Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

 
Partea a XXXII-a
23 martie 1997
 

Iubiţilor credincioşi, ne mai despart doar 7 zile de Intrarea Mântuitorului în Ierusalim, moment crucial pentru omenire şi pentru lucrarea dumnezeirii pe pământ, a mântuirii omului. Deci, iată încă câteva zile şi Cel ce avea să Se jertfească propovăduia pretutindenea că Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi Se va răstigni, va fi omorât şi a treia zi va învia. Toate aceste lucruri săvârşite de Dumnezeu cu mare minuţiozitate şi cu mare discreţie faţă de diavol şi faţă de cei care erau prinşi în ghearele mândriei, iată merg atâta de bine din pas în pas, cu nimic rămânând mincinos Dumnezeu. Ci tot ce a proorocit, tot ce a spus omenirii ca o mângâiere că va fi săvârşi pentru mântuirea omului, totul s-a împlinit întocmai şi la timp.

Dar până a ajunge în Ierusalim, să purcedem la drumul nostru, să luăm poporul mesianic în călătoria lui spre pământul făgăduinţei, unde se află de fapt şi acest Ierusalim, şi care în coapsele lor purtau pe părinţii ce alcătuiau genealogia Maicii Domnului, iar din ea Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

L-am văzut pe Moisi, împreună cu fratele său Aaron, îmbătrâniţi în zilele vieţii lor, cum stăpânea poporul, în directă legătură cu Dumnezeu, pentru viaţa lor sfântă. Iată, Moisi primeşte legile de conduită morală, civică şi dumnezeiască a acestui popor atât de numeros, care a fost scos din robia egipteană. Înfricoşătoarele minuni care s-au săvârşit în Muntele Sinai, moment în care Dumnezeu dă tablele legii de bună conduită şi păzindu-le omul recucereşte Împărăţia lui Dumnezeu. Iată că aceste minuni nu încetează odată cu darea tablelor legii, ci ele continuă până chiar în ziua de astăzi. Că Dumnezeu s-a arătat, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, nu în cuvânt, ci în putere (potrivit I Corinteni 4, 20). Că la a cuvânta mulţi se arată ritori buni, dar puterea le este moartă. Dumnezeu a cuvântat în grai simplu, înţelept şi S-a arătat puternic în ceea ce a promis omenirii.

Era nevoie ca omul să-şi recucerească împărăţia din care a căzut prin neascultare, să aibă un cod de conduită morală, un cod de conduită dumnezeiască cu totul şi cu totul aparte de lumea înconjurătoare. Această conduită, acest cod, aceste legi, cum spune şi Sfânta Scriptură, au fost puse pe pergament de carne, adică în inima omului cu conştiinţă curată. Şi acestea respectându-le, viu vei fi într-însele şi te vei şi mântui, iar cel care calcă aceste legi, evident că devine un infractor şi imediat îl paşte primejdia despărţirii prin neprietenie cu Cel ce i-a dat legea să o ţină.

Aşa Îl vedem pe Dumnezeu în blândeţea Sa, în mărinimia Sa dumnezeiască şi absolută, incomensurabilă, în dragostea Sa pentru om, ca să se mântuiască, cum vine în Muntele Sinai în glas de tunete, în lumină de fulgere, în tunete înfricoşătoare, arătându-se că El este Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Aceste lucruri înfricoşătoare nu le lasă ca un monstru pentru poporul iudeu şi de la ei nouă, crezând evident Scripturii, ci le lasă ca omul să înţeleagă că nimeni nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul Cel ce a făcut cerul şi pământul; şi că El grăieşte în acest glas tunător ca aceste inimi împietrite, de piatră, să se desţelenească şi să înţeleagă că El este Dumnezeul Atotputernic şi nu politeismul care cuprindea din ce în ce mai mult lumea.

Astfel se face că atunci se dă al doilea rând de table ale legii, legi care îl încheagă deja pe iudeu ca fiind aşezat pe unul dintre cele mai înălţătoare piedestale pe tot pământul, iar de la iudei pentru noi. Că un creştin care subzistă în viaţa lui, în cercul legilor dumnezeieşti, este de o strălucire, de o nobleţe cum nimeni altul sub soare nu mai are. Fiindcă păzind aceste legi, este prieten direct cu Cel ce l-a făcut, cu Cel ce-l povăţuieşte, cu Cel ce-l creşte şi cu Cel ce conduce tot cerul şi tot pământul. Legile, după cum le vom vedea, sunt destul de aspre date. Oare Dumnezeu era un tiran să dea nişte legi atât de aspre, sau cum le-a numit Sfânta Scriptură: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte (Ieşirea 21, 24) ? Nu. Ci s-a dat după patimile încarnate în aceşti oameni. Că vedeţi dvs., pentru animale este bâta de conduită, iar pentru om este cuvântul. Iar când omul nu ţine cont de cuvânt, i se aplică bâta, cum bine ştiţi, din legile civice de bună conduită morală între oameni. Pentru faptul că Dumnezeu S-a arătat atât de blând, ca un Tată Atotputernic şi omul nu a vrut să-L cunoască pe Dumnezeu din cuvânt, pentru aceasta se dă această lege chiar atât de dură, ca o piatră: Dinte pentru dinte. Dacă ai scos un ochi vecinului, ţi se scoate şi ţie un ochi.

Acum vedem cum se încheagă ziua a şaptea, ziua de sărbătoare. Spunând în Decalog: Şase zile să lucrezi, Israile, iar a şaptea să o sfinţeşti pe ea, că este zi de odihnă Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul (potrivit Ieşirea 20, 9-10). Acum se dă prin lege sabatul. Deci sâmbăta era în Legea Veche zi de odihnă. Apoi spune Dumnezeu în Decalog: De trei ori să serbaţi mie sărbătoare. Ziua azimelor (Ieşirea 23, 14-15), zi care este la 14 martie, lună când a fost salvat poporul din robia egipteană. Atunci era serbarea acestui Paşte, care în fiecare an pentru poporul iudeu era chintesenţa sărbătorilor faţă de cer, faţă de Dumnezeu, în semn de respect. Iar pentru noi, noul Israil, a rămas cu adevărat Învierea Domnului, chintesenţa creştinismului, mama tuturor sărbătorilor. A doua sărbătoare era în mijlocul verii, când se adunau grânele; prima pârgă a grânelor se aducea întâi jertfă lui Dumnezeu şi aceasta era numită sărbătoare, sau cum este la noi, în legea creştinească Cincizecimea. Şi a treia sărbătoare în poporul iudeu era toamna, când se adunau toate recoltele de pe câmp.

Aceste trei sărbători subzistau în legea iudaică, sărbători dumnezeieşti în care se aducea slujbă lui Dumnezeu. Jertfele se aduceau pe acel jertfelnic zidit din 12 pietre în numele celor 12 seminţii ale poporului lui Israil. Preotul junghia viţelul sau mielul de jertfă, îl spăla şi-l punea bucăţi de carne pe jertfelnic şi apoi, înălţând rugăciune la Dumnezeu, venea foc din cer ş ardea acea carne. Iar fumul, frumos mirositor, se ridica asemenea fumului lui Avel către cer. Acest foc care venea la jertfirea iudeilor în cinstea lui Dumnezeu s-a retras odată cu dispariţia sicriului legii, cum mărturiseşte istoria sfântă. Datorită faptului că au căzut în multe păcate, iudeii au fost frustraţi, au fost deposedaţi, au fost lipsiţi de aceste daruri în care subzista nobleţea lor faţă de celelalte popoare.

Acum se pune această mlădiţă de vie, de care menţiona mai târziu Hristos: Vie am sădit, am înconjurat-o cu gard, am pus teasc în ea, am făcut turn de pază şi am dat-o lucrătorilor să o lucreze. Şi când am venit, viţa s-a sălbăticit şi a crescut aguridă în loc de strugure (potrivit Isaia 5, 1-2). Dumnezeu ne creşte pe noi ca să vină în ceasul cercetării noastre şi să ia jertfă, jertfă de laudă. Aşa cum dvs. – şi vedeţi că de multe ori fac asemănări între Dumnezeu şi oameni: tată, mamă şi copil –, aşa cum dvs. veniţi şi vă cercetaţi copiii şi plecaţi cu inima bună, plină de bucurie, când îi vedeţi că vă ascultă cuvântul, când vedeţi că sunt respectuoşi, recunoscători că aţi vegheat cândva la căpătâiul lor şi vă umple de cinste, aşa Dumnezeu voia ca să vadă de la om să-L recunoască pe Cel care l-a zidit şi care rânduieşte toate cele ale vieţii lui; pentru care răsare soarele, pentru care porunceşte atâtora din cer şi de pe pământ ca să se mişte, să se împodobească ca într-o haină frumoasă, colorată şi frumos mirositoare pentru tine, omule. Iar tu, în loc să dai jertfă de laudă, dai aguridă, viţă sălbatică.

Aceste trei sărbători s-au lăsat prin lege, prin tablele legii, acestui popor mesianic, iar de la ei nouă.

Iubiţilor credincioşi, fiindcă am trecut cu cuvântul la sabat, aş vrea ca să lămuresc acest cuvânt de sabat şi de ce nu se mai ţine sâmbăta ziua de odihnă şi se ţine duminica. Această tâlcuire este foarte înaltă, dar n-am s-o scurtez, am s-o spun pe larg, în grai simplu, să înţelegem cu toţii. Fiindcă sabatul era ziua de odihnă când Dumnezeu l-a săvârşit pe om şi a făcut tot cerul şi pământul. Nu să înţelegem că este odihnă că era obosit Dumnezeu, ci atunci când noi facem un lucru, indiferent de ce nuanţă este el, cu cât pui suflet mai mult şi te osteneşti ca să iasă cât mai aproape de perfecţiune şi, când l-ai terminat stai şi te învârţi în jurul lui şi parcă-l savurezi, văzând că este creaţia ta. Ca să-l admiri, trebuie să stai, să te odihneşti, adică. Deci Dumnezeu Se odihneşte nu în etimologia cuvântului că este obosit. Înseamnă că Dumnezeu Se contrazice că este Atotputernic, pentru ce oboseşte El ? Nu. Ci această odihnă s-o înţelegem că este repausul care-L face Dumnezeu, cinstindu-ne pe noi. Că dacă după noi mai făcea altă creatură, evident că noi nu eram ultima. Ultima fiind, iată-ne de atâta cinste, că după noi nu a mai făcut nimic. Şi într-o înţelegere mai mare, de asta vă iubiţi şi ultimii copii, ultimul este în toată graţia dvs., vă odihniţi de toate lucrurile celelalte lumeşti.

Aşa să înţelegem, când faci o operă de artă, dacă pui suflet, te-ai ostenit mai mult sau mai puţin, iei o pauză, te odihneşti ca s-o priveşti. Această odihnă, sabatul acesta, nu era altceva decât cinstirea zidirii omului. Iar pentru noi, oamenii, pe lângă faptul că serbăm în numele lui Dumnezeu această zi de odihnă, cu adevărat ne şi odihnim trupeşte. Că vedeţi că pentru animale nu s-a dat o zi de odihnă, ci ele au rânduiala lor atât de strictă, a mâncat şi s-a odihnit, apoi când flămânzeşte iar se ridică şi pleacă să-şi găsească vânat. Dar el este prins numai în aceste legi ale pântecelui, pe când noi, oamenii, care suntem închegaţi cu nobleţea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, ne dă Dumnezeu zi de odihnă, că după o raţiune bolnavă, noi nu mai ştim ca să ne mai odihnim. Tragem ca un taur în jug până murim. Cădem sub jug doar ca să ne împlinim scopul, ori de aur, ori de argint, ori de hambare largi.

Dumnezeu s-a gândit şi la partea trupească, şi la partea sufletească. Şi atât de aspră era această lege, încât că cel ce îndrăznea să calce legea sâmbetei cu moarte se omora. Dumnezeu intră în aceste legi până în cele mai sensibile lucruri ale omului, în ce subzista omul. De exemplu, cei care erau prinşi în adulter se mergea pedeapsa lor până la a fi ucişi. Mai venind spre Mântuitorul, atât de caustică era pedeapsa, încât că erau scoşi afară din tabără şi ucişi cu pietre în văzul tuturora. Dumnezeu, ştiind că trupul este neputincios, a dat voie omului să mănânce carne, dar a despărţit animalele în cele curate şi necurate. Cele curate se considerau cele care rumegau şi aveau copita despicată. Şi la peşti, vieţuitoarele care aveau aripi şi solzi se mâncau. Nu toate păsările, nu toate animalele erau curate spre hrana omului.

Şi mă opresc aici, poziţionându-l pe omul de astăzi, care se etichetează că este creştin, dar mănâncă şi broaşte, şi cai, şi câini, şi pisici, şi şerpi, şi gângănii, şi viermi mănâncă. Nu vreau să vă produc dizgraţie, îngreţoşare, dar pe mapamond sunt oameni care s-au coborât în atâtea dizgraţii, încât cred că nu a mai existat fiinţă pe pământ în felul acesta. În special asiaticii nu mai au nici o lege. Nu mai spunem de catolici, care mănâncă şi câini şi pisici.

Iată cât de frumos l-a închegat Dumnezeu pe iudeu, ca să fie un om moral, om cuminte, om frumos în viaţa lui, în creştinătatea lui. A intrat Dumnezeu în viaţa celor intime ale omului, aducându-l pe om într-o oarecare sensibilitate. Femeia îşi păstra necurăţia ei şapte zile şi a opta zi se considera curată. Când se năşteau copii handicapaţi, tatăl era adus în adunare şi ucis cu pietre. De ce ? A abuzat în zile de necurăţie [de femeia lui] şi copilul i s-a născut în felul acesta, călcări ale legii lui Dumnezeu. Nu era voie prin lege, prin Decalog, ca părinţii să vadă ruşinea copiilor, iar copiii a părinţilor. Dacă ne întoarcem la zilele noastre, iată că lumea aleargă nebună spre occident. Ce împărtăşeşti din occident, omule ? Că în curând vei ajunge mamă şi tată gol în faţa copiilor, că este la modă, că dacă nu faci acestea, nu eşti un om cult. Că dacă nu ai câine, nu eşti un om cult. Nu în aceasta subzistă cultura unui om !

Să nu mă credeţi un retrograd, să nu mă credeţi un înapoiat. Consideraţi-mă cum vreţi, dar este frumos dacă dai dovada că eşti un creştin, păzeşte legea lui Dumnezeu şi ascultă de porunca lui Dumnezeu, că ştie Dumnezeu de ce a dat aceste legi, care poate uneori îţi sunt împotriva voinţei tale. Dar, cum am spus duminica trecută: Ascultă, fiule, sfaturile tatălui tău şi nu părăsi legile maicii tale, cununi de daruri vei avea pe fruntea ta (Pildele lui Solomon 1, 8-9).

Vrăjitoriile se pedepseau cu moartea. Era fără drept de apel cel care era prins că împrumută vrăjitorii de la neamurile păgâne, erau aduşi şi ucişi în adunare. Cei ce mâncau jertfele idoleşti ucişi, cei care trăiau în împreunări murdare, homosexualii, erau ucişi în adunare, cei care persistau în păcate de zoofilie erau ucişi.

Şi totuşi, cu aceste legi atât de aspre, că se pedepseau cu uciderea, poporul iudeu cade în toate aceste necurăţii, ajungând în timpul Proorocului Isaia care spune: De nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Dumnezeu sămânţă, ca Sodoma ne-am fi făcut şi ca Gomora ne-am fi asemănat (Isaia 1, 9). Că vedeţi tendinţa omului de a cădea în cele mai murdare fapte posibile, dacă nu ai legea lui Dumnezeu. Dar dacă o ai, atât de frumos îţi merge şi sufletul şi trupul şi mintea ta îţi rămâne curată. Deci toate acestea erau tare aspru pedepsite.

Un iudeu în drumul lor spre pământul făgăduinţei, nevrând să se înfrâneze, a căzut în păcat cu o femeie de alt neam. Şi din momentul acela a intrat moartea în popor şi în ziua aceea au căzut 23.000 iudei, până când a fost prins acest iudeu şi s-a rugat Finees, fiul lui Aaron, cum să îmblânzească pe Dumnezeu. Şi atunci a luat o suliţă şi a împlântat-o prin mădularele curviei şi în unul şi în altul, ucigându-i, şi în felul acesta a stătut bătaia. Amintiţi-vă în alte cuvântări când feciorul lui Iuda, în loc să se împreuneze cu soţia lui legitimă, îşi vărsa sămânţa jos şi atunci Dumnezeu l-a ucis. Ce credeţi, că aceste păcate nu sunt tot atât de aspre, nu este acelaşi Dumnezeu ?

Dar iată că acum Dumnezeu aplică acel dicton atât de frumos: Milă voiesc şi nu jertfă (Matei 9, 13). A dat oamenilor această lege şi tot nu s-au învăţat. A aplicat pentru ultima dată milă, poate se mai întoarce vreunul din neamurile păgâne sau din noul Israil spre dreapta credinţă, spre dumnezeire.

Găsim ereziile care sunt pedepsite cu moarte şi, iată, încă atunci proaspăt dată legea în Muntele Sinai, fiii lui Aaron, care era marele preot în poporul iudeu, Nadav şi Aviud, aduc tămâie străină, adică în altă jertfă lui Dumnezeu, într-o altă slujbă. Şi ca să înţelegem, ca o erezie. Şi în momentul acela Dumnezeu i-a ars, a trimis foc din cer şi i-a ars, şi pe ei şi pe cei care erau de o cugetare cu ei. Iar mai târziu, peste ani de zile, îi găsim pe Datan, Kore şi Aviron care iarăşi aduc jertfă străină, ştiind bine cum se slujeşte lui Dumnezeu. Şi aşa i-a pedepsit Dumnezeu încât că, i-a avertizat Moisi că vine mânia lui Dumnezeu dacă nu se vor întoarce, şi neîntorcându-se, s-a spintecat pământul în faţa lor şi au căzut în mădularele pământului, în adâncul pământului, înghiţiţi fiind de vii ei, copiii lor, casele lor cu tot ce era al lor. Toate acestea, iată că erau erezii. Gândiţi-vă cum ar sta pământul despicat pentru nebuniile care le-au mai născocit oamenii în ziua de astăzi, chipurile odihnindu-se fals că aduc jertfă lui Dumnezeu.

Aceste legi şi multe altele care s-au dat, s-au dat pentru poporul iudeu ca măcar de frică să ţină legea lui Dumnezeu, să nu se amestece cu păgânii. Dumnezeu le-a spus: Israile, şase ani să lucrezi pământul tău şi al şaptelea an să-l laşi să se odihnească. Al şaptelea an nu-l mai cultiva (potrivit Leviticul 25, 3-4). Iar în al cincilea şi în al şaselea an Dumnezeu sporea recolta acelora ce păzeau această lege. Pământul se odihnea. Prin lege i-a spus Dumnezeu lui Israil: Să laşi în câmp un snop de grâu şi din toate ale tale în vie să laşi acolo struguri (potrivit Leviticul 19, 10). Pentru cine ? Pentru cel care este sărac, pentru pasărea cerului, că-ţi dau Eu pe altă cale mai mult. Iată cât de sublim apare Dumnezeu în lege pentru tine, omule ! Iar tu eşti în stare să rupi şi crengile cu orice măr care-l ai, orice pădureţ, să-l aduci în hambarul tău. Ce să mai zicem să laşi ceva în câmp pentru un sărac sau să dai unui sărac.

Vedeţi chipul unui creştin cât de frumos se conturează din toate sferele lui de conduită, din toate încheieturile lui ? Şi le-am spus acestea ca fiecare coborându-se în conştiinţa lui, în filmul vieţii lui, să se poziţioneze faţă de absolutul unui creştin.

Acestea toate date, iată că totuşi poporul şchioapătă, dar Dumnezeu îl îngăduie şi lucruri cutremurătoare care în continuare s-au săvârşit, cu darul lui Dumnezeu şi prin credinţa acestor doi bătrâni, Moisi şi Aaron. La îndemnul îngerului lui Dumnezeu, Moisi adună 70 bătrâni din neamul lui Israil; împreună cu Aaron şi cu aceşti 70 bătrâni care mergeau în faţa poporului, călătoreau spre pământul făgăduinţei. Moisi trimite 12 iscoade în pământul lui Hanaan, pământul făgăduinţei, timp de 40 zile şi 40 nopţi. Aceste 12 iscoade merg în tot pământul lui Hanaan şi, ca mărturie că au fost şi au văzut pământul, au rupt o coardă din viţa de vie plină de struguri şi atât de mari erau strugurii, încât că au pus-o pe un drug de lemn şi l-au luat în spate 2 iudei din cele 12 iscoade. Şi au venit şi numai unul din cei 12 a mărturisit drept ceea ce a văzut în pământul făgăduinţei, spunând ca o mângâiere pentru popor, iată ce bine ne aşteaptă. Iar 11 dintre ei au minţit, spunând că acolo sunt uriaşi. Poporul lui Israil, să ne alegem noi conducători şi să ne întoarcem înapoi în pământul Egiptului (potrivit Numerii 14, 4). Să mergem înapoi la cazanele de carne, la usturoi şi la ceapă, că ne este nouă bine acolo. Nici n-au mai ţinut cont pe unde mai treceau Marea Roşie, li se despica iarăşi Marea Roşie ?

Iată omul în nebunia lui, când pierde controlul raţiunii şi al credinţei lui Dumnezeu. Şi pentru această necredinţă, Dumnezeu i-a pedepsit, împreună cu cealaltă pedeapsă că s-au închinat viţelului cioplit, 40 ani au peregrinat prin Pustiul Sinaiului până au găsit cărarea spre pământul făgăduinţei, până când au pierit toţi acei care s-au închinat viţelului cioplit şi au cârtit despre pământul făgăduinţei, unde curgea miere şi lapte.

Poporul iudeu a primit poruncă să facă două trâmbiţe de argint purtate de cei doi fii ai lui Aaron. Aceste trâmbiţe erau semnalul: la glasul lor, toată adunarea lui Israil se ridica şi pleca în peregrinările lor spre pământul făgăduinţei. Şi ca să vă daţi seama cât popor era, după cum spune Sfânta Scriptură, numai tineri parte bărbătească de la 20 ani în sus, buni de război, erau peste 600.000. Gândiţi-vă câţi bătrâni erau, câţi copii, câte femei, şi tot acest popor condus de acest om, de Moisi, de fratele lui Aaron şi de 72 bătrâni. Câtă credinţă în acest bărbat care, într-adevăr, îl descrie Scriptura ca fiind prototipul lui Iisus Hristos. Atâta blândeţe avea în cuvânt, atâta dulceaţă (lipsesc un minut, două).

… despre felul cum mergea poporul lui Israil. Sfânta Scriptură mărturiseşte că la glasul lui Dumnezeu poporul lui Israil a fost aşezat câte 3 seminţii la apus, 3 seminţii la răsărit, 3 seminţii la miazănoapte şi 3 seminţii la miazăzi. Dacă privim de sus poporul lui Israil atât de numeros, mergea în semnul sfintei cruci. Iar din seminţia lui Levi erau aleşi bărbaţi foarte cucernici care purtau pe umeri sicriul legii, ţinând în el toiagul lui Aaron, tablele legii şi mana cerească cu care a fost hrănit poporul lui Israil 40 ani în pământul acela, al pustiului.

La primul glas al trâmbiţei se adunau bătrânii, la al doilea glas se ridica buni de drum prima ceată din 3 seminţii şi aşa până la al 4-lea glas toată adunarea poporului lui Israil era în picioare gătită de drum. În momentul acela, la comanda lui Moisi, închipuiţi-vă un nor de oameni plecau spre o cale necunoscută. Ei nu ştiau, mergeau doar la glasul lui Dumnezeu şi la făgăduinţa lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu. Atâta mare de oameni care îşi păstrau locul lor cu drapelele seminţiilor lor. Şi cu aceşti bătrâni în faţă, unul de peste 85 ani şi unul de 82 ani, mergeau agale sprijinindu-şi bătrâneţele în toiegele lor conducând şi veghind poporul lui Israil.

Evident că în cărarea lor spre pământul făgăduinţei aveau să întâlnească popoarele păgâne. Atunci erau cei mai vestiţi împăraţi, tari în puterea lor războinică: Sion al amoreilor, Og al Vasanului, Valac al Moavului. Erau cei mai de temut împăraţi şi tocmai că pe aici trebuia să treacă poporul lui Israil. Atât de dulce, atât de sublim a lucrat Moisi, cu adevărat dumnezeieşte, că fiecărui popor când ajungea la graniţa lui li se trimiteau împăratului oameni, soli de pace, zicându-le aşa: Noi suntem poporul care venim din robia egipteană şi avem drumul nostru spre pământul lui Hanaan. Noi promitem în numele Dumnezeului părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, că nu ne vom atinge de nimic ce este al vostru, nici apă nu vă luăm din izvoarele voastre. Lăsaţi-ne un culoar liber prin ţinutul vostru şi nici un rău nu veţi pătimi de la noi, că noi mergem în numele Dumnezeului nostru (potrivit Numerii 20, 14-17).

Aceşti împăraţi dacă erau păgâni nu au putut să încapă acest cuvânt şi imediat stăteau la hotar cu armată. Când se ridica armata poporului lui Israil, şi Moisi ridica mâinile către cer implorând pe Dumnezeu să-i dea poporului lui Israil putere, nu-i stătea nici un popor în faţă, cădeau ca spicele toţi păgânii aceia. Şi primeşte poporul lui Israil poruncă ca tot poporul care nu se supune, să se învoiască să-i dea un culoar liber să treacă prin ţara lui, să-l treacă prin sabie de la om până la dobitoc. Lucru care l-a şi făcut poporul lui Israil, dar în alte locuri nu l-a făcut.

Ne gândim: de ce a dat Dumnezeu această poruncă atât de aspră pentru acele popoare ? Este un tiran oare Dumnezeu ? Nu. Aşa cum tu, omule, în grădina ta, dacă ai un pom care nu mai rodeşte, evident că-l tai, dacă în cireada ta ai un animal care nu-ţi rodeşte pentru ceea ce l-ai crescut, evident că-l sacrifici. Gândiţi-vă că această vie care era chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru care răsărea soarele aducând razele lui îmbietoare, aducătoare de viaţă, pentru care răsărea luna, pentru care înfloreau florile, pentru care cântau păsările, din porunca lui Dumnezeu, toate acelea slujindu-le, iar ei se închinau la dumnezeu străin. Evident că era o viţă putredă, o viţă sălbatică şi Dumnezeu nu mai avea ce lua de la ei şi-i trecea prin ascuţişul sabiei.

Şi un al doilea motiv pentru care îi ucidea era ca nu cumva rămânând în viaţă să împărtăşească ideile lor păgâne. Că să ştiţi dvs., pentru aceasta, şi în legea creştinească se impune ca doi tineri care se însoţesc prin taina cununiei să fie de aceeaşi credinţă. Nu să se ia, cum este la modă acum, un creştin şi unul de altă credinţă, fiindcă mai lesne se trage spre credinţa cea rătăcitoare decât să vină celălalt spre credinţa creştină. Deci doar dacă se împărtăşeşte credinţa dreaptă, ortodoxă, cea mântuitoare, atunci se pot cununa; dar dacă nu, nu poţi să rămâi cu un om de genul acesta. Aşa era şi pentru poporul iudeu, nu se putea însoţi cu aceste popoare atât de rău murdare în morala lor, în trăirea lor sufletească.

Spune Sfânta Scriptură că atunci când poporul se ridica spre a merge în drumul său, Moisi ridicând glas spre Dumnezeu, spunea aşa: Scoală-te, Doamne, şi să se risipească vrăjmaşii Tăi şi să piară de la faţa Ta toţi cei care Te urăsc pe Tine (Numerii 10, 35). Iar când se aşeza poporul lui Israil spre odihnă, stătea şi norul şi noaptea se făcea în chip de foc luminând tabăra, iar Moisi spunea: Întoarce-Te, Doamne, spre mulţimea miilor lui Israil (Numerii 10, 36). La această comandă, în care se implora puterea divină, norul se ridica şi mergea ca o călăuză în faţa poporului. Iar îngerul lui Dumnezeu în chip nevăzut ajuta poporului lui Israil ajutându-i în război, ucigând pe toţi cei ce i se interpuneau în cale cu mânie, cu duşmănie, neajutându-i, nedându-le curs să meargă spre pământul făgăduinţei.

În drumul acesta, Aaron moare şi este îngropat pe Muntele Or. De acum rămâne Moisi călăuzind poporul prin grele războaie timp de 40 ani până la hotarele pământului Hanaanului, pământul în care curge miere şi lapte. Fiindcă Moisi s-a îndoit că Dumnezeu nu ar izvorî apă din piatră, ca şi Aaron, Dumnezeu nu le-a dat binecuvântarea de a intra în pământul făgăduinţei. În schimb, i-a mijlocit Dumnezeu să ajungă la vârsta de 120 ani până la marginea pământului făgăduinţei, şi acolo de pe un munte înalt, al Moavului, doar atât i-a mai rămas ca o mângâiere: să vadă pământul în care, într-adevăr, curge miere şi lapte, pământ dat de Dumnezeu străbunicilor lui, lui Avraam, promis lui Isaac şi apoi lui Iacov. Iar acolo Moisi moare şi mormântul lui nu se ştie nici până în ziua de astăzi, rămânând descoperit doar în ceasul judecăţii, când va veni şi va condamna poporul lui Israil fiindcă nu a crezut în Mesia, în Cel pe care L-a propovăduit.

Deci toate acestea s-au întâmplat lor şi s-au scris ca mărturie nouă, cum spune apostolul: Nu cumva şi noi fiind ca aceia, tari în cerbice, să păţim aceleaşi lucruri, cu moarte sau cu boală, loviţi de bunul Dumnezeu.

Iubiţilor credincioşi, iată că protopărinţii trupeşti ai Mântuitorului ajung în pământul făgăduinţei, unde sub comanda succesorului lui Moisi, al lui Isus Navi, vor primi cu funii de împărţire, cele 12 seminţii, pământul Hanaanului. Şi să ţineţi cont că Israilul, adică evreul de astăzi este singurul popor din lume care are testament, şi cel mai original testament pe pământul în care stă, este Sfânta Scriptură.

Într-adevăr, aceasta trebuie s-o recunoască toate popoarele lumii, dar fiindcă s-au murdărit printre popoarele celelalte ale lumii, Dumnezeu încetul cu încetul le-a ridicat darul. Adică, cea cu mulţi fii, care a fost sinagoga, a cârtit şi s-a dat acest dar celei sterpe, care este biserica din păgâni, care suntem noi adunând toate neamurile sub stindardul sfintei cruci a lui Iisus Hristos.

Iată, încetul cu încetul, cât m-au ţinut şi pe mine puterile minţii, rugându-L pe Dumnezeu să-mi dea cuvânt ca să înţelegeţi fiecare dintre dvs. cum s-a încreştinat creştinismul din vechiul Israil pentru noul Israil. Aşadar, lăsăm pe poporul lui Israil la marginile pământului făgăduinţei, ca apoi să intrăm cu jertfa cea de sânge de pe Golgota şi să explicităm începând de duminica viitoare. Până atunci, iubiţilor credincioşi, marţi este Buna Vestire, dezlegare la peşte şi untdelemn şi vin, bineînţeles. Vă rog, cât puteţi şi dvs., veniţi din timp ca să vă mărturisiţi, veniţi din timp ca să vă îngrijiţi sufletele care sunteţi pentru împărtăşit. Să nu păţim ca în anii trecuţi să vină fiecare după cum sunt învăţaţi de pe stilul nou, să treacă să se împărtăşească nemărturisit, nepostit, netrecut prin acest ciur, prin această consultaţie duhovnicească. Vă rog, păziţi-vă copiii şi dvs. înşivă, nu cumva împărtăşindu-vă cu nedreptate, adică nemărturisiţi, să vi se întâmple dvs. vreun necaz în trupul şi în sufletul dvs..

Dar până atunci, Dumnezeu să ne întărească şi să-I dăm slavă în vecii vecilor. Amin.