Cine e online?

Avem 73 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul din 29 septembrie 2014

 

Ceea ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, fă şi tu asemenea (potrivit Matei 7, 12), spune Mântuitorul. Cine putea să-l cunoască pe om mai bine în interiorul lui, în gândirea lui, în lucrarea lui interioară decât Ziditorul său ? Noi, de obicei, căutăm numai cuvinte laudative, căutăm numai daruri şi totodată, pe cât se poate, să fii acoperit în cele care te dezonorează. Vine Mântuitorul şi ne predă acest precept de viaţă, care este de o mare înţelepciune şi mult răscoleşte interiorul fiecăruia din oameni. Avem impresia că totul ni se cuvine, mai ales dacă ai mai urcat câteva trepte în societate şi te uiţi de undeva de deasupra peste semenii tăi. Dacă rămâi în acea cerbicie, deja ţi se schimbă firea ta; ţi se schimbă gândirea şi odată cu ea se schimbă şi lucrarea ta.

Dacă Legea Veche spunea poporului iudeu să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău, iată vine Mântuitorul şi spune invers. Atunci era dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Dacă mi-ai spart un dinte, îţi sparg şi eu. Dincoace vine Mântuitorul şi spune: Milă voiesc, şi nu jertfă (Matei 9, 13). Dacă te loveşte cineva peste obraz, întoarce-i şi partea cealaltă; dacă vrea să-i dai o haină, dă-i şi cămaşa. Nişte lucruri care cu greu sunt de primit în mintea unui om carnal, un om care trăieşte efectiv după trup.

Acestea fiind zise, să mergem în interiorul nostru, pe firul minţii, să vedem cât bine găsim, câtă înţelepciune sau câtă simplitate, indiferent cât de culţi am fi.

Iubiţi credincioşi, Dumnezeu nu este Dumnezeul morţii, nu este Dumnezeu rău. De multe ori întâlnim oameni în viaţa noastră, şi chiar noi înşine îmbrăcăm haina acelora care în momentul unui necaz imediat aruncă cu barda în Dumnezeu, Îl înjură, Îl blestemă. Sau alţii mai îndrăzneţi: de ce tocmai mie mi s-a întâmplat ? Gândind carnal, aşa este. Devii o fiară. Te-ai coborât din fiinţa raţională în iraţională. Ai impresia că totul ţi se cuvine. Întotdeauna uiţi foarte repede ce-ai făcut rău şi ţii minte binele care l-ai făcut cuiva. Cred că pilda de astăzi este o bibliotecă întreagă de înţelepciune pentru fiecare din noi care vrea să se cunoască pe sineşi. Printr-un discernământ, caustic pentru tine, ai putea să te cunoşti să vezi că nu este aşa, indiferent pe ce treaptă a societăţii stai.

Este imposibil între oameni să nu fie şi incomodităţi. Tocmai aici vine Mântuitorul şi spune: Iartă-l pe vrăjmaşul tău. În câteva cuvinte ne aşază Mântuitorul, când ne ducem la Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi a făcut cerul şi pământul.

Rugăciune elementară pentru un om este Tatăl nostru. Dumnezeirea nu Se depărtează de om, ci Se numeşte Tată al nostru. Aşa cum suntem noi, cu bune, cu rele, ne-a dat voie să-L numim Tatăl nostru, ceea ce este o demnitate. Şi ne iartă nouă greşelile precum şi noi iertăm greşiţilor noştri: cât de frumos ne prindem în capcana propriilor noastre fapte. Te duci la Dumnezeu să te ierte, să-ţi şteargă conştiinţa ta de ceea ce ai făcut la întuneric. Frumos te primeşte. Nu cu ochi răzbunători, nu cu pumnul. Te primeşte cu acele braţe cu care părintele şi-a primit fiul rătăcitor, jerpelit, jefuit de tot ce era sfânt, de haina lui onorabilă. Cum vrei să te ierte ? Cum iert şi eu greşiţilor mei. Dând foile, paginile vieţii tale, te găseşte de fapt cupa cu care tu te-ai dus să ceri de la Dumnezeu acea iertare este închisă, sau nici nu mai există.

Dragi credincioşi, de multe ori ne punem întrebarea citind Sfintele Scripturi: de ce Dumnezeu a ucis Pentapole, de ce Dumnezeu i-a închis în pântecele Mării Roşii pe poporul egiptean împreună cu faraon, de ce le-a spus după ce-au ieşit la libertate Dumnezeu poporului iudeu: Omorâţi pe toţi cei care vă stau împotrivă: madiamiţii, edomiţii, filistenii. Treceţi pe toţi, de la om până la dobitoc, prin sabie ? Privind acest lucru, trecându-l prin filtrul minţii, cu un ochi critic, Îl discernem pe Dumnezeu că este un om al răzbunării, un tiran, dar nu este deloc aşa.

Poate ne punem întrebarea de ce dă Dumnezeu poruncă iudeului să ucidă de la om până la dobitoc, călătorind spre pământul făgăduinţei ? Oamenii erau vinovaţi poate, de ce şi animalele ? Iată care era secretul: prin legile lor, prin filozofiile lor şi prin patimile lor, şi animalele erau spurcate. Erau sodomite. Dacă ni s-ar desfăşura ce era în Pentapole, ne-am îngrozi şi cred că am muri de inaniţie, câtă scârbă şi greaţă îţi provoacă ce se trăia acolo. Erau numai uscături, erau care nu mai puteai să-i numeşti oameni, dar nici animale. Cum ne spune şi toată Sfânta Scriptură că omul este o vie, este un pom sădit de stăpân pentru roade; iar dacă nu face roade, lesne este de înţeles că se taie şi se aruncă, nu-ţi face trebuinţă. Cum de multe ori am spus şi cred că nu greşesc repetându-l, când faci curat în casă, te uiţi la cele care cândva ţi-au fost trebuincioase şi acum le arunci, nu-ţi mai fac trebuinţă. Aşa înţelegem şi pe Dumnezeu: cercetând pământul, nu mai găseşte de trebuinţă nimic în tine.

Cel care zici că eşti isteţ şi-L condamni pe Dumnezeu în judecăţile Lui, te-aş întreba: de ce-ţi dezmoşteneşti copilul, rău fiind ? De ce te desparţi ? Nu-ţi faci o autocritică ? A greşit ea sau el să te depărtezi ? Sau tu ? Din aproape în aproape ne dăm seama cât adevăr este în acest cuvânt atât de frumos, de o simplitate nudă, dar de o filozofie cutremurătoare: Iubeşte pe vrăjmaşul tău. Iată de ce Mântuitorul a venit printre fiare, a venit blând şi nu a venit ca un despot. El, Împăratul cerului şi al pământului vine în cea mai mare simplitate. Oamenii s-au arătat atât de reci, nici măcar o cămăruţă încălzită în toiul iernii nu i-a dat acelei femei care avea să devină Împărăteasa cerului şi a pământului prin naşterea ei în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Răceala omului. Nu a venit să Se nască în palate, nu avea nevoie de pelinci, de scutece aurite cum vă faceţi copiilor. Venea spre jertfă. Nu a venit cu pompă cum merge împăratul, a venit în cea mai mare simplitate, venea spre jertfă. Şi tot cel ce merge spre jertfă este umilit, este smerit, a lepădat totul, nimic nu mai are în mintea lui, decât gândeşte sfârşitul. Aşa să înţelegem cât preţ are smerenia în trăirea omului.

Este suficient să te caracterizeze un lucru tare simplu, un ulcer. Când sapă boala în tine, cât de smerit eşti ! Nu te duci ca un despot: Doctore, fă-mi cutare şi cutare. Înmoi glasul. Gura ta care se întindea până la urechi sau sceptrul puterii care bătea în pământ, toate s-au înmuiat; glasul tău abia-l mai auzi. De ce ? Atunci eşti smerit. Mai ales când eşti spre sfârşitul vieţii, toate le-ai uitat. Ceri milostivire şi îngăduinţă.

Dragi credincioşi, de ce nimeni nu L-a egalat pe Mântuitorul în înţelepciunea Sa ? Spun acest lucru că El nu a venit ca să Se dueleze cu înţelepciunea omenească, cum unii îndrăzneţi chiar ilarici fiind, spun, şi nu-i numesc, dar cred că-i pricepeţi, că atunci când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul S-a folosit de alfabetul ebraic. Îţi vine chiar să şi râzi de atâta inepţie. Păi, când a făcut Domnul cerul şi pământul, el era atunci ?

Dragi credincioşi, mare înţelepciune ar avea omul dacă s-ar uita la el însuşi, dacă şi-ar face o autocritică, iar când ţi-a venit vrăjmaşul tău, fii blând, că dacă ai scos sabia, şi mai ales sabia limbii, atunci scapă de sub raţiune. Smerenia este o purpură, smerenia este hlamida aceea imperială, smerenia este tot ce-i frumos într-un om. Şi atunci când eşti stăpânit de acest nobil sentiment, dacă nu greşesc, eşti un om frumos în viaţă. Nu eşti grabnic spre răzbunare, nu mai doreşti mai mult decât îţi trebuie. Iar cel care te-a jignit amână-ţi-l pe mâine, ceartă-te cu el şi nu îmbrăca în haina vorbirii ceea ce te stăpâneşte în vulcanul interior al tău. Şi ai să vezi că nu mâine, peste o clipă, ai să fii alt om.

Cei care lucrează să dărâme biserica interioară a omului, special, psihologic, croiesc nişte stări ale oamenilor. Stări care sunt colerice, şi-l prinde pe om exact descoperit, că el nu are nici o poruncă în lăuntricul lui. El nu are un Dumnezeu, Dumnezeul lui este el însuşi. Şi spre aşa ceva se călătoreşte în veacul acesta. Nu rămâneţi tentaţi de fel de fel de filozofii, precepte ale vieţii care, de fapt, caută să te înalţe cât mai sus, iar tu un om deşert mergi după acea momeală şi la prima triere rămâi o cârpă. De ce spune Mântuitorul că celor smeriţi le dă dar şi celor mândri le stă împotrivă (potrivit Pildele lui Solomon 3, 34) ? Mândru a fost Lucifer şi cu acoliţii lui, iar Dumnezeu Se arată în smerenia Lui. Eu socot, şi cred, cel puţin pentru mine, că un om înţelept este un om blând; sau chiar dacă-şi iese din dipticele lui, imediat tace.

Luaţi aminte la păsările cerului, cum ne învaţă Mântuitorul, nici nu ară, nici nu treieră, nici nu adună, dar n-ai să găseşti una moartă de foame. Luaţi aminte la soare care încălzeşte şi norul care plouă şi peste cei buni şi peste cei răi. Cel care le-a făcut toate acestea în rânduiala lor şi sunt purtate de El fără numai că nu face diferenţă între ce este om vrăjmaş lui Dumnezeu şi omul bun. Vedeţi, frăţiile voastre, că de multe ori, când cineva te necăjeşte, chiar Îl condamni pe Dumnezeu de ce nu-i ia viaţa. Şi să vă spun un lucru ilaric chiar. Imediat după acele evenimente din '89, mergeam la o ocazie şi şoferul plin de nervi: Părinte, dacă aş avea o putere, l-aş fi omorât de multe ori pe Ceauşescu. N-are nimic comun cu ceea ce am spus, şi voi mai spune, dar vreau să scot în evidenţă omul. Zic: Hai că-l omori o dată, dar cum ai vrea să-l omori de mai multe ori ? L-aş învia şi iar să-l omor. Răutatea omului.

Dragi credincioşi, ne punem întrebarea într-adevăr de ce nişte tirani, care au lăsat o dâră de sânge, îi lasă Dumnezeu ? O mie de ani înaintea lui Dumnezeu este ca ziua, nu de azi, nici ca cea de mâine; ca cea de ieri, care nu mai este. Îl îngăduie Dumnezeu, poate se întoarce. Iar cel care a făcut rău va plăti dacă nu se îndreaptă, şi cel care a fost victima are plata lui Dumnezeu, dacă merită. Un mare semn de întrebare a fost, atât pentru filozofiile păgâne, cât şi pentru stilaţii domni de astăzi care cercetează în mărunţişul său pe om: Cum de se duceau oamenii la mucenicie fără nici o temere ? Fără numai că în aceia stăpânea acea demnitate de a fi om. De vreme ce Mântuitorul pe crucea Golgotei şi până atunci cu nimeni nu S-a certat, şi Maica Domnului în sfâşierea sufletului ei nu s-a bătut cu nimeni, de ce pe stilul vechi Îl duce şi Îl junghie pe crucea Golgotei ? Au tăcut, şi acea tăcere, aceea o aude Dumnezeu.

În această haină, în această postură îl toarnă creştinismul pe om. Iubeşte pe vrăjmaşul tău, şi dacă vrei să-i închizi gura, taci. Dar taci cu demnitate, fără a-ţi zice în lăuntricul tău cine ştie ce blesteme sau alte cuvinte urâte. Că din momentul acela l-ai dat în mâna lui Dumnezeu.

La timpul acesta, multe lucruri se vor desfăşura şi ne dăm seama după cum este începutul. Lucruri bineînţeles antagonice omului şi mântuirii lui. Omul nu mai are preţ în ziua de astăzi, mai ales după aceste evenimente mondiale; departe de mine de a face politică sau a pune în temă pentru unul ca să fie rebel. Nicicum. Dar să vă pun în temă cu ceea ce se petrece. Lumea are multe dedesubturi şi acele mizerii caută să le acopere cât mai mult, să nu răsufle, eventual să le cosmetizeze să fie vandabile.

M-au întrebat – că sunt în vogă lucrurile acestea – mulţi ce să facă cu acele carduri de sănătate. Nu mă ruşinez, nici temere nu am, nu mi-a venit şi nici nu aş vrea să-mi vină, eu nu voi lua şi să motivez de ce: Este într-un punct acolo donare de organe, şi mi-am pus întrebarea de ce. Omul nu este piesă de schimb, viaţa nu mi-ai dat-o tu, acel care ai scris sau propovăduieşti aceste lucruri. Viaţa este a mea şi nu este a ta. Este în custodie dată mie de Dumnezeu şi, de vreme ce este păcat de moarte de a-ţi lua viaţa ta, de a te sinucide şi mântuire nu mai ai, fără numai că nu poţi să intri peste Dumnezeu.

Au început şi vor începe de acum fel de fel de emisiuni lacrimogene, o să tremuraţi de atâta bineţe cât fac oamenii prin transplant de organe. Nu uitaţi: Trebuie să fie omorât acela, că atunci sunt cele mai bune organe, de luat, din câte am înţeles, ca să le ducă altuia. Câte un muribund, care într-adevăr poate că este într-o funcţie vegetativă, nu mai ai ce-i face, ori că a căzut el, ori că este indus de către cei în custodia căruia s-a dat; sunt organele lui şi nu cred că este tocmai bine.

Dragi credincioşi, niciodată în istorie nu s-a dezvoltat o industrie mai mare, ascunsă, mizerabilă ca donarea de organe. Să admitem cum cade un tânăr în cine ştie ce, şi mai ales acum seceră internetul la minte – victime pe tot mapamondul, victimele internetului, atac la minte, devin legume, devin nişte oameni care sunt numai vegetativi; nu mai ai ce-i face, i-a distrus tot bioritmul din el, că nu ştie să-l folosească – şi atunci imediat, iată marfă de organe. Tu te duci ca părinte şi-l predai.

Fiţi foarte atenţi. Am găsit în ziar un lucru care este tare dubios. O fi adevărat sau nu, că mai mint şi reporterii. România este a treia ţară, gândiţi-vă, din lume, care are înregimentat tot omul, sau poate urmează să fie, electronic, din punct de vedere medical. Cine credeţi că sunt acele veleităţi de ţări înaintea României ? Lituania şi Singapore, care este poate cât un judeţ. România – a treia ţară din lume ? Oare de aici nu deducem că suntem un paşalâc ? Oare nu deducem că suntem un laborator, nu deducem că suntem poligon de încercare ?

Departe de mine de a gândi altfel decât să vă pun în temă. Viaţa nu este a noastră, este dată în custodie. În momentul în care vor veni lucrurile care vor fi tranşante: donarea de organe şi eutanasia, atunci tu nu mai eşti stăpân pe tine. S-a dus un român, care probabil că lucra în Tel-Aviv, a făcut o bătătură în talpă şi s-a dus într-un spital acolo – şi nu este glumă, este adevărat –, s-a dus să se opereze. L-au operat, dar s-a trezit fără tendoane la degetele de la picioare. Foarte bună operaţia, că sunt în vogă acum prelevarea de tendoane, ochi şi toate celelalte.

Să fiţi foarte atenţi. Te duci cu o boală, cine ştie cum, poate cu un ceai te poţi vindeca, şi ieşi dincolo cu picioarele înainte, cusut la burtă şi doar carcasa. Fiţi foarte atenţi, mai mincinos ca diavolul nu este nimeni, el nu se arată niciodată în identitatea sa. Îţi vine în chip de înger, îţi vine în fel de fel de chipuri, blând, cuceritor, până muşti din momeală. Pescarul pe malul apei nu face zgomot. După ce a muşcat din momeală, degeaba îl mai blestemă peştele, este în mâna lui.

Fiţi foarte atenţi, dragi credincioşi. Păziţi-vă sufletul. Indiferent cine ai fi sub soare, trebuie să treci prin ultima poartă, poarta vieţii, şi acolo vei da faţă în faţă cu Dumnezeu. Când decide El, nu când decizi tu. Că dacă ar fi dat Dumnezeu în mâna omului cheia vieţii, apoi toţi tiranii lumii încă trăiau şi erau în vogă. Aşa că a uniformizat Cel ce ne-a zidit pe toţi oamenii, nu contemporani, ci toată istoria. Şi nu este al nostru, ci este al Celui de Sus, a Celuia ce ne-a zidit. Fiţi foarte atenţi, cursele sunt foarte discrete. Acela scapă care este luminat cu poruncile lui Dumnezeu, dar nu numai să le citeşti, să le auzi, ci să le şi faci.

Că a face ceea ce a spus Mântuitorul în Evanghelia de astăzi, greu este. Ai un monolog interminabil: Cum ? Să-l iubesc eu pe cel ce mi-a făcut mie rău ? Şi-l blestem precum câinele care înjură în legea lui şi pe drept şi pe nedrept. Aşa că ne aşază Mântuitorul, prin aceste frumoase cuvinte din Evanghelie, în statutul de fiinţă raţională, cu adevărat chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Nu l-a lăsat Dumnezeu nici pe apostol atunci când a fost prins în Grădina Ghetsimani de acoliţii rabinilor, nu l-a lăsat să scoată sabia, deşi a tăiat urechea acelui ostaş. Şi i-a spus: Pune-ţi sabia în teaca ta, ca nu cumva de sabie să mori (potrivit Matei 26, 52).

Dragi credincioşi, orice ţi s-ar întâmpla în viaţă, pune pază gurii, cum spune Sfântul Prooroc David, şi din momentul acela Dumnezeu îţi dă linişte şi aceea este într-adevăr acea linişte deplină, dar cu greu ajungi la ea.

Să-L iubim pe Cel ce ne-a zidit şi mai ales care a murit pentru noi. Iar noi să-I dăm slavă şi cinste, în veci. Amin.