ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Eusebiu Popovici
 

§. 207. Ştiinţa teologică şi literatura ei în Biserica Rusiei

Încă de la începutul periodului n-au lipsit chiar în Rusia Mare teologi şi scriitori erudiţi. Aşa a fost, de exemplu, spre sfârşitul secolului XV Ghenadie, arhiepiscop de Novgorod, care la 1499 întocmi cea dintâi Biblie completă a Bisericii Slave, apoi contemporanul său Iosif Volokalamski, egumen, care combătu pe ereticii din timpul său cu solide dovezi teologice, iară în secolul XVI şi mitropolitul Macarie (1542-1564) autor al Ceti-mineilor (Cetăi Minei), Minei de cetit, o colecţie mare în 12 volume de 1300 vieţi ale sfinţilor, aşezate după luni şi după zilele lunilor.

Cu toate acestea, în secolul XVI şi chiar în jumătatea întâi a secolului XVII ştiinţa şi literatura bisericească n-a putut înflori încă cel puţin în Rusia Mare, căci Biserica Rusiei Mari suferea încă de pe urma dominaţiunii mongole, ce durase 242 ani până la 1480. În acest timp, studiile religioase au fost aşa de neglijate şi clerul a ajuns aşa de ignorant în Biserica Rusiei Mari, că chiar după jumătatea secolului XVII au trebuit a fi chemaţi în Rusia Mare pentru biserică învăţători, unii dintre aceştia din mitropolia Rusiei Mici sau a Kievului, ai cărei teologi cultivaţi în preajma Poloniei, adoptară inconştient idei romano-catolice şi de aceea îndată au fost recunoscuţi şi înfruntaţi în Rusia Mare, iar unii au fost chemaţi din Biserica Ortodoxă a grecilor, ai cărei teologi, deşi păzeau mai cu sfinţenie învăţătura şi practicile Bisericii Ortodoxe, totuşi neîncrezători cărturari din Rusia Mare i-au făcut suspecţi de heterodoxie.

Maloruşii deveniră capabili de a fi învăţători pentru Rusia Mare, mai ales prin împrejurarea că la ei, notabil în Lemberg, Wilna şi Kiev înfrăţiri bisericeşti, spre a face inofensive şcolile iezuiţilor, introduse în Polonia încă de la 1570, înfiinţase şcoli ortodoxe, în care se puteau face şi studii teologice[1], iar Constantin, principe de Ostrog (Volhijnia, † 1608), foarte zelos pentru Ortodoxie, înfiinţase în Ostrog nu numai o atare şcoală, ci şi o tipografie, în care la 1581 se tipări prima Biblie a Bisericii Slave, apoi şi prin împrejurarea că Petru Movilă (Moghilă), mitropolit de Kiev (1633-1646), înfiinţă acolo încă înainte de a veni la scaun (1632) şi o şcoală mai superioară, un aşa numit colegiu, pe care apoi Petru cel Mare îl transformă în academie duhovnicească, aşadar în o şcoală teologică superioară.

Dintre maloruşii chemaţi în Rusia Mare s-au distins pe timpul lui Nicon mai ales Epifanie Slaveniţki († 1675) şi Arsenie Satanovski. Dar chiar pe timpul lui Petru cel Mare teologii ruşi, cei mai erudiţi, erau din Kiev. Dintre greci au fost chiar cu un secol şi jumătate înainte de Nicon, în primul loc

1. Monahul Maxim; acesta fu chemat la 1516 în Rusia; acolea corecta totodată cărţile bisericeşti şi formele rituale; dar ca mulţămire pentru munca lui suferi închisoare în mânăstire de la 1525 timp de 30 ani († 1556). Ucenicul său Zenovie monahul, osândit de asemenea la închisoare într-o mânăstire († 1568) a lucrat ca polemist energic contra protestantismului raţionalist şi antitrinitar, ce pătrunse acolo din Apus.

Apoi după timpul lui Nicon au fost:

2. Cei doi fraţi Ioanichie şi Sofronie Lihudi, chemaţi în Rusia la 1685 tot ca învăţători de teologie, dar aici avură curând aceeaşi soartă ca Maxim din partea patriarhului Adrian (1690-1700); abia la 1705, adică la 5 ani după ce muri patriarhul († 1700), au fost eliberaţi din temniţa mânăstirii, unde au stat 15 ani († 1717 şi 1730).

Foarte remarcabil este şi germanul Adam Zörnikav sau Zörnikov din Königsberg († 1691), un protestant, convertit la Ortodoxie, care a fost activ pe terenul literar cam în acelaşi timp, adică de la 1670 în Rusia Meridională, unită chiar pe atunci cu Rusia de Nord. Mai ales în cartea lui despre purcederea Sfântului Duh el apără în mod clasic această dogmă a Bisericii Ortodoxe.

Dar apoi de la sfârşitul secolului XVII, când clerici din Rusia Mare au început ei înşişi a produce lucrări teologice s-a întâmplat în secolul XVIII, că unii teologi din Rusia, care consultară teologia protestanţilor, ca să nu cadă în rătăcire cu teologia romano-catolică, nu s-au putut emancipa de autorităţile doctrinei protestante şi în unele puncte profesau ca protestanţii. Şi precum la maloruşi chiar în secolul al XVII-lea, aşa la scriitorii din Rusia Mare, care aveau ca dascăli în teologie pe apuseni, predomina în secolul XVIII în ştiinţa teologică limba latină, ce era atunci dominantă în Apus. Abia în secolul al XIX-lea, teologia rusă s-a emancipat cu totul de influenţa protestantă şi de uzul limbii latine.

Teologii şi scriitorii mai însemnaţi ai Bisericii Ruseşti după jumătatea secolului XVII sunt mai ales următorii, dintre care cei trei dintâi au venit din Kiev:

1. Dimitrie mitropolitul Rostovului († 1709), care în Biserica Rusiei este venerat ca sfânt şi ca teolog luminat al timpului său.

2. Ştefan Iavorski, arhiepiscop de Riazan († 1722); acesta a fost exarh, adică locţiitor de patriarh al Rusiei (1700-1721) şi adversar decis al protestanţilor, pe care i-a combătut în scrierea sa ,,Piatra credinţei”.

3. Contemporan cu el, mai mic de vârstă, fu Teofan Procopovici, în urmă mitropolit de Novgorod († 1730), consilier şi amic al lui Petru cel Mare. El a fost din contră adversar al catolicismului; a scris lucrări de teologie ruseşti, însă nu independent de cele protestante. Lucrările sale principale sunt scrise în limba latină. Între acestea este o dogmatică cu un deosebit tratat mare despre purcederea Sfântului Duh[2].

4. Teofilact Gorski, decedat în 1788 ca episcop, a fost teologul rus cel mai dominat de idei protestante. El a scris de asemenea o dogmatică în limba latină.

5. Contemporan cu el fu Tihon Zadonski, episcop de Voroneţ, venerat ca sfânt. Acesta a fost predicator strălucit şi învăţător zelos al poporului († 1783).

6. Cei doi episcopi greci ai Rusiei, Evghenie Bulgaris († 1806) şi Nichifor Teotoki († 1800), de asemenea trebuie a fi menţionaţi aici. Ei sunt clasificaţi în literatura Bisericii Grecilor, pentru că au scris lucrări în limba greacă.

7. La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX s-a distins în Biserica Rusiei, ca teologul şi scriitorul bisericesc cel mai însemnat Platon Levşin, mitropolit de Moscova († 1812). El s-a şi emancipat de influenţa protestanţilor şi de limba latină; şi-a câştigat merite ca dogmatist şi predicator; manualul său de dogmatică, scris încă pe când era arhimandrit sub domnia împărătesei Ecaterina a II-a (1762-1796) mai ales pentru Pavel, moştenitorul tronului, a cărui preceptor era, fu tradus în mai multe limbi din răsăritul şi apusul Europei, în cea germană chiar la 1770 sub titlul ,,Rechtgläubige Lehre oder kürzer Aufzug der christlichen Theologie”[3]. Scrierile lui au apărut în 20 tomuri 1779-1806.

8. Filaret Drosdov, mitropolit de Moscova (1820-1867) a fost teolog şi mai însemnat; el este venerat mai ales ca cel dintâi şi cel mai mare arhiepiscop al Bisericii Rusiei din timpul modern. Catehismul său aşa numit dezvoltat are în Rusia de la 1839 autoritate de carte simbolică şi de asemenea a fost tradus în mai multe limbi[4].

9. Trebuie a distinge bine de acest Filaret pe celălalt, adică pe Filaret arhiepiscop de Riga apoi de Harkov, în urmă de Cernigov († 1866). Acesta a scris o istorie bisericească a Rusiei, o patrologie, ambele traduse şi în alte limbi, o istorie a literaturii ruseşti, o dogmatică, Vieţile sfinţilor şi alte scrieri, toate de mare erudiţie, pe când un al treilea Filaret († 1858), mitropolit al Kievului a scris o ,,Istorie a cântării bisericeşti ruseşti”, tipărită la Petersburg (1860).

10. Inochentie Borissov († 1857), în urmă arhiepiscop de Cherson, a fost teolog cu cultură multilaterală şi predicator de o elocinţă răpitoare. Urmaş al său în această direcţie fu Nicanor, arhiepiscop de Charkov şi Odessa († 1890), precum şi Ambrozie, arhiepiscop de Charkov († 1901).

11. În jumătatea întâi a secolului XIX a ajuns la oarecare celebritate ca scriitor în materii de teologie ortodoxă Alexandru Sturza, mirean, consilier de stat. El s-a născut în Iaşi la 1791, din o familie de boieri moldoveni, dar a intrat în serviciu la ruşi († 1854). Atât ruşii, cât şi grecii[5], dar şi românii pretind că este conaţional al lor. A scris o parte din lucrările sale în limba franceză, o altă parte în cea rusească şi o altă parte în cea grecească; între aceste din urmă este şi un răspuns la enciclica Papei Pius al IX-lea din anul 1848 către Răsăriteni. Unele scrieri ale sale sunt traduse în limba românească[6].

12. Contemporan cu Alexandru Sturza şi mai celebru decât el fu Alexie Khomiakov († 1860, în vârstă de 56 ani), mirean, lăudător patriotic din trecut al slavismului în contra germanismului şi romanismului; acesta are lucrări teologice originale şi geniale[7]; dar este de mare consideraţie şi ca scriitor profan şi poet, a scris ruseşte, germăneşte, englezeşte şi franţuzeşte.

13. Andrei Muravjev, mirean, consilier de stat († 1874) este de asemenea nu mai puţin renumit în literatura religioasă ca şi în cea profană. Istoria Bisericii Ruseşti scrisă de el şi tipărită la 1838, care a ajuns mai multe ediţii, a fost tradusă şi în alte limbi.

14. Dar cel mai însemnat teolog rus din secolul XIX este Macarie Bulgakov, decedat ca mitropolit de Moscova († 1882). Introducerea lui în teologie precum şi dogmatica lui, ambele traduse şi în alte limbi[8], precum şi istoria Bisericii Ruseşti, operă voluminoasă dar neterminată, toate acestea sunt de mare valoare.

15. El avu în dogmatică un succesor demn, pe Silvestru Malewanski, episcop de Kanev şi rector al Academiei spirituale din Kiev (1862-1898, † 1908) [9].

16. Împreună cu aceşti din urmă şi după ei au fost activi încă foarte mulţi cercetători şi scriitori de teologie distinşi, care au adus ştiinţa şi literatura religioasă cea mai recentă a Bisericii Ruseşti prin fecunditatea şi soliditatea ei mai pe aceeaşi linie cu cea contemporană din Apus. Între aceşti scriitori şi-a câştigat renume extraordinar şi partid, Ioan Ilici Serghiev, arhipresbiter de Kronstadt, numit simplu şi părintele Ioan din Kronstadt, nu numai prin scrierile sale, ci şi prin eficacitatea ajutorului său pastoral, neobosit în fapte de caritate, precum şi a rugăciunilor sale, la care alerga toată Rusia. El muri la sfârşitul anului 1908 în adânci bătrâneţi, fiind de la 1 ianuarie 1908 şi membru al sinodului. Din nefericire veneraţia generală, de care se bucura el, avu de rezultat în ultimul timp al vieţii sale şi formarea unei secte a ,,Ioanienilor” în poporul de jos al Rusiei, care acum este foarte predispus la sectarism şi în această predispoziţie a sa lesne devine pradă speculanţilor. Această sectă a declarat că părintele Ioan este Hristos, care a venit iarăşi; ea n-a putut fi scoasă din părerea aceasta nici de părintele Ioan însuşi, care fu indignat şi a condamnat-o.

După jumătatea secolului XIX, mai întâi Vasiliev, arhipresbiterul ambasadei Rusiei la Paris, apoi pe la sfârşitul secolului Maltzev, arhipresbiterul ambasadei Rusiei la Berlin, prin publicaţiile lor chiar în limba franceză[10] şi germană[11] s-au silit a recomanda şi a face cunoscută în Apus Biserica Ortodoxă şi în special Biserica Rusiei. Maltzev este cu deosebire merituos prin traducerea cărţilor liturgice ale Bisericii Ortodoxe în limba germană, cum făcuse înainte de el pe la 1860 Raievski, arhipresbiterul legaţiunii ruseşti din Viena.



[1] N.trad.: Despre aceste înfrăţiri bisericeşti şi acţiunea lor binefăcătoare pentru Malorusia, ba chiar pentru Moldova, din care mai mulţi clerici s-au instruit în ele, cf. Boissard op. cit. tomul II, p. 88 şi urm.

[2] N.trad.: Acest tratat împreună cu altele este tradus în româneşte şi se află în cartea lui Atanasie Parios, scriitorul grec de dogmatică, de care am amintit mai sus.

[3] N.trad.: Este tradus româneşte de mitropolitul Veniamin, după traducerea grecească a lui Karai cum am arătat mai sus şi tipărit în 1839 la Iaşi.

[4] N.trad.: În limba românească este tradus de arhimandritul Melhisedec, în urmă episcop de Roman († 1892) şi tipărit în 1857 la Iaşi.

[5] N.trad.: Chiriacos, în istoria bisericească a sa, îl înşiră chiar între scriitorii greci. Vezi şi mai sus pag. 197, nota 1.

[6] N.trad.: În limba franceză a scris: Considerations sur la doctrine et l’esprit de l’Église Orthodoxe, Stuttgart, 1816; apoi Études religieuses, morales et historiques, 1837. În limba rusească a scris: Epistolii sau scrisori despre datoriile preoţilor, aceste două din urmă traduse româneşte de arhim. Filaret Scriban şi tipărite la Iaşi în 1843 şi 1844. Răspunsul la enciclica papei sub titlul: Dublul paralel sau deosebirile între Bisericile de Răsărit şi de Apus, 1848, este tradus în limba română de protosinghelul Neofit Scriban şi tipărit la Iaşi, 1851. În greceşte a scris mai multe lucrări.

[7] N.trad.: O colecţie de scrieri ale sale, relative la diverse chestiuni teologice, ce s-au agitat pe timpul său, au fost tipărită la Lausanne et Vévey cu titlul citat mai sus pag. 208, nota 1 şi în alte locuri din această carte.

[8] N.trad.: În limba românească le-a tradus şi publicat în 1888 la Bucureşti arhimandritul Gherasim Timuş, în urmă episcop de Argeş († 1911).

[9] N.trad.: O parte din voluminoasa lui dogmatică a fost tradusă româneşte de Silvestru Bălănescu, episcop de Huşi († 1900), cu a cărui cheltuială s-a publicat şi restul de părintele Nazarie, profesor universitar din Bucureşti.

[10] N.trad.: Vasiliev a publicat în limba franceză şi o carte de rugăciuni ale Bisericii Ortodoxe cu titlul: Manuel de prières a l’usage des chrétiens de l’Église Orthodoxe Catholique d’Orient, Paris, 1862.

[11] N.trad.: Maltzev a publicat în limba germană şi scrierea: Dogmatische Erörterungen zur Einfürhrung in das Versfändaiss der orthodox-katholischen Auffassung in ihrem Verhältniss zur römischen und protestantischen, Berlin, 1893. Această scriere a provocat pe I.B. Röhm, canonic de Passau, romano-catolic, a scrie o combatere a ei; scrierea lui este tradusă în limba franceză cu titlul: L’Église Orthodoxe Gréco-Russe. Controverse d’un theologien catholique romain avec un theologien orthodoxe-schismatique par E. Ommer, Bruxelles, 1896.