Predica PS Flavian din Duminica Fiului Risipitor 2013

Predica începe la minutul 14,30

 

Şi au zis: un om avea doi feciori; şi a zis cel mai tânăr din ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie. Şi le-a împărţit lor avuţia. Şi nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară departe şi acolo a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări. Şi cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea ţară, şi el a început a se lipsi. Şi mergând s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia şi l-a trimis pre el la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele său de roşcovele ce mâncau porcii, şi nimeni nu-i da lui. Iar venindu-şi întru sine, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame ! Scula-mă-voiu şi mă voiu duce la tatăl meu şi voiu zice lui: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău, fă-mă ca pre unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său.

Iar el încă departe fiind, l-a văzut pre dânsul tatăl lui şi i s-a făcut milă, şi alergând, a căzut pre grumajii lui şi l-a sărutat pre el. Şi a zis lui feciorul: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi haina cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pre el, şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aducând viţelul cel hrănit, îl junghiaţi, şi mâncând să ne veselim; că fiul meu acesta mort era şi a înviat şi pierdut era şi s-a aflat. Şi au început a se veseli.

Iar feciorul lui cel mai mare era la ţarină, şi dacă a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând pre unul din slugi, l-a întrebat, ce sunt acestea ? Iar el a zis, că fratele tău a venit, şi a junghiat tatăl tău viţelul cel hrănit, pentru că sănătos pre el l-a primit. Şi s-a mâniat şi nu vrea să intre, iar tatăl lui ieşind, îl ruga pre el. Iar el răspunzând, a zis tatălui său: iată, atâţia ani slujesc ţie, şi niciodată porunca ta nu am călcat, şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei, iar când veni fiul tău acesta, care a mâncat avuţia ta cu curvele, junghiaşi lui viţelul cel hrănit. Iar el a zis lui: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt. Ci se cădea a ne veseli şi a ne bucura, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, şi pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 11-32).

 

Fata Vavilonului ticăloasă, fericit cel ce va apuca şi va zdrobi pruncii tăi de piatră (Psalmi 136, 11-12), spune proorocul.

Iubiţi credincioşi, în pilda de astăzi vedem o adevărată dramă care dacă Dumnezeu ne înţelepţeşte să pătrundem în adâncimea ei să vedem câtă cotă aparte ne confundăm cu personajele de aici. Este o pildă atâta de plină de conţinut în care ne găsim absolut toţi. Pe tema acestei frumoase pilde, multă cerneală a curs şi încă va mai curge din cauză că ne prinde pe noi oamenii indiferent cine suntem sub cer, suntem aceiaşi.

Câtă pace poate domnea în casa acelui om care avea doi feciori. Toată pacea, toată desfătarea avea să meargă până într-o bună zi, când totul se dărâma. Vedem de nenumărate ori în viaţa noastră, nu mai trebuie să ne ducem în alte grădini, în alte case, cât de şubredă este viaţa. Astăzi eşti plin de fericire şi peste o clipă îţi poate fi mintea şi fiinţa inundată de mari furtuni, mari nori pe cerul vieţii tale. Aşa şi acest om care avea doi feciori, care şi i-a crescut aşa cum a ştiut el, în legile frumoase omeneşti, dar şi dumnezeieşti.

Iată cum în una din zile, feciorul cel mai mic îi spune tatălui său să-i dea averea care i se cuvine prin moştenire. Era oarecum silit, nu şantajat, nici forţat, cum fac de obicei oamenii între ei, ci prin dreptatea tatălui său, s-a gândit, poate l-a sfătuit că nu este bine, şi până la urmă a decis: Aceasta-ţi este moştenirea. A plecat într-o ţară departe, văzându-se bogat. Să mergem pe urmele lui şi să vedem unde s-a dus, în acea ţară departe ce a găsit şi cum a trăit. Cum este firesc, mai ales tânărul când are bani ajunge într-o grea culpă, poate nici măcar viu, că dezonorat cu siguranţă ajunge. În acea ţară departe, după ce şi-a cheltuit toată averea, crezând că nu se mai sfârşeşte, s-a văzut atâta de lipsit şi de puteri şi de avere şi de onoare şi de căldura părintească. Plus de asta, toţi prietenii care şi i-a câştigat datorită acelei averi cu care a plecat de la tatăl său l-au părăsit.

Să ni-l închipuim undeva, într-un câmp, la marginea societăţii în acea ţară depărtată. Neputinţa care ne seacă în fiecare clipă pe noi oamenii este pântecele. Iată-l că a început să flămânzească. Nu mai avea nimic în buzunar, prietenii i-au închis uşa. Trebuia să mănânce ca un om. De acuma i-au rămas doar o amintire blidele acelea aurite, mâncărurile aburinde şi totuşi, dincoace, firea omenească din el îl secătuia. Efectiv nu avea ce să mănânce. S-a împrietenit cu unul din cetăţenii locului aceluia. Ce-avea să facă cu acest jerpelit ? L-a pus păstor porcilor. Probabil că îi dădea o bucată de pâine sau te miri ce care nu-l sătura, nu-i aducea acea linişte după o masă bogată. Văzând cu câtă poftă mănâncă porcii hrana lor obişnuită, roşcovele, tânjea după acea hrană şi parcă se bătea cu porcii de la ea să-şi umple lipsa de hrană care i-o dădea cumpătat stăpânul lui.

Văzându-se din ce în ce mai umilit, cinstea care a avut-o şi necinstea în care se zbate, mult a tânjit şi cred cu lacrimi în ochi, şi-a pus în minte să se ridice din această ţară şi să plece în casa tatălui lui. Probabil că se gândea dacă va găsi uşile şi braţele tatălui deschise sau nu. În cazul în care braţele îi vor fi deschise, braţele părinteşti, ce voi zice ? Şi atunci şi-a pus în minte frumosul cuvânt, frumoasa cugetare de ridicare: Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zice: tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi. Cutremurătoare zicere în minte, dar şi când este făcută, capătă tentă dumnezeiască ! Că vedeţi, frăţiile voastre, multe zicem în monologul nostru cu Dumnezeu, atâtea hotărâri, atâtea mărinimii ale sufletului punem, atâtea osteneli, dar rămân toate la nivel de gând. Când este vorba să le împlinim cele care le gândim să-I aducem Domnului, rămânem repetenţi la faptă.

Totuşi acesta şi-a lăsat acei porci, acel stăpân, acea ţară depărtată şi, jerpelit cum era, se arată în conturul orizontului în faţa tatălui său. L-a conturat la orizont tatăl său înlăcrimat, a ieşit la poartă şi, cu braţele deschise, l-a îmbrăţişat. N-a ţinut cont de unde vine, n-a ţinut cont de ce este în interiorul sufletului lui, ca un om înţelept şi-a dat seama de îmbrăcămintea care o purta şi totodată diferenţa îmbrăcămintei cu care a plecat şi care o poartă.

Vedeţi, frăţiile voastre, că oamenii de multe ori dacă te uiţi la ei sau îi asculţi pentru puţin timp îţi dai seama de ce-l statorniceşte în sufletul lui, oricât s-ar ascunde, cât de fals ar juca în ochii tăi, nu-ţi trebuie multă psihologie, nu-ţi trebuie filozofie sau compendii întregi de analiză a omului. El singur se trădează. Decât ţie îţi trebuie răbdare cu smerenie şi undeva se va trăda şi-şi va arăta ca într-o carte, de fapt, cât de fals este în interior şi cât de stilat apare în ochi. În această cugetare, acel tată înlăcrimat şi-a primit fiul. După ce l-a îmbrăţişat, a dat poruncă în toată casa lui, prima dată să-i aducă cea mai de preţ haină, să aducă inel, să aducă sandale şi acelea pe măsura hainei, să junghie cel mai gras viţel şi toţi să se veselească, motivul spunându-l argaţilor: Mort a fost şi a înviat, pierdut şi s-a aflat.

Iubiţi credincioşi, în haina acestui drumeţ, a acestui zvăpăiat, a acestui necugetat de om suntem noi înşine. Proorocul, când spune: Fericit cel ce va zdrobi pruncii fetei Vavilonului, se referă la omul cumpătat care gândeşte cu o centimă de timp pericolul care-l paşte. Fiica Vavilonului nu este altceva decât mintea noastră, Vavilon se tâlcuieşte amestecare, adică o răvăşire, cu bune, cu rele, toate amestecate şi când cauţi ceva bun, de fapt găseşti numai rău. Aceasta este mintea aceea tulburată care nu-şi mai are fiinţa ei de nobleţe, care vine din sorgintea dumnezeirii. Şi acest lucru nu trebuie să citim, nici să vedem, ne uităm în noi înşine cât de răvăşiţi suntem la minte după ceea ce ne cuprinde fiinţa noastră.

Când intră în turbulenţa sentimentelor erotice, îţi dai seama din nestatornicia lui cum se clatină. Este un om care până mai ieri stătea şi te asculta şi era şi faptic ascultarea. De acuma nu mai este. Uitaţi-vă răvăşirea care au adus-o telefoanele, internetul şi modernismul de astăzi în gândirea omului, şi multe celelalte care nu se pot număra, nu fac decât să coboare mintea din sorgintea ei dumnezeiască, dintr-o gândire frumoasă, măcar omenească, legică, a bunelor moravuri, s-o coboare în Vavilon unde nu mai găseşti nimic coerent.

Iată că pruncii nu sunt altceva decât gândurile şi, cum totul face omul nu înainte ci după ce gândeşte, fără numai că îl fericeşte proorocul pe acela care zdrobeşte gândul în faşă, la nivel de prunc, că apoi el se culcuşeşte în mintea ta limpede şi în momentul când se dezvoltă acel prunc, deja te patronează. Cred că nu este filozofic acest lucru. Gândiţi-vă numai la sentimentele erotice cum se lipesc doar de la o privire, patimile iubirii de argint, celelalte patimi cu care noi nu ne naştem, ele vin pe urmă. Uitaţi-vă la un beţiv; nu i-a legat maică-sa la naştere sticla de gât şi nici nu l-a alăptat cu vinuri alese sau mai ştiu eu ce. Pe parcurs le-a luat pe toate. Sau cum sunteţi tinerilor îndemnaţi: Ia şi tu numai un fum din ţigară, atâta îţi este suficient; sau gustă o picătură de drog şi este suficient. Hai numai cât să priveşti la o discotecă şi toate celelalte, extrapolate în fiinţa noastră, ne dăm seama că se naşte la nivel de prunc în minte, mintea ţi se răvăşeşte, zămisleşte fărădelege şi apoi iată ce naşte.

Iată cum devii fiul risipitor. Acesta vine, se întoarce, tatăl îl primeşte aşa jerpelit cum este, îi dă haina cea mai de preţ, îi dă inelul şi îi dă şi sandale şi se dă şi veselie, sărbătoare în toată casa stăpânului. Mare bucurie se face în ceruri pentru mântuirea unui om păcătos ! Ţara depărtată în care a plecat acel tânăr era depărtarea de tatăl său care l-a crescut în frumoasele legi, nişte legi PC. Predici 90care nu erau greu de ţinut, puţin se ostenea şi ţinea în verticalitatea aceea frumoasă cinstea lui că vine dintr-o casă, de undeva. Acolo ducându-se în ţară depărtată, îşi aduce aminte câtă slavă şi cinste a avut. Cât a avut averea, imediat a risipit-o, plătind contra cost războaiele trupului. Că nu uită evanghelistul să şi arate: Acesta care a mâncat averea lui cu curvele.

 

Tatăl primindu-l pe fiul risipitor

Icoană rusească, secolul al XVI-lea

 

Dragi credincioşi, porcii nu sunt decât diavolii, roşcovele sunt păcatele. Roşcova este un fruct care are puţină dulceaţă când îl mesteci şi apoi te umpli de amărăciune. Aşa este dulceaţa păcatului, el niciodată nu vine cu amărăciune. Aş putea să spun că nici un păcat nu poţi să-l faci mai ales trupesc, fără să aibă preludiul lui de dulceaţă. De fapt, este o momeală. Numai puţin, încă puţin se face deprinderea. Îţi aduce răvăşirea în minte, te-a prins în capcană şi trăieşti într-un Vavilon. Te depărtează pe urmă din ţara ta natală. Mărinimia omului şi dumnezeiasca cugetare stă în a se ridica din acea ţară străină. Spun că porcii, cum au tâlcuit şi Sfinţii Părinţi, sunt diavolii, nu fiindcă ar fi diavoli porcii. Este cel mai mizerabil animal şi cum în diavol nu există curăţenie, nici curăţie, aşa el este stăpânul păcatului.

L-aş parafraza pe Sfântul Apostol Pavel care spune romanilor: Ce dar aţi avut în cele în care acuma vă ruşinaţi ? (Romani 6, 21) Când i-a găsit apostolul în promiscuitate, în cea mai grea tăvălire a trupului şi le-a arătat că de fapt omul nu este adus pe lume de către Ziditorul său să stea în turma porcilor, în mizerie; el trebuie să trăiască curat, să gândească cinstit, frumos, toate după lege; când au conştientizat romanii un alt chip de om, deja plecau faţa la pământ şi-şi aduceau aminte de trecut şi-şi ziceau în subconştientul lor: Ruşine-mi este de ceea ce am trăit şi am făcut, şi în veac nu mă voi mai întoarce.

Aşa era acest tânăr, dar este cale foarte lungă şi ridicarea este groaznică ca s-o săvârşeşti din acea ţară a roşcovelor şi apoi cu mare osteneală să vii în patria ta înapoi. Acea hlamidă imperială care i-a dat-o tatăl său nu este decât cinstea şi bucuria care se face pentru întoarcerea unui om păcătos. Aici găsim şi o tâlcuire la marele mister în care se zbat oamenii când văd pe un om ce stă în mizeria păcatului. Doamne, de ce nu-i iei viaţa ? Tu te faci judecător pentru moment. Iată de ce: Mai de preţ este întoarcerea lui, fiindcă întoarcerea este nobilă, dumnezeiască, şi în acela poţi pune deja o temelie, conştientizează ţara străină, conştientizează stăpânii, locuitorii acelei ţări străine, conştientizează hrana porcilor, în veac nu voi mai mânca roşcovă, o ştiu cât de înşelătoare este. Şi mulţi dintre frăţiile voastre, cu siguranţă conştientizând murdăria păcatului şi falsa dulceaţă a roşcovei, cred că nici cu preţ de sânge nu vă veţi mai întoarce.

Cu alte cuvinte, acea hlamidă frumoasă era îmbrăcarea omului care se întoarce. Dar s-a întors în smerenie, nu în mândrie cu aceeaşi aroganţă cu care a plecat din casa tatălui lui. Îi dă inel, inelul este simbolul stăpânirii, deci o a doua nestemată pe fiinţa lui. Şi-i dă şi sandale. Ne punem întrebarea de ce. Sandalele tâlcuieşte propovăduirea a ceea ce ai păţit tu, ca nu cumva alţii să mai meargă pe aceeaşi cărare. Cât de frumos le-a închegat prin Duhul Sfânt evanghelistul de astăzi, cât de frumos ne-a conturat pe noi toţi ! Oare ar trebui şi noi de acuma să înţelegem în profunzime această pildă, să mergem pe urmele lui, să avem un ghid şi să mergem până acolo să ne facem robi porcarului, să-i păştem porcii, să urle buricul de foame şi noi să mâncăm roşcove ?

Am întâlnit mulţi oameni în viaţa mea duhovnicească plini de stăpânire, au plecat în ţări îndepărtate, şi geografic aş spune, dar şi mintal, din ţara în care a crescut, a Bisericii, a unei bune cuviinţe. Şi-a arogat acelaşi drept: Dă-mi voie, rupe-mi poarta, ia-mi gardurile, sunt tânăr, trebuie să-mi trăiesc viaţa, sunt frumoasă, sunt deştept, dă-mi şi avere, ce te interesează unde plec ? Dacă i-ai înregistra conversaţia când îţi pleacă cast, integru din casa ta, şi dacă se mai întoarce să-i pui tonul cu care îţi vorbeşte, este o discrepanţă enormă.

Această pildă o putem duce în toate casele oamenilor, o putem duce în palatele imperiale, o putem duce din vârful piramidei sociale şi până jos, în subsolul piramidei. Cine crede că nu va îmbrăca această haină, se înşală. Ea este, această pildă, cu tentă sufletească, dumnezeiască. Tot păcatul nu face decât să zdrenţuiască haina ta imaculată a botezului. Nu ne rămâne decât să rămânem în casa tatălui nostru, chemările, şoaptele sunt dincolo de gardul stăpânirii tatălui. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în patristică nu te îndeamnă să te duci să guşti din roşcovă. Te avertizează, nu cu frică, îţi trasează o hartă, ai grijă, nu umbla acolo. Aşa cum frăţiile voastre povăţuindu-vă odraslele, oare trebuie să mergi cu o interminabilă vorbărie şi să-i spui pe îndelete de ce să nu pui mâna acolo ? Nu-şi are sens, că tot nu înţelege. Iar cel care n-a păţit, o va păţi. Diferenţă mare este între chipul aceluia care pleacă din casă şi aceluia care se întoarce, dacă se mai întoarce, precum şi în gândire.

Dragi credincioşi, întoarcerea omului din cărările fărădelegilor este foarte grea, dar nu imposibilă. Este grea din cauză că diavolii care te-au dus până aici, ţi-au croit mintal cursa, iar tu ai muşcat din ea. Sfinţii Părinţi, începând cu Mântuitorul şi cu sfinţii prooroci dinaintea Mântuitorului, nu au făcut decât să ne arate, să ne pozeze locurile periculoase, dar dacă omul în mândria lui şi în zvelteţea lui gândeşte altfel, se loveşte de acele pietre care zac ascunse sub nivelul mării.

Dacă ne întoarcem la ziua de astăzi în care ne zbatem, găsim mult şiretlic, găsim că ţara aceea străină – care a fost doar nişte enclave în trecut – se adună şi se uniformizează, întinzându-se ca un cancer, dând într-o metastază. Nu trebuia evanghelistul să poziţioneze păcatele, sintetizat le-a arătat atâta de frumos. Ne rămâne nouă să ne ostenim şi să le conştientizăm. Se uită o fată în oglindă şi i se pare că este super, pleacă în ţară departe, vine umilită şi nici nu mai poate pleca de la stăpânul care a pus laţul pe ea. Gândiţi-vă la promiscuitatea în care zac tinerii de astăzi. Părinţilor, sfătuiţi-vă copiii să aibă grijă să se păzească de cursele acestea viclene. Îţi sfâşie inima şi te termină pe tine ca om, fizic, şi pot să spun o pildă foarte scurtă cu ministrul Cultelor pe care l-am cunoscut personal şi mi-a venit şi aicea.

Îmi vine odată zdrobit la suflet şi l-am întrebat ce are. Nu ne tutuiam, că eu sunt tare zgârcit la lucrurile astea. Dar îmi spune: Am o mare sfâşiere în suflet, mi s-a aruncat copilul de la etaj, de la etajul 10. Câţi ani avea ? Douăzeci şi ceva de ani. De aşa natură a venit sabia peste el, încât că a început uşor-uşor parcă să fie un om terminat. N-a mai durat mult şi când am fost pe la Culte, mi-au spus că a murit. Este un infim exemplu, dar de ce m-am folosit, că acuma mi-a venit în minte, roşcovele vin în fiecare casă. Nu a fost privat acest om datorită titulaturii lui, a venit şi în casa lui fanionul, drapelul morţii. Dar nu numai pentru acela, şi pentru taică-său şi a îndoliat totul. Dacă mergem pe cărarea acelui fiu care s-a sinucis, găsim motivul: viaţă de beizadea, viaţă de om de societate înaltă şi mulţi vă confruntaţi cu aceste sechele ale veacului acestuia.

Cu mare tristeţe spun că iată de acuma se universalizează metastaza aceasta care a prins enclavele, păcatele peste fire deja gata au început să se legifereze. După cum bine ştiţi, în fastuoasa şi istorica Franţă, oficial s-au hotărât prin lege căsniciile peste fire. Stăm şi ne gândim, nimic nou, că acestea au fost dintotdeauna. Dar când şi stăpânii aş putea să spun că sunt forţaţi, poate chiar cu preţul vieţii, să facă aceste lucruri, fără numai că ţara îndepărtată se apropie până la gardul tău.

Iubiţi credincioşi, vă faceţi legături frumoase, sentimentale, cu cei din jurul frăţiilor voastre. Atâta timp cât aveţi mintea luminată de poruncile lui Dumnezeu, preventiv sfătuiţi-i pe cei care vă sunt sub tutelă să nu cumva să privească la şoaptele acelora de departe, care au fost de departe şi acuma ţi-au venit acasă. În zadar te bucuri că vai, fata mea sau fiul meu sau chiar eu însumi nu ştiu ce ascensiune furtunoasă am avut, sau este posibil să o aibă. În curând îi va veni cortegiul funerar. Avem noroc încă, Tatăl nostru cel ceresc Îşi ţine braţele deschise şi căldura Lui încă mai pâlpâie în pieptu-I dumnezeiesc. De ce acest jerpelit spune: Greşit-am tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Nu mai doresc să fiu fiul tău, unul din argaţii tăi primeşte-mă. Până şi argaţii o duceau boiereşte în casa tatălui lui, faţă de ceea ce mânca el în ţară străină.

Mulţi s-ar întoarce înapoi de unde au plecat, multora le este cu greu să se mai ridice, li s-au tăiat picioarele efectiv de a se mai întoarce. De acuma cursele sunt, dragi credincioşi, uneltite, croite cu o filozofie şi o psihologie cum n-a cunoscut pământul. Cine muşcă din această momeală nu se mai poate întoarce. Aşadar, să fim cu toţii cu mintea luminată, măcar cât de cât o penumbră a luminii lui Hristos să o avem în mintea noastră şi în felul acesta putem să ne păzim de ceea ce este periculos. Degeaba mai plângem după. S-ar putea să nu mai găsim acea căldură care să ne mai – cât de cât – să ne dezmorţească din frigul din care ne întoarcem. Şi dacă alţii au păţit aceste lucruri şi nici nu avem nevoie de pilde la un moment dat, suntem răniţi, noi înşine putem să spunem pilda asta înainte de a o auzi, şi mulţi aveţi obrajii brăzdaţi ca malurile apelor şi pământul de ape de lacrimi datorită acestor depărtări ale fiilor voştri.

Dragi credincioşi, nu a intenţionat Mântuitorul Dumnezeu prin această pildă să ne forţeze. Vedeţi cât de frumos a lucrat tatăl. Întâi l-a sfătuit, nu l-a privat cu nimic cât a fost sub tutela lui, dar a început maturitatea, fiica Vavilonului, care era de o moralitate impecabilă când era mic, a început să-i patroneze firea. Năştea pe bandă rulantă pruncii, iar el a fost indolent cu sfaturile şi i-a lăsat să germineze, să se nască şi iată unde l-a târâit. Până nu a ajuns trupul lui, mintea lui jerpelită, abia vie în cărare, nu s-a putut ridica şi să zică aceste frumoase cuvinte: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Fără numai că blândeţea şi căldura lui Dumnezeu ne dau cele mai mari speranţe ca să reînviem în casa Tatălui nostru celui ceresc, căruia I Se cuvine slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin.