Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

 
Partea a XXXI-a
16 martie 1997
 

Ascultă, fiule, sfaturile tatălui tău şi legile maicii tale nu le lepăda, căci vei avea cunună de daruri pe capul tău şi lanţ de aur împrejurul grumazului tău (Pildele lui Solomon 1, 8-9). Aşa învaţă Duhul Sfânt prin Împăratul Solomon pe cei care sunt sub stăpânirea părinţilor săi şi în general, de la copii, pe oameni faţă de Dumnezeu.

Iată, iubiţilor credincioşi, că întotdeauna atunci când te supui acestor legi sub care eşti îngrădit să vieţuieşti, plată vei avea de la Cel ale cărui legi le păzeşti. Şi având în vedere că Dumnezeu este Cel care ne-a creat pe noi, plată vei avea ascultându-I sfaturile şi păzindu-I cu sfinţenie legile Lui. Că aşa cum un părinte în casa sa pune lege copiilor săi fiindcă îi iubeşte că sunt din sângiurile lui şi nu le vrea decât binele, aşa şi Dumnezeu a grăit în multe feluri şi cu multe semne şi minuni şi a întărit graiul Său asupra oamenilor. Şi aceste legi le pune Dumnezeu oamenilor nu că vrea El să-i încorseteze, să-i îngrădească pe oameni ca pe nişte robi, ca pe nişte slugi. Ci asemeni unui general care-şi şcoleşte şi-şi educă bine ostaşul care-l trimite pe front, aşa şi Dumnezeu în chipul Său dumnezeiesc şi după luminarea minţii noastre ne pune legi ca nu cumva nepăzindu-le să ne rănim de către cel ce ne pândeşte pe noi. Iar pânditorul vieţii noastre, urzitorul necazurilor noastre şi a morţii noastre, nu este altul decât cel ce-a căzut din cinstea îngeriei, adică diavolul, Lucifer şi cu toţi îngerii lui.

Iubiţilor credincioşi, deci Dumnezeu am văzut cum l-a scos pe Israil cu mână tare şi cu braţ înalt prin cele mai cutremurătoare minuni din robia cumplită a egiptenilor, care la timpul acela erau cei mai mari vrăjitori şi cei mai mari împietriţi în idolatrie. Am văzut cum aceşti oameni n-au crezut, au crezut pentru moment şi apoi iarăşi L-au lepădat pe Dumnezeu. Îl vedem pe Dumnezeu cum parcă Se osteneşte în toate chipurile să le explice prin aceste minuni că bine este să păzească rânduielile dumnezeirii şi poruncile Lui ca nu cumva să-i vâneze satana pentru neascultările lor. Şi fiindcă l-a ridicat Dumnezeu pe Moisi ca să scoată pe popor, împreună cu fratele său, din robia egipteană, Dumnezeu l-a întărit cu mare dar pe acest Moisi care era gângav la vorbire, dar isteţ la minte. L-a întărit cu mare dar al facerilor de minuni încă înainte de a merge la Faraon în faţa poporului său, ca să aibă credibilitate că este cu adevărat trimis de Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov.

Şi iată cum primeşte Moisi poruncă de la Dumnezeu ca să meargă în faţa poporului său, poporului ales, poporului mesianic şi spre încredinţare să facă aceste minuni. Toiagul în care îşi sprijinea bătrâneţile lui, 80 de ani din vârsta lui, îl aruncă jos în faţa poporului şi prin darul lui Dumnezeu acest toiag se face şarpe. Apucându-l de coadă, toiagul, acel şarpe care era viu şi se târâia pe pământ, iată că se face din nou toiag în mâna lui. A doua minune care o face în faţa poporului: mâna dreaptă o pune în sân, mână normală, sănătoasă fiind, şi scoţând-o din sân se face plină de lepră. Punând-o înapoi în sân, iarăşi ea se vindecă. Şi a treia minune spre încredinţare că este cu adevărat cel trimis de Dumnezeu, iată că ia dintr-un pârâu apă curată şi aruncând-o pe pământ se face sânge. Deci toate aceste trei minuni făcute în faţa poporului mesianic (potrivit Ieşirea 4, 1-9), poporului lui Israil, nu sunt altceva decât o proorocie a Celuia ce avea ca să scoată din robia păcatului pe poporul mesianic, poporul lui Israil, şi prin ei toată lumea care era prinsă în acest corset al idolatriei.

Dacă ne întoarcem să explicităm aceste minuni, fiindcă sunt tare frumoase şi ziditoare pentru înţelegerile noastre creştineşti, să ajungem la acel toiag. Ştim că toiagul şi-l poartă lângă el cel care este cuprins de o neputinţă. Deci iată că Legea nu este altceva decât un toiag în care sprijini sufletul tău neputincios şi rănit. Deci aşa cum toiagul este de nedespărţit pentru cel prins în chingile neputinţei, aşa Legea lui Dumnezeu este de nedespărţit pentru cel ce vrea cu adevărat ca să fie împăcat cu Dumnezeu şi vrea cu adevărat să-şi sprijine atât sufletul, cât şi trupul în aceste curse atât de adânci, atât de înţelepte întinse de către satana.

Cât despre mâna care se umple de lepră, mâna dreaptă, nu este altceva decât preînchipuirea venirii Mântuitorului pe pământ. Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslăvit întru tărie (Ieşirea 15, 6). Şezi de-a dreapta mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale (Psalmi 109, 1-2). Deci Cel ce avea să vină să izbăvească lumea din chingile morţii nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu arătat în felurite graiuri, şi aceste graiuri întărite prin semne şi minuni de către Tatăl Său ceresc de-a lungul mileniilor. Deci acest Fiu, care este dreapta Tatălui ceresc, iată-L arătat prin acea mână dreaptă a lui Moisi: aşa cum Fiul vine din sânurile Tatălui ceresc şi în chip smerit se întrupează din Fecioara Maria, aşa dreapta lui Moisi care era chipul Celui ce avea să vină din Fecioara Maria, adică al lui Hristos, era sănătoasă în sânul său şi scoasă afară din sân se umple de lepră. Mântuitorul, venind din înaltul cerului, din starea Lui imperialo-divină şi întrupându-Se pe pământ, avea să fie cuprins în ghearele morţii, aşa cum lepra era cea mai necruţătoare boală, la timpul acela netratabilă, şi cel care era cuprins în această gheară necruţătoare a leprei era sortit morţii; aşa Dreapta Tatălui ceresc venind şi întrupându-Se, din Fecioara Maria luând trup omenesc, avea să fie prins în această gheară a morţii.

Iar acel pahar de apă bună luat din pârâu şi aruncat pe pământ avea să întruchipeze iarăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Şi iată cum: apa este indispensabilă vieţii pe pământ şi este cea mai binefăcătoare pentru sănătatea omului. Aşa cum lumina este pentru ochi alungând întunericul şi Dumnezeu fiind lumină, în lumină a venit şi Hristos; Dumnezeu fiind apă, adică viaţă, în aceeaşi viaţă vine Hristos; aşa cum acea cupă de apă luată din pârâu şi aruncată pe pământ s-a făcut sânge, aşa trupul lui Hristos care-şi ia începătură din Fecioara Maria, iată-L că avea să-Şi verse sângele pe pământ pentru izbăvirea oamenilor.

Toate acestea le consideraţi că sunt de o înaltă înţelepciune şi teologie, şi atunci oare iudeii timpului aceluia aveau o scuză în a nu înţelege aceste lucruri ? Iată că atunci când aceste minuni li s-au făcut în ochii lor, ai iudeilor, li se făcea şi o deşteptare a minţii, o luminare a minţii, aşa cum şi mana cerească luată în gură de către iudeu şi prin gândirea a ceea ce poftea se transforma în acea mâncare. Deci toate aceste minuni săvârşite în ochii iudeilor timpului aceluia se făceau şi cu o luminare a minţii şi deci nu pot scăpa înconjurându-se de circumstanţe atenuante, că noi n-am înţeles, Doamne, aceste minuni. Iar de la ei, evident, această neînţelegere, această culpă poate să se răsfrângă asupra tuturor oamenilor, a Noului Israil.

Iubiţilor credincioşi, iudeii salvaţi din moartea în care erau în pericol de către Faraon, iată-i ajunşi în luna întâi, în faţa acelei sete necruţătoare, lună în care moare şi Mariam, sora lui Moisi. Mariam sora lui Moisi şi a lui Aaron preînchipuie lucrarea Legii, Moisi preînchipuie Legea, Aaron preînchipuie preoţia, iar Mariam care a adunat toate femeile şi într-un glas cântau lui Dumnezeu cântare de laudă după ieşirea din Marea Roşie iat-o că preînchipuie lucrarea Legii, a poruncilor lui Dumnezeu. Şi moartea ei nu simbolizează altceva decât încetarea Legii, timp în care poporul însetează; şi însetând, l-am văzut duminica cealaltă, cum era sortit morţii, Moisi ridică glas lui Dumnezeu şi adunând 70 de bătrâni împrejurul lui şi împreună cu Aaron lovesc la îndemnul îngerului lui Dumnezeu piatra de 2 ori (Numeri 20, 11). Iarăşi ne punem întrebarea: de ce fac aceste lucruri Moisi şi Aaron şi cu acei bătrâni, oare nu vorbesc ceva aceste lucruri ? Şi pentru aceasta mă opresc la acestea de atunci întâmplate lor, ca să ne înţelepţim noi aceştia de acum şi nu cumva, cum grăia apostolul, neascultând să cădem şi noi sub pedeapsa lor.

Spune Sfânta Scriptură că Moisi loveşte de 2 ori piatra. Îl vedem pe Mântuitorul care este piatra credinţei, şi cum din piatra aceea izvorăşte apă bună pentru sufletele şi trupurile însetate, aşa din piatra credinţei, din Hristos, avea să izvorască apa vieţii, adică sângele Său, care dat creştinilor avea să-i revigoreze, avea ca să-i facă moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Atunci când Moisi loveşte cu toiagul acea piatră de 2 ori, iată dincoace în Ierusalimul de acum 2000 ani, îi vedem pe farisei şi cărturari şi bătrâni adunaţi în jurul lui Hristos, strigând: Ia-l ! Ia-l ! Răstigneşte-l ! (Ioan 19, 15). Deci acele 2 lovituri nu simbolizează altceva decât ceea ce avea să se întâmple, strigătele cutremurătoare, înfricoşătoare ale acelora de atunci: Ia-l ! Ia-l ! Răstigneşte-l !

Şi totodată, într-o înţelegere mai mare, găsim că acel Ia-l ! Ia-l ! Răstigneşte-l ! sau acele 2 lovituri din piatră de unde scoate şi apa bună pentru însetaţii iudei, nu sunt altceva decât pironirea Mântuitorului pe cruce, o lovitură; şi a doua lovitură care au dat-o iudeii misiunii mesianice a lui Hristos avea să fie acoperirea Învierii lui Hristos. Că cei care mai urmăriţi Sfânta Scriptură, ştiţi când soldaţii vin înfricoşaţi de ceea ce au văzut la mormântul Mântuitorului când a înviat şi spun că a înviat Hristos, iudeii imediat caută să momească pe soldaţi cu argint şi să mintă, să spună că au venit ucenicii şi L-au furat. Iar această lovitură, dacă n-au reuşit-o atunci, acuma caută s-o reactualizeze sforţându-se peste puterile lor iudeii actuali ca să-L ignore, să-L acopere pe Hristos cel înviat şi în felul acesta să şi-l învie, să şi-l aducă, să şi-l nască pe Mesia lor, adică pe antihrist.

Iubiţilor credincioşi, poporul mesianic în a treia lună de la izbăvirea din moartea lui Faraon, la trecerea Mării Roşii, iată-l cu grele neputinţe ajuns la poalele Muntelui Sinai. Aşa i-a călătorit Dumnezeu prin stâlpul de foc şi norul de deasupra lor, aducându-i la poalele acestui munte. Aici aveau să se întâmple cele mai înfricoşătoare minuni ale timpului aceluia, şi nici de atunci nu s-a mai întâmplat, dar au rămas pentru omenire şi ca o culpă pentru cei ce n-au crezut şi nu cred în continuare în lucrurile lui Dumnezeu. Omenirea avea nevoie de legi, că dacă ne uităm la noi înşine care stăm într-un grup social cât mai restrâns, chiar începând de la casa ta, a părinţilor noştri, şi terminând cu scaunul social în care noi stăm, sceptrul social al puterii în care domnim, fiecare din noi suntem prinşi în nişte legi. Cu atât mai mult omul nu avea să rămână al nimănui, nu avea să rămână o corabie fără cârmă în vâltoarea valurilor înspumate, în bătaia colţilor înfiorători ai satanei. Şi pentru aceasta Dumnezeu avea să dea lege, lege omului care păstrând-o, nu avea să se rănească, iar nepăstrând-o, avea să moară.

Iar prin Proorocul David le reactualizează Dumnezeu acestui popor mesianic, aceste legi, spunându-le: Israile, de mă vei asculta pe mine, nu va fi întru tine dumnezeu nou, nici te vei închina la dumnezeu străin (Psalmi 80, 7-8). Sau în alt context după ce iudeii nu L-au ascultat pe Dumnezeu: De m-ar fi ascultat Israil pe mine întru nimic aş fi făcut pe vrăjmaşii lor. Şi aş fi tins mâna mea asupra celor ce i-ar fi necăjit pe ei (Psalmi 80, 12-13). Aţi văzut dvs. când ai pe cineva drag în anturajul tău, în intimitatea ta, începând de la copil, de la mamă, de la tată, de la prieten, în momentul când îţi calcă legile, indiferent că sunt mai aspre sau mai puţin aspre, începi uşor-uşor să-l rupi de la inimă, iar când îţi ascultă de legile tale, atunci îţi intră în graţia spirituală a ta, în intimitatea ta, şi atunci într-adevăr are întotdeauna un sprijin, un ajutor.

Aşa S-a declarat Dumnezeu lui Israil: Ascultă-mă Israile, păzeşte poruncile mele şi nimeni nu se va atinge de tine. Şi nu erau doar vorbe împodobite din graiul lui Dumnezeu de a Se arăta doar verbal, ci L-am văzut cum cu mână tare şi cu braţ înalt, L-am văzut cum a înecat pe Faraon în Marea Roşie, L-am văzut pe Dumnezeu cum îi iartă pe aceşti oameni de atâtea ori şi îi salvează din moarte, hrănindu-i, adăpându-i, ocrotindu-i cu norul acela de arşiţa PC. Predici 91soarelui, luminându-le cărarea. Şi vedeţi că acel Israil putem să fim şi noi în tot cursul vieţii noastre. Îl vedem pe Israil cum aleargă la Dumnezeu atunci când este chipurile în neputinţă, ne vedem noi aceiaşi evrei care strigăm la Dumnezeu în ceasul necazului nostru, vine Dumnezeu, te scoate, iar tu uiţi peste câteva momente sau zile sau cine ştie când. Vedeţi câtă ofensă se aducea Aceluia ce veghea întotdeauna asupra acestor oameni.

 

Sfinţii Prooroci Moisi şi Aaron

 

Şi iată că în luna a treia ajunge Moisi, bătrânul Moisi împreună cu fratele său Aaron în preajma Muntelui Sinai. Aici Dumnezeu grăieşte lui Moisi să aşeze tabăra poporului lui Israil, iar el urcă în munte, şi atunci când a urcat, tunete şi fulgere s-au arătat în munte, grăindu-i Dumnezeu lui Moisi, ca la rândul lui, el să grăiască poporului. Şi-i spune aşa: Moisi, aşa să grăieşti poporului meu: De mă vei asculta pe mine, Israile şi casa lui Iacov, te voi face neam ales din toate neamurile pământului, că al meu este pământul şi din tine va alege preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieşirea 19, 5-6). Dar ce-i cere în schimb ? Ascultă-mă, Israile. Deci Cel ce l-a salvat din atâtea primejdii de moarte, acum avea să fie mincinos în această promisiune ? Ci vom vedea că în acest legământ: Ascultă-mă, Israile, şi eu aşa te voi face cum am promis, să vedem cine greşeşte.

Tot poporul vede evenimentul acela înfricoşător: tunetele, fulgerele, focul care izvorăşte din pământul acela al Sinaiului. Acolo glasul lui Dumnezeu se aude ca un tunet în urechile lui Moisi, iar de la Moisi la popor. Şi când Moisi grăieşte poporului, tot poporul înfricoşat spune că vom asculta de glasul lui Dumnezeu (Ieşirea 19, 8). Deci îşi dau consimţământul ca într-un jurământ: Nu ne vom lepăda de Tine, Doamne. Şi iată că Moisi, la îndemnul îngerului lui Dumnezeu, urcă în munte luând cu el pe Isus Navi, Isus Navi cel care avea să rămână în urma lui conducătorul, până în pământul făgăduinţei, al poporului mesianic, după moartea lui Moisi evident. Şi acolo Moisi 40 de zile şi 40 de nopţi se roagă lui Dumnezeu în cel mai auster mod posibil, nimic mâncând sau bând, cum spune Sfânta Scriptură (Ieşirea 24, 18). În tot timpul acesta, Dumnezeu îi grăieşte cum trebuie educat şi condus poporul, legile, cele ale slujbelor, cele ale sfinţeniilor, legile civice de bună conduită a acestui popor care era din ce în ce mai numeros.

Să ne coborâm la poalele muntelui la poporul mesianic, care a fost lăsat acolo în grija bătrânului Aaron şi a celorlalţi bătrâni înţelepţi ai poporului mesianic. Să vedem ce fac aceşti oameni. Stând şi aşteptând pe Moisi şi scurgându-se atâtea zile şi văzând că nu mai vine, imediat au început să cârtească asupra lui Moisi, zicându-i aşa: Unde s-a dus omul acela, ne-a părăsit. Fă-ne nouă dumnezei noi, că nu mai credem în Dumnezeul acela care ne-a spus el (potrivit Ieşirea 32, 1). Şi această cerere a poporului lui Israil s-a răsfrânt asupra lui Aaron şi cu o ură de moarte, iar Aaron înfricoşat de moartea care-l păştea din furia iudeilor nu avea ce să facă altceva decât a dat poruncă să adune toţi cerceii din urechile femeilor iudeilor şi le-a aruncat în foc, iar din foc a ieşit un viţel de aur. Văzând că a ieşit acest viţel de aur, l-au luat Aaron şi cu bătrânii şi l-au pus pe un piedestal, iar iudeii au început să mănânce, să bea şi să joace în jurul acestui viţel, zicând: Acesta este dumnezeul nostru cel ce ne-a scos din pământul Egiptului (Ieşirea 32, 4).

Gândiţi-vă dvs. cât le-au ţinut minunile acestor oameni. Erau proaspete aceste minuni înfricoşătoare. Se scurseseră doar câteva zile de când tunete şi fulgere se vedeau pe vârful Muntelui Sinai şi glasul lui Dumnezeu grăia cu Moisi. Au uitat imediat. Iată ce face mâncarea şi băutura din om, îl trânteşte în cele mai grele dobitocii posibile. Deci L-au uitat, L-au lepădat efectiv pe Dumnezeul cel Atotputernic, care acum în munte grăia cu Moisi, dădea legile, legile de bună conduită, de bună pază a poporului mesianic, şi ei L-au lepădat pe Dumnezeu şi iată că-şi fac din aurul cerceilor femeilor, îşi fac idol nou, zeu nou, şi nu în zadar Dumnezeu scoate din foc acel viţel. Viţelul simbolizează încarnarea, patimile în care zăceau şi erau prinşi iudeii ca într-un corset şi nu voiau să scape de el. Că după cum spunea şi Apostolul Pavel: A mâncat, a băut poporul lui Israil, s-a sculat şi a jucat (I Corinteni 10, 7). Şi pentru aceasta Dumnezeu i-a omorât. Nu a mai găsit nimic curat în aceşti oameni.

Gândiţi-vă ce putea să fie în sufletul acestui om, al lui Moisi, care stors de vlagă, de puteri, 40 de zile şi 40 de nopţi, stând şi treaz, în acele înfricoşări venite din cer şi parcă toată materia într-o conglăsuire şi-a arătat parcă într-o răzbunare Înfricoşata Judecată. Şi iată-l, stors de puteri, vine cu 2 table ale legii, table din piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu, table în care se menţionau poruncile de bună conduită faţă de cer a poporului iudeu, poporului mesianic, din care avea să iasă mai târziu Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului.

Când Moisi coboară spre poalele muntelui, aude cântece şi jocuri. S-a cutremurat auzind aceste lucruri şi imediat şi-a dat seama că poporul a greşit. Şi când a văzut că într-adevăr poporul, plin de beţie şi sătul de mâncare, dansează mai mult în pieile goale în jurul acelui viţel de aur, aşa s-a mâniat pe acest popor, încât că a luat tablele şi le-a sfărâmat … pentru totdeauna, negăsindu-se nici măcar un firicel din tablele legii pline. Acelea vor fi adunate, strânse şi aduse în ceasul Judecăţii nemitarnice a lui Iisus Hristos, ca mărturie a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru om.

Iată că acele table ale legii au şi ele înţelesul lor. Poporul iudeu primeşte nu pe un pergament sau pe alt material scris de degetul lui Dumnezeu învăţăturile, ci pe lespede de piatră. Ne punem întrebarea: de ce ? Atât de tari erau în cerbice, atât de împietriţi erau încât că acea materie pe care a scris Dumnezeu învăţăturile, legile, explicitau deci tăria pietrei, răceala pietrei, ceea ce s-a şi concretizat şi până a veni tablele legii şi după aceea. În această situaţie putem să-i aducem pe toţi acei care sunt atei şi nişte oameni pasivi faţă de Dumnezeu, nici că le pasă, sunt ca nişte statui, nişte oameni reci, nişte oameni de gheaţă faţă de Dumnezeu. Orice le-ai da, orice le-ai spune, rămân aceiaşi oameni ca idolii, ochi având şi nu văd, urechi au şi nu aud (Psalmi 113, 13).

Tablele legii sunt sfărâmate, cele primele, primite din mâna lui Dumnezeu, iar poporul mesianic primeşte o pedeapsă cruntă atât din mâna lui Moisi, cât şi din mâna lui Dumnezeu. Că Moisi supărat invocă darul lui Dumnezeu şi sfărâmă acel viţel, făcându-l ca făina şi-l amestecă cu apă şi-l dă tuturor iudeilor să-l bea. Iar Dumnezeu i-a pedepsit pe iudei că timp de 40 ani de zile nu au găsit cărarea spre pământul făgăduinţei, s-au învârtit în loc, timp în care au pierit toţi acei care au dansat şi au crezut în viţelul acesta că el este dumnezeul lor.

Ne punem întrebarea: de ce a sfărâmat viţelul şi l-a dat să-l bea şi de ce s-a făcut din aurul cerceilor ? Sfinţii dogmatişti ai Bisericii au smuls aceste taine din gura lui Dumnezeu, din înţelepciunea dumnezeirii prin post, prin rugăciune, că aşa Dumnezeu Se arată deschis numai acelor oameni care într-adevăr tremură de cuvintele Lui şi cred cu adevărat. Cerceii, care sunt spre podoaba urechilor, nu simbolizau altceva decât şoaptele idolatre care le-au aruncat diavolii în urechile iudeilor, şi aşa cum idolii se făceau din aur şi din argint, din materiale preţioase, aşa iată la şoaptele diavolilor iudeii şi-au închegat un dumnezeu nou, şi acel dumnezeu nou după cum am văzut era viţelul care simboliza patimile în care colcăiau ei trupeşte. Deci şoaptele care se auzeau în urechile lor îndemnându-se unul de către altul: Hai să dansăm în jurul acestui idol, acesta este dumnezeul nostru, nu erau decât aurul, aur mincinos bineînţeles al acelor urechi putrede deja, murdare, bolnave.

Aşa cum apa trece în toată fiinţa omului şi-i cuprinde tot trupul, aşa otrava idolatriei a prins tot trupul carnal şi sufletesc al iudeului, şi pentru aceasta Moisi sfărâmă acel viţel de aur şi-l dă tuturor iudeilor să-l bea. Iar într-o înţelegere mai mare, atunci când aveau să vină sfinţii apostoli pe pământ cu trâmbiţa lor, cu glasul lor cutremurător aveau să distrugă toţi idolii. Aşa cum Moisi sfărâmă viţelul de aur, dărâmând parcă acel dumnezeu mincinos, aşa sfinţii lui Dumnezeu împodobiţi cu darul Duhului Sfânt, la glasul lor sfărâmă aceşti viţei, aceşti idoli înrădăcinând pe Dumnezeul cel Atotputernic. Iată cât de frumos se încheagă Sfânta Scriptură din aproape în aproape, cum a făcut Dumnezeu acele minuni acelora spre înţelepţirea noastră, a acestora de azi şi a acelora de mâine şi inclusiv a celorlalţi de ieri, de alaltăieri care bineînţeles au crezut.

Încă o taină care o mai descoperim în aceste lucruri. Îl vedem pe Moisi şi Aaron mergând la curtea lui Faraon. Moisi era înţelept, dar gângav şi nu putea să grăiască; Aaron putea să grăiască destul de cursiv şi se completează unul pe altul, Aaron fiind şi preot. Îl vedem aici pe Iisus Hristos venind pe pământ din Fecioara Maria luând trup şi completând, împlinind, cum spune Sfânta Scriptură, Legea. Că Legea era o umbră, ea nu putea să mântuiască. Moisi a primit Legea din mâinile lui Dumnezeu, dar ea nu putea fi explicitată şi atunci grăieşte cine ? Aaron, şi o sfinţeşte prin darul preoţiei lui. Aşa vine Hristos şi întregeşte Legea, o împlineşte, El Însuşi fiind preot în veac după rânduiala lui Melhisedec (Psalmi 109, 5), cum L-a numit Tatăl Său cel ceresc, Dumnezeul Atotputernic.

Iată, iubiţilor credincioşi, că Moisi şi Aaron Îl întruchipează pe Cel ce avea să vină, pe Iisus Hristos. Deci toate acestea s-au lăsat atunci în chip umbros, ca Lege sau supranumit Decalog ca cel ce le face acestea, viu va fi într-însele (Leviticul 18, 5) cum spune Legea lui Moisi, iar cel ce nu le face va muri. Şi printre aceste legi, prima şi de căpetenie era: Să nu-ţi faci tu Israile, dumnezei noi (Ieşirea 19, 3-4), să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău (A Doua Lege 6, 5). Evident că pe cine îl iubeşti cu toată fiinţa ta, nu poţi să-l urăşti, şi iubindu-l, nu-ţi mai încape un altul similar în inima ta. Dumnezeu nu spune lui Israil, şi prin Israil nouă acestora de acum care suntem noul Israil, ca dintr-o gelozie: Iubeşte-mă numai pe mine. Aşa cum dvs., ca părinţi, iubindu-vă copiii ca pe lumina ochiului şi-i spui: Nimeni în lume nu te poate îngriji şi ocroti decât eu cel care te-am purtat în pântece, ţi-am dat viaţă. Pentru ce să-ţi găseşti un alt tată sau altă mamă, de îndată ce eu mă arăt pentru tine cu toată afecţiunea ?

Oare ce dumnezeu putea să vină mai puternic, mai strălucit, mai iubitor şi mai îngrijitor de zidirea sa, zidirea cea mai slăvită, pusă în cea mai înaltă nobleţe posibilă, fiind omul chip şi asemănare a lui Dumnezeu ? Deci, pentru aceasta Dumnezeu spune: Să nu-ţi faci tu, Israile, un dumnezeu nou, că pentru aceasta şi diavolul vine în subterfugiul înţelepciunii lui, declarându-se dumnezeu. Şi iată în ce a ajuns lumea de astăzi, făcându-şi dumnezei noi. Politeismul de astăzi, iubiţilor credincioşi, nu este altceva decât împânzirea dumnezeilor străini de Dumnezeul cel Atotputernic. Şi iată-i pe oameni cum deviază, iată-i pe oameni cum nu sunt altceva decât nişte victime a acelora care mint continuu (nu se termină predica).