Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere
 
Partea a XXX-a
2 martie 1997
 

În aceste zile frumoase de primăvară, când parcă tot ce esteviu începe să mişte spre viaţă, să ne mişcăm şi noi cu firul minţii în acel Egipt antic şi să vedem, în primăvara acelui an atât de crucial în istoria omenirii, ce s-a întâmplat de la mâna lui Dumnezeu cu acest popor, cu poporul mesianic. Cel mai înţelept rabin, Sfântul Apostol Pavel, parcă într-o aducere aminte a confraţilor săi care L-au răstignit pe Hristos, le aminteşte: Şi vreau să ştiţi voi, fraţilor, că toţi părinţii noştri sub nor au fost şi prin mare au trecut şi toţi prin Moisi s-au botezat în mare şi în nor (potrivit I Corinteni 10, 1-2).

Deci, iată aceste cuvinte atât de zguduitoare pentru evreii timpului aceluia şi, bineînţeles, ca într-un tunet asurzitor şi pentru aceştia de astăzi care-L urmăresc încă pe Dumnezeu să-L ucidă definitiv, aceste cuvinte rămân cruciale. Fiindcă ele sunt pline de un dogmatism şi întregesc o istorie a poporului iudeu care a avut cele mai mari revelaţii, cum nimănui nu i s-a făcut pe pământ vreodată.

Dar acest popor îl vedem cum cârteşte încă din momentul când începe să iasă din pământul Egiptului. Proaspete fiind acele zece plăgi asupra Egiptului, iar pe ei neatingându-i aceste plăgi, aceste răni, aceste dureri, uită într-o clipă şi în momentul când se văd în faţa lor cu Marea Roşie şi din spate primejdia de moarte, fiindcă i-a ajuns faraon din urmă, iată că nu au încredere în Dumnezeu. Şi atunci, imediat, parcă văzând primejdia morţii, uită de Cel ce i-a scos prin minuni mari din robia egipteană şi cârtesc prin Moisi lui Dumnezeu. Îl blasfemiază pe Dumnezeu cârtind în faţa lui Moisi, zicând aşa: Pentru ce ne-ai scos din pământul Egiptului ? Nu erau mormânturi şi acolo ? Să murim acolo, în Egipt, dar eram lângă căldările cu carne şi ne săturam de pâine. Ne-ai scos ca să murim aici, în pustiu, de mâna lui faraon (Ieşirea 14, 11).

Moisi, care era într-o gheară necruţătoare prins în cârtirea poporului şi dincolo să cheme milostivirea lui Dumnezeu, strigă cât poate în subconştientul lui, din toată fiinţa lui către Dumnezeu, şi atunci Dumnezeu îi săvârşeşte prin toiagul său acea minune, şi lui şi la tot poporul lui, despicând marea. Înecat fiind faraon şi salvat rămânând Israil, iată-l cum peregrinează prin acel pustiu al Sinaiului până în Ţara Făgăduinţei, care i-a fost promisă de la începătorul poporului, al părintelui său Avraam şi apoi reînnoit legământul lui Isaac şi lui Iacov.

Acest popor care era călăuzit de către Dumnezeu cu mână tare şi cu braţ înalt, având ziua nor deasupra taberei lor, iar noaptea stâlp de foc în faţa lor, şi când norul mergea, mergeau şi ei, când norul se oprea, se opreau şi ei. Iată acest popor – închipuiţi-vă în imaginaţia dvs. cu tot ce era fiinţă vie şi cu averile care le aveau – mergând agale spre Ţara Făgăduinţei, având în frunte pe cei doi bătrâni: Moisi de 80 ani, iar Aaron de 83 ani. Aceşti bătrâni, sprijinindu-şi bătrâneţele în toiagul cu care a făcut cele mai cutremurătoare minuni în faţa lui faraon şi a acoliţilor lui, mergeau mereu rugându-L pe Dumnezeu ca să-i ajute să ducă pe acest popor, care se arăta atât de cârtitor în faţa lui Dumnezeu, până în Ţara Făgăduinţei.

Fiindcă ei au plecat în grabă mare, n-au putut să-şi ia merinde pentru cale. Şi iată, după trei zile, după ce trec Marea Roşie, Moisi aşază prima dată tabără în ţinutul Merra. Iar acolo, poporul însetat striga către Moisi: Dă-ne apă să bem (potrivit Ieşirea 15, 24). Şi atunci, găsind un lac plin cu apă bună, când o duce pe limbă era amară, dizgraţioasă, nu bună de băut. Şi atunci ridică iarăşi glas la Dumnezeu şi Dumnezeu, prin îngerul Său, îi porunceşte arătându-i un lemn în faţă să-l arunce în acea apă. Şi aruncând acel lemn în apă, iată că apa se îndulceşte făcându-se bună de băut, şi în felul acesta se adapă tot poporul cu tot ce era viu în tabăra lor.

Să ne oprim puţin aici şi să vedem ce vrea să facă Dumnezeu pentru ei şi de la ei pentru noi, ce vrea să ne înţelepţească. Vedeţi că dacă ei au ieşit abia proaspeţi acum din robie, iată, imediat prima apă care trebuia s-o bea era amară. Aruncând un lemn în acea apă, ea se îndulceşte, făcându-se bună de băut. Ne punem întrebarea: oare era a lemnului îndulcirea apei ? Nu, ci era a minunii lui Dumnezeu. Şi atunci, într-o înţelegere mai înaltă, ce vrea să arate Dumnezeu nouă ? Că acele pilde arătate lor s-au făcut spre învăţătura noastră, cum spune Apostolul Pavel, ca nu cumva ce-au făcut aceia şi au fost pedepsiţi să trecem şi noi sub acel cuţit necruţător al mâniei lui Dumnezeu.

Dacă stăm şi ne gândim la omul care iese din robia păcatului, cât de greu se statorniceşte sădindu-se în grădina legilor lui Dumnezeu; aşa cum apa aceea era amară, aşa pentru cel care este proaspăt ieşit din robia păcatului, îi vine amară viaţa aceasta de îndreptare. De ce ? Fiindcă-i este tare greu ca să rupă acele lanţuri cu care diavolul l-a încorsetat, ale patimilor. Şi lemnul acela, aruncat în apă şi îndulcind apa, nu este altceva decât aruncarea sfintei cruci în lume. Iar sfânta cruce nu simbolizează altceva decât jertfa lui Iisus Hristos pe cruce. În potopul păcatului, în marea păcatului aruncată jertfa lui Hristos îţi îndulceşte viaţa ta. Că în alt context, tare frumos spune Sfântul Apostol Pavel: Pentru cel drept abia va muri cineva, iar pentru cel bun şi poate şi îndrăzneşte să moară cineva (Romani 5, 7).

Deci Hristos a venit bun şi S-a răstignit, era a bunătăţii jertfa care a făcut-o pe crucea Golgotei. Şi pentru aceasta acel lemn simbolizează peste veacuri jertfelnicul pe care avea să Se jertfească Mielul lui Dumnezeu. Acest jertfelnic, adică sfânta cruce, dogmatismul ei, jertfa aceasta de pe cruce alungă amărăciunea acestor chemări ale patimilor, care zi şi noapte ne trag înapoi şi ne face viaţa frumoasă, dulce. Şi aici iarăşi vin cu o completare: cei care aţi fost rupţi, scoşi cu darul lui Dumnezeu din aceste robii ale păcatelor, aţi văzut cât de dulce şi mângâietoare este viaţa, viaţa aceasta creştinească şi cu dizgraţie te uiţi, şi nu-ţi vine să crezi, în urma ta că pe acolo tu ai trecut cândva. Iar acum, curăţat, îndreptat şi sfinţit, cum spune apostolul, ai alt parfum al vieţii tale, dar toate acestea girează în jurul acelui lemn care, aruncat în marea vieţii tale, îţi îndulceşte apa, adică sfânta cruce simbolizând jertfa lui Hristos, bunătatea lui Hristos şi poruncile Lui, care bineînţeles vor fi ţinute.

De acolo de la Merra, Proorocul Moisi împreună cu Aaron pleacă mai departe călătorind, îndreptându-şi tabăra spre Muntele Sinai, fiindcă aşa călătorea poporul, după cum acel nor, care nu era altceva decât îngerul lui Dumnezeu, le descria această cale. Şi iată că ajung într-un loc unde poporul înfometează. Au terminat proviziile cu care au plecat din robia egipteană şi acum Dumnezeu anume îi lasă să-i ispitească în cele ale pântecelui. Ei iarăşi uită minunile lui Dumnezeu care le erau destul de proaspete în memoria lor. Şi cârtesc iarăşi împotriva lui Dumnezeu şi bineînţeles cu mânie asupra lui Moisi, că totul parcă se răsfrângea asupra lui.

Şi atunci, Moisi iarăşi ridică glas lui Dumnezeu, la cârtirile lor atât de nemiloase. Şi Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură, porunceşte norilor de deasupra şi deschide uşile cerurilor şi le plouă lor mană cerească, pâine îngerească a mâncat omul. Că acum cârtesc într-un alt glas lui Moisi, zicând: Nu ne era nouă mai bine în Egipt lângă căldările cu carne şi ne săturam de pâine şi de ceapă şi de praz şi de usturoi, decât să murim aici de foame noi şi copiii noştri şi animalele noastre ? Pentru ce ne-ai scos din robia egipteană ? (potrivit Ieşirea 16, 3) Iarăşi acelaşi Moisi înduhovnicit, întărit în credinţă, ridică în subconştientul lui glas spre Dumnezeu: Ce să fac, Doamne, acestui popor cârtitor ? Şi mărturiseşte minunea lui Dumnezeu Sfânta Scriptură, că seara le aduce printr-un vânt din partea austrului prepeliţe şi cad în tabăra lor şi împrejurul caselor lor. Iar dimineaţa, când se oprea roua şi până la răsăritul soarelui, când s-au trezit iudeii au văzut tot câmpul împrăştiat cu nişte boabe de culoare albă şi frumos mirositoare. Erau ca gheaţa pe pământ.

Ei, neştiind ce este, întreabă pe Moisi, şi atunci Moisi le spune fiind şi el învăţat de sfântul înger: Fiecare să-şi adune în vasele lor din aceste boabe, atât cât îi ajunge pentru o zi, pentru toată familia lor, şi să nu îndrăznească să adune mai mult decât s-ar sătura (Ieşirea 16, 15-16). Unii, în lăcomia pântecelui, au adunat mai mult şi ce le prisosea făcea imediat viermi. Şi încă o lege care le-a dat-o tot atunci: vineri trebuia să adune dublu, şi pentru sâmbătă, că sâmbătă nu se cădea să iasă în câmp şi să adune aceste boabe. Le ajungea această cantitate dublă, această măsură, şi pentru sâmbătă, nefăcându-se viermi, deşi trecea o zi peste această adunătură.

Dar îi vedem că şi acum sunt nemulţumiţi. Şi cum mărturiseşte Sfânta Scriptură: Încă mâncare fiind în gura lor, vine şi mânia lui Dumnezeu peste ei (Psalmi 77, 34). Şi timp de o lună, cât mâncau acele prepeliţe, a intrat moartea în iudei de au murit peste 650.000 din ei. A venit o boală peste ei şi nu-i ierta pe toţi cei care călcau cuvântul lui Dumnezeu. Şi care era călcarea cuvântului ? În lăcomia pântecelui lor, adunau prepeliţe mai multe decât le trebuia şi le uscau. Le era frică că mor de foame. Şi atât S-a supărat Dumnezeu pentru acest lucru, deci Eu, care v-am dat mâncare, v-am adus din cer mâncare, această hrană – mană cerească, nu Mă îngrijesc de voi în continuare ? Era o ofensă adusă dumnezeirii. Oare era a omului acest lucru ? Sau era a lui Moisi ? Era a lui Dumnezeu purtarea de grijă. Nu era decât o blasfemiere a puterii lui Dumnezeu. Putem să învăţăm de aici ce înseamnă lăcomia care stăpânind pe om nu face decât să-l denatureze, să-l zdruncine din chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi din frumuseţea lui în care a fost croit. Deci, să avem întotdeauna nădejde în Dumnezeu şi să ridicăm glas către Dumnezeu întotdeauna când avem nevoie de El, că El este imposibil să nu vină cu mână tare şi cu braţ înalt să te scoată din acel necaz.

Şi iată că de aici, această mană cerească, care era ca nişte boabe, au primit iudeii poruncă de la îngerul lui Dumnezeu ca să fie păstrată oarecare măsură. Această măsură era a zecea parte din trei vedre, cum spune Sfânta Scriptură, pusă într-un vas de aur. Măsură din mană cerească care nu s-a stricat niciodată până când a fost răpit Chivotul Legii împreună cu celelalte lucruri sacre, dumnezeieşti. Această mană cerească este păstrată pentru Judecata de Apoi când vor fi mustraţi evreii arătându-li-se hrana cu care i-a hrănit Dumnezeu în pustie. Această mană cerească se măcina sau se sfărâma şi din ea se făcea o cocă care, făcând din ea turtă şi coaptă pe jar şi mâncată, umplea gura aceluia ce o mânca de un gust foarte bun şi dulceag ca mierea. Această mană nu simboliza altceva decât Trupul lui Hristos. Dar vom vedea mai departe cum se tâlcuieşte aceasta.

Iată, de aici, poporul iudeu în drumul său spre pământul făgăduinţei aşază tabără în ţinutul Horivului, iar aici însetează cumplit. Şi iarăşi cârtesc iudeii, parcă să-l ucidă de data aceasta pe Moisi, zicând: Mai bine ne lăsai acolo în Egipt şi ne-ai scos aici şi murim de sete în pustiul acesta (potrivit Ieşirea 17, 3 şi următoarele). Iarăşi zdrobit la suflet de către iudei, de această cârtire, Moisi ridică glas la Dumnezeu, şi atunci Dumnezeu îi spune: Ia toiagul cu care i-ai scos pe evrei, pe poporul Meu din robia egipteană, şi loveşte piatra. Acest lucru s-a întâmplat în faţa unei pietre în ţinutul Horivului. Lovind piatra, curge din ea apă bună de băut din care se adapă poporul iudeu. Deci au văzut cu ochii lor cum din piatră seacă izvorăşte apă. Şi acea apă atât de bună pentru ei, pentru sufletele lor însetate, pentru trupurile lor însetate, iată că-i scoate din moarte.

Dar ce rămâne ? Rămâne a toiagului, a acelei lovituri a toiagului în piatră şi a curs apă, sau rămâne a minunii lui Dumnezeu ? Că pentru aceasta şi Apostolul Pavel arătându-le, mustrându-i pe iudei, le spune: Toţi părinţii noştri aceeaşi mâncare duhovnicească au mâncat şi aceeaşi apă duhovnicească au băut din piatra care urma, iar piatra este Hristos (I Corinteni 10, 3-4). Că piatra credinţei sau, în alt context, cum spune Mântuitorul: Piatra care nu au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului (Psalmi 117, 21; Matei 21, 42; Luca 20, 17; Faptele Apostolilor 4, 11; I Petru 2, 7), nu era alta decât Iisus Hristos.

Poate mulţi din dvs. o să spuneţi că putea să lovească un fier. Fierul era al înţelepciunii omului, fiindcă el nu se găseşte în pământ, ci a lovit piatra din care sunt făcuţi munţii şi pământul. Piatra, această materie atât de dură, nu este altceva decât credinţa omului de nezdruncinat. Şi aşa cum din piatra aceea a curs apă binefăcătoare pentru trupurile iudeilor, aşa din Piatra Hristos, piatra credinţei lui Hristos, pentru cel ce crede curge acea apă binefăcătoare care te odihneşte, te răcoreşte, te revigorează din zilele morţii tale datorită păcatului.

Iată, iubiţilor credincioşi, minuni făcute de Dumnezeu în faţa acestui popor şi ei rămân aceiaşi oameni, ochi având şi nu văd, urechi având şi nu aud. Ne punem întrebarea de ce seara veneau păsările şi le mâncau iudeii şi dimineaţa venea spre răsăritul soarelui mana cerească. Păsările, carnea din ele cu care se hrăneau iudeii, nu erau altceva decât poftele lor din pământul Egiptului. Că mureau după cărnurile Egiptului, iar acestea nu simbolizau decât patimile idolatre în care colcăiau egiptenii timpului aceluia. Iudeii pentru aceasta cârteau mereu şi spuneau: De ce nu ne-ai lăsat în Egipt ca să stăm lângă căldările cu carne şi să ne săturăm de pâine ?

Iată cum aceste minuni dumnezeieşti nu sunt de către aceşti oameni aduse în minţile lor şi să-L proslăvească pe Dumnezeu, ci sunt vândute efectiv pe cele trecătoare, pe cele ale pântecelui. Oare acel Dumnezeu, care i-a scos cu mână tare şi cu braţ înalt făcând atâtea minuni în ochii lor şi ai celor care nu credeau în El, nu era atât de atent cu ei să le poarte de grijă în continuare ? Dar Dumnezeu i-a lăsat în aceste ispite ca să scoată credinţa lor. L-am văzut pe Daniil aruncat în groapa cu lei, putea să cârtească în faţa lui Dumnezeu: Doamne, dar eu m-am rugat Ţie, de ce m-au aruncat aici în groapă ? Dar iată, având credinţă, a îmblânzit acei lei. Nu era în firea leilor înfometaţi ca să-l cruţe, ci mai mult să se prosterneze în faţa acestui tânăr iudeu Daniil, dar plin de credinţă. Nu era în firea focului ca acei trei tineri din Vavilon să fie nearşi în cuptorul Vavilonului, ci el mistuie tot ce găseşte. Iată focul, care este o fire a materiei atât de aspră şi necruţătoare, iată că se înmoaie în faţa credinţei omului.

Iată, în faţa credinţei lui Moisi, din piatră seacă se scoate apă, prin credinţa lui strigând la Dumnezeu se deschid jgheaburile cerurilor. Şi 40 de ani, cât au pribegit iudeii în Pustiul Sinaiului către pământul Hanaanului, ei sunt hrăniţi din mană cerească. Nu era a firii mediului înconjurător ca să vină prepeliţe şi să cadă în fiecare seară împrejurul locaşurilor lor. Vedeţi dvs. ce face necredinţa din om ? Atunci când nu ai încredere în Dumnezeu, evident că şi Dumnezeu Se retrage de lângă tine. Şi să ştiţi dvs. că nici o ofensă nu este mai mare decât atunci când te arăţi că nu ai încredere în prietenul tău, care este cu toată fiinţa spre binele tău. Atunci când arăţi neîncredere spre cel care te iubeşte şi-ţi vrea binele, nu-i faci alt rău decât să te dovedeşti neîncrezător. Cu atât mai mult, câtă blasfemiePC. Predici 89 se aducea dumnezeirii prin a nu crede că Cel ce i-a scos cu atâtea minuni din robie le poartă de grijă şi de acum. Şi, bineînţeles, această blasfemie se ridică la nişte cote atât de mari cu cât minunile fiind atât de mari, ei le vindeau efectiv pentru cele carnale, pentru cele ale pântecelui. Cum a făcut Isav, a vândut dreptul de întâi născut pe un blid de linte, sau să ai un prieten bun, de intimitatea ta, şi să-l vinzi pe un lucru de nimic. Este cea mai mare greşeală şi cea mai mare durere pentru cel care este ofensat în felul acesta.

 

Sfântul Prooroc Moisi închide Marea Roşie cu toiagul

 

Aş vrea să merg cu firul cuvântului peste iudeii timpului acestuia. Un mare iudeu al timpului nostru, Alfred Hârlăuanu, a scris o istorie a iudeilor şi când ajunge la minunile acestea nu vrea să le recunoască că sunt cu mâna lui Dumnezeu făcute, ci spune cam aşa: Datorită unor calamităţi în pământul Egiptului, evreii au reuşit să fugă de sub mâna lui faraon. Fără a recunoaşte că minunea lui Dumnezeu i-a scos. Când ajung la Marea Roşie, nu pot nega acest lucru că au trecut prin Marea Roşie, dar ce spun ? Spun că a venit un vânt şi a suflat marea şi acolo unde era mai mică le-a dezgolit calea şi au trecut iudeii. Să stăm şi să ne gândim. Oare marea, ea este plină de mâl înăuntrul ei şi are stânci şi nu se poate merge cu căruţe cum erau plecaţi iudeii. În plus de asta, când bate vântul, vântul nu suflă în felul acesta să ţină marea perete până trece iudeul. Dar vedeţi cum îmbracă adevărul în minciună, iar pentru cel care este slab în credinţă sau prins în ghearele mândriei rămâne în aceste cuvinte, blasfemiindu-L pe Dumnezeu, scoţându-L pe Dumnezeu din minunile Sale, cum L-au scos ei.

Iată, când ajung la mana cerească nu vor să recunoască că din cer vine, ci spune acest istoric al iudeilor că în pustiul acela erau nişte copaci care dădeau un fel de lichid frumos mirositor şi dulceag ca mierea şi curgea noaptea. Şi spre dimineaţă cădeau acele boabe şi se solidificau, iar când venea soarele le topea. De aşa natură învârte cuvântul şi-l îmbracă în minciună ca să nu pună pe seama lui Dumnezeu aceste lucruri dumnezeieşti de salvare a poporului iudeu. Cu alte cuvinte, nu face decât să se taie definitiv de la Dumnezeu.

Ce mărturisesc dogmatiştii Ortodoxiei ? Toţi, într-o conglăsuire, pornind de la firul Sfintelor Scripturi şi înţelepţiţi de către Sfântul Apostol Pavel, mărturisesc că toate aceste minuni nu au fost decât un preludiu a ceea ce ni s-a revelat nouă (lipsesc un minut, două).

… în timpul botezului şi sfinţeşte materia, adică apa. Toiagul lui Moisi cu care se desparte marea nu era altceva decât sfânta cruce, fiindcă toiagul atunci când s-a întins asupra mării şi a despicat-o era un braţ al crucii, braţul longitudinal, iar când s-a întors Moisi şi a închis marea a dat cruciş şi a trasat, a făcut, a însemnat braţul celălalt, braţul transversal, închipuind semnul sfintei cruci, care avea să fie jertfelnicul lui Hristos. Apa Merrei, acolo unde a fost aruncat acel lemn şi îndulcită apa rămânând bună de băut simbolizează, după cum am spus, darul Duhului Sfânt pentru cel care vrea să se întoarcă din amărăciunea păcatului, îndulcindu-i viaţa. Mana cerească simbolizează Trupul lui Hristos, care se dă spre viaţa veşnică acelora ce merită, acelora ce cred. Cum avea să spună şi Hristos în zilele patimii Lui: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu şi beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu (Matei 26, 26, 28), sau: Cel ce nu se va naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5).

Toate aceste minuni s-au făcut acelora de atunci în chipul acesta pentru grosimea minţii lor, pentru slăbiciunea minţii lor şi ni s-au revelat nouă venind Hristos pe pământ din Fecioara Maria, ca să credem cu adevărat că Acesta este Cel ce i-a săturat pe iudei în pustie, Cel ce i-a adăpat pe iudei din apă, Cel ce le-a purtat de grijă. Iată cât de frumos se conturează creştinismul încă de atunci din antichitate, dat poporului iudeu. Dacă mergem într-o înţelegere mai înaltă, iudeii nu simbolizează altceva decât omul împodobit de către Dumnezeu cu darurile Sale. Că iudeii erau de mare cinste, fiindcă lor li s-a încredinţat, cum spune apostolul, cuvintele Sfintelor Scripturi. Că aţi văzut dvs. când un om mai mare ca tine în funcţie, bineînţeles, îţi încredinţează un secret, eşti de cinste în faţa lui, eşti de mare slavă în faţa aceluia ce ţi-a încredinţat secretul.

Deci, gândiţi-vă, Dumnezeu încredinţând aceste taine ale mântuirii omului acestui popor iudeu, i-a ridicat atât de sus, i-a înnobilat atât de mult faţă de restul lumii. Pentru aceasta spune şi Hristos: Piatra pusă în capul unghiului s-a făcut minunată de la Domnul (potrivit Matei 21, 42). O latură a unghiului era poporul iudeu şi cealaltă latură a unghiului era restul lumii. Gândiţi-vă în ce slavă era aşezat poporul mesianic, şi totuşi din această slavă îl vedem cum începe să cârtească. Şi să ne uităm la noi, care suntem noul Israil, cărora Dumnezeu ne-a revelat tainele Lui. Că nouă ni s-au încredinţat cuvintele mântuirii, că ceilalţi n-au vrut să le primească. Noi suntem mult slăviţi faţă de celelalte neamuri ale pământului care cred în alţi dumnezei. Şi iată cum Îl lepădăm pe Dumnezeu ca şi iudeii de atunci, mereu fiind cârtitori, mofturoşi, niciodată împăcaţi. Că prin toate necazurile care ne lasă Dumnezeu, să ştiţi că nu vrea altceva decât să ne curăţească de tot ce este murdar în noi şi totodată să-ţi cearnă credinţa din tine. Că în felul acesta te ispiteşti, te arăţi cine eşti în faţa lui Dumnezeu.

Iubiţilor credincioşi, poporul iudeu simbolizează omul împodobit cu darul lui Dumnezeu şi, iată, dându-i numai atâta dar cât de cârtitor ajunge şi întinzând această cârtire până a-L ucide pe Dumnezeu. Apa din piatra aceea seacă nu simboliza decât Sângele lui Hristos curs pe crucea Golgotei. Sufletul nostru pătimeşte, înfometează şi însetează – el duhovnicesc fiind – după această hrană şi apă duhovnicească. Că acea mană care o mâncau iudeii nu era numai fizică, adică o mestecau şi o simţeau că este cu gust de pâine, ci ea deschidea şi mintea cu cele duhovniceşti. Şi iată cum: în momentul când mâncau acea mană cerească şi se gândeau că ar fi mâncat ceva, imediat acea mană cerească i se făcea, în senzualitatea lui, ceea ce dorea. Dacă dorea carne şi se gândea la carne, acea mană cerească se făcea carne în gura lui şi în pântecele lui. Aceste minuni săvârşite, iată că totuşi rămân ca nişte idoli surzi şi muţi. Toate acelea vedem cum Dumnezeu le-a lăsat lor spre învăţătura noastră. Ei cârtind, iată că au fost scoşi din împărăţie şi s-au lipsit de cele frumoase şi duhovniceşti ale lui Dumnezeu.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune aşa: Precum iudeii au ieşit salvându-se din moarte prin Marea Roşie şi au fost săturaţi în pustie de mană cerească şi adăpaţi de apa din piatră, şi apoi nu au intrat în pământul făgăduinţei unii din ei, aşa cei care se botează creştineşte, se împărtăşesc cu sfintele taine, Trupul şi Sângele lui Hristos, tot aşa nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu dacă sunt ca aceia care au cârtit. Că nu numai botezul şi împărtăşirea te face demn de Împărăţia lui Dumnezeu, ci a săvârşi tainele încontinuu şi a fi într-o conglăsuire cu Dumnezeu. Nu astăzi mă împărtăşesc şi mâine încep să cârtesc. Vei muri în pustie, ca acolo unde au murit evreii, aceştia care au cârtit în faţa lui Dumnezeu şi nu se mai săturau de prepeliţe. Acolo au fost îngropaţi şi locul acela s-a chemat mormânturile poftei (Numerii 11, 34).

Aşa şi creştinul, încreştinat, luminat de darul Duhului Sfânt prin tainele Bisericii, aşa se înmormântează datorită patimilor acestora în aceste morminte ale poftelor cum au făcut aceia. Şi să nu mergem mai departe, uitaţi-vă la copiii dvs., la rudele dvs., să ne uităm la noi înşine, de câte ori pierdem această cărare spre pământul făgăduinţei, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Tot cârtim, dar numai mila lui Dumnezeu nu te omoară.

Să înţelegem, iubiţilor credincioşi, din acelea care le-au păţit aceia de atunci cârtitori, să nu păţim şi noi astăzi. Ci prin bătăile acelora să ne înţelepţim noi, cum spune Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă la un om îndrăcit, de exemplu. Te umpli de milă când îl vezi că pătimeşte. Sau la un om care s-a îmbolnăvit prematur şi este târâit de această gheară nemiloasă spre porţile morţii. Te umpli de milă, dar numai lui Dumnezeu Îi rămâne şi în conştiinţa aceluia ce pătimeşte rămâne destul de limpede viaţa aceluia. De ce ? Că nu în zadar, cum spunea şi înţeleptul Solomon, se întinde laţul păsărilor (Pildele lui Solomon 1, 17). Nu în zadar au murit aceia, ci datorită cârtelii lor iată au murit. Creştinul, luminat fiind de darul Duhului Sfânt, cârtind în faţa lui Dumnezeu şi neavând încredere în darul lui Dumnezeu, va fi încet-încet târâit spre cele ale nefiinţei cu durere şi cu lacrimă.

Să ne înţelepţim pas cu pas, din vorbă în vorbă, din faptă în faptă, ca nu cumva să ajungem şi noi pe urmele acelora cârtitori, care astăzi vedem cu câtă vehemenţă vor să-L zdruncine pe Dumnezeu din Atotputernicia Sa, din toată bunătatea Sa. Iar nouă nu ne rămâne decât să mergem pe firul Sfintelor Scripturi, al dogmatiştilor lumii care au tâlcuit aceste lucruri frumoase şi, înţelepţindu-ne, să ajungem Sfânta Înviere a lui Iisus Hristos, iar de acolo mai departe în Împărăţia lui Dumnezeu, căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.