Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere
 
Partea a XXIX-a
23 februarie 1997

Iubiţilor credincioşi, după o săptămână de post din Postul Mare, şi o săptămână destul de aspră, aş putea să încep acest ospăţ duhovnicesc prin ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: Mulţumesc că aţi ascultat din inimă învăţătura după care v-aţi învăţat (Romani 6, 17). Şi spun acest lucru de laudă pentru cei care au înţeles această strigare, acest cuvânt de vitejie oarecum pentru cei care s-au aventurat în această săptămână să ducă un post destul de aspru. Aţi observat şi dvs., acei care aţi îndrăznit acest sacrificiu să-l faceţi în numele lui Dumnezeu, cât de frumos este ca să faci ceva pentru Tine, Doamne, să faci cu inimă curată o jertfă de genul acesta, care nu este uşoară. Cu inima plină de bucurie îmi împărtăşesc aceste gânduri atât de frumoase pentru cei care au ascultat acest cuvânt, chiar începând cu cei mici şi terminând cu cei bătrâni şi neputincioşi.

Iată o dovadă în plus că omul, atunci când vrea, nimeni nu-l poate opri ca să facă ceva pentru Dumnezeu. Deci, atât îţi cere Dumnezeu, să vrei, iar restul îl completează El. Şi parcă atunci când vrei să faci ceva pentru Dumnezeu şi reuşeşti, te simţi un alt om, te simţi parcă eşti mai aproape de Dumnezeu, parcă eşti împăcat în toată fiinţa ta cu cel mai bun prieten, Marele şi Bunul şi Atotţiitorul Dumnezeu. Aceste cuvinte pot fi înţelese mai mult de către cei care, într-adevăr, le-au simţit în toată fiinţa şi trăirea lor sufletească. Şi fiindcă v-aţi aventurat la aşa post, atât de frumos, atât de înălţător pentru minte, rogu-vă insistent să parcurgeţi acest post în linişte, în pace, rugându-L totodată pe Bunul Dumnezeu să vă dea acea odihnă în sufletele fiecăruia dintre dvs. şi să ajungem Sfânta Înviere, care este mama tuturor sărbătorilor, ca într-un balsam, de nici nu vom şti când vor trece aceste săptămâni.

Deci, ce bucurie mai mare să aibă un învăţător atunci când cei care se învaţă ascultă de cuvântul aceluia ? Aceste bucurii duhovniceşti sunt de neexplicitat în cuvinte, fiindcă ele nu se pot îmbrăca în haina acestor cuvinte ca şi cum ai explica o floare. Pe Bunul Dumnezeu L-aş ruga din tot sufletul să vă ocrotească pe fiecare dintre dvs. şi ca pe nişte copii – tânăr, bătrân, neputincios – cum suntem, să ne ţină de mânuţă şi să mergem în continuare cu paşi vioi, cu minte înţeleaptă, spre cercetarea Sfintelor Scripturi.

La acest ospăţ duhovnicesc, să ne întoarcem cu câteva mii de ani, de unde am rămas duminica trecută, în Egiptul antic. Poate mulţi dintre dvs. sau dintre alţi oameni îşi pun întrebarea: oare de ce unii oameni văd minuni cu ochii lor ? Aud cuvântul lui Dumnezeu, al adevărului, şi rămân tot în întuneric. Nu găsesc această cheiţă mulţi dintre ei. Şi aş vrea ca prin cuvântul următor să explicităm de ce aceşti oameni sunt încuiaţi în aşa împietrire şi chiar minuni de vor vedea, iată-i că rămân aceiaşi idoli, ochi având şi nu văd, urechi au şi nu aud, mâini au şi nu pipăie, picioare şi nu umblă.

În Egiptul antic, atunci când poporul evreu îşi împlinise aproape 400 de ani de robie şi ultima perioadă fiind o robie cruntă, la sânge, îl vedem pe un mare tiran de faraon care, speriat că poporul iudeu va covârşi numeric pe poporul egiptean, dă ordin în tot imperiul ca partea bărbătească nou-născută din poporul iudeu să fie ucisă. Moaşele care se temeau oarecum de Dumnezeu ascundeau copiii şi-i scoteau mai târziu. Dar acest lucru auzit de către faraon nu a făcut altceva decât să comute această pedeapsă, smulgând copiii din mâinile moaşelor şi aruncându-i pur şi simplu, fără nici o milă, în apele Nilului. L-am văzut pe Moisi cum este salvat de către fiica lui faraon, PC. Predici 88care nu avea copii, şi iubindu-l atât de mult că era frumos la înfăţişare, timp de 40 ani creşte la curtea lui faraon. L-am văzut de asemenea cum primeşte revelaţii dumnezeieşti şi totodată poruncă de la Dumnezeu, ca împreună cu fratele său, Aaron, să meargă la curtea lui faraon şi să insiste să sloboadă poporul iudeu din această cruntă robie.

Sfinţii Prooroci Moisi şi Aaron, zugrăviţi pe uşile împărăteşti

Moisi este întărit pentru această misiune atât de puternică prin două minuni mari săvârşite în ochii lui. Atunci când era într-o nedumerire, zicând: Doamne, oare mă va asculta pe mine acest faraon ? Că eu sunt gângav în vorbire (Ieşirea 4, 1; 6, 30). Atunci îi spune Dumnezeu: Ia toiagul şi aruncă-l pe pământ (Ieşirea 4, 3; 7, 9). Şi când a aruncat toiagul pe pământ, toiagul s-a făcut şarpe. Apoi îi spune: Pune mâna dreaptă în sânul tău (Ieşirea 4, 6). Făcând acest lucru, când îi spune Dumnezeu să scoată mâna, mâna era plină de lepră, albă ca zăpada. Şi apoi îi spune: Pune mâna ta înapoi în sân, şi când scoate mâna, o scoate vindecată. Deci aceste două minuni le face Dumnezeu în faţa lui faraon ca să se încredinţeze că Dumnezeu merge cu el şi că nu este a lui puterea cu care va scoate pe poporul iudeu din robie. Lucru care-l vedem cum se săvârşeşte la curtea lui faraon.

Aşa se face că Moisi, împreună cu Aaron fratele său, având 80 ani Moisi şi 83 Aaron, merg la curtea lui faraon zicând: Faraoane, în numele Dumnezeului părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, să slobozi poporul evreu din robie şi să meargă cale de trei zile în pustie să jertfească Paştele lui Dumnezeu (potrivit Ieşirea 5, 1 şi următoarele). La care faraon, foarte intrigat: Cine sunteţi voi, cei care-mi porunciţi şi în numele cui vorbiţi ? Iar ei îi repetă că în numele Dumnezeului celui Atotputernic. Faraon, neîncăpând în mintea lui acest cuvânt, cine este Dumnezeul în numele căruia îi cere să izbăvească din robie pe poporul iudeu, îi scoate cu necinste din curtea lui imperială.

Şi iată că Moisi, după câteva zile, este trimis de Dumnezeu din nou, zicându-i: Mergi şi cere din nou de la faraon slobozenie pentru poporul meu să iasă din robia aceasta a lor. Şi ajungând acolo, spre încredinţare că Acesta este Dumnezeul Atotputernic, aruncă toiagul pe pământ în faţa lui faraon şi toiagul se face şarpe. Faraon cheamă imediat pe înţelepţii lui care erau marii vrăjitori ai curţii lui faraonice şi le spune în numele dumnezeilor lor să facă şi ei aceste minuni. Lucru care, într-adevăr, se săvârşeşte că şi acei vrăjitori, aruncând toiegele pe pământ, se fac şerpi. Dar cu singura specificare că şarpele care s-a făcut din toiagul lui Moisi a înghiţit pe toţi şerpii vrăjitorilor, lucru care se face în văzul lui faraon şi al tuturor vrăjitorilor lui.

Acest lucru, ca să nu trecem cu vederea aşa uşor peste el, îl putem tâlcui în cuvinte scurte. Ştim că şerpii nu sunt decât păcatele omului. Aşa cum muşcătura de şarpe este otrăvitoare, aducătoare de moarte, aceşti şerpi care au luat fire, au luat viaţă prin vrăjitoriile acelor vrăjitori, nu erau decât păcatele idolatriei din Egipt. Şarpele Hristos, care preînchipuie înţelepciunea divină, înghite pe toţi şerpii. În alt context, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a trimis pe Hristos, făcându-se păcat, ca să omoare păcatul în trup (potrivit Romani 8, 3). Iată că Hristos, venind şi murind pe cruce, înghite moartea, adică ucide moartea; aşa cum şerpii vrăjitorilor au fost înghiţiţi şi trecuţi în nefiinţă de către şarpele lui Moisi, aşa toate puterile idolatriei timpului aceluia şi din toată existenţa omenirii avea să fie absorbită de puterea divină a lui Iisus Hristos prin jertfa de pe Golgota.

Faraon, deşi vede această minune, rămâne totuşi în aceeaşi împietrire şi nu vrea să sloboadă poporul să meargă să jertfească lui Dumnezeu. Mai târziu este trimis iarăşi Moisi împreună cu Aaron cerând acelaşi lucru, şi spre o încredinţare îi spune Moisi: În numele Dumnezeului părinţilor noştri, apele voastre să se facă în sânge (Ieşirea 7, 17). Şi a întins toiagul său asupra tuturor apelor, şi curgătoare şi în vase şi a lacurilor, şi toate s-au făcut sânge şi au omorât tot peştele şi toate vietăţile din apă. Iată că această pedeapsă a durat 7 zile în tot ţinutul lui faraon. Şi aici putem să spunem că, spre o încredinţare mai mare a puterii lui Dumnezeu în numele căruia veneau aceşti doi să scoată poporul din robie, în toate casele evreilor apa nu s-a transformat în sânge, ci numai în casele şi în restul pământului egiptenilor.

Această pedeapsă a fost destul de cruntă pentru egipteni, dar rămân aceiaşi oameni împietriţi. Văzând că nu se înţelepţeşte, văzând că rămâne în aceeaşi idolatrie de nezdruncinat, Dumnezeu îl trimite a treia oară pe Moisi şi pe Aaron fratele său cerând acelaşi lucru. Şi spre o încredinţare, întinzând iarăşi toiagul său asupra pământului Egiptului, cheamă broaşte în tot pământul. Şi cum spune Sfânta Scriptură, tot pământul Egiptului s-a umplut de broaşte urât mirositoare, au ajuns până şi pe masa lui faraon şi în curţile lui faraon, pe paturile egiptenilor, în oalele egiptenilor erau numai broaşte urât mirositoare. Ne punem întrebarea: de ce a făcut Dumnezeu această minune cu ei ?

Să înţelegem că broasca este o vieţuitoare care are o viaţă dublă, şi pe uscat şi în apă. Prin aceste broaşte care au umplut pământul şi au început să-i muşte pe toţi egiptenii, iar pe evrei nicicum, înţelegem gândurile oamenilor, gândurile murdare care sunt puturoase şi inundă mintea omului. Aşa cum broaştele acelea în pământul Egiptului erau tare incomode şi aduseseră un miros groaznic în tot pământul, aşa gândurile acestea murdare îl poartă pe om când într-o sfinţenie, când în fiinţă de dobitoc. Adică, după cum pendulează în faptele lui murdare. poate să fie ca un dobitoc de murdar şi necuvântător sau poate să fie în starea lui de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci, aceste broaşte nu sunt altceva decât gândurile murdare în care erau egiptenii timpului aceluia. Şi aceste minuni văzându-le iarăşi, egiptenii se sperie şi-l roagă pe Moisi ca în numele Dumnezeului lui să-i elibereze de această pedeapsă, jurând că va lăsa pe popor să meargă în pustie, să-şi serbeze Paştele.

Dar nu durează mult şi-şi revine în aceeaşi haină de împietrire, neslobozind poporul iudeu din robia egipteană. Iarăşi merge Moisi la faraon şi, iarăşi întinzând toiagul şi atingând ţărâna Egiptului, se slobod din pământ muşte câineşti, cum spune Sfânta Scriptură. Aceste muşte erau un fel de ţânţari, ale căror înţepături erau atât de dureroase şi otrăvitoare, încât că nu se sfiau nici de oameni, nici de animale, şi era un chin groaznic în tot pământul Egiptului. Au văzut cu ochii lor minunea, dar rămân totuşi aceiaşi oameni împietriţi. Merge a cincea oară, cere iarăşi slobozenia poporului lui Israil şi nu se înţelepţeşte, nu vrea, şi atunci, prin aceeaşi minune, Moisi cheamă pedeapsa lui Dumnezeu şi ucide toate vitele din pământul Egiptului, cu singura specificare, iarăşi revin, că în casele evreilor aceste pedepse nu veneau. Deci minunea se face mai mare prin faptul că vecinul de lângă evreu, egiptean fiind, era bătut de aceste muşte, de aceste broaşte, vitele lor ucise, iar ale evreilor păzite, ocrotite de îngerul lui Dumnezeu.

Merge iarăşi a şasea oară şi atunci Dumnezeu face încă o minune puternică, aruncând cenuşă în tot pământul Egiptului. Această cenuşă ca o pulbere cade pe toţi egiptenii şi pe vitele lor, pe toate vieţuitoarele lor, umplându-i de bube şi de răni. Această cenuşă nu preînchipuia altceva decât pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor, ale egiptenilor. Că cenuşa este rezultatul unui foc, deci aşa cum acea cenuşă era aruncată pe egipteni şi le producea răni groaznice, foarte dureroase, ei puteau să se înţelepţească că vine pedeapsa, focul gheenei peste ei, împlinindu-se aceea ce avea să spună prin cuvinte Proorocul David peste sute de ani: Glasul Domnului celui ce taie para focului (Psalmi 28, 7), adică para focului care este din lumină şi din foc se va despărţi la glasul lui Dumnezeu, lumina dând-o celor drepţi, iar focul dându-l celor păcătoşi, vrednici de focul veşnic. Dar ei rămân aceiaşi oameni împreună cu întâistătătorul lor, cu faraon şi cu acoliţii lor.

Apoi, mergând a şaptea oară, cere iarăşi de la faraon, Moisi şi Aaron cere eliberarea poporului, dar acesta nu vrea. Bătut de atâtea ori cu atâtea răni crunte, totuşi nu vrea ca să sloboadă din robie pe poporul evreu. Şi atunci Moisi în numele Dumnezeului părinţilor săi cheamă grindină în tot pământul Egiptului şi, cum spune Sfânta Scriptură, a bătut smochinii, duzii, viile lor le-a bătut cu piatră, încât că le-a sfărâmat absolut tot ce era în tot pământul. S-a produs un potop cutremurător în timpul acela, foc din cer curgea, tunete, de i-au îngrozit pe toţi. Dar iată că în casele evreilor, care erau vecini cu egiptenii, nu se atingeau aceste pedepse. Nici grindina nu venea în curţile şi în viile acestora, spre o îndrituire mai mare a puterii lui Dumnezeu. Că doar un nor când trece peste toate ogoarele, evident că el plouă în aceeaşi măsură, deci era destul de pronunţată minunea lui Dumnezeu că sălaşele evreilor erau păzite, iar ale egiptenilor erau bătute. Şi totuşi iată că nu se înţelepţesc şi cheamă a opta minune a lui Dumnezeu, o groaznică pedeapsă.

Vedem că pedepsele asupra lui faraon şi a tuturor egiptenilor sunt din ce în ce mai puternice, dar ei parcă din ce în ce mai mult se împietresc. Şi acum, tot în numele aceluiaşi Dumnezeu cheamă lăcuste, cheamă omidă de a mâncat toată verdeaţa în pământul Egiptului, dar nu şi în pământul evreilor. Atunci, faraon îl roagă pe Moisi ca să ridice această pedeapsă, dar pentru scurt timp, că într-adevăr Moisi întinzând toiagul vine o furtună şi ia toate lăcustele şi le aruncă în mare, izbăvind în felul acesta din groaznică pedeapsă poporul egiptean. Dar această minune nu rămâne mult în mintea lui şi iarăşi trece în aceeaşi împietrire. Şi chemând cea de-a noua minune, această a noua minune era prin chemarea de către Moisi a unui întuneric cutremurător de mare.

Şi iată cum a fost acest întuneric: cum spune Sfânta Scriptură, 3 zile nu s-a văzut egiptean cu egiptean şi au stat numai în casă, în paturile lor, iar în casele evreilor era lumină. Dacă am considera pe evrei cărora li s-au încredinţat minunile lui Dumnezeu şi cuvântul lui Dumnezeu ca nişte oameni virtuoşi, iată că se împărtăşeau de lumină. Iar aceştia care erau puturoşi în faptele lor, erau murdari, adică colcăiau în păcatele idolatriei, şedeau în acel întuneric atât de groaznic, întunericul minţii lor. Dar nici acum nu se înţelepţesc şi rămân parcă mai împietriţi.

Un lucru foarte sensibil pe care-l menţionează Sfânta Scriptură şi aş vrea ca să-l explicitez şi eu pentru cei care intră mai în adâncimea cuvintelor Sfintelor Scripturi. La fiecare rană, spune Sfânta Scriptură că Dumnezeu învârtoşa inima lui faraon şi nu-i lăsa pe evrei ca să iasă din robie. Este aici oare o contrazicere a lui Dumnezeu ? Dumnezeu îi bătea pe aceşti egipteni împreună cu faraon, conducătorul lor, doar să se afle că este Atotputernic ? Era cu nedreptate ceea ce le făcea lor, că-i bătea în felul acesta şi totodată îi învârtoşa inima ? Aici nu se înţelege în felul acesta, ci el era deja murdar, încuiat în împietrire, că 400 ani a văzut multe minuni în mijlocul evreilor, dar au rămas aceiaşi oameni surzi şi muţi. Deci el practic era ca mort. Şi pentru aceasta Dumnezeu, ca să Se arate în toată puterea Sa, cum spune şi Sfânta Scriptură, că spre aceasta l-a ridicat pe faraon – să se arate puterea lui Dumnezeu şi să se vestească numele Lui în tot pământul. Deci el, ca un vas care era deja sortit pieirii, nu cu nedreptate, ci pentru necredinţa lui, era încuiat în această împietrire încă înainte de a se face aceste minuni. Dar Se arată Dumnezeu pe faţa a tot pământul cine este în faţa tuturor idolilor care au fost născociţi de către oameni. Că nimeni niciodată nu a văzut minuni mai mari pe pământ ca atunci, în ochii egiptenilor şi în ochii evreilor în antichitatea timpului aceluia.

Evreii de astăzi, ei au consemnat în scriptele lor aceste minuni, dar le trec sub tăcere, că ei deja s-au lepădat de Dumnezeu. Ei vor să discrediteze aceste lucruri minunate, această mână tare şi braţ înalt cu care a fost izbăvit Israil din robie. Toate aceste minuni s-au săvârşit în ochii tuturor acelor contemporani şi lăsate scriptic nouă prin Sfânta Scriptură ca să ne înţelepţim, ca nu cumva, cum spune Apostolul Pavel, şi noi să fim slujitori idolilor şi să păţim ca aceia. Că toate aceste pedepse care au venit peste faraon şi peste tot poporul lui nu era decât chemarea, rodul păcatului din ei. Păcatul trăind, stând, statornicindu-se în inima lor, în conştiinţa lor, în toată fiinţa lor, i-a încorsetat, i-a prins ca într-o gheară de vultur şi i-au făcut aproape imposibil ca să mai iasă de acolo.

Şi iarăşi revin, pentru a mă explicita în ceea ce spun, la cel care stă într-o patimă. L-aţi văzut cât de încorsetat este bietul om prins în această patimă şi orice i-ai face nu-l mai poţi scoate. Ori că e beţie, ori că e curvie, ori că e hoţie, indiferent ce patimă ar fi, ea de-a lungul timpului se sedimentează în tine, prinzându-te din toată fiinţa ta. Aşa s-a făcut păcatul în timpul acela, idolatria în faraon şi în tot pământul lui, încât că nu mai era locuşor curat în faraon şi în egipteni ca să mai vină puterea lui Dumnezeu. Iată ce face păcatul ! Pentru aceasta şi Dumnezeu lasă aceste minuni. Că ele au o tâlcuire foarte înaltă. Aceste minuni puse cap la cap nu fac altceva decât să-l expliciteze pe omul egiptean al timpului aceluia. Era murdar din toate; aşa cum sângele în noi, când începe să putrezească, începe să se altereze, aduce moarte lentă în trupul tău, aşa sângele acela care a otrăvit apele, a omorât toată vietatea din apă, aşa sângele acesta duhovnicesc idolatru i-a otrăvit pe toţi faraonii, i-a otrăvit pe toţi egiptenii şi, într-o extensie a timpului peste milenii, până în zilele noastre, te otrăveşte pe tine, noule Israil, dacă nu vei ieşi de sub povara acestor idei nocive ale patimilor acestora carnale.

Nimic nu este mai îngrozitor decât acest corset al acestor patimi. Te încuie încet-încet în împietrire şi orice minuni vei vedea rămâi acelaşi om surd şi orb. Şi nu mai departe, să ne uităm la minunile care se întâmplă în Ierusalim: în fiecare an vine la Sfintele Paşti sfânta lumină. A fost cercetată, spionată în cele mai mici amănunţimi, dacă nu cumva este un truc al creştinilor, dar nu s-a putut decât să-şi dea fiecare răspunsul că este cu adevărat o minune dumnezeiască. Şi această minune săvârşindu-se în fiecare an la Paştele creştinesc, iată văd şi iudeii şi mahomedanii şi catolicii, văd şi stilul nou şi totuşi rămân aceiaşi oameni în împietrire. Văd minuni ale sfinţilor săvârşite în ochii lor, dar rămân aceiaşi oameni. Au văzut minuni făcute când erau chinuiţi sfinţii (lipseşte un minut, două).

… (a zecea minune) să junghie un miel de un an, dar mielul să fie pe mărimea familiei lui, ca să-l mănânce la o singură mâncare. Şi cu sângele din acel miel să ungă tocul uşii în semnul sfintei cruci, că în miez de noapte va veni Îngerul lui Dumnezeu şi va cerceta tot Egiptul şi în casa care nu o va găsi unsă cu sânge va intra şi va ucide pe tot cel ce este întâi-născut [parte bărbătească] din familie, de la om până la dobitoc. Lucru care se şi întâmplă, căci iudeii în ascuns, cu o zi înainte de a se face această minune, tot la îndemnul Îngerului lui Dumnezeu, merg la egipteni şi împrumută vase de aur şi de argint pe cât puteau lua. Iar după-amiază înjunghie mielul, ung până la asfinţitul soarelui tocurile uşii, şi la miezul nopţii într-adevăr vine Îngerul lui Dumnezeu şi ucide în tot pământul Egiptului la toate casele egiptenilor, necruţând pe nimeni, nici pe faraon, pe tot bărbatul întâi-născut şi toate dobitoacele.

A doua zi, când s-a trezit faraon şi toţi egiptenii cu morţi în casele lor, au început să plângă amarnic. Abia acum i-a lovit Dumnezeu, într-adevăr, în cea mai înaltă sensibilitate a lor, în fiinţa lor, în profunzimea fiinţei lor, că le-au ucis copiii lor. Ne punem întrebarea: cu nedreptate a făcut-o Dumnezeu aceasta ? Nu cu nedreptate. Ci ceea ce au făcut ei în ultimii ani ai robiei, că ucideau pe toţi de parte bărbătească a iudeilor, li s-a întors acum, sau cum zice un proverb bătrânesc: Semeni vânt, culegi furtună, când va fi de la Dumnezeu. Deci iată au ucis pe acei nevinovaţi evrei, acum li s-a întors lor să li se ucidă. Ne punem iarăşi întrebarea: cu ce au fost vinovaţi acei copii ? Că ei erau nevinovaţi şi neprihăniţi. A făcut Dumnezeu o nedreptate ? Din contră, le-a făcut un bine, că ei dacă aveau să vină în firea bărbăţiei lor împărtăşeau mofturile părinţilor lor şi patimile lor. Săturatu-s-au de fii şi au lăsat rămăşiţă pruncilor lor (Psalmi 16, 14), cum spune Sfânta Scriptură. Că ce au făcut părinţii lor, aceea aveau să facă şi ei, şi mai bine i-a luat Dumnezeu curaţi.

Într-o altă înţelegere mai înaltă, putem să tâlcuim acest lucru aşa, pornind de la ceea ce spune Sfânta Scriptură: Fiica Vavilonului, fericit cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră (Psalmi 136, 11-12). Fiica Vavilonului nu este alta decât mintea împrăştiată. Ştiţi că în popor a rămas babilonie, babilon – o amestecare, ceva confuz, ceva nedefinit; deci o minte împrăştiată care se scaldă în toate gândurile murdare nu este altceva decât fiica Vavilonului. Fericit acela ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră este acela care îşi vine în firea minţii lui şi-şi omoară pruncii de piatră, adică gândurile care sunt ca nişte prunci. Că aţi observat dvs., noi, orice facem bine sau rău în viaţă, trecem prin gând. Întâi la nivel de minte gândim şi apoi realizăm: să facem acest bine sau să nu-l facem ? Ori rău, ori bine, trece prin acest prunc. Şi când zice de piatră, se înţelege aşa cum este piatra dură, nesimţitoare, rece, neprimitoare, aşa sunt gândurile patimilor care mai târziu materializate, puse la faptă, nu fac din tine decât un monstru cu chip de om.

Deci aceste răni aruncate de Dumnezeu pe tot Egiptul nu sunt altceva decât lupta care o are omul la nivel de minte cu gândurile lui. Aţi observat mulţi dintre dvs., bătrâni fiind, cum vă luptaţi ca şi cu o fiară cu gândurile tinereţii. Câtă neodihnă îţi vine în sufletul tău, nu mai ai pace, nu mai spun de tânărul care începe să se scalde la nivel de minte în aceste gânduri murdare. Aţi văzut cum broaştele mergeau pe masa egiptenilor, în pat, pe sub pat, în cratiţele egiptenilor, aşa sunt gândurile murdare ale oamenilor care, nevrând să le arunce din minte, îi urmăresc pretutindeni. Vedeţi tineretul de astăzi cum îşi pun poze murdare, indecente şi în casă, şi în cărţi, şi în baie, şi în cameră, şi peste tot, şi în maşină, şi pe el numai nişte nebunii de genul acesta. Acelea sunt broaştele acestea în pământul sufletului său, în mintea lui. Şi cum broasca râioasă miroase, este dizgraţioasă, aşa zace el în acea mocirlă.

Aşa să înţelegem aceste plăgi care se aruncă asupra acestor oameni care erau atât de întinaţi într-o idolatrie atât de puternic înrădăcinată. Ei la judecată nu vor putea spune niciodată, aducându-şi circumstanţe atenuante: n-am ştiut. Minuni ai văzut şi ai rămas acelaşi om, ochi având şi nu vezi, urechi având şi nu auzi. Iar când egiptenii erau în cea mai groaznică durere, timp de trei zile, au plâns moartea acelor întâi-născuţi şi a dobitoacelor lor. Evreii, la număr 600.000 numai parte bărbătească, sub conducerea lui Moisi şi a lui Aaron au plecat din robie şi au luat calea spre Marea Roşie. Când faraon şi-a dat seama după trei zile că de fapt poporul i-a plecat din robie, a încălecat pe cai, a luat armata şi a fugit în urma lui Moisi şi a lui Aaron, în urma lui Israil.

Atât s-a rugat Moisi şi Aaron ca să-i salveze din moarte, şi iată că imediat după ce au ieşit din pământul Egiptului, Dumnezeu i-a înconjurat cu braţul Său nemărginit şi le-a pus doi îngeri, cum spune Sfânta Scriptură, ziua în chip de nor şi noaptea stâlp de foc (Ieşirea 13, 21). De ce le-a pus aceste două ? Ca în pustiul acela arid, neprimitor, să nu moară poporul, şi ziua norul se interpunea ca o umbrelă deasupra tuturor evreilor, umbrindu-i, răcorindu-le atmosfera, iar noaptea, fiindcă era rece şi întunecos locul acela, li se aprindea stâlp de foc până la cer, luminându-le tabăra şi totodată încălzindu-i.

Iată, dragi credincioşi, puterea lui Dumnezeu revărsată ca un tumult peste poporul evreu, scoţându-l din această robie atâta de cumplită. Şi totuşi, aceşti oameni care vedem câte minuni au văzut cu ochii lor, numai pentru ei săvârşite, mai târziu Îl vor răstigni pe Dumnezeu.

Ajunşi la Marea Roşie, din urmă se vedea nor de praf, cum venea faraon într-o goană să-l întoarcă pe Israil, adică pe evreu, înapoi în robie. Moisi strigă cu toată credinţa la Dumnezeu: Ce să fac ? În faţă era marea, în stânga şi în dreapta era pustiul şi din spatele lor venea faraon într-o goană, deci moartea era iminentă. Şi atunci Dumnezeu îi spune: Ce stai ? Nu ştii ce să faci ? Întinde toiagul tău spre mare. Şi întinzând toiagul spre mare, marea s-a despărţit în două făcând cărare netedă prin fundul Mării Roşii. Poporul evreu imediat pleacă prin Marea Roşie şi când ajunge în mijlocul Mării Roşii se arată şi faraon la marginea mării. Faraon vede această minune, cum s-a despărţit marea, apa cum era peste firea ei să stea ca un perete şi nu se revărsa, dar rămâne iarăşi în împietrire. Şi când Moisi împreună cu ultimul iudeu ies din Marea Roşie pe malul celălalt, faraon, gonind cu toate carele lui şi cu toată oastea lui, ajunge în fundul Mării Roşii. Iar acolo, cu putere dumnezeiască, Moisi, întorcându-se spre Marea Roşie, dă de-a curmezişul cu toiagul, cum spune Sfânta Scriptură, şi închide Marea Roşie şi acolo îl îneacă pe faraon prin putere dumnezeiască.

Toate acestea au o tâlcuire, norul şi trecerea prin Marea Roşie. Cum spunea Sfântul Apostol Pavel, simbolul botezului creştinesc, că nu vreau să nu ştiţi voi, fraţilor, că toţi părinţii noştri sub nor au fost şi prin mare s-au botezat prin Moisi (potrivit I Corinteni 10, 1-2). Cum norul îi umbrea, aşa Duhul Sfânt vine şi Se sălăşluieşte deasupra apei atunci când cel care vine să se boteze se naşte a doua oară, sfinţind cristelniţa, sfinţind materia. Şi aşa cum prin Marea Roşie a fost izbăvit poporul evreu din moartea lui faraon şi acolo l-a înecat pe faraon, aşa păcatul strămoşesc rămâne în cristelniţa botezului, chemând preotul darul Duhului Sfânt.

Iar mielul nu era altceva decât preînchipuirea Mielului original care avea să Se jertfească pe crucea Golgotei. Că aţi văzut că-i spune să ia miel după măsura familiei lui şi să-l mănânce tot, şi os să nu frângă. Într-adevăr, Hristos, când Îl vedem răstignit pe sfânta cruce, amintiţi-vă că spre seară vine ostaşul să-i omoare mai repede, că venea asfinţitul soarelui şi era Paştele lor. Şi vine să spargă fluierele picioarelor ca de durere să moară mai repede, dar pe Hristos Îl găseşte mort şi aşa că nu-I mai sfărâmă picioarele. Os din osul Lui, nu din oasele Lui, nu s-a sfărâmat.

Iată cum încetul cu încetul se încheagă creştinismul de astăzi în care suntem noi şi, dacă-l păzim cu dragoste de Dumnezeu, ne şi mântuim. Iată Paştele cum se prefigurează, că să meargă în pustiu. Adică, cum ? Noi să mergem în pustiul acestor fapte murdare ale lumii; aşa cum în pustiu nu mai este nimeni decât tu, aşa retrage-te omule în inima ta, lasă-ţi grijile, lasă-ţi tot şi măcar acolo în colţişorul inimii tale roagă-te lui Dumnezeu, că orice rugăciune, orice faptă care o faci în numele lui Dumnezeu este această jertfă, acest Paşte cu alte cuvinte.

Aţi văzut cât de frumos se eliberează mintea prin acel post de 3 zile. Eşti un alt om, deci te-ai retras în pustiul inimii tale, în sensibilitatea conştiinţei tale, lepezi toate murdăriile lumii. Pentru aceasta cerea poporului iudeu să meargă în pustiu, ca să nu mai vadă putoarea idolatriei care-i înconjura de jur-împrejur, şi acolo doar ei şi în conglăsuire cu Marele şi Bunul Dumnezeu să aducă acest miel de un an, neprihănit, cea mai gingaşă fiinţă de sub soare, urmând ca să vină cel original, care nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, a cărui Înviere o vom serba peste 6 săptămâni.

Iubiţilor credincioşi, îl lăsăm pe Moisi şi pe Israil, adică poporul evreu trecut dincolo, l-am văzut pe faraon înghiţit, adică păcatul, diavolul care este stăpânul păcatului, iar noi să ne continuăm drumul nostru încet, înţelept, cu frică de Dumnezeu. Ca să ajungem şi mâine şi să-l serbăm pe Sfântul Ioan Botezătorul, a cărui aflare a capului o serbăm mâine. Marelui Dumnezeu slavă şi cinste în veci. Amin.