Predica PS Flavian Ilfoveanul de a doua zi de Paşti 2014

Predica începe la minutul 20,30

 

Mergând Mântuitorul în paşii Lui pământeşti şi propovăduind mereu cuvântul Împărăţiei lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Dumnezeu întrupat, iudeii I-au cerut să le dea un semn. Auzind acest lucru, Mântuitorul ştiindu-le inima lor, ascunzişul inimii, al gândirii, le-a spus: Nu se va da lor decât semnul lui Iona Proorocul (Matei 12, 39). De ce spune aceasta Mântuitorul ? La iudei se ştia pilda lui Iona Proorocul, când a fost înghiţit de chitul mării şi 3 zile a stat nemistuit arătând minunea dumnezeiască; şi apoi aruncat din pântecele acestei fiare pe malul Ninivei, care era în primejdie de moarte.

Cu alte cuvinte, ne arată Mântuitorul în linii destul de mari că a fost proorocit absolut totul despre El. Acela era semnul care trebuia să-l cunoască iudeii. Cât de grijuliu a fost Mântuitorul cu toată lumea. Dar dacă lumea era ocupată cu alte probleme carnale, fiecare în dreptul său se îndeletnicea cu fel de fel de lucruri, logic este că a trecut evenimentul, iar ei au rămas aceiaşi oameni, indolenţi, plini de laşitate, sau nu le-a păsat de absolut nimic. Iată-L pe Domnul Hristos venind spre patima Sa cea de bunăvoie pe Crucea Golgotei. L-am văzut în Duminica Floriilor cum intră în Ierusalim, cu mare fast. Cu siguranţă, inima Lui trupească nu se bucura, nu avea cum din cauză că ştia ca Dumnezeu ceea ce-L aşteaptă. Nu în zadar era proorocit de către Proorocul David, nebun cel ce-şi pune nădejdea în om (Ieremia 17, 5). Ne-a dat o lecţie de viaţă Mântuitorul.

Să nu rămâneţi cuceriţi vreodată de adulări de moment sau cine ştie ce favoruri. Omul este schimbător, mai ceva decât norul. Este o trestie bătută de vânt care se apleacă în direcţia de unde bate vântul. Şi aceste lucruri le vedem atâta de pregnant în viaţa noastră, cum aceşti curenţi venind de undeva, oamenii neavând identitatea lor să stea precum copacii în faţa vijeliei, se apleacă; se apleacă în direcţia aceea până când poate se frâng. Pentru aceasta şi Mântuitorul nu a rămas extaziat de acele cuvinte foarte frumoase, care şi acestea erau proorocite: Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24).

Mântuitorul venea cu o trenă de minuni, trei ani şi jumătate, care le-a făcut în rândul iudeilor. A arătat în sinagogă la 12 ani că a venit în Casa Tatălui Său, a arătat acelora care erau încoronaţi în sinagogă – arhiereii, preoţii, cărturarii, plini de carte, bătrânii aşijderea, oameni culţi, li s-a arătat cuvânt cu cuvânt proorociile şi totodată că a venit vremea să se împlinească cele zise de sfinţii prooroci.

Aşa cum înroşirea cerului precede la răsărit venirea soarelui, aşa şi Ioan Botezătorul a venit înainte, arătând şi după cum a şi spus: Nu sunt eu despre cel care voi întrebaţi şi vine după mine cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic a-i dezlega cureaua încălţămintelor lui (Marcu 1, 7). Ioan Botezătorul avea o veste despre el care a ajuns până în palatele imperiale, era cinstit şi de păgâni. Cuvântul său, deşi era în aparenţă dur, era vindecător asemenea unui medic care la urgenţă taie pe viu. Oamenii erau prinşi într-o adevărată cangrenă a păcatului, pentru aceasta şi Sfântul Ioan le spune: De nu vă veţi pocăi, moartea vă va mânca. Pentru aceasta şi el s-a confruntat cu cei trimişi de către arhierei şi cărturari să-l întrebe cine este: Tu eşti Ilie ? Eşti Hristos ? Sau eşti Proorocul ? (Ioan 1, 21) La toate a spus: Nu eu sunt, ci vine altul care este între voi şi voi nu-L cunoaşteţi (Ioan 1, 26). De ce întreabă de Hristos fără numai că ştiau, aveau cunoştinţă că trebuie să vină Hristos.

Era atâta de mult proorocit în Sfintele Scripturi, se împlineau vremurile, ştiau şi de Ilie că va veni să propovăduiască înainte de a veni antihrist. Au întrebat şi de Ilie. Misterios este când îl întreabă pe Ioan Botezătorul: Tu eşti proorocul ? deşi era prooroc Sfântul Ioan Botezătorul. Dar întreba la singular, proorocul, fără numai că ei ştiau că vine proorocul proorocilor, uşa proorocilor, care era în persoana lui Iisus Hristos. Cum păcatul întotdeauna umbreşte mintea şi opreşte ochii de a vedea frumos, curat, aşa şi pentru iudeii de atuncea nu era o discernere puternică a Mântuitorului în mintea lor. Deşi ştiau Scriptura, erau mulţi care erau docţi, ca şi astăzi, în scripturistică, dar mai lipseşte ceva, mai lipseşte deschiderea inimii ca să şi înţelegi ceea ce citeşti.

Îl vedem pe Mântuitorul venind în Ierusalim, Îl vedem cum ţine Cina cea de taină pentru ultima dată când se întâlneşte cu apostolii. Atuncea predă ceea ce trebuia să urmeze după Înălţarea Mântuitorului la ceruri. Avea să se ridice jertfa mieilor care se făcea la Paşti, sau jertfa de animale care se aduceau lui Dumnezeu în incantaţiile preoţilor şi ale arhiereilor. De acuma se transformau în pâine, vin amestecat cu apă. La Cina cea de taină predă Mântuitorul următoarea jertfă: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu (Matei 26, 26), când a luat pâinea şi a binecuvântat-o ca un Dumnezeu, a dat tuturor ucenicilor. Luaţi şi beţi din acesta, că acesta este sângele meu, care se varsă pentru voi, pentru păcatele lumii (Matei 26, 28), şi acela era sfântul potir. Pâinea care prin rugăciunile tainice în sfântul altar se transformă în carne, iar ceea ce este în potir în sângele Domnului Hristos.

În noaptea aceea când Mântuitorul vorbea cu apostolii Săi, avea să scoată în evidenţă şi pe Iuda. Nu Domnul arătându-l că tu mă vei vinde. El s-a dat în vileag. Ceea ce-l stăpânea pe el, pe Iuda, avea să iasă la suprafaţă. Bine ştim că ascunzişul inimii nu poate să-l ştie nimeni. De multe ori, omul singur se trădează prin mimica lui, prin gesturile lui, prin vorbele lui. Dar de data aceasta Iuda avea să se trădeze fiindcă a plecat de la Cina cea de taină. A plecat şi în noaptea aceea a făcut şi târgul nu cu oarecare târgoveţ, tocmai cu cei ce erau îndrituiţi ca să împlinească răutatea: arhiereii.

Se pregăteau de Paşti, că Ierusalimul era plin de iudei din toată lumea, Paştele să-l serbeze sâmbăta. Luna îşi petrecea penultima noapte de a fi plină, că iudeii la luna plină serbează Paştele. Lucrurile se strângeau încet-încet şi iată cum Îl vinde Iuda pe Mântuitorul pe 30 arginţi. Până şi aici, la acest amănunt, găsim proorocia: Preţul celui nepreţuit 30 de arginţi (Zaharia 11, 12; Matei 27, 9). Au făcut o parolă, Iuda ştiind că Domnul merge în Grădina Ghetsimani şi se roagă noapte fiind, joi noaptea spre vineri; a făcut parola cu iudeii şi a spus: Pe acela care-L voi săruta eu, că eu Îl cunosc destul de bine, pe acela să-l prindeţi (Matei 26, 48). Laşii care au trimis soldaţi, secundaţi de preoţi, n-au putut ca să meargă ei acolo; le-au fost frică să nu se facă gâlceavă. Oare de cine era înconjurat Mântuitorul decât de sfinţii apostoli, unsprezece la număr de data aceasta, că al doisprezecelea plecase să-L vândă.

Mântuitorul a fost vândut, legat şi din momentul acela începea tragedia vieţii Lui pământeşti. Este dus la arhierei în marea zarvă şi neodihnă a Ierusalimului de atunci, dus când la Ana, la Caiafa şi a rămas acest cuvânt de multe ori între popoare: că mă plimbi de la Ana la Caiafa, de aici se trage, de la Mântuitorul cum era hărţuit şi dus când la unul când la altul, la Pilat şi la Irod. În cele din urmă, vineri I se dă sentinţa de moarte, moarte pe cruce după cum au strigat iudeii. Şi-au asumat şi responsabilitatea pentru totdeauna, din gura lui Pilat s-a auzit: Nu găsesc nici o vină în acest om, ce faceţi cu sângele lui ? (potrivit Luca 23, 4, 14 şi 22) Iar iudeii toţi au strigat: Ia-l ! Ia-l ! Răstigneşte-l ! Sângele lui asupra noastră şi asupra fiilor fiilor noştri (Ioan 19, 15; Matei 27, 25). A fiilor fiilor lor înseamnă perpetuarea blestemului peste toţi evreii care nu cred în Cel ce a venit, în Mesia, şi îl aşteaptă pe un alt Mesia care numai Dumnezeu ştie de unde va veni. Dar va fi acel mesia care va veni cu traista de bani şi cu toiagul stăpânirii, înjugând toată omenirea în cea mai grea robie care – mă cutremur spunând – se conturează.

Iată-L pe Domnul Hristos dat morţii. Nu prin tăiere de sabie, nu prin spânzurare, nu prin otrăvire, ci răstignit pe crucea Golgotei care era cea mai mare, cea mai grea osândă. Să fii răstignit pe o cruce însemna o moarte lentă, cruntă, nu puteai să mori de altceva decât când îţi ceda inima datorită durerilor. Şi-au adus aminte jidanii că este Paştele. Aceasta fiind sâmbătă şi Mântuitorul răstignit vineri s-au gândit: Ce facem dacă nu moare, că noi nu avem voie prin lege să rămână om viu, condamnat la moarte, noi serbând Paştele. Şi atunci ca să-şi împlinească răutatea în totalitatea ei au hotărât să trimită soldaţi să zdrobească fluierele picioarelor, ca din durere să le cedeze inima. Aşa au făcut cu cei doi tâlhari, dar cu Mântuitorul nu a mai fost nevoie din cauză că a murit.

Găsim un eveniment dumnezeiesc peste care nu poate să treacă orice sofist ar fi şi oricât de înţelept şi astronomii în ştiinţa lor nu au cum să comenteze. Soarele şi-a ascuns razele sale timp de 3 ore, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. După-amiază Domnul Hristos avea să-Şi dea duhul de viaţă pe cruce. Atunci a început întunericul să se risipească. S-a făcut iar ziuă şi spre seară Mântuitorul a fost dus în mormântul lui Iosif din Arimateea, care era un ucenic al Domnului în ascuns, din cauză că făcea parte şi din sinedriul iudeilor.

Iată-L pe Domnul Hristos cum Se arată Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit; totodată răutatea oamenilor adusă la extrem. Cerul îşi ascunde razele soarelui, soarele în conglăsuirea sa se arată că acesta este Ziditorul meu şi pentru aceasta a adus glasul său, că 3 ore s-a întunecat pământul. Sfântul Dionisie Areopagitul, viitorul apostol şi mare bărbat al timpului aceluia, era foarte înţelept dar păgân. Era în Alexandria cu afaceri. Când a văzut că se întunecă cerul anormal, a spus: Ori a venit sfârşitul lumii, ori i S-a întâmplat ceva lui Dumnezeu. Şi nu avea să dureze mult decât să-l asculte pe Apostolul Pavel, în cuvântarea sa dumnezeiască, apostolească în Atena în Areopag şi atunci şi-a dat seama că acel întuneric era moartea lui Hristos pe cruce.

Peste acest lucru nu poate să treacă nimeni. Cât de deştepţi sunt oamenii şi calculează, n-au cum că nici o eclipsă de soare nu poate să dureze atât de mult. Se cumulează minunile lui Dumnezeu cu acest eveniment ceresc, că soarele şi-a ascuns razele sale, cu ieşirea morţilor; scheletele acelea au ieşit nefiresc din mormânt. Pietrele au început să crape în nefirescul lor, iar pământul s-a cutremurat. Toţi puteau să-şi dea seama, îngroziţi fiind de frica morţii, că aceste lucruri nu mai sunt naturale, cum au mai fost, le-au petrecut oamenii, sunt nişte semne dumnezeieşti, fără numai că s-a întâmplat ceea ce era proorocit: răstignirea Domnului pe cruce.

Săpat-a mâinile mele şi picioarele mele (Psalmi 21, 18), era proorocit. Pironirea Domnului Hristos cu cele 4 piroane în mâini şi în picioare. Iar pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalmi 21, 20). Aşa a fost. Cămaşa era cusută de împărăteasa, mama Lui, când era copil. Ea a făcut-o, fără cusătură, arătând întregimea dumnezeirii din Hristos, din Fiul ei. Cămaşa a crescut odată cu Fiul ei până când a murit pe crucea Golgotei. Nu era un lucru inedit în poporul iudeu, că atunci când au peregrinat 40 ani în Pustiul Sinai, negăsind cărarea spre locul făgăduinţei, n-au dus lipsă nici de apă, nici de mâncare şi nici de haine şi nici boala nu s-a atins de ei. Toate hainele creşteau odată cu ei.

Iată-L pe Domnul Hristos pus în mormânt. Îl vedem a treia zi după moartea Lui pe cruce cum învie din morţi. Cu aceeaşi minune cu care a făcut atâtea lucruri bune în poporul iudeu ca un Bun, ca un Milostiv avea să şi învieze din morţi. Îngerul îşi săvârşea această misiune proorocească. A venit la mormânt şi a descoperit PC. Predici 92mormântul să iasă Mântuitorul. Să nu credeţi că era neputincios Mântuitorul. Nicicum. Dar ca să înjuge îngeria, cerul şi pământul, acest lucru, a slobozit să vină îngerul. A îmbrăcat tot locul de lumină, iar ostaşii care păzeau mormântul pecetluit de aceeaşi răutăcioşi care L-au trimis la moarte, au adormit ca nişte morţi. N-au adormit din firescul somnului, au căzut ca nişte morţi când au văzut lumina dumnezeiască la mormântul care-l păzeau. Acest lucru avea să se întâmple duminică dimineaţa spre răsăritul soarelui. Acuma răsărea Soarele Cel care a făcut cerul şi pământul, Soarele dreptăţii, acum avea să se împlinească semnul care i s-a dat lui Iona Proorocul: 3 zile şi 3 nopţi a stat în pântecele acelei fiare marine şi a întors legile firii că nu l-a digerat, ci a fost scuipat pe malul Ninivei, proorocind cu minune că iată cetatea voastră se scufundă, dacă nu vă pocăiţi.

Ne punem întrebarea: unde sunt cele 3 zile şi 3 nopţi ? Această numerologie începe cu prima noapte: noaptea care se cumulează cu întunericul de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Apoi iar se face ziuă vineri, că soarele iar şi-a arătat lumina sa, prima noapte şi prima zi vineri. Urmează noaptea normală de vineri spre sâmbătă, ziua normală de sâmbătă spre duminică, apoi a treia noapte de sâmbătă spre duminică şi duminică a treia zi, spre răsăritul soarelui când se înroşise cerul, Domnul Hristos a ieşit din mormânt. Acesta era semnul de care a spus Mântuitorul, ei puteau să înţeleagă că acesta este Fiul lui Dumnezeu. Acesta este uşa tuturor proorociilor, acesta este Cel îndrituit ca să sfărâme lanţurile morţii şi să-l mântuiască pe om, dar când păcatul domină mintea şi firea omenească, trage odată cu această greutate, cu acest plumb, cu acest pământ rece şi nesuferit, trage şi sufletul în moarte.

Prin iudeii de atunci putem să ne înţelegem pe noi care suntem noii iudei, Noul Israil. În ce dimensiuni poate să ajungă păcatul când îl stăpâneşte pe om ! Primul lucru care îl face îţi umbreşte mintea şi ţi-o aduce la tăcere şi cum toate prin minte sunt făcute, cum spune apostolul, ori bine, ori rău, ţinta satanei este ca mintea să fie subjugată, roabă, şi să lucreze numai rău. Aşadar, să avem grijă nu cumva să cădem în această temniţă a nelucrării celor duhovniceşti. Dacă vreţi, iubiţi credincioşi, să păziţi ceva, păziţi-vă mintea, păziţi-vă mintea să lucreze cât mai curat, chiar dacă-şi împleticeşte paşii, chiar dacă este o hărţuire cum vedem când ne rugăm, când ne închinăm, mintea se duce în alte părţi. Luptă-te, nu te da înapoi şi nu te deznădăjdui. Şi în felul acesta vei fi un neadormit ostaş pentru tine însuţi, pentru sufletul tău.

Că tot cel ce doarme atunci când trebuie să fie treaz este o victimă iminentă pentru cel ce te pândeşte. El altă grijă nu are decât să-ţi arunce momeala, să-ţi facă fel de fel de stări: ori de depresie, ori colerice, ori de lenevire, şi în minte te scuzi: Aşa sunt eu, sunt bolnav, nu pot, cum de obicei o trenă întreagă de scuze găsim la oameni. Să le creadă numai ei. Este suficient să vezi când este atât de viu în alte domenii, când este vorba de zbănţuială şi de plăceri trupeşti, nu mai are nevoie nici de somn, nici de mâncare, de nimic. Şi vă vedeţi copiii voştri în plaga care s-a lăsat în lume astăzi. Sunt captivi în internet, în calculator şi le fură absolut tot şi în special este o boală aş putea să spun, un virus mai mult pentru partea bărbătească. Nici măcar de familie nu mai sunt buni.

Şi spun acest lucru din experienţă, nu a mea, din duhovnicie, părinţi care vin şi se plâng pentru copiii lor care au ajuns maturi; ca nişte legume au ajuns. Dependenţi de un drac, ecranul, şi acolo stă şi nu-i mai trebuie absolut nimic. Aceasta este cea mai mare găselniţă a diavolului apocalipsului, să-i dea minţii de lucru şi apoi el stă şi doarme, leneveşte. Fiţi cumpătaţi în toate. Cum am fost condamnat de o isterică cândva, că nu sunt în top cu lumea, cu ştiinţa. Departe de mine. Şi un cuţit cât de folositor este, mai ales în bucătărie, dar cât de caustic este când junghii sau te junghii. Este hotarul, este tot al minţii. Aşa că să fim atenţi la toate cursele satanei şi să nu ne transformăm în nişte monştri cum au fost în timpul răstignirii Mântuitorului. Mai bine târâim crucea noastră, dar să n-o lăsăm jos, decât să fim nişte laşi în faţa Judecăţii Aceluia ce a Înviat din morţi. Lui să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.