Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Orbului 2013, Bucureşti

Predica începe la minutul 18,50

 

Şi trecând Iisus, au văzut pre un om orb din naştere. Şi l-au întrebat pre el ucenicii lui, zicând: Ravvi, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb ? Răspuns-au Iisus: nici acesta nu a păcătuit, nici părinţii lui; ci ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu întru el. Mie mi se cade să lucrez lucrurile celui ce m-au trimis pre mine, până este ziuă; vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Când sunt în lume, lumină sunt lumii. Acestea zicând, au scuipat jos, şi au făcut tină din scuipat, şi au uns cu tina preste ochii orbului. Şi i-au zis lui: mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, (ce se tâlcuieşte, Trimis). Deci s-a dus, şi s-a spălat, şi a venit văzând.

Iar vecinii, şi cei ce îl văzuseră pre el mai înainte că era orb, ziceau: au nu este acesta cel ce şedea şi cerea ? Unii ziceau: acesta este; iar alţii ziceau: seamănă cu el; iar el zicea: eu sunt. Deci îi ziceau lui: cum ţi s-au deschis ochii ? Răspuns-a el şi a zis: un om ce se numeşte Iisus, tină au făcut, şi au uns ochii mei, şi mi-au zis mie: mergi la scăldătoarea Siloamului, şi te spală; şi mergând şi spălându-mă, am văzut. Şi i-au zis lui: unde este acela ? Zis-a: nu ştiu. Dus-au la farisei pre cela ce oarecând a fost orb.Şi era Sâmbăta când au făcut Iisustina, şi i-au deschis ochii lui.Deci iarăşi l-au întrebat pre el şifariseii cum a văzut. Iar el a zis lor: tinăau pus pre ochii mei, şi m-am spălat, şivăz.

Deci ziceau unii din farisei: acest om nu este de la Dumnezeu, că nu păzeşte Sâmbăta. Alţii ziceau: cum poate om păcătos să facă semne ca acestea ? Şi împerechere era între ei. Zis-au orbului iarăşi: tu ce zici pentru dânsul, că au deschis ochii tăi ? Iar el a zis: prooroc este. Deci nu au crezut Iudeii pentru dânsul că orb a fost, şi a văzut, până ce au chemat pre părinţii acestuia ce a văzut. Şi i-au întrebat pre ei, zicând: acesta este fiul vostru, care voi aţi zis că s-a născut orb ? Cum dar acum vede ? Răspuns-au lor părinţii lui şi au zis: ştim că acesta este fiul nostru, şi cum că orb s-a născut; iar cum acum vede, nu ştim, sau cine i-a deschis lui ochii, noi nu ştim; însuşi vârstă are; pre dânsul îl întrebaţi; el singur pentru sineşi va spune. Acestea au zis părinţii lui, că se temeau de Iudei; pentru că acum se sfătuiseră Iudeii, că de îl va mărturisi pre el cineva a fi Hristos, să se lepede din sinagogă. Pentru aceea părinţii lui au zis, că vârstă are; pre dânsul îl întrebaţi.

Deci au chemat a doua oară pre omul care fusese orb, şi au zis lui: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul acesta păcătos este. Iar acela a răspuns şi a zis: de estepăcătos, nu ştiu; una ştiu, că orb fiind eu,acum văz.Şi i-au zis lui iarăşi: ce au făcut ţie ?Cum ţi-au deschis ţie ochii.Răspuns-a lor: am zis vouă acum, şinu aţi auzit; ce iarăşi voiţi să auziţi ? Audoar şi voi voiţi să vă faceţi ucenici ai lui ?Deci l-au ocărât pre el, şi au zis lui:tu eşti ucenic al aceluia; iar noi ai luiMoisi suntem ucenici.Noi ştim că cu Moisi au grăit Dumnezeu; iar pre acesta nu-l ştim de unde este.

Răspuns-a omul şi a zis lor: întru aceasta este minune, că voi nu ştiţi de unde este, şi au deschis ochii mei. Şi ştim că pre păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia lui, pre acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit cum că să fi deschis cineva ochii ai vreunui orb din naştere. De nu ar fi acesta de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic. Răspuns-au şi au zis lui: întru păcate tu te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pre noi ? Şi l-au gonit pre el afară. Auzit-au Iisus că l-au gonit pre el afară; şi aflându-l pre dânsul, i-au zis lui: tu crezi în Fiul lui Dumnezeu ? Răspuns-a el, şi a zis: cine este, Doamne, ca să crez într-însul ? Şi i-au zis Iisus lui: şi l-ai văzut pre el, şi cel ce grăieşte cu tine, acela este. Iar el a zis: crez, Doamne, şi s-a închinat lui(Ioan 9, 1-38).

Nici acesta, nici părinţii lui nu au greşit (Ioan 9, 3).

Iubiţi credincioşi, un cuvânt destul de mare ca să ne înţelepţim fiecare dintre noi. O pildă cutremurătoare în care putem să cădem fiecare din noi, o pildă atâta de înţeleaptă, plină de conţinut, în care se împleticesc toţi oamenii plini de sine. Vedem atâta filozofie în această pildă, un om simplu cum îi surclasează pe cei care erau înţelepţi, dar nu-L aveau pe Dumnezeu în inima lor.

Un orb din naştere, nimic deosebit. Am mai văzut şi slăbănogi, am văzut mulţi oameni în viaţa noastră din naştere frustraţi de câte un dar. Orbirea cred că este o meteahnă cumplită, Dumnezeu îi ajută în alte daruri, dar totuşi este cumplit că nu poate omul să vadă frumuseţile cerului. Cum am fi într-un palat frumos; degeaba este frumos dacă nu poţi să-l vezi. Oricât ţi-ar descrie cineva, cât de înţelept ar fi să rostească cuvinte, nu poate să descrie cum arată o culoare, cum este lumina zilei.

Acesta era orb din naştere. Apostolii văzându-l, îl întreabă pe Domnul: a greşit el sau părinţii ? În Legea Veche era o zicere: Părinţii au mâncat aguridă şi s-au strepezit dinţii fiilor (potrivit Ieremia 31, 29-30; Iezechiil 18, 2). Aceasta simboliza că de multe ori păcatele părinţilor se răsfrângeau asupra fiilor. Venind Domnul Hristos, acest lucru nu avea să mai fie, ci fiecare om avea identitatea lui. Cum spunea mai târziu Sfântul Apostol Pavel, fiecare va lua plata după cum a făcut, ori bine, ori rău. Aşa că prin această pildă şi prin acest orb din naştere ne dă un răspuns de nedumerire pentru mulţi din oamenii chiar cei de astăzi. Mulţi oameni, în laşitatea lor, atunci când ajung într-un impas, îşi blestemă părinţii zicându-le că datorită păcatelor voastre eu sufăr. Nu este adevărat, ci fiecare îşi trage ori binele, ori răul după faptele care le-a făcut.PC. Predici 93

Iată-l pe acesta, de vreme ce în pântecele maicii lui fiind şi născându-se orb nu a greşit, fără numai culpa trecea la părinţi. Şi nu era adevărat. Părinţii erau cu bun simţ faţă de Dumnezeu. Dar spune Mântuitorul că acest lucru s-a făcut spre slava lui Dumnezeu. A crescut acesta, vârsta nu i-o spune, dar totuşi era un om matur, în această meteahnă greu de dus. Nu-i rămăsese absolut nici o speranţă, doar Îl intuia pe Dumnezeu. Tocmai s-a întâlnit cu un om oarecarele care văzându-l că este orb din naştere, îi lipsesc globii oculari, a luat tină şi cu scuipatul lui acel pământ uscat făcând tină, a uns ochii. I-a spus simplu: Du-te la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Un lucru extraordinar de minor şi totuşi îl săvârşeşte acesta.

 

Vindecarea orbului din naştere

Mânăstirea Pantocrator, Muntele Athos

 

Putem să zicem aşa, să ne substituim acelui orb: putea să cârtească sau să-l blesteme pe acest necunoscut care i-a mânjit ochii cu nişte glod şi-i mai şi spune orbeşte să străbată Ierusalimul să se ducă la Siloam, care se tâlcuieşte trimis. Fără numai că vedem că săvârşind acest lucru, el capătă vindecare. Acea apă a Siloamului avea un dar dumnezeiesc şi era cunoscut în Ierusalim printre iudei. Însuşi Mântuitorul era trimisul Tatălui ceresc pe pământ, era un Siloam. Acesta primeşte porunca aşa mânjit de glod să străbată Ierusalimul, şi se duce acolo făcând ascultare. Spălându-se, se întoarce văzând; pentru prima dată în viaţa lui, iată-l că vede zidirile lui Dumnezeu.

Mult zbucium s-a făcut în Ierusalim şi printre cei care-l cunoşteau, dar mai ales printre farisei, cărturari şi saduchei. Acest lucru sâmbăta s-a întâmplat. Iată-l cum dintr-un anonim, un om marginalizat, un om al societăţii în margine aruncat, cum devine personajul principal. Şi până în zilele noastre a rămas o faptă dumnezeiască împlinită în persoana acestui fost orb de acum. Avea să se împlinească ceea ce a spus Proorocul David cu mult timp înainte: Cel ce ridici din gunoi pe cel sărac şi pe cel mişel de la pământ şi-l aşezi cu domnii tăi (potrivit Psalmi 112, 6-7). Acesta era căzut, era marginalizat de lumea elevată a timpului aceluia. Aţi observat şi frăţiile voastre că de nenumărate ori oamenii frustraţi cu câte ceva în viaţa lor sunt marginalizaţi şi mai ales de cei bogaţi.

Totuşi acesta nu şi-a pierdut rânduiala firii, nădăjduia, credea în Dumnezeu. Fără numai că acea credinţă, cu atâta suferinţă, iată s-au împlinit în ochii lui. Şi spune totodată: Nu ţin minte vreodată în istoria omenirii cineva să fi făcut aşa lucru (potrivit Ioan 9, 32). Să lipsească ochiul, globul ocular, şi iată această persoană necunoscută lui să-l facă era ceva ieşit din comun. Ne punem întrebarea: de ce, Doamne, ai făcut acest lucru ? Nu puteai cu cuvântul să săvârşeşti această minune, cum a făcut şi celelalte ? Nu. A arătat Dumnezeu: Iată cum ai fost făcut, omule ! Nu în zadar îi spune lui Adam după ce a căzut în Edem: Din pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). Şi acest lucru îl vedem în propria noastră fiinţă. Din pământ ne tragem şi în pământ mergem. Fără numai că acel mădular care lipseşte acestui orb îl croieşte acest străin pentru el, cu numele de Iisus, cu numele de fiul Mariei, Galileeanul, Nazarineanul, sau cum era numit. Fără numai că tragem o concluzie: iată în persoana lui Iisus Hristos şi Dumnezeu. Iată cum ne-a zidit Dumnezeu. Ochiul, care este cea mai sensibilă parte din trup, şi este de o alcătuire cutremurătoare de care înţelepţii lumii în această materie se cutremură. Acesta lipsind, iată cum îl face Dumnezeu, completează acea lipsă săvârşindu-i ochii. Singura dată când Mântuitorul pe pământ arată lumii că prin ceea ce a făcut, Eu am făcut cerul şi pământul şi chipul şi asemănarea dumnezeirii, pe om.

În ce extreme poate să ajungă omul ? Tocmai corifeii sinagogii vedem cum îl aduc la interogatoriu pe acest fost orb. Acesta deja a început să se lumineze la minte. Din acel om sărac în cuvinte, sărac în gândire, un om simplu, un om care abia se descurca în lume ajutat de ceilalţi, de semenii lui, acum a căpătat înţelepciunea simplă, dar puternică, încât că îi surclasează pe acei îngâmfaţi de farisei. Acestuia nu numai că i s-au deschis ochii biologici, adică săvârşindu-se din pământ, cum a făcut Dumnezeu omul, s-au deschis ochii şi ceilalţi, duhovniceşti. A auzit că acesta care i-a uns cu glod ochii, iar el a făcut ascultare şi s-a spălat cu apa Siloamului, este Iisus. Şi aşa a şi spus iudeilor. Nu l-au înfricoşat acele fiare cutremurătoare care îl şantajau, îl ameninţau că va fi exclus din sinagogă, nu l-au dat înapoi în a mărturisi că Acesta este Proorocul. Ruşine mai mare pentru aceştia nu a putut să existe, când acesta care a fost orb şi marginalizat, chestionându-l a doua, a treia oară, le spune: Dar ce tot mă întrebaţi ? Au vreţi să fiţi şi voi ucenici ai Lui ? (Ioan 9, 27) Nu le trebuia jignire mai mare.

Iubiţi credincioşi, ne arată Dumnezeu în pilda aceasta ce înseamnă să suferi cu demnitate, ce înseamnă ca să-L conştientizezi pe Dumnezeu, să-ţi conştientizezi şi tu firea ta, de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ne aşază într-un piedestal, într-o statură frumoasă, plăcută, dar numai dacă eşti plin de credinţă. Multe figuri găsim şi în istoria laică, dar mai ales în Biblie, oameni care au greşit şi n-au pătimit nimic în viaţa aceasta, alţii erau drepţi şi iată că pătimeau cumplit. Să ne ducem un pic la sfinţii apostoli, să vedem ce pătimeau şi totodată să tragem învăţătură ca să ne întărim în cele ce pătimim noi în viaţă.

Îi vedem pe sfinţii apostoli ca nişte sfinţi în viaţă fiind, prin minunile care le făceau. Fiind oameni publici, se duceau imediat veştile acestea de minunile care le făceau şi singurii care le purtau ură de moarte erau cei din sinagogă. S-a dus Sfântul Apostol Petru şi cu Sila, apostolul celălalt, tovarăşul lui, ucenicul lui de fapt, s-au dus într-un oraş şi propovăduiau cuvântul Evangheliei (Faptele Apostolilor 16, 22 şi următoarele). Când au auzit fariseii, rabinii, aşa i-au bătut, au asmuţit lumea din oraş pe ei şi i-au bătut şi apoi chinuiţi, duşi în închisoare. Cei care ascultau cuvântul s-au luminat la minte şi au început să priceapă ce este adevăratul Dumnezeu şi adevărata cale spre mântuire. Iar ceilalţi care se lăudau că ştiu ce este Dumnezeu au orbit.

În închisoare, în puterea nopţii, lacătele puse şi temnicerul veghind, a venit îngerul şi a deschis porţile. Acela, când a văzut că uşile temniţei sunt deschise, aşa s-a cutremurat, că ştia ce-l aşteaptă: moartea, dacă aceştia au evadat. Apostolul i-a strigat din temniţă: Temnicere, nu te teme, noi suntem aici. Nu noi am deschis şi nici altcineva, că tu treaz ai fost. A venit îngerul şi ne-a deschis. Voi ne-aţi zăvorât şi îngerul a venit şi ne-a deschis. Atunci s-au luminat ochii temnicerului şi-i spune: Vin la voi să vă văd. Ce trebuie să fac ? Să crezi în Domnul, Cel care este cu noi. Noaptea i-a scos din temniţă şi i-a dus la casa lui. Şi acolo propovăduind cuvântul Evangheliei, s-au botezat şi s-au încreştinat.

Iată, iubiţi credincioşi, cum ochi având şi nu văd, urechi au şi nu aud, gura au şi nu grăiesc (Psalmi 113, 13; 134, 31-33), cum a spus înainte Proorocul David. Acesta nu-L cunoştea pe Dumnezeu, că era păgân. Îşi câştiga şi el o bucată de pâine. Dar iată cum Dumnezeu într-o clipă i-a luminat ochii duhovniceşti şi L-a cunoscut pe Dumnezeu în toată fiinţa lui, cât este omului dat să-L cunoască, rămânând un creştin adevărat.

Îl vedem pe Cornilie sutaşul, care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu în profunzime; avea fapte bune, se ruga şi postea. A împrumutat acest obicei de la iudei, L-a cunoscut pe Domnul pe cruce, dorea să-L vadă pe Domnul. Şi ce spun apostolii ? (Faptele Apostolilor, cap. 10) În ziua mare, când se ruga, a venit îngerul şi i-a spus: Cornilie, rugăciunile tale şi faptele tale frumoase au ajuns la Dumnezeu. Trimite oamenii care vrei tu, din slugile tale, trimite-i în Lida şi acolo vei găsi la casa lui Simon curelarul pe un oarecarele care-l cheamă Simon Petru. Cheamă-l pe acela şi-ţi va spune ţie cuvânt de mântuire. A venit Petru, le-a spus cuvânt de mântuire, şi s-a botezat toată casa aceluia. Încă o dovadă, printre multele, nenumăratele, cum se deschid ochii omului.

Dintotdeauna am susţinut şi voi susţine până la sfârşitul vieţii că fiecare om are identitatea lui, nu sunt confundabili doi oameni. Indiferent, în istorie, fiecare are ineditul lui, cărarea lui, statutul lui, gândirea lui. Simte în felul lui unic şi nimeni din lume, cât va fi lumea, nu poate să simtă ca el. Aşa este şi întoarcerea omului. Ne uităm în vieţile sfinţilor, oameni tirani care-i chinuiau pe mucenici, vedeau minuni, se cutremurau, dar iar se întorceau. Vedem corifei ai bisericilor, cu litera legii în mână, parcă bătută în tablele legii în mintea lor, dar era numai de vorbă, restul practic era mort. Cine erau mai docţi în litera scripturistică ca fariseii sau rabinii ? Erau doar la nivel de frunză, de vorbă, de buză, cum i-au şi catalogat sfinţii prooroci. Inima lor blestema. Aşa sunt şi creştinii de astăzi. Niciodată să nu vă cuceriţi vorbelor, lăsaţi faptele să vorbească.

Iată acest ignorat de societate cum a venit şi a vorbit în scurte cuvinte cine este Domnul. Acela pe care-l ştiau rabinii din Scripturi că trebuie să vină, Îl cunoşteau din faptele Sale că Acesta este Cel ce a făcut cerul şi pământul. Au orbit. Aşa că nu ne mai mirăm la timpul acesta de ce oamenii ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud. Să nu căutaţi niciodată binele trupului în pofida cuvântului lui Dumnezeu; sufletul nu se hrăneşte cu cele materiale, sufletul se hrăneşte cu altă hrană, în primul rând cu cea care curge din credinţa în Dumnezeul cel adevărat, şi apoi cu fapta.

Iubiţi credincioşi, vedem multe pilde în Sfânta Scriptură care le lasă Dumnezeu ca pedeapsă. Ne punem întrebarea: oare dacă mie, făcând acelaşi lucru, acest mie fiind toţi dintre noi, nu ni s-a întâmplat, asta înseamnă că cel căruia i s-a întâmplat pedeapsa lui Dumnezeu a fost mai păcătos ca mine ? Nicicum. A venit potopul lui Noe, câte destrăbălări şi nebunii au fost atunci, au umplut cupa mâniei lui Dumnezeu şi, cercetând Dumnezeu pământul, 8 suflete au rămas curate, restul au fost date morţii, că erau morţi înainte de a muri. Erau orbi sufleteşte. L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar faptic nimic. N-au vrut să facă, şi atunci la mânia lui Dumnezeu a venit potopul.

Găsim pe Datan şi Aviron şi împreună cu ceilalţi de aceeaşi cugetare care aduc jertfă străină lui Dumnezeu. Multă lacrimă a vărsat Moisi la Dumnezeu cu rugăciune să facă Dumnezeu judecată. S-a crăpat pământul şi i-a înghiţit şi pe Datan şi pe Aviron şi familiile acelora care erau de aceeaşi cugetare. Oare aceia de atunci au închis istoria ? Oare ereticii de astăzi şi toţi care îşi croiesc identităţi străine confesionale, străine celei mântuitoare, nu îngroaşă rândurile acelora ? A fost Pentapole ars cu pucioasă, foc din cer, şi ştim păcatele lor; oare de atunci nu s-au mai săvârşit ? E plin pământul de aceste lucruri. A fost un oarecarele din tagma iudaică care sâmbăta şi-a permis să aducă lemne din pădure pentru casa lui; a fost scos şi pedepsit cu pietre, omorât în piaţă, după cum era legea lui Moisi. Câţi mai ţin astăzi sărbătorile sau sfânta duminică ? Ar trebui ca Dumnezeu să facă din nou acest lucru ? Nu. Fără numai că din acestea tragem o concluzie: existenţa lui Dumnezeu.

Nu sunt nişte cuvinte doar legate unul de altul, sofisme, ca să-L aducem pe Dumnezeu în prezenţă. Oare cine din noi nu a greşit faţă de cer ? Pedeapsă pentru care alţii au murit. Şi nu mă ruşinez să spun de Onan din Legea Veche, care săvârşea un păcat. Dumnezeu l-a omorât. Şi acum este plin pământul de acest păcat. Dacă S-ar potrivi Dumnezeu după păcate, ne-ar omorî pe toţi. Fără numai că ne arată milostivirea Lui. Aşa că orbul de astăzi ne aduce cumva cu picioarele pe pământ. Toţi suntem păcătoşi în faţa cerului, nu în zadar S-a catalogat Domnul Hristos: Milă voiesc, şi nu jertfă (Matei 9, 13).

De acest sentiment are nevoie omul, indiferent ce-a greşit. Opreşte păcatul şi întoarce-te. Dar dacă eşti îndrăzneţ, eşti semeţ, indiferent în ce compartiment al vieţii, perseverezi în acel păcat, bineînţeles că atragi mânia cerului. Să nu credeţi că cei care mor şi au o zi frumoasă şi multă pompă la înmormântare, vai de mine, au fost nişte drepţi. Sau vedem nişte drepţi care-i cunoaştem în viaţă şi au murit urât. Ori mâncat de o fiară, ori cine ştie ce i s-a întâmplat într-o clipă a vieţii lui. La Dumnezeu judecăţile nu sunt ca la om. Sunt diametral opuse. Noi nu cunoaştem adâncul gândirii omului, nu cunoaştem ascunzişurile lui, Cel ce ne-a zidit le cunoaşte. El ne aşteaptă spre pocăinţă.

Putem să ne punem o întrebare: de ce acel slăbănog şi acesta de astăzi totuşi s-au învrednicit de aşa minune, şi au rămas nişte figuri legendare de învăţătură pentru noi ? Fără numai că ne arată răbdarea, şi răbdarea aceea în numele dumnezeirii. Oare sfinţii apostoli când înviau morţii, alungau diavolii şi apoi erau aruncaţi în temniţă cu umilinţă, bătăi până la moarte, nu puteau să cârtească înaintea lui Dumnezeu ? Nu au făcut-o. Nu au făcut acest lucru, ci au mers cu demnitate, şi ce aveau să spună ? Odată bătuţi de rabini până la sânge, i-au alungat din sinagogă de unde au fost judecaţi, iar ei nu-L blestemau pe Dumnezeu, săltau de bucurie că pentru numele lui Iisus Hristos au fost bătuţi, umiliţi şi schingiuiţi.

Aceasta este credinţa, dragi credincioşi, şi acesta se poate numi un creştin cu adevărat, nu doar o spoială. Vii de dragul de a veni la biserică ca să-ţi mai completezi cumva ziua, să-ţi colorezi timpul, că te plictiseşti acasă. Sau cumva mai ai un necaz în suflet şi schimonoseşti, iei o cârpă pe tine, fără a ţine cont de bunul simţ faţă de cer, că la biserică să vii puţin mai decent, schimonoseşti o cruce, te apleci un pic spre o icoană, mi-am făcut datoria faţă de cer. Aştept de acum cu braţele deschise să vină Dumnezeu. E chiar o laşitate, o batjocură. Uită-te la aceştia care au răbdat.

Iubiţi credincioşi, dacă vreţi să faceţi ceva pentru suflet, până nu suferi, dar din adâncul sufletului şi în numele lui Dumnezeu şi a credinţei, acela nu se lipeşte. Vedeţi, frăţiile voastre, sentimentele între oameni. Poţi să duci un cadou cât de gras ar fi, dacă cu acela nu transporţi şi sentimentul, este surclasat, că acela este după buzunarul tău. Şi rupe o floare din câmp şi transmiţi sentimentul, mai mare dar este acela decât celălalt. Aşa este la Dumnezeu. Dacă la noi, oamenii, în sensibilităţile acestea, ne cutremurăm de fel de fel de situaţii, dar în relaţia cu Cel de Sus ! Fără numai că acest orb a meritat pe deplin, prin răbdarea lui şi credinţa în acest străin care parcă în batjocură i-a uns ochii cu tină, fără numai că trebuia să i se deschidă şi ochii sufleteşti.

Aici găsim tâlcul de ce corifeii, iconomii tainelor lui Dumnezeu ochi au şi nu văd, sunt plini de cultură, dar sunt orbi cu ochii duhovniceşti şi izbesc tainele lui Dumnezeu în tot ce este mai murdar. Şi cum de multe ori am tot spus, şi totuşi Dumnezeu tace şi rabdă, fără numai că Cel ce ne-a zidit nu ne aruncă, ne iartă şi ne aşteaptă cu multă şi îndelunga Sa răbdare să ne venim în mintea aceea luminată şi conştientizând păcatul, oprindu-l, să ne întoarcem ca să-L cunoaştem pe Cel ce ne-a zidit. Şi Acestuia să-I dăm slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.