciuni.

Evenimentul deosebit care avusese loc, minunile şi semnele pe care le făceau apostolii la Ierusalim îi umpleau de uimire pe toţi care erau în această cetate. Cei care credeau erau foarte uniţi şi trăiau în comun. Ei îşi vindeau pământurile şi alte bunuri ale lor şi împărţeau banii după nevoile fiecăruia. Mergeau împreună la templu în fiecare zi, săvârşeau în casele lor frângerea pâinii şi luau masa cu bucurie şi simplitatea inimii[9]; ei Îl slăveau pe Dumnezeu; tot poporul îi binecuvânta şi Domnul sporea în fiecare zi numărul aleşilor Săi.

Într-o zi (Faptele Apostolilor 3), Petru şi Ioan s-au suit la templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. Aduceau atunci un om, şchiop din naştere, pe care îl puneau în fiecare zi la intrarea templului, numită Poarta Frumoasă, pentru a cere acolo de pomană. Văzându-i pe Petru şi pe Ioan îndreptându-se spre templu, acest om le-a cerut ajutor. ,,Petru şi Ioan căutând la dânsul, au zis: caută la noi. Iar el cu osârdie căuta la dânşii, aşteptând să ia ceva de la ei. Iar Petru a zis: argint şi aur nu este la mine, iar ce am, aceea îţi dau: întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală şi umblă. Şi apucându-l pre dânsul de mâna cea dreaptă, l-a ridicat şi îndată i s-au întărit lui tălpile şi fluierele. Şi sărind a stătut şi umbla şi a intrat cu dânşii în biserică, umblând şi sărind şi lăudând pre Dumnezeu. Şi l-a văzut pre el tot norodul umblând şi lăudând pre Dumnezeu. Şi îl cunoşteau pre el că acesta era cela ce şedea pentru milostenie la uşa cea Frumoasă a bisericii, şi s-au umplut de spaimă şi de mirare pentru ceea ce i s-a întâmplat lui.

Şi ţinându-se şchiopul cel vindecat de Petru şi de Ioan, a alergat la dânşii tot norodul în pridvorul ce se cheamă al lui Solomon înspăimântaţi. Iar Petru văzând aceasta, a răspuns către norod: bărbaţi israilteni, ce vă minunaţi de aceasta ? Sau ce căutaţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie am fi făcut pre acesta să umble ? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, au proslăvit pre pruncul său Iisus; pre care voi l-aţi dat şi v-aţi lepădat de dânsul înaintea feţei lui Pilat, judecând el să-l slobozească. Iar voi de cel Sfânt şi Drept v-aţi lepădat şi aţi cerut bărbat ucigaş să vi se dăruiască vouă; iar pre Începătorul vieţii l-aţi omorât, pre care Dumnezeu l-au înviat din morţi, căruia noi martori suntem. Şi întru credinţa numelui lui, pre acesta pre care îl vedeţi şi îl ştiţi, l-a întărit numele lui, şi credinţa cea printr-însul i-a dat lui toată întregimea aceasta înaintea voastră tuturor.

Şi acum fraţilor, ştiu că prin neştiinţă aţi făcut aceasta ca şi boierii voştri. Ci Dumnezeu cele ce mai înainte au vestit prin gura tuturor proorocilor lui, că va pătimi Hristos, au împlinit aşa. Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre. Ca să vină vremi de răsuflare de la faţa Domnului. Şi să vă trimită pre cel mai înainte propovăduit vouă, pre Iisus Hristos; pre care trebuie cerul să-l primească până la anii aşezării tuturor, care au grăit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor săi prooroci din veac. Pentru că Moisi către părinţi a zis: prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre fraţii voştri, ca pre mine, pre el să-l ascultaţi întru toate oricâte va grăi către voi. Şi va fi, tot sufletul care nu va asculta pre proorocul acela, se va pierde dintre norod. Şi toţi proorocii de la Samuil şi ceilalţi, câţi au grăit mai înainte, au vestit zilele acestea.

Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legăturii, care au pus Dumnezeu către părinţii voştri, grăind către Avraam: şi întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului. Vouă întâi Dumnezeu înviind pre pruncul său, pre Iisus, l-au trimis pre el binecuvântându-vă pre voi, când vă întoarceţi fiecare de la vicleşugurile voastre” (Faptele Apostolilor 3, 4-27).

Atunci când Petru şi Ioan vorbeau poporului (Faptele Apostolilor 4), au venit preoţii, magistraţii templului şi saducheii, plângându-se că aceştia învăţau poporul şi propovăduiau întru Iisus Hristos învierea morţilor. Ei i-au prins şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi, pentru că era deja târziu. Cu toate acestea, un număr mare dintre cei care îi ascultaseră, au crezut în cuvântul lor şi numărul credincioşilor a crescut atunci până la circa 5.000.

Nu toţi locuiau permanent în Ierusalim; un număr destul de mare s-a întors în regiunile lor după praznicul Cincizecimii şi au alcătuit, ici şi colo, mici grupuri creştine, care au fost apoi organizate în biserici după rânduială şi care i-au ajutat mult pe apostoli în răspândirea Evangheliei.

Izbânda apostolilor în Ierusalim nu putea decât să sporească ura celor care Îl răstigniseră pe Hristos. Astfel, a doua zi după arestarea lui Petru şi Ioan, încă de dimineaţă (Faptele Apostolilor 4), toţi cei care erau în Ierusalim, boieri şi bătrâni şi cărturari: Ana Arhiereul, Caiafa, Ioan şi Alexandru şi toţi câţi erau din neamul arhieresc s-au adunat în sfat. Ei i-au adus înaintea lor pe cei doi apostoli, ca şi pe şchiopul vindecat. I-au întrebat pe primii: ,,Cu ce putere sau într-al cui nume, aţi făcut voi aceasta ? Atunci Petru, umplându-se de Duhul Sfânt, a zis către dânşii:

Boierii norodului şi bătrânii lui Israil, de vreme ce noi astăzi suntem întrebaţi pentru facerea de bine a unui om bolnav, întru cine acesta s-a mântuit; cunoscut să vă fie vouă tuturor şi la tot poporul lui Israil, că întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul pre care voi l-aţi răstignit, pre care Dumnezeu l-au înviat din morţi, întru acela acesta stă înaintea voastră sănătos. Aceasta este piatra care nu s-a băgat în seamă de către voi ziditorii, care s-a făcut în capul unghiului. Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi.

Şi văzând îndrăznirea lui Petru şi a lui Ioan, şi ştiind că oameni necărturari sunt şi proşti, se mirau, şi îi cunoşteau pre dânşii că, cu Iisus fuseseră. Iar văzând pre omul cel tămăduit cu ei stând, nimic nu aveau a zice împotrivă. Ci poruncindu-le lor să iasă afară din sobor, vorbeau întru sine zicând: ce vom face oamenilor acestora ? Căci cum că s-a făcut semn cunoscut prin ei, este arătat tuturor celor ce locuiesc în Ierusalim şi nu putem tăgădui. Ci ca nu mai mult să se lăţească în norod, cu înfricoşare să-i înfricoşăm pre ei, ca mai mult să nu grăiască în numele acesta nici unuia din oameni. Şi chemându-i pre ei, le-au poruncit lor ca nicidecum să nu mai grăiască nici să înveţe în numele lui Iisus. Iar Petru şi Ioan răspunzând, au zis către dânşii: de este drept înaintea lui Dumnezeu a asculta pre voi mai vârtos decât pre Dumnezeu, judecaţi. Pentru că nu putem noi cele ce am văzut şi am auzit să nu le grăim. Iar ei înfricoşându-i pre dânşii, i-au slobozit, nimic aflând cum i-ar pedepsi pre ei, pentru norod; că toţi proslăveau pre Dumnezeu pentru ceea ce s-a făcut. Pentru că mai mult decât de patruzeci de ani era omul acela, întru care se făcuse semnul acela al tămăduirii.

Iar după ce i-au slobozit, au venit la ai săi, şi le-au spus câte au zis către dânşii arhiereii şi bătrânii. Iar ei auzind, toţi dimpreună au ridicat glas către Dumnezeu, şi au zis:

Stăpâne, tu Dumnezeule, cel ce ai făcut cerul şi pământul, şi marea, şi toate cele ce sunt într-însele; care ai zis prin gura lui David, robului tău: pentru ce s-au întărâtat neamurile, şi noroadele au cugetat cele deşarte ? Stătut-au de faţă împăraţii pământului, şi boierii s-au adunat împreună asupra Domnului, şi asupra unsului lui. Că s-au adunat cu adevărat, în cetatea aceasta, asupra sfântului tău Fiu Iisus, pre care l-ai uns, Irod şi Pilat din Pont, cu neamurile şi cu noroadele lui Israil. Să facă câte mâna ta şi sfatul tău mai înainte a rânduit să fie. Şi acum, Doamne, caută împotriva îngrozirilor lor, şi dă robilor tăi cu toată îndrăzneala să grăiască cuvântul tău, când vei tinde mâna ta spre tămăduire, şi semne şi minuni să se facă prin numele sfântului tău Fiu Iisus.

Şi rugându-se ei, s-a clătit locul unde erau adunaţi; şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi grăiau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăznire” (Faptele Apostolilor 4, 8-31). Toţi credincioşii erau astfel uniţi între ei, încât nu aveau decât o inimă şi un suflet. Nici unul dintre ei nu numea al său ce deţinea, totul era comun. Apostolii mărturiseau despre învierea lui Hristos cu multă putere şi mare dar se răspândise asupra tuturor membrilor comunităţii. Printre ei nu erau săraci. Într-adevăr, toţi cei care aveau terenuri sau case le vindeau şi aduceau banii la picioarele apostolilor, care îi împărţeau fiecăruia după nevoile sale. Printre ei se remarca Iosif, pe care apostolii îl numiseră Varnava, adică fiul mângâierii. El era levit şi născut în Insula Cipru. Având o ţarină, el a vândut-o şi a adus apostolilor banii luaţi pe ea.

Credincioşii nu erau obligaţi să renunţe la bunurile lor în folosul comunităţii. Numai râvna şi mila lor îi împingeau la această faptă de desăvârşire, pe care o făceau fără gând ascuns. Doi credincioşi (Faptele Apostolilor 5), Anania şi soţia sa Sapfira, care nu erau atât de dezinteresaţi, au vrut totuşi să treacă la fel de desăvârşiţi printre ceilalţi, şi s-au făcut vinovaţi de minciună şi făţărnicie. Ei au vândut o ţarină, au păstrat o parte din banii luaţi şi restul l-au dat apostolilor, ca şi cum ar fi dat toată suma obţinută. Atunci Petru a zis: ,,Anania, pentru ce a umplut satana inima ta, să minţi tu Duhului Sfânt, şi să ascunzi din preţul ţarinei ? Au nu rămânând, ţie rămânea ? Şi vânzându-se, întru a ta stăpânire era ? Căci ai pus întru inima ta lucrul acesta ? Nu ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu.

Iar Anania auzind cuvintele acestea, căzând, a murit; şi s-a făcut frică mare preste toţi cei ce auzeau acestea. Şi sculându-se cei mai tineri, l-au luat pre el, şi scoţându-l l-au îngropat. Şi a fost după ce a trecut ca trei ceasuri, şi muierea lui neştiind ceea ce se făcuse, a intrat. Iar Petru a zis ei: spune-mi mie de aţi vândut întru atâta ţarina ? Iar ea a zis: cu adevărat, întru atâta. Iar Petru a zis către dânsa: căci v-aţi vorbit între voi a ispiti Duhul Domnului ? Iată, picioarele celor ce au îngropat pre bărbatul tău lângă uşă, şi te vor scoate şi pre tine. Şi a căzut îndată la picioarele lui, şi a murit: şi intrând tinerii, o au aflat moartă, şi scoţând-o, o au îngropat lângă bărbatul ei” (Faptele Apostolilor 5, 3-10).

Acest eveniment a umplut de spaimă întreaga Biserică şi pe toţi cei care l-au aflat.

Poporul era martor la o mulţime de alte semne şi minuni săvârşite de apostoli, care aveau obiceiul de a se aduna împreună în Pridvorul lui Solomon. Respectul faţă de ei era atât de mare, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de ei; însă poporul îi preamărea foarte. O mulţime de bărbaţi şi femei venea să sporească numărul credincioşilor şi încrederea poporului era atât de mare, încât îi aducea pe bolnavi în locurile publice şi îi punea pe paturi sau pe tărgi pentru ca, la trecerea lui Petru, umbra apostolului să-i tămăduiască de neputinţele lor. Din cetăţile vecine, oamenii alergau în număr mare la Ierusalim şi aduceau cu ei pe bolnavi şi pe cei care erau stăpâniţi de duhuri necurate. Toţi erau tămăduiţi.

Aceste evenimente deosebite nu au făcut decât să aprindă mânia arhiereului şi a saducheilor. Ei i-au prins pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa publică; însă, noaptea, s-a arătat îngerul Domnului înaintea celor închişi, le-a deschis porţile, i-a ajutat să iasă şi le-a spus: ,,Mergeţi şi stând grăiţi în biserică norodului toate cuvintele vieţii acesteia. Şi auzind aceasta, au intrat de dimineaţă în biserică, şi învăţau. Iar venind arhiereul şi cei ce erau cu el, au adunat soborul, şi pre toţi bătrânii fiilor lui Israil, şi au trimis la temniţă să-i aducă pre dânşii. Iar slugile mergând, nu i-au aflat pre ei în temniţă, şi întorcându-se, au spus, zicând: temniţa o am găsit încuiată cu toată întărirea, şi pre străjeri stând înaintea uşilor; iar deschizând, înlăuntru pre nimeni nu am aflat. Şi dacă auziră cuvintele acestea preotul şi voievodul bisericii şi arhiereul, se mirau de dânşii ce va să fie aceasta.

Iar venind oarecare le-a spus lor, zicând: iată bărbaţii pre care i-aţi pus în temniţă, sunt în biserică stând, şi învăţând pre norod. Atunci mergând voievodul bisericii cu slugile, i-au adus pre ei nu cu silă; că se temeau de norod, să nu-i ucigă cu pietre. Şi aducându-i pre ei, i-au pus în sobor, şi i-a întrebat arhiereul, zicând: au nu cu poruncă v-am poruncit vouă să nu învăţaţi în numele acesta ? Şi iată, aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră, şi veţi să aduceţi asupra noastră sângele omului acestuia” (Faptele Apostolilor 5, 20-28).

El nu îndrăznea nici măcar să pronunţe numele lui Iisus Hristos, care îi amintea de deicidul său.

Petru şi apostolii i-au răspuns: ,,Trebuie a asculta pre Dumnezeu mai mult decât pre oameni. Dumnezeul părinţilor noştri au sculat pre Iisus, pre care voi l-aţi omorât, şi spânzurându-l pre lemn. Pre acesta, Dumnezeu, Începător şi Mântuitor l-au înălţat cu dreapta sa, ca să dea pocăinţă lui Israil, şi iertare păcatelor. Şi noi suntem lui martori cuvintelor acestora; precum şi Duhul Sfânt, pre care l-au dat Dumnezeu celor ce îl ascultă pre el. Iar ei auzind, foarte se mâniau, şi se sfătuiau să-i omoare pre dânşii. Şi sculându-se oarecare fariseu în sobor, anume Gamaliil, învăţător de lege, cinstit la tot norodul, a poruncit ca să fie apostolii puţin ceva afară. Şi a zis către dânşii: bărbaţi israilteni, luaţi-vă aminte vouă de oamenii aceştia, ce veţi să faceţi. Pentru că mai înainte de zilele acestea s-a sculat Tevda, zicând cum că el este oarecare mare; lângă care s-a lipit un număr de bărbaţi, ca la patru sute, care s-au omorât, şi toţi câţi ascultau pre el s-au risipit şi s-au făcut întru nimic. După acesta s-a sculat Iuda Galileanul în zilele scrisorii[10], şi a despărţit norod mult, după dânsul, şi acela a pierit, şi toţi câţi ascultau pre el s-au risipit. Şi acum zic vouă: feriţi-vă de oamenii aceştia, şi îi lăsaţi pre ei; căci de va fi de la oameni sfatul acesta sau lucrul acesta, se va risipi. Iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să îl risipiţi, ca nu cumva şi luptători de Dumnezeu să vă faceţi.

Şi au ascultat pre el, şi chemând pre apostoli, bătându-i, le-au poruncit să nu grăiască în numele lui Iisus şi i-au slobozit pre ei. Deci ei se duceau, bucurându-se de la faţa soborului, căci pentru numele lui s-au învrednicit a se necinsti. Şi toată ziua în biserică şi prin case, nu încetau a învăţa şi a binevesti pre Iisus Hristos” (Faptele Apostolilor 5, 29-42).

Încă de atunci, Biserica din Ierusalim reprezenta o comunitate atât de mare, încât apostolii nu mai puteau face faţă nevoilor slujirii lor. Se formaseră chiar două grupări (Faptele Apostolilor 6), cea a evreilor, adică a iudeilor originari din Palestina, şi cea a elinilor, adică a evreilor născuţi din părinţi emigraţi în regiunile din Asia locuite de către greci sau chiar în Grecia. Aceştia din urmă se plângeau de faptul că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujba zilnică. Atunci cei doisprezece apostoli i-au adunat pe credincioşi. Ei au procedat ca întotdeauna împreună, căci ei alcătuiau o singură autoritate şi nu voiau să ia hotărâri decât cu consimţământul întregii Biserici. După ce s-au adunat toţi ucenicii, apostolii le-au spus: ,,Nu este cu plăcere nouă ca lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Socotiţi, drept aceea fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pre care să îi rânduim la treaba aceasta. Iar noi întru rugăciune şi întru slujba cuvântului ne vom zăbovi.

Şi a plăcut cuvântul acesta înaintea a toată mulţimea şi au ales pre Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt şi pre Filip şi pre Prohor şi pre Nicanor şi pre Timon şi pre Parmena şi pre Nicolae nemernicul antiohian; pre care i-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se şi-au pus preste dânşii mâinile” (Faptele Apostolilor 6, 2-6). Astfel, alegerea a fost făcută de întreaga Biserică; şi punerea mâinilor, sfinţită prin rugăciune, a fost săvârşită de soborul apostolilor, de unde vine toată autoritatea în Biserică. Noii slujitori ai Bisericii au fost numiţi diaconi, adică slujitori.

De asemenea, apostolii au hotărât să încredinţeze conducerea Bisericii din Ierusalim unui om vrednic de această înaltă slujbă. Clement din Alexandria, atât de apropiat de timpurile apostolice, scrie astfel despre acest subiect[11]: „După înălţarea Mântuitorului la cer, Petru, Iacov şi Ioan, ca unii care fuseseră cinstiţi în chip deosebit de Însuşi Mântuitorul, nu au ajuns să se certe întreolaltă pentru întâietate, ci au ales pe Iacov cel drept ca episcop în Ierusalim”. Acelaşi Clement adaugă[12]: „Lui Iacov cel drept, lui Ioan şi lui Petru Mântuitorul după învierea Sa, le-a încredinţat darul cunoaşterii, pe care aceştia l-au împărtăşit apoi şi celorlalţi şaptezeci, printre care făcea parte şi Varnava”.

Aceste mărturii, venind de la un om atât de înzestrat prin ştiinţa şi virtuţile sale, sunt de cea mai mare importanţă şi furnizează informaţii valoroase despre înfiinţarea ierarhiei Bisericii. În fruntea ei era un prim episcop, acela al Ierusalimului, a cărui autoritate se unea cu cea a apostolilor, care aveau o autoritate colectivă şi universală; apoi, cei şaptezeci de ucenici care erau în ascultarea lor şi, în cele din urmă, diaconii, a căror instituire este relatată în Faptele Apostolilor.

Întâietatea de cinste a dat prilej, încă de atunci, pentru instituirea patriarhiilor. Iacov a fost ales ca prim conducător al Bisericii, pentru că era unul dintre fraţii Domnului.

Nemaiavând griji vremelnice, apostolii au putut să acorde mai mult timp propovăduirii. Noi reuşite au încununat râvna lor: numărul credincioşilor a crescut foarte mult în Ierusalim, şi un număr mare de preoţi evrei au venit la credinţă. Diaconul Ştefan nu s-a mulţumit numai cu slujirea care i-a fost încredinţată; el era plin de o râvnă deosebită şi făcea minuni mari înaintea poporului. Faptele sale au atras atenţia membrilor mai multor sinagogi, precum cea a Libertinilor[13], Chirinenilor, Alexandrinilor, a celor din Cilicia şi Asia. Ei au început să discute cu el, dar cum nu puteau face faţă înţelepciunii şi Duhului cu care grăia, au hotărât să scape de un adversar atât de temut. Ei au plătit oameni care au pretins că l-au auzit blasfemiind împotriva lui Moisi şi a lui Dumnezeu. Au asmuţit astfel poporul, pe bătrâni şi cărturari. L-au luat şi l-au dus în faţa sinedriului; atunci, martori mincinoşi au spus: „Omul acesta nu încetează a grăi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a legii; pentru că l-am auzit pre el zicând, că Iisus Nazarineanul acesta va strica locul acesta şi va schimba obiceiurile care ne-a dat nouă Moisi” (Faptele Apostolilor 6, 13-14).

Deodată, cei care se aflau în sinedriu au văzut chipul lui Ştefan înconjurat de lumină ca cel al unui înger. Arhiereul i-a spus: „Oare acestea aşa sunt ? Iar el a zis: bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi: Dumnezeul slavei s-au arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte până a locui el în Haran[14]. Şi au zis către dânsul: ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul care voiu arăta ţie. Atunci ieşind din pământul haldeilor, a locuit în Haran şi de acolo, după ce a murit tatăl lui, l-au mutat pre el în pământul acesta, întru care voi acum locuiţi. Şi nu i-au dat lui moştenire într-însul, nici un pas de picior, şi au făgăduit că i-l va da lui spre stăpânire pre el şi seminţiei lui după dânsul, neavând el fiu.

Şi au grăit aşa Dumnezeu: că va fi sămânţa lui nemernică în pământ străin şi o vor robi pre ea, şi o vor chinui ani patru sute. Şi neamul la care vor sluji, îl voiu judeca eu, au zis Dumnezeu. Şi după acestea vor ieşi şi vor sluji mie în locul acesta. Şi i-au dat lui aşezământul tăierii împrejur, şi aşa a născut pre Isaac şi l-a tăiat împrejur pre el în ziua a opta, şi Isaac a născut pre Iacov şi Iacov pre cei doisprezece patriarhi. Şi patriarhii pizmuind pre Iosif, l-au vândut la Eghipet, şi era Dumnezeu cu dânsul. Şi l-au scos pre el din toate necazurile lui, şi i-au dat lui har şi înţelepciune înaintea lui Faraon împăratul Eghipetului, şi l-a pus pre el povăţuitor preste Eghipet şi preste toată casa lui. Şi a venit foamete preste tot pământul Eghipetului şi al lui Hanaan, şi necaz mare, şi nu aflau de mâncat părinţii noştri. Şi auzind Iacov, că sunt bucate în Eghipet, a trimis pre părinţii noştri întâi. Şi într-al doilea rând s-a arătat Iosif fraţilor lui, şi s-a făcut lui Faraon arătat neamul lui Iosif. Şi trimiţând Iosif, a chemat pre tatăl său Iacov, şi toată rudenia lui, cu suflete şaptezeci şi cinci. Şi s-a pogorât Iacov în Eghipet şi a murit, el şi părinţii noştri. Şi s-au mutat în Sihem, şi s-au pus în mormântul care a cumpărat Avraam cu preţ de argint de la fiii lui Emor al lui Sichem.

Iar cum se apropia vremea făgăduinţei, care s-au jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut norodul şi s-a înmulţit în Eghipet până ce s-a sculat alt împărat, care nu ştia pre Iosif. Acesta nedreptăţind neamul nostru, a silit pre părinţii noştri, ca să lepede pruncii lor, să nu vieze. Întru care vreme s-a născut Moisi, şi era plăcut lui Dumnezeu, care s-a hrănit luni trei în casa tatălui său; şi lepădându-se el, l-a luat fata lui Faraon şi l-a crescut pre el eişi fecior. Şi s-a învăţat Moisi toată înţelepciunea eghiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte. Iar când se împlineau lui patruzeci de ani, s-a suit în inima lui ca să cerceteze pre fraţii săi fiii lui Israil. Şi văzând pre oarecare pătimind strâmbătate, l-a apărat şi a făcut izbândă celui asuprit, ucizând pre eghiptean. Şi gândea cum că pricep fraţii lui că Dumnezeu prin mâna lui dă lor mântuire, iar ei nu au înţeles. Şi a doua zi s-a arătat lor, sfădindu-se ei, şi i-a îndemnat spre pace zicând: bărbaţi, fraţi sunteţi voi, pentru ce faceţi strâmbătate unul altuia ? Iar cel ce făcea strâmbătate aproapelui, l-a împins pre el, zicând: cine te-a pus pre tine domn şi judecător preste noi ? Au voieşti tu să mă omori, precum ai omorât ieri pre eghipteanul ? Şi a fugit Moisi pentru cuvântul acesta şi s-a făcut nemernic în pământul lui Madiam, unde a născut doi fii.

Şi după ce s-au împlinit patruzeci de ani, s-a arătat lui în pustia Muntelui Sina îngerul Domnului în para focului rugului. Iar Moisi văzând, s-a minunat de vedenie şi apropiindu-se el să ia aminte, s-a făcut glasul Domnului către el: Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Şi cutremurându-se Moisi nu cuteza să caute. Şi au zis lui Domnul: dezleagă încălţămintea picioarelor tale, pentru că locul întru care stai, pământ sfânt este. Văzând am văzut chinuirea norodului meu celui din Eghipet şi suspinul lor am auzit şi m-am pogorât să-i scot pre ei. Şi acum vino să te trimit în Eghipet.

Pre acest Moisi de care s-a lepădat, zicând: cine te-a pus pre tine domn şi judecător ? Pre acesta Dumnezeu, domn şi izbăvitor l-au trimis prin mâna îngerului celui ce s-a arătat lui în rug. Acesta i-a scos pre ei, făcând minuni şi semne în pământul Eghipetului şi la Marea Roşie şi în pustie ani patruzeci. Acesta este Moisi cel ce a zis fiilor lui Israil: prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeul vostru dintre fraţii voştri, ca mine, pre el să ascultaţi. Acesta este cela ce a fost întru adunare în pustie cu îngerul care grăia lui în Muntele Sina, şi cu părinţii noştri, care a primit cuvinte vii să ne dea nouă. De care nu au vrut să fie ascultători părinţii noştri, ci l-au lepădat şi s-au întors cu inimile lor în Eghipet, zicând lui Aaron: fă nouă dumnezei, care vor merge înaintea noastră, pentru că Moisi acesta, care ne-a scos pre noi din pământul Eghipetului, nu ştim ce i s-a întâmplat lui.

Şi au făcut viţel în zilele acelea, şi au adus jertfă idolului şi se veseleau întru lucrurile mâinilor sale. Şi s-au întors Dumnezeu şi i-au dat pre ei să slujească oştii cerului, precum este scris în cartea proorocilor (Amos 5, 25): au junghieri şi jertfe aţi adus mie ani patruzeci în pustie, casa lui Israil ? Şi aţi luat cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile care le-aţi făcut să vă închinaţi lor, şi voiu muta pre voi dincolo de Vavilon.

Cortul mărturiei era întru părinţii noştri în pustie, precum au rânduit cel ce grăia lui Moisi, să-l facă pre el după asemănarea care a văzut. Pre care l-au şi adus primindu-l părinţii noştri cu Isus întru stăpânirea neamurilor, pre care le-au gonit Dumnezeu de la faţa părinţilor noştri, până în zilele lui David; care a aflat har înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să afle locaş Dumnezeului lui Iacov. Iar Solomon i-a zidit lui casă. Iar cel Preaînalt nu în locaşuri făcute de mâini locuieşte, precum proorocul zice: cerul este mie scaun şi pământul reazem picioarelor mele; ce casă îmi veţi zidi mie ? zice Domnul; sau care este locul odihnei mele ? Au nu mâna mea a făcut acestea toate ?

Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi pururea împotriva Duhului Sfânt staţi; precum părinţii voştri, aşa şi voi. Pre care din prooroci nu au gonit părinţii voştri ? Şi au omorât pre cei ce mai înainte vesteau de venirea celui drept, căruia acum voi vânzători şi ucigători v-aţi făcut. Care aţi luat legea întru rânduieli ale îngerilor şi nu o aţi păzit.

Şi ei auzind acestea, crăpau în inimile lor, şi scrâşneau cu dinţii împotriva lui. Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt, căutând la cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pre Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: iată, văd cerurile deschise, şi pre Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile lor, şi au năvălit toţi cu un cuget asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, îl ucideau cu pietre; şi martorii şi-au pus hainele sale lângă picioarele unui tânăr ce se chema Savlu. Şi ucideau cu pietre pre Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse, primeşte duhul meu. Şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi aceasta zicând, a adormit” (Faptele Apostolilor 7, 1-60). ,,Şi au îngropat pre Ştefan bărbaţi cucernici, şi au făcut plângere mare preste dânsul” (Faptele Apostolilor 8, 2).

Moartea lui Ştefan a reprezentat începutul unei mari prigoane (Faptele Apostolilor 8, 1-4) în Ierusalim. Savlu/Saul, care luase parte la uciderea lui Ştefan (Faptele Apostolilor 7, 59), era unul dintre cei mai neînduplecaţi prigonitori ai creştinilor. El intra în casele celor bănuiţi, lua bărbaţii şi femeile şi îi arunca în temniţă. ,,Preste măsură goneam biserica lui Dumnezeu – spune el însuşi –, şi o stricam pre ea. Şi spoream în credinţa iudaicească mai mult decât mulţi din cei de o vârstă cu mine în neamul meu, foarte râvnitor fiind părinteştilor mele obiceiuri” (Galateni 1, 13-14).

Pentru a fugi de acest comportament crud, credincioşii au ieşit din Ierusalim pentru a scăpa de autoritatea arhiereului şi a sinedriului, şi s-au risipit în restul Iudeei şi în Samaria. Acolo, ei au devenit şi propovăduitori ai lui Hristos.

Numai apostolii au rămas în Ierusalim.

Diaconul Filip (Faptele Apostolilor 8, 5-24) se dusese în Samaria; el Îl propovăduia acolo pe Iisus Hristos. Numeroase minuni au adeverit cuvintele sale. Toţi locuitorii cetăţii care erau martori la acestea îl ascultau şi îi aduceau pe cei stăpâniţi de duhuri necurate, pe slăbănogi şi şchiopi, care plecau tămăduiţi. ,,Şi s-a făcut bucurie mare în cetatea aceea. Iar un bărbat oarecare anume Simon, era mai înainte în cetate vrăjind şi amăgind neamul Samariei, zicând cum că ar fi el oarecare mare. La care luau aminte toţi, de la mic până la mare, zicând: aceasta este puterea lui Dumnezeu cea mare. Şi luau aminte la el, pentru că de multă vreme cu vrăjile i-a fost amăgit pre ei. Iar dacă au crezut lui Filip, care propovăduia de împărăţia lui Dumnezeu şi de numele lui Iisus Hristos, s-au botezat bărbaţi şi femei. Atunci şi Simon acela a crezut şi botezându-se petrecea cu Filip, şi văzând puterile cele mari şi semnele ce se făceau, spăimântându-se, se mira” (Faptele Apostolilor 8, 8-13).

Apostolii vegheau de la Ierusalim întreaga comunitate creştină; ei alcătuiau împreună un fel de autoritate supremă care conducea turma lui Iisus Hristos. Aflând că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, ei i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan[15]. La sosirea lor, aceştia s-au rugat ca cei nou-botezaţi să ia Duh Sfânt, căci nici unul dintre ei nu-L primise încă, ci ei fuseseră doar botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos. Cei doi apostoli îşi puneau mâinile peste ei şi ei primeau Sfântul Duh.

Se vede astfel că, încă din primele zile ale Bisericii, exista un rit sfânt al cărui ţel era de a da credincioşilor Sfântul Duh, că acest rit consta în punerea mâinilor însoţită de rugăciune, şi că diaconul Filip, în ciuda sfinţeniei şi minunilor sale, nu avea puterea de a săvârşi acest rit.

Încă de la începutul Bisericii au existat întotdeauna rituri exterioare, a căror urmare era dăruirea unui har dumnezeiesc şi aceste rituri erau săvârşite de anumiţi slujitori. Biserica, societate duhovnicească, fiind totodată o societate exterioară pentru că este alcătuită din oameni, şi-a atins întotdeauna ţelul său duhovnicesc prin mijloace care cădeau sub simţuri. Dar s-a înţeles întotdeauna că nici ritul, nici lucrarea slujitorului nu dau harul; că ritul nu este decât simbolul şi slujitorul este instrumentul; că ritul săvârşit nu este decât semnul exterior al unui har dat de Dumnezeu Însuşi înlăuntrul sufletului omului, dacă înclinaţiile sufleteşti ale celui care participă la ritul sfânt îl fac vrednic de acest har[16]. În Biserică nu s-a contestat niciodată că Dumnezeu ar putea da darurile Sale direct şi fără mijlocirea riturilor sfinte; însă aceste rituri nu au fost mai puţin mijloacele obişnuite ale împărtăşirii celor dumnezeieşti. Faptele extraordinare nu dovedesc că mijloacele obişnuite nu au fost rânduite de Iisus Hristos.

În prima perioadă a Bisericii, Sfântul Duh Se manifesta fiind dat credincioşilor. Simon Magul şi-ar fi dorit să aibă puterea de a-L da; el a adus apostolilor bani, zicându-le: ,,Daţi şi mie această putere, ca ori pre care voiu pune mâinile să ia Duh Sfânt. Iar Petru a zis către el: argintul tău să fie cu tine întru pierzare, căci ai socotit că darul lui Dumnezeu cu bani se agoniseşte. Nu este ţie parte nici soartă întru cuvântul acesta; pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te drept aceea, de răutatea ta aceasta şi te roagă lui Dumnezeu, ca doară s-ar ierta ţie cugetul inimii tale. Pentru că întru amărăciune a fierii şi întru legătură a nedreptăţii te văz că eşti”. Simon s-a înspăimântat şi de teama de a fi lovit ca Anania, s-a prefăcut că se umileşte. El a spus apostolilor: ,,Rugaţi-vă voi pentru mine către Domnul, ca nimic dintr-acestea care aţi zis să nu vină asupra mea” (Faptele Apostolilor 8, 19-24).

Simon nu s-a pocăit. Acest om care a avut trista onoare de a da numele său negoţului cu lucruri sfinte, numit simonie, nu a văzut în apostoli decât vrăjitori mai puternici decât el şi în creştinism doar un mijloc de a-şi desăvârşi arta şi de a dobândi cunoştinţa unor noi secrete. Evreu la origine, acumulând câteva învăţături creştine şi din doctrinele filozofiilor orientale şi platoniciene, el a încercat să creeze o religie în care el ar fi avut locul care vedea că Îi era dat lui Hristos în creştinism; astfel, el a fost, cum spune Sfântul Irineu, tatăl tuturor ereziilor[17]. Potrivit aceluiaşi sfânt[18], din sistemul său şi-au extras toţi gnosticii învăţăturile lor nelegiuite.

La întoarcerea în Ierusalim, Petru şi Ioan propovăduiseră Evanghelia în multe sate din Samaria (Faptele Apostolilor 8, 25).

În acest timp, ,,îngerul Domnului a grăit către Filip, zicând: scoală-te şi mergi spre amiazăzi la calea ce se pogoară din Ierusalim în Gaza, aceasta este pustie[19]. Şi sculându-se a mers; şi iată un bărbat arap, famen, puternic al Candachiei, împărătesei arapilor, care era preste toate vistieriile ei, care a fost venit să se închine în Ierusalim. Şi era întorcându-se, şi şezând în căruţa sa, citea pre proorocul Isaia. Iar duhul a zis lui Filip: apropie-te şi te lipeşte de căruţa aceasta. Şi alergând Filip, l-a auzit citind el pre proorocul Isaia, şi a zis: oare înţelegi cele ce citeşti ? Iar el a zis: cum voiu putea, de nu mă va povăţui cineva ? Şi a rugat pre Filip de s-a suit şi a şezut cu el. Iar cuvântul scripturii care citea era acesta (Isaia 53, 7-8): ca o oaie spre junghiere s-au adus; şi ca un miel înaintea celui ce-l tunde pre el fără de glas, aşa nu-şi deschide gura sa. Întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat; şi neamul lui cine îl va spune ? Că se ridică de la pământ viaţa lui. Şi răspunzând famenul lui Filip, a zis: rogu-te, pentru cine zice proorocul acestea ? Pentru sine, sau pentru altcineva ? Şi deschizând Filip gura sa, şi începând din scriptura aceasta, a binevestit lui pre Iisus. Şi mergând ei pre cale, au venit la oarecare apă, şi a zis famenul: iată apă; ce mă opreşte a mă boteza ? Iar Filip a zis lui: de crezi din toată inima ta, cu putinţă este. Şi el răspunzând, a zis: crez că Fiul lui Dumnezeu este Iisus Hristos. Şi a poruncit să stea căruţa; şi s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip şi famenul; şi l-a botezat pre el” (Faptele Apostolilor 8, 26-38).

Duhul Domnului l-a dus de îndată pe Filip până la Azot, unde el L-a binevestit pe Iisus Hristos, ca şi în cetăţile din împrejurimi, până la Cezareea.

Famenul, nemaivăzându-l, şi-a continuat drumul, bucurându-se de ceea ce i se întâmplase. Fără îndoială, el L-a binevestit pe Iisus Hristos în Etiopia şi a pregătit acolo calea pentru propovăduirea Evangheliei[20].

Această biruinţă a fost urmată de una şi mai slăvită şi care avea să aibă consecinţe mult mai importante pentru răspândirea creştinismului în lumea păgână. Saul (Faptele Apostolilor 9, 1-25), prigonitorul groaznic al creştinilor din Ierusalim, a obţinut de la arhiereu o scrisoare pentru sinagogile din Damasc, pentru a-i fi predaţi evreii, bărbaţi sau femei, care primiseră creştinismul. El avea misiunea de a-i pune în lanţuri şi de a-i duce la Ierusalim spre judecată. ,,Şi mergând, a fost când s-a apropiat el de Damasc, fără de veste a strălucit preste el lumină din cer. Şi căzând pre pământ, a auzit glas zicând lui: Savle, Savle, ce mă goneşti ? Şi el a zis: cine eşti, Doamne ? Iar Domnul au zis lui: eu sunt Iisus pre care tu goneşti; cu greu îţi este ţie a lovi cu piciorul împotriva boldurilor” (Faptele Apostolilor 9, 3-5).

Aceste ultime cuvinte dau de gândit că Saul, înzestrat cu o inteligenţă deosebită şi instruit la şcoala eruditului şi înţeleptului Gamaliil, a fost uluit de împlinirea proorociilor în persoana lui Iisus Hristos şi, sub violenţa prozelitismului său iudaic, încerca să înăbuşe aspiraţiile creştine pe care Dumnezeu i le dădea. ,,Şi tremurând şi spăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac ? Şi Domnul au zis către el: scoală-te şi intră în cetate, şi se va spune ţie ce trebuie tu să faci. Iar bărbaţii, care mergeau pre cale cu el, stau încremeniţi, auzind glasul, şi pre nimeni văzând. Şi s-a sculat Savlu de la pământ; şi deschizându-şi ochii săi, pre nimeni nu vedea; şi ducându-l de mâini, l-au băgat în Damasc. Şi a fost trei zile nevăzând, şi nici a mâncat, nici a băut.

Şi era un ucenic în Damasc, anume Anania; şi au zis către el Domnul în vedenie: Anania. Iar el a zis: iată eu, Doamne. Iar Domnul au zis către el: sculându-te, mergi pre uliţa ce se cheamă Dreaptă, şi caută în casa lui Iuda pre Savlu anume, tarsenean; că iată, se roagă. Şi a văzut în vedenie pre un bărbat anume Anania intrând, şi punându-şi pre el mâna, ca iarăşi să vază. Şi a răspuns Anania: Doamne, auzit-am de la mulţi pentru bărbatul acesta, câte rele a făcut sfinţilor tăi în Ierusalim; încă şi aici are putere de la arhierei să lege pre toţi care cheamă numele tău. Şi au zis către el Domnul: mergi; că vas ales îmi este mie acesta, ca să poarte numele meu înaintea neamurilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil; că eu voiu arăta lui câte i se cade să pătimească el pentru numele meu.

Şi a mers Anania, şi a intrat în casă; şi punându-şi pre el mâinile a zis: Savle frate, Domnul Iisus, care s-au arătat ţie pre calea care veneai, m-au trimis ca să vezi şi să te umpli de Duh Sfânt. Şi îndată a căzut de pre ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut îndată, şi sculându-se, s-a botezat. Şi luând mâncare, s-a întărit. Şi a fost Savlu cu ucenicii care erau în Damasc câteva zile. Şi îndată în sinagoguri a propovăduit pre Hristos, că acesta este Fiul lui Dumnezeu. Şi se mirau toţi cei ce-l auzeau, şi ziceau: au, nu este acesta cel ce a prădat în Ierusalim pre cei ce chemau numele acesta, şi aici pentru aceea a venit, ca legaţi pre ei să-i ducă la arhierei ? Iar Savlu mai vârtos se întărea, şi tulbura pre iudeii cei ce locuiau în Damasc, dovedind că acesta este Hristos. Şi dacă s-au împlinit zile multe, s-au sfătuit iudeii să-l omoare pre dânsul. Şi s-a făcut lui Savlu cunoscut vicleşugul lor. Şi păzeau porţile ziua şi noaptea ca să-l omoare pre el. Şi luându-l pre dânsul ucenicii noaptea, l-au slobozit preste zid lăsându-l într-o coşniţă” (Faptele Apostolilor 9, 6-25; II Corinteni 11, 32-33).

El s-a îndreptat către Arabia[21]. Însă violenţa evreilor a fost curând înăbuşită şi Saul s-a putut întoarce în Damasc, unde L-a vestit pe Iisus Hristos vreme de 3 ani. Sfântul Luca a menţionat această pace de care se bucura Biserica în Iudeea, Galileea şi Samaria. „Iar bisericile prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, aveau pace, zidindu-se şi umblând întru frica Domnului, şi întru mângâierea Duhului Sfânt se înmulţeau” (Faptele Apostolilor 9, 31).

Această pace se datora împăratului Tiberiu care a interzis prigonirea creştinilor. Iată cu ce ocazie a dat această interdicţie:

După un obicei vechi respectat în Imperiul Roman[22], guvernatorii provinciilor trebuiau să trimită la Roma memorii despre evenimentele grave care aveau loc în ţările aflate în administraţia lor, pentru ca împăratul să cunoască tot ce se petrecea acolo. Pentru că învierea lui Iisus Hristos a devenit un fapt cunoscut de multă lume, Pilat i-a scris despre aceasta lui Tiberiu, i-a vorbit despre minunile pe care le-a săvârşit Iisus Hristos şi a adăugat că mulţi Îl priveau ca pe un Dumnezeu. Tiberiu a relatat aceasta în Senat, propunând înscrierea lui Iisus Hristos în rândul zeilor imperiului. Senatul a refuzat, căci i-a fost tăgăduită autoritatea slăvindu-L pe Iisus Hristos, fără să fi obţinut în prealabil permisiunea sa. După o veche lege a imperiului, nimeni nu putea fi zeu fără permisiunea Senatului. Tiberiu nu a mai insistat cu opinia sa şi a interzis, sub pedepse grele, acuzarea creştinilor.

Apostolii au profitat de această pace pentru a se răspândi în cetăţile din Iudeea şi a vesti acolo pe Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 11, 1).

Sfântul Petru s-a îndreptat către Lida (Faptele Apostolilor 9, 32-43). În cetate era un slăbănog, pe nume Enea, care zăcea în pat de 8 ani. Cercetându-l Petru, i-a spus: „Enea, te vindecă Iisus Hristos; scoală-te, şi-ţi aşterne ţie. Şi îndată s-a sculat” (Faptele Apostolilor 9, 34). Locuitorii din Lida şi Asarona care au văzut minunea s-au întors la Domnul.

De acolo, Petru a trecut în Iopi, care era foarte aproape de Lida; el fusese chemat în grabă mare de creştinii care tocmai o pierduseră pe Tavita, numită în greacă Dorcas, femeie bogată şi evlavioasă, care era binefăcătoarea lor. La sosirea sa la Iopi, Petru a fost dus într-o încăpere unde fusese aşezată Tavita după moartea ei; el a aflat acolo văduve care îi arătau plângând veşmintele pe care însăşi evlavioasa femeie le cususe pentru ele. ,,Şi scoţând Petru pre toţi afară, îngenunchind, s-a rugat; şi întorcându-se către trup a zis: Tavita, scoală. Iar ea şi-a deschis ochii săi; şi văzând pre Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, o a ridicat pre ea, şi chemând pre sfinţi şi pre văduve, o a dat pre ea vie. Şi s-a auzit aceasta prin toată Iopi; şi mulţi au crezut în Domnul. Şi a fost de a rămas el zile destule în Iopi la un Simon oarecare curelar” (Faptele Apostolilor 9, 40-43).

La o oarecare distanţă de Iopi, în Cezareea (Faptele Apostolilor 10, 1-48), era un sutaş din cohorta italienească, anume Cornilie. ,,Cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa lui, şi făcând milostenii multe norodului, şi rugându-se lui Dumnezeu de-a pururea. A văzut întru vedenie aievea ca la al nouălea ceas din zi[23] pre îngerul lui Dumnezeu intrând către el, şi zicând lui: Cornilie ! Iar el căutând spre dânsul, şi înfricoşându-se, a zis: ce este, Doamne ? Şi i-au zis lui: rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu. Şi acum trimite în Iopi bărbaţi, şi cheamă pre oarecare Simon, ce se numeşte Petru. Acesta găzduieşte la oarecare Simon curelar, căruia este casa lângă mare; acesta va spune ţie ce trebuie tu să faci. Şi dacă s-a dus îngerul, care grăia cu Cornilie, chemând pre doi din slugile sale, şi pre un ostaş cucernic din cei ce îi slujeau lui; şi povestindu-le lor toate, i-a trimis în Iopi.

Iar a doua zi, mergând ei pre cale, şi de cetate apropiindu-se, s-a suit Petru în casa de sus să se roage în ceasul al şaselea[24]; şi foarte flămânzind, vrea să guste; şi gătind aceia, căzut-a preste dânsul uimire. Şi a văzut cerul deschis, şi pogorându-se preste el un vas oarecare, ca o masă mare de pânză în patru colţuri legat, şi slobozindu-se pre pământ; întru care erau toate cele câte cu patru picioare ale pământului, şi hiarele, şi cele ce se târăsc, şi păsările cerului. Şi s-a făcut glas către el: sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă. Iar Petru a zis: nicidecum, Doamne; că niciodată nu am mâncat tot ce este spurcat sau necurat. Şi glasul iarăşi a doua oară grăia către el: cele ce Dumnezeu au curăţit, tu nu le spurca.

Şi aceasta s-a făcut de trei ori; şi iarăşi s-a ridicat vasul la cer.

Şi dacă a venit întru sine, se mira Petru, ce ar putea să fie vedenia care a văzut, şi iată bărbaţii cei trimişi de la Cornilie întrebând de casa lui Simon, au stătut înaintea porţii. Şi strigând, întrebau de găzduieşte aici Simon, cel ce se numeşte Petru. Iar Petru gândind pentru vedenie, i-a zis lui Duhul: iată, trei bărbaţi te caută pre tine. Ci sculându-te, te pogoară şi mergi împreună cu ei, nimic îndoindu-te; pentru că eu i-am trimis pre ei. Şi pogorându-se Petru către bărbaţii cei trimişi de la Cornilie către el, a zis: iată, eu sunt pre care căutaţi; ce este pricina pentru care aţi venit ? Iar ei au zis: Cornilie sutaşul, bărbat drept şi temător de Dumnezeu şi mărturisit de tot neamul iudeilor, răspuns a luat de la înger sfânt să te cheme pre tine la casa lui, şi să auză graiuri de la tine. Deci el chemând înlăuntru pre ei, i-a ospătat. Iar a doua zi Petru a ieşit cu ei, şi unii din fraţii cei din Iopi au mers cu dânsul” (Faptele Apostolilor 10, 2-23).

Credincioşii îşi dădeau între ei acest nume blând de fraţi, pe care scriitorul sfânt îl foloseşte în acest loc; ei îşi dădeau, de asemenea, numele de sfinţi, cum am văzut mai înainte, pentru a-şi aminti că sfinţenia trebuia să fie ţelul întregii lor vieţi în această lume.

,,Şi în cealaltă zi au intrat în Cezareea. Iar Cornilie era aşteptându-i pre ei, chemându-şi împreună rudeniile sale şi prietenii cei iubiţi. Şi a fost când era să intre Petru, l-a întâmpinat Cornilie, şi căzând la picioarele lui, s-a închinat lui. Iar Petru l-a ridicat pre el, zicând: scoală şi eu însumi om sunt. Şi vorbind cu el, a intrat şi a aflat pre mulţi care se adunaseră. Şi a zis către ei: voi ştiţi că nu se cuvine bărbatului iudeu să se lipească sau să se apropie către cel de alt neam; şi mie Dumnezeu mi-au arătat ca pre nici un om să nu zic spurcat sau necurat” (Faptele Apostolilor 10, 24-28).

Acesta era înţelesul vedeniei pe care o avusese. Cele trei specii de animale care îi fuseseră arătate reprezentau cele trei rase omeneşti din care nici un om nu trebuia socotit necurat, pentru că întreaga omenire a fost chemată la Noul Legământ.

,,Înţelegând aceasta de la Dumnezeu, a reluat Petru, eu nu am şovăit să răspund chemării voastre; spuneţi-mi acum pentru ce m-aţi chemat ?”

Cornilie i-a povestit vedenia pe care o avusese şi mulţumindu-i că a venit, a adăugat: ,,Acum dar noi toţi înaintea lui Dumnezeu stăm, să ascultăm toate câte sunt poruncite ţie de la Dumnezeu.

Şi deschizând Petru gura, a zis: cu adevărat cunosc că Dumnezeu nu este făţarnic; ci în tot neamul, cela ce se teme de el şi face dreptate, primit este la dânsul” (Faptele Apostolilor 10, 33-34). Apoi, el L-a binevestit pe Iisus Hristos, minunile Sale, binefacerile Sale, moartea şi învierea Sa; el le-a adus mărturii că toate proorociile s-au împlinit în El, adevăratul Mesia, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. ,,Încă grăind Petru cuvintele acestea, au căzut Duhul Sfânt preste toţi cei ce auzeau cuvântul” (Faptele Apostolilor 10, 44).

Era Cincizecimea neamurilor. Precum în ziua în care apostolii înşişi primiseră Duhul Sfânt, Cornilie şi prietenii săi au început să-L laude pe Dumnezeu şi, cu toate că vorbeau în limba lor natală, evreii care îl însoţiseră pe Petru îi înţelegeau; căci ei primiseră, precum apostolii, darul de a se face înţeleşi în toate limbile. Câţi veniseră cu Petru, plini de prejudecăţile lor de neam, s-au mirat că păgânii primiseră Sfântul Duh, dar Petru le-a spus: ,,Au doară poate cineva a opri apa, ca să nu se boteze aceştia, care au luat Duhul Sfânt ca şi noi ? Şi le-a poruncit lor să se boteze întru numele Domnului” (Faptele Apostolilor 10, 47).

La rugămintea noilor creştini, Petru a rămas mai multe zile cu ei, apoi s-a întors la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11, 1-18).

Apostolii şi fraţii au aflat că neamurile au primit cuvântul lui Dumnezeu de la el; ei s-au dus la Ierusalim pentru a-l mustra pentru ceea ce făcuse. ,,De ce, i-au spus ei, ai intrat la cei netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei ?” Petru, ca toţi credincioşii, recunoştea autoritatea colectivă a corpului apostolic. El a dat socoteală pentru conduita sa cu smerenie, a istorisit vedenia pe care a avut-o la Iopi, pe cea a lui Cornilie şi revărsarea Sfântului Duh asupra celor care îl ascultau în Cezareea. Petru a adăugat: ,,Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, cum au zis: Ioan a botezat cu apă, iar voi vă veţi boteza cu Duhul Sfânt. Deci dacă au dat lor Dumnezeu întocmai darul ca şi nouă, crezând întru Domnul Iisus Hristos; dar eu ce puternic eram, să opresc pre Dumnezeu.

Şi auzind acestea au încetat, şi slăveau pre Dumnezeu, zicând: şi neamurilor dar au dat Dumnezeu pocăinţă spre viaţă” (Faptele Apostolilor 11, 16-18).

Apostolii şi ucenicii au înţeles că venise vremea de a se răspândi pentru a propovădui Evanghelia în toate colţurile lumii.

 



[1] N.tr.: În limbajul vechi bisericesc, Chesareea.

[2] Erau doi apostoli cu numele de Iacov: 1) fratele lui Ioan; 2) Iacov al lui Alfeu, fratele lui Iuda, nu Iscarioteanul. De asemenea era un Iacov printre fraţii Domnului. Era Iacov pe care Sfântul Evanghelist Marcu (15, 40) îl numeşte cel mic şi frate al lui Iosif. De vreme ce avea un frate pe care îl chema Iuda, ca şi Iacov al lui Alfeu, istoricii au vrut să-i confunde şi să facă din cei doi fraţi ai lui Iisus Hristos, Iacov şi Iuda, apostolii cu aceleaşi nume. Este o greşeală. Nu este un lucru neobişnuit să întâlnim mai multe persoane cu acelaşi nume în preajma lui Hristos: aceste nume erau foarte comune în Iudeea.

[3] Este evident că cel care istoriseşte, adică Sfântul Luca, a introdus aceste cuvinte în cuvântarea Sfântului Petru, motiv pentru care noi le punem în paranteză. N.tr.: Scriptura din 1914 nu le pune în paranteză.

[4] Poate Varnava despre care s-a vorbit mai jos şi al cărui nume era de asemenea Iosif.

[5] Criticii care se cred serioşi explică acest fapt inventând o furtună. O furtună care ar fi produs asemenea consecinţe ar fi o minune la fel de mare ca şi faptul istorisit în Faptele Apostolilor.

[6] Criticii au crezut de cuviinţă să explice acest fapt spunând că, la anumite secte religioase, exaltarea genera uneori fenomene de glosolalie. Ei au vrut să găsească o analogie între cuvintele lipsite de noimă şi rostite în convulsiile unui extaz bolnăvicios şi marele fapt istorisit în Faptele Apostolilor. Chiar dacă s-a susţinut că, în anumite împrejurări, cei căzuţi în extaz au vorbit o limbă pe care nu o cunoşteau, acest fenomen particular nu ar putea fi comparat cu cel care a avut loc în ziua Cincizecimii şi care a rămas ca o stare permanentă în Biserica primară. În plus, glosolalia extatică, chiar dacă a existat în realitate, nu ar putea fi explicată în mod natural. Singur creştinul care crede în influenţa satanică în lume ar putea da explicaţia reală. Ştiinţa poate să constate faptul; însă numai credinţa poate să-l explice.

[7] Trebuie remarcat că Sfântul Luca nu îl înfăţişează niciodată pe Sfântul Petru singur, ci îl prezintă ca vorbind în numele tuturor şi atribuie cuvântările sale atât tovarăşilor săi, cât şi lui Petru însuşi.

[8] Orele nouă dimineaţa.

[9] Sfântul Luca face diferenţă între mesele obişnuite şi frângerea pâinii. Prin această ultimă expresie se înţelege Cina euharistică săvârşită întru pomenirea morţii Mântuitorului, după porunca pe care El a dat-o (n.tr.: Luca 22, 19).

[10] Acest recensământ nu trebuie confundat cu primul care a avut loc în perioada naşterii lui Iisus Hristos; el a avut loc după această naştere. Josephus Flavius consemnează că în acea vreme Iuda Galileanul devenise conducătorul unei mişcări populare. El menţionează un număr destul de mare de asemenea mişcări şi relatează o instigare a unui anume Tevda în timpul guvernării lui Cuspins Fadus. Nu trebuie confundat acest Tevda cu Tevda a cărui revoltă a avut loc înainte de cea a lui Iuda Galileanul, precum spune Gamaliil.

[11] Clement, ap. Eusebiu al Cezareei, Istoria Bisericească, II, 1.

[12] Idem.

[13] Aşa erau numiţi israiltenii care fuseseră luaţi sclavi de către romani în vremea lui Pompei şi care, mai târziu, au fost eliberaţi. Ei sau descendenţii lor se întorseseră în Ierusalim unde formaseră o sinagogă numită a Libertinilor. De asemenea, eleniştii din Cyrene, Alexandria, Cilicia şi Asia aveau sinagogile lor aparte. După numele său grecesc, ar trebui să credem că Ştefan era un evreu elenist.

[14] Pe nedrept, unii exegeţi au vrut să vadă aici o contradicţie cu Cartea Facerii; în Cartea Facerii se spune că Tara, tatăl lui Avraam, s-a îndreptat către pământul Hanaanului şi s-a oprit în Haran, unde a murit; apoi Moisi relatează faptul pe care Dumnezeu i l-a spus lui Avraam: Ieşi din pământul tău etc, dar fără a spune că această poruncă i-a fost dată după petrecerea în Haran. I-a fost dată înainte cum se spune în Faptele Apostolilor şi potrivit Facerii care afirmă că Tara s-a îndreptat din Haldeea către Haran mergând în Hanaan. Prin urmare, Avraam a plecat împreună cu părintele său după ce a primit porunca de la Dumnezeu şi nu şi-a continuat drumul către Hanaan decât după moartea tatălui său, ale cărui rămăşiţe le-a luat cu el.

[15] Trebuie observat că Biserica l-a trimis pe Petru ca şi pe Ioan. Prin urmare, Petru era, ca şi Ioan, în ascultarea Bisericii, şi nu conducătorul ei.

[16] În învăţătura ortodoxă despre taine sau sacramente, nu s-a întrezărit deloc o teorie – pe care scriitorii au combătut-o – potrivit căreia harul ar fi dat obligatoriu şi ca prin magie prin ritul exterior însuşi sau prin lucrarea slujitorului, lucrare care a fost comparată cu o influenţă magnetică. Teoria formulată de aceşti scriitori nu se sprijină decât pe anumite exprimări ale scolasticilor apuseni, exprimări al căror sens a fost înţeles greşit. Noi nu avem nici un motiv să apărăm scolastica apuseană, însă nu putem să mai acceptăm criticile care se răsfrâng, indirect, şi asupra învăţăturii adevărate.

[17] Irineu al Lyonului, Contra Haeresus, III, prefaţă.

[18] Ibid., II, prefaţă 1. Noi vom expune mai târziu învăţătura lui Simon Magul şi sistemele ucenicilor săi.

[19] Această cale traversa pustia în care au stat evreii după ieşirea din Egipt.

[20] Eusebiu al Cezareei, Istoria Bisericească, II, 1. Acest istoric spune că famenul etiopian a fost privit ca primul dintre credincioşii care au fost aleşi dintre păgâni; prin urmare, el nu era de origine iudaică, deşi era israiltean ca religie.

[21] Galateni 1, 17-21. Sfântul Luca nu a menţionat această călătorie în Faptele Apostolilor. El indică, într-un mod general, numai călătoria la Ierusalim şi în Cilicia, despre care vom vorbi mai târziu. Sfântul Pavel nu spune cât timp a rămas în Arabia; însă, după ce a amintit această călătorie, el spune de îndată că a revenit la Damasc unde a rămas trei ani, după care a mers la Ierusalim.

[22] Eusebiu al Cezareei, Istoria Bisericească, II, 2. Tertullian, Apologetica. Nu trebuie confundat Memoriul lui Pilat despre care vorbesc Tertullian şi Eusebiu cu o apocrifă cunoscută sub numele de Faptele lui Pilat. Memoriul lui Pilat, citat de Tertullian care vorbeşte despre el ca despre un document oficial cunoscut la Roma, s-a pierdut. Fără îndoială, un falsificator a alcătuit apocrifa menţionată mai sus pentru a-l înlocui.

[23] Orele 3 după-amiază.

[24] Amiază.