Predica PS Flavian Ilfoveanul din 29 iulie 2013, Bucureşti
 
Duminica a VII-a după Cincizecime
Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum
 

Şi trecând Iisus de acolo, au mers după dânsul doi orbi, strigând şi grăind: miluieşte-ne pre noi, Fiul lui David ! Iar după ce au mers în casă, au venit la dânsul orbii şi le-au grăit lor Iisus: credeţi că pot să fac eu aceasta ? Grăit-au lui: aşa, Doamne ! Atunci s-au atins de ochii lor, grăind: după credinţa voastră, fie vouă ! Şi s-au deschis ochii lor. Şi le-au poruncit lor Iisus, grăind: vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei ieşind, l-au vestit pre dânsul în tot pământul acela. Iar ieşind ei, iată, au adus la dânsul pre un om mut, îndrăcit. Şi scoţându-se dracul, a grăit mutul, şi s-au mirat noroadele, grăind, că niciodată nu s-a arătat aşa întru Israil. Iar fariseii grăiau: cu domnul dracilor scoate pre draci. Şi străbătea Iisus prin toate cetăţile şi oraşele, învăţând în soboarele lor, şi propovăduind evanghelia Împărăţiei, şi vindecând toată boala şi toată neputinţa întru norod (Matei 9, 27-35).

 

Când Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu mândrului îi stă împotrivă şi smeritului îi dă dar (Pildele lui Solomon 3, 34), intră în interiorul omului ca să-l trezească la timp ca nu cumva pătimind ceva să regrete tot restul vieţii. Dacă diavolul care era înger luminat nu s-a mulţumit cu statutul lui, cu slava lui, care a primit-o de la Ziditorul său, a vrut să se înalţe mai presus de Ziditor. Iată-l căzând din acea strălucire în reversul medaliei, la polul opus, în întunericul acela unde este scrâşnirea dinţilor. Ar putea ca acel eveniment care a zguduit tot cerul să fie o piatră de poticnire, dar totodată un început de înţelepciune pentru noi, toţi oamenii. Nimeni să nu se laude întru sineşi, cum iarăşi spun Sfinţii Părinţi, nimic nu este al nostru, ci totul este dat în dar şi cum cineva dându-ţi darul, fără numai că te preţuieşte, şi Acel care ţi-a dat acel dar poate să ţi-l şi ia.

Dumnezeu ne-a dăruit nouă cel mai mare dar, viaţa, apoi ne-a dat sănătatea, dar eu socot că cel mai mult este mintea întreagă care este înţelepciunea omului. Înţelepciunea nu se citeşte, iubiţi credincioşi, că excelezi faţă de semenii tăi undeva într-un domeniu, ci înţelepciunea am putea s-o cotăm de mare factură, este cum eşti tu în societate, cum eşti tu faţă de Dumnezeu şi mai ales faţă de semenii tăi. Majoritatea oamenilor aici capotează, făcându-se de râs sau poate rămânând pentru tot restul vieţii în marginea societăţii şi totodată regretând nemângâiat că a pierdut cârma cândva.

Acest lucru destul de sensibil ni-l arată Dumnezeu în pilda de astăzi, precum şi în alte pilde. O pildă măruntă, dar de mare conotaţie pentru cei ce-şi caută mântuirea, pentru cei ce vor să se îndrepte. Doi orbi, nimic deosebit, am văzut orbi şi cu timpul şi noi mai orbim câteodată. Nu aveau nici o izbăvire precum şi slăbănogul de duminica trecută sau alţii din alte pilde. Cercetându-şi semenii, prietenii, rudele, căutându-şi punga şi golind-o pe la semeni ca să-l ajute, totul s-a găsit deşert. A rămas ultima mângâiere şi speranţă, Acesta pe care-L numesc acuma orbii aceia doi, disperaţi, Fiul lui David. Nu L-au văzut niciodată, dar bănuim că după cum strigau disperaţi aveau cunoştinţă de Acesta care calcă Palestina pretutindeni printre oameni şi este un samarinean de o bunătate desăvârşită. Probabil şi în incultura lor nu puteau să se adreseze decât în nativul care-i şi stăpânea: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne !PC. Predici 87

Nu face acest lucru Domnul ca în alte părţi în public, ci având drumul Lui într-o casă îi cheamă şi în scurte cuvinte scoate până în zilele noastre comoara care îi stăpânea pe aceştia. Credeţi că pot să fac ? Credem. Şi atingându-se de ochii lor, se vindecă. Dar nu uită Domnul să le pună în vedere: Vedeţi nimănui să nu spuneţi. Cum izvorul nu poate fi oprit, precum şi soarele din drumul său, aşa şi fiinţa aceea care era stăpânită de acuma de o pace şi de o bucurie desăvârşită, nu putea să fie stăpânită. Au plecat în tot ţinutul să spună de fapt că Acesta care este, cum L-au numit ei, Fiul lui David, fără numai că este şi Dumnezeu.

 

Vindecarea celor doi orbi

Frescă din biserica Mânăstirii Dobrovăţ, secolul al XVI-lea

 

De baricada cealaltă vedem pe oameni culţi, oameni plini de carte dar parcă în reversul medaliei acestora îi vedem cum pierd. Aceştia câştigă, aceşti marginalizaţi de soartă câştigă ceea ce nu puteau câştiga niciodată fără ajutorul acestui Fiu al lui David. Iar aceia care aveau cunoştinţă cine este Fiul lui David s-au întunecat şi au orbit desăvârşit. Acea orbire, iubiţi credincioşi, să ştiţi că nu se rezumă numai la mădularul acesta bolnav care este ochiul şi nu-l mai ajută pe om să mai vadă, ci se rezumă la dedublarea lui – ochii sufleteşti. Vedem oameni pretutindeni şi noi înşine fiind oameni, dar de fapt sunt numai nişte carcase, au ochi, dar nu văd, cum frumos a spus Proorocul David: Gură au şi nu grăiesc, mâini au şi nu pot lucra (Ps. 113, 13-14).

Aceştia, orbi, nu au văzut soarele, sau poate cândva l-au văzut dar datorită păcatelor au orbit. Iată că acuma prin credinţa care-i stăpânea pe ei, acea credinţă în Acesta că El este în putere să-i vindece, le aduce acea bucurie desăvârşită. Dacă ne rezumăm la noi, ne vedem cât de slabi suntem şi cât de transparenţi în cele dumnezeieşti. Aş socoti că mărirea omului nu este decât o momeală, o momeală întinsă de Dumnezeu omului, că – după cum de multe ori s-a spus şi pricepem fiecare din noi – a câştiga ceva, a dobândi ceva în viaţa noastră material nu este greu, dar este greu a ţine. Aceia care Îl cârteau pe acest Fiu al lui David care S-a arătat pentru a multa oară în faţa lor că este şi Fiul lui Dumnezeu, este Cel ce a făcut cerul şi pământul, erau plini de carte, erau înnobilaţi într-un statut social mult tânjit poate de alţii, că preoţii şi arhiereii în poporul iudeu erau de mare vază. Dar iată-i aceia pe acel piedestal de mare cinste care nu era primit de la oameni, ci este singurul dar care este în legătură cu Dumnezeu, parcă cu umerii plecaţi de atâta dar, cum pierd. N-au putut să ţină darul. Numai prin faptul că L-au contestat pe Domnul şi au spus de multe ori că Acesta cu domnul dracilor scoate draci, ceea ce este chiar o prostie, iată-i cum au pierdut.

Pentru acest motiv – ca să-l arate Mântuitorul, Ziditorul nostru, pe om cât de slab este atunci când este în mare mărinimie, în mare slavă, cinste faţă de semeni – pune în antiteză cele două extreme: oameni marginalizaţi, lepădaţi de societate şi oameni cocoţaţi undeva sus, greu tangibili pentru semenii săi. Aceştia în disperarea lor să se bucure şi ei să vadă un pic, o rază de soare, şi prin ea să vadă cum arată lumea în coloritul ei, iată-i cum zvâcnesc prin credinţă şi şi dobândesc nu singuri, nici prin om, prin Ziditor. Ceilalţi având şi ochi şi gură, fiind oameni stăpâni pe sineşi, dar împodobiţi de acelaşi Ziditor, iată-i cum pierd.

Această pildă de astăzi am putea s-o aducem fiecare din noi în inimile noastre. Nimeni să nu se laude în sineşi. Poate ne punem întrebarea: de ce cea mai bună ascunzătoare a comorii noastre este Biserica Ortodoxă ? Departe de mine de a fi un fals fiindcă sunt ortodox şi cu nevrednicie ce sunt, să fac o apologie, departe de mine acest lucru ! Dar oriunde m-aş naşte, dacă aş sta şi aş gândi, cum şi alţii au făcut-o, aceasta este credinţa mântuitoare. Îl smereşte pe om, îl coboară din norii cerului unde se înalţă cu capul şi îl coboară cu picioarele pe pământ. Nu suntem altceva decât un butoi de neputinţe, plimbându-se de ici colo. Iar când darul lui Dumnezeu pleacă din noi sau dă să plece, de fapt ne vedem în neputinţele noastre cine suntem.

Haideţi să ne punem o întrebare foarte simplă: de ce tinereţe este în fastul ei şi Dumnezeu mijloceşte ca să o pierdem ? Şi devenim de multe ori siloşi, devenim gârbovi, brăzdaţi pe faţa în care cândva ne lăudam. Verticalul din noi îl pierdem în timp, povara anilor aşa ne apasă pe minte uneori, încât că parcă te rogi lui Dumnezeu: Doamne, scurtează viaţa ! Oare de ce Dumnezeu lasă extremele acestea ? Fără numai darurile cu care ne-a înnobilat cândva, noi dacă nu le-am schimbat într-un târg binecuvântat de Dumnezeu, adică să facem fapta mântuirii, se iau încetul cu încetul. Asta nu înseamnă că pustnicii care trăiau într-o viaţă curată, impecabilă nu îmbătrâneau. Trupeşte îmbătrânim, că suntem sub povara aceasta necruţătoare a păcatului din Edem, dar mintea rămâne mereu tânără.

Aşa că, iubiţi credincioşi, iată cum poate pierde omul. Cine rămâne măgulit şi tentat de slava aceasta deşartă a lumii este un imediat perdant a tot. Şi vedem aceste lucruri în viaţa noastră cotidiană. Cum de obicei mai întărim lucrurile acestea, cuvintele să le pecetluim cu o cerneală care să nu mai cadă sub povara timpului, haideţi să ne plimbăm puţin prin istoria marilor lumii.

A fost un împărat de neam bulgar când erau ei păgâni. Nu se sfia, nu se ruşina să prădeze graniţele Imperiului Bizantin, omorând pe creştini, jefuindu-i. Nu ţineau cont de ţipetele mamelor şi ale copiilor speriaţi de moarte. Trecea totul prin sabie, era de neoprit. I-a venit judecata lui Dumnezeu, cum ? De pe piedestalul pe care stătea şi credea că este indestructibil şi nu cade sub povara neputinţei, a venit Dumnezeu neîntârziat. Probabil că lacrimile celor schimonosiţi de săbiile lor, ale acelor tirani au ajuns la Dumnezeu. În una din zile când stătea el în toată slava lui, cu generalii lui, a văzut cum vine călare un oarecare soldat. Venea spre el într-o goană, nor de praf în urma aceluia. L-a recunoscut că este grec şi spune cu acea emfază, care îl şi stăpânea, generalilor: Prindeţi pe acel soldat grec şi să-l aduceţi la mine. Generalii s-au uitat de jur-împrejur şi au spus: Dar nu vedem pe nimeni, împărate. Cum, voi sunteţi orbi, nu vedeţi că vine în goana calului la mine ? Prindeţi-l ! Era cu neputinţă să-l prindă că aceia nu-l vedeau. Cum stătea întins, în patul lui de împărat, acel soldat a venit, l-a însuliţat în piept şi a ţâşnit sângele din el ca dintr-un animal în faţa soldaţilor lui, a generalilor, şi a plecat. Nu era decât Sfântul Dimitrie. Stăm şi ne gândim: Cine te mai apără pe tine, tiranule ? Iată, eşti înconjurat de o gardă care sunt de o vigilenţă întinsă la extrem. Nimeni nu l-a putut apăra.

A fost un împărat bizantin cu numele de Anastasie. Având sceptrul puterii în mână, era şi un factor de decizie şi a căzut într-o erezie. Datorită faptului că el nu avea o cârmă bună spre cele frumoase, mântuitoare, a fost uşor coruptibil. Bieţii ortodocşi atât de mult se chinuiau cu acea erezie ca s-o extirpe, dar nu puteau că totul era în mâna împăratului. Nu le-au rămas decât lacrima să le brăzdeze obrajii. Neîntârziat a venit şi judecata lui Dumnezeu. A venit o ploaie cu tunete, el fiind în palatul imperial, a început să trăsnească în jurul lui, a spart geamurile palatului fulgerul şi-l vedea prin camere. El tot fugea. Atunci era faţă în faţă cu Dumnezeu. Nimeni nu-l mai putea apăra. Toată liota care-l apăra ca pe un gunoi, ca pe un om, îşi câştiga o pâine, era fără valoare. Cine putea opri fulgerul, trăsnetul ? Era el faţă în faţă cu Dumnezeu. Chinurile iadului a fost timpul acela cât fulgerul alerga după el, până când, nu că nu-l putea prinde, i-a arătat Dumnezeu: Ce-ai făcut din viaţa ta ? Ai avut sceptrul puterii în mână. Credeai că este al tău ? Ţi-a venit ceasul ca un om, ca şi ceilalţi. Şi a pierit şi a rămas în istorie un pedepsit de Dumnezeu.

Iulian Paravatul, când a fost încoronat împărat, era credincios, numai cu lacrimi, dar lacrimi de crocodil cum este o vorbă. Când s-a văzut cu sceptrul puterii în mână, prima dată s-a răzbunat pe Dumnezeu, Acela care l-a încoronat. Totul era la picioarele lui, până în ziua când s-a umplut cupa mâniei. S-a dus la război pe frontul Persiei. Acolo a fost faţă în faţă cu Hristosul acela care-L numea Galileean. Toată garda care-l înconjura, îi apăra zilele lui, n-au putut să-l salveze de mâna necruţătoare a lui Hristos. Era conştient că sfântul care a venit pe front şi l-a însuliţat şi izvora ca dintr-un izvor puternic sângele din pieptul lui, şi-a dat seama că e mâna lui Dumnezeu. Cine te apără, puternice ?

Iată într-adevăr îndrituit acest cuvânt atât de frumos, doct şi la subiect: Mândrului îi stă Dumnezeu împotrivă şi celui smerit îi dă dar. De o mare mândrie erau împăraţii Sodomului, a Gomorului la timpul acela. Erau de o bogăţie incomensurabilă. Ce-au făcut din viaţa lor ? până în ceasul când Dumnezeu a adus norii deasupra Pentapolei şi a coborât nu ploaie, ci foc şi pucioasă şi i-a ars pe toţi.

Găsim în pildele vieţii, chiar laice, nu numai din cele dumnezeieşti, creştineşti, oameni care au apus fără nici o valoare; femei de o aroganţă împodobite în extremis. Ce fac din frumuseţea aceea ? Şi-o terfelesc în cele mai groaznice locuri. Iarăşi ne punem întrebarea: Ţi-a pus Dumnezeu dar pe tine, ce faci cu el ? Ne dă Dumnezeu înţelepciune, ne dă frumuseţe, ne dă bogăţii, ne dă statut sus în societate. Îl uităm pe Dumnezeu, ne uităm peste umăr la El şi iarăşi punem întrebarea: Ce faci din viaţa ta ? Iubiţi credincioşi, socot că înţelept lucru este să punem preţ pe clipa vieţii şi să nu uităm niciodată că, oricine am fi sub soare, suntem un sac de neputinţă trecător şi să ne aducem aminte de Cel ce ne-a zidit. Începând de pe această solee şi terminând cu ultimul om din societate, indiferent ce chip am avea, ce înţelepciune, ce aur, ce bogăţie, trebuie să ne aducem aminte în fiecare clipă că suntem trecători. Acei care au pus preţ pe suflet, aceia au câştigat, iar cei care au pus preţ pe trup, aceia au pierdut. Zadarnic plângeau în ceasul când dădeau faţă în faţă cu Dumnezeu.

A fost un împărat bizantin, când s-a văzut cu sceptrul puterii în mână s-a dedat patimilor trupeşti; nu se mai putea opri din băutură. Nimeni nu-l putea opri şi ştiţi cât de greţos şi scârbos este omul beat. Mai sunt unii cuminţi care se duc şi se culcă şi măcar stau acolo şi sforăie. Dar sunt unii cărora li se pare că sunt cine ştie ce munţi de putere, de înţelepciune şi cred că majoritatea dintre frăţiile voastre sunteţi marcaţi pentru tot restul vieţii de aşa lichele. Singura persoană care era marcată era împărăteasa. Cum îi stătea ei cu coroana imperială când îşi vedea soţul şi împăratul beat ca un câine ? A răbdat cât a răbdat şi în una din zile, când nu mai ştia nimic de el, a dat ordin să-l îngroape aşa cum este. Şi l-a îngropat de viu. Ştia că nu mai are ce face cu el, orice sfat ar mai fi folosit nu prindea. Şi ştiţi şi frăţiile voastre, sunteţi marcaţi de aceste vicii.

L-a descoperit după ani şi nu l-a mai găsit în poziţia în care l-a pus în mormânt. Când au trecut aburii alcoolului, s-a trezit acolo, cine ştie cât o fi strigat. Era zadarnic. Am avut chiar noi un caz, un oarecarele la acelaşi capitol fiind, venea beat pe un drum de ţară. Şi a dat Dumnezeu o ploaie de s-au făcut, ştiţi cum se fac, gropi mici de apă; i-a împiedicat diavolul paşii, şi a căzut cu gura tocmai într-o groapă acolo, mică, dar a murit înecat. N-a mai putut nici măcar să se rostogolească, nici să se mişte să ia o gură de aer. Aşa i-a fost moartea. Un eveniment pueril, dar pentru acel om a fost capital. Aşa ni se întâmplă şi nouă câte ceva capital în viaţă.

Nu în zadar a lăsat Dumnezeu viaţa ca o universitate, nici nu mai trebuie să mai rupem coatele pe băncile universităţilor, să ne titrăm cu fel de fel de diplome, că tot simpli murim. Viaţa însăşi este o universitate dacă tu nu eşti grăbit. Dacă un pic stai, faci o mică haltă la un eveniment şi te gândeşti: Poate şi eu voi călca în urmele aceluia. Aşa că acei farisei şi cărturari care aveau ochi, iată că nu vedeau. Îi ignorau pe aceştia, dar totodată arată Dumnezeu la câtă răutate poate să ajungă omul când urăşte ceva. Prin persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui David, s-a arătat ca într-o oglindă adevărata faţă a acelor corifei ai sinagogii de atunci. Din instinctul omului, din omenescul din om te umpli de milă când îl vezi pe unul neputincios, când îl vezi marginalizat şi mai ales în aşa neputinţă: acei doi orbi, sau celălalt care am auzit de el, slăbănog, în pat, sau femeia zdrobită de curgerea sângelui, de acea boală necruţătoare, sau acest îndrăcit din pilda de astăzi. Te umpli de milă, dar aceia care erau graşii sinagogii, iată-i cum erau îmbrăcaţi în haina nedreptăţii. Ce ascundeau sub acea haină şi acea nobleţe doar de carcasă ? Ascundeau o răutate. Şi când au văzut că acel îndrăcit este vindecat, alungând Hristos pe diavol, au spus: Cu domnul dracilor scoate acesta dracii. Scoateţi şi voi cu domnul dracilor, sau poate intra în ei cum a intrat în turma porcilor din Gadareni.

Păziţi-vă, dragi credincioşi, ca să aveţi mădularele acelea, cinci simţuri cu care sensibilizăm viaţa cea din afara noastră, viaţa exterioară nouă, că cu celelalte simţuri, ale sufletului, Îl sensibilizăm pe Dumnezeu. Şi nimeni nu mătuieşte şi nu orbeşte şi aduce în neputinţă acele sensibilităţi ale sufletului cum este păcatul. Aţi observat frăţiile voastre că în momentul când calci în mocirla păcatului îţi devine ca o roşcovă dulce pentru trup, dar în conştiinţă sufletul ţipă, se zvârcoleşte în ghearele morţii ? Ne-a lăsat Dumnezeu tribunalul suprem, conştiinţa. Cine vrea ca să se mântuiască să nu uite că soarele niciodată nu se opreşte şi vine timpul odată, neştiut de tine, când a apus definitiv. Degeaba plângi, e prea târziu ! Să luăm pilda de la aceşti marginalizaţi, cum au câştigat ceea ce n-au câştigat multă lume la timpul acela: să-L cunoască pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Ziditorul cerului şi al pământului, căruia din toată fiinţa noastră să-I dăm ce-i mai scump, slavă în veci. Amin.

Un mic amănunt, nu mi-este în firea mea să blamez, să cert, doar de ocazie. Rogu-vă insistent când veniţi la biserică, doamnelor şi domnişoarelor, nu mai veniţi să faceţi geometrie. Nu vă arătaţi podoabele frăţiilor voastre. Veniţi într-o costumaţie decentă, veniţi frumos îmbrăcat, nu neapărat să vă arătaţi formele. Vii la un izvor să te adăpi, dar dacă vii doar ca să pierzi câteva ceasuri, să te uiţi pe pereţi, să vezi o pictură, mai bine nu vii. Dacă n-ai ştiut, cinste ţie. Dar ia aminte şi vino într-o costumaţie plăcută, decentă, aşa cum se cuvine. Cum te duci la doctor şi ştii că te consultă şi ai bunul simţ că te speli, te aranjezi, cu atât mai mult să ţii cont de Dumnezeu. Iar pentru domni, să aveţi grijă, nu veniţi în pantaloni scurţi, sau să vă arătaţi muşchii sau mai ştiu eu ce. E urât. Îmi cer iertare dacă am întrecut măsura, dar cred că ţine de bunul simţ faţă de Dumnezeu.

La mulţi ani !