Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

 
Partea a XXXIII-a
30 martie 1997
 

Dacă cineva şi-ar pune întrebarea: Ce este mai mult iudeului sau care este folosul tăierii împrejur, răspunsul ar fi al Sfântului Apostol Pavel, că lor li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu (Romani 3, 1-2).

Fiindcă, în preajma Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos, în pelerinajul nostru de la facerea lumii până la formarea poporului iudeu şi ajungerea în pământul făgăduinţei, am ajuns la marginile Iordanului să vedem ce s-a întâmplat acum câteva mii de ani în timpul acela cu aceşti oameni.

Iată că Dumnezeu a croit, a născut şi l-a ţinut pe acest popor în graţia Sa cu mari revelaţii, cum nimănui nu i-a mai făcut pe pământ. Îl vedem pe poporul lui Israil într-o slavă cum nici un popor nu a mai fost de la începutul lumii. Şi aceasta numai ca să dovedească Dumnezeu bunătatea Sa, care a avut-o, neţărmurită, asupra omului, iubindu-l fiindcă el era zidirea lui Dumnezeu, purtând nobleţea chipului şi asemănării lui Dumnezeu. Pentru aceasta Dumnezeu avea să-i încredinţeze acestui popor, nu pentru faptele lui, nu pentru că el avea ceva în el care merita aşa ceva; ci să-i încredinţeze tainele lui Dumnezeu prin care discernem legea lui Dumnezeu şi care, ţinând-o, nu ne arată altceva decât ca o lumină în întuneric, adică călătoria din acest Ierihon spre a recuceri ceea ce am pierdut, adică pământul făgăduinţei cereşti, moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Iată-l pe poporul lui Israil cum, cu mână tare şi cu braţ înalt, cum va spune ulterior Proorocul David, scos din acea robie a egiptenilor şi adus cu bătrânul Moisi şi bătrânul Aaron până la marginea Iordanului. Din tot drumul acesta desprindem un lucru cutremurător de mare pentru poporul lui Israil, vechiul Israil, şi de acolo în extrapolarea ideii la noul Israil. Atunci când Moisi ajunge în drumul său spre pământul făgăduinţei, la poalele muntelui lui Moav, un popor păgân în care domneau idolii ca la ei acasă, îl vedem pe Valac cum merge la marele vrăjitor Valaam ca să vină şi să blesteme poporul lui Israil ce şi-a aşezat tabăra în preajma ţinutului lui (potrivit Numerii, cap. 22).

Acest Valaam – un mare şi vestit vrăjitor, fiindcă lucra cu lucrare malefică, el închinător de idoli fiind – iată cum arată posterităţii ajungând până la noi că Îl vede pe Dumnezeul cel adevărat şi, parcă forţat de Dumnezeu, gura lui în loc să blesteme acest popor care a ieşit din robia egipteană, din contră, îl binecuvântează. Şi atât de puternică este această proorocie, încât că ea este întărită prin acea minune că asina pe care călătorea Valaam să vadă pe poporul lui Israil grăieşte în grai omenesc cu el,PC. Predici 95 1 spunându-i: De ce mă baţi că nu merg înainte ? Că îngerul Domnului se arată în calea mea şi nu-mi dă voie să merg (potrivit Numerii 22, 28 şi urm.). Iar el, neînţelepţit parcă de acest grai al unui animal, în grai omenesc grăindu-i, iată i se arată îngerul lui Dumnezeu în persoană, spunându-i: Pentru ce faci aceasta, că acesta este poporul lui Dumnezeu, poporul mesianic, este poporul lui Israil şi tu nu trebuie să-l blestemi, ci să-l binecuvântezi (potrivit Numerii 22, 32 şi cap. 23).

 

Îngerul Domnului ţinându-i calea lui Valaam

 

Şi atunci, mergând de 3 ori împreună cu împăratul Moavului, Valac, şi ridicând 7 jertfelnice pe 3 vârfuri de munţi de jur-împrejurul acestui popor care venea în semnul sfintei cruci din robia egipteană, şi invocând glasul idolilor, gura lui grăieşte de 3 ori binecuvântare pentru acest popor, spunând aşa: Va răsări o stea din Iacov şi se va ridica un om din Israil şi va sfărâma pe toţi domnii Moavului şi va prădui pe toţi fiii lui Sit (Numerii 24, 17). Apoi, într-o altă proorocie, tot acesta, tot atunci, în urechile împăratului Moavului, Valac, îi spune: Culcatu-s-a ca un leu şi ca un pui de leu va adormi, cine-l va scula pe el ? (Numerii 24, 9).

Deci această stea nu era altceva decât acel om care s-a ridicat din Israil şi va sfărâma pe toţi domnii Moavului. Proorocia aceasta nu se referă la o proorocie fizică, materială. Acei domni nu erau nişte domni ai pământului, ci erau domnii care stăpâneau sufletul omului, adică patimile. Acela ce se va ridica curat ca o stea pe firmamentul bolţii cereşti, acela va zdrobi pe toţi aceşti domni care au închingat de-a lungul miilor de ani omul – sufleteşte vorbind – şi-l ţinea în această gheară de vultur. Iată o proorocie atât de puternică în care Dumnezeu, ca s-o îndrituiască că este de la Dumnezeu, aduce şi pe cele necuvântătoare: acea asină, care este cel mai smerit animal, şi grăieşte în grai omenesc pentru acest popor, simbolizând că şi cei mai ignoranţi oameni ai pământului L-au cunoscut, L-au discernut pe Dumnezeul cel atotputernic din politeismul timpului aceluia. Iar tu – cum va spune ulterior Proorocul Isaia – Israile, nu m-ai cunoscut (Isaia 1, 3).

Iată cum acest popor mesianic, care călătorea cu mână tare şi cu braţ înalt sub conducerea acelor bătrâni Moisi şi Aaron, iată-l cum parcă din ce în ce se cristalizează în divinitatea lui mesianică, în strălucirea lui de popor purtat de mâna lui Dumnezeu. Iar Moisi îl vedem cum din gura lui spunând ca o învăţătură, spre sfârşitul vieţii lui: Va ridica ţie, Israile, prooroc din tine, ca şi mine, pe acela să-l ascultaţi (A Doua Lege 18, 15). Aceasta care o spune Valaam şi care o spune Proorocul Moisi se referea la Cel ce avea să vină să izbăvească pe om din chingile păcatului şi în felul acesta să-l repună, prin a crede în El, în cinstea din care a căzut.

Moisi, ajuns la marginea Iordanului, în vârstă de 120 ani, aude glasul lui Dumnezeu zicându-i: Fiindcă n-ai crezut când ţi-am spus să loveşti piatra cu toiagul şi să adapi poporul însetat, pentru aceasta nu-ţi va fi ţie să intri în pământul făgăduinţei (potrivit A Doua Lege 32, 51-52). Şi aşa se face că, ridicându-se pe un munte din apropiereaPC. Predici 95 2 Iordanului, doar cu ochii ce i-au rămas să mai vadă şi să se mângâie de dulceaţa şi belşugul pământului făgăduinţei. Pentru ca apoi, murind, să fie îngropat în acel ţinut, iar cum spune şi Apostolul Iacov: Pricire este între diavol şi înger că mormântul lui Moisi a rămas nedescoperit până în ziua de astăzi (potrivit Iuda 9). Moisi nu moare înainte de a lăsa succesor, tot din seminţia lui Israil, pe Isus Navi. Acestuia avea să-i rămână, prin credinţa lui, misiunea nobilă şi dumnezeiască de a trece poporul lui Israil dincolo de Iordan.

 

Isus Navi

 

Şi vedem acum cum Dumnezeu din nou vine cu mână tare şi cu braţ înalt şi Se arată în puterea Lui, în mărinimia Lui şi săvârşind minuni duce încetul cu încetul poporul în pământul care a fost făgăduit lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov şi, din aproape în aproape, până în zilele lor ce l-au văzut. Atunci când mergeau iudeii, după cum am spus, se ridica la un glas al trâmbiţei sicriul legii: 12 bărbaţi purtau pe umeri sicriul legii şi în trâmbiţele acelea se ridicau cele 12 seminţii şi călătoreau agale spre pământul făgăduinţei. Şi aşa s-a făcut în timpul acela că la glasul, la porunca lui Isus Navi, sicriul legii intră în Râul Iordanului. Din poruncă dumnezeiască, Iordanul, după cum spune Sfânta Scriptură, îşi opreşte cursul. Apa din amonte nu mai curge, iar cea din aval curge, lăsând cărare liberă pentru popor să treacă.

Sicriul legii rămâne acolo în Iordan până când au trecut toţi iudeii, că Iordanul nu era un râu uşor de trecut pentru atâta norod, cu copii, cu tot ce aveau ei. Şi ca mărturie că toate care s-au făcut – aceste minuni ale lui Dumnezeu – s-au lăsat ca nişte mărturii, la porunca lui Isus Navi, 12 bărbaţi, câte unul din cele 12 seminţii, au adunat 12 pietre din adâncul Iordanului şi 12 le-au luat cu ei dincolo, iar alte 12 le-au zidit în Iordan, acolo în adâncul Iordanului să rămână mărturie pentru posteritate şi la A Doua Venire a lui Iisus Hristos, pentru poporul lui Israil, minunea care a făcut-o Dumnezeu.

Apoi, trecând dincolo Iordanul, Isus Navi a zidit jertfelnic din cele 12 pietre şi a adus jertfă de laudă, de mulţumire lui Dumnezeu. Aici îşi aşază tabăra Isus Navi cu cele 12 seminţii şi primeşte poruncă de la Dumnezeu să facă cuţite din piatră şi să taie împrejur pe toţi cei ce s-au născut în timpul cât ei au peregrinat prin Pustiul Sinai, 40 ani, lucru care-l face Isus Navi. Taie împrejur toată partea bărbătească, resfinţind în felul acesta pe toţi cei ce s-au născut în timpul blestemului lui Dumnezeu.

Trecerea poporului lui Israil în pământul făgăduinţei s-a făcut în ziua a 10-a a primei luni, ca apoi imediat să serbeze în 14 ale lunii aceleia, a lui martie, Paştele. Iar a doua zi a mâncat azimă din pâine nouă din pământul făgăduinţei. Şi în momentul când poporul lui Israil a mâncat prima pâine nouă din pământul atât de mult promis de Dumnezeu, şi acum promisiunea săvârşindu-se, s-a încetat curgerea manei cereşti. Această mană cerească care a fost păstrată şi în sicriul legii, nu a încetat nici într-o zi, chiar dacă a greşit poporul lui Israil faţă de Dumnezeu, nu a încetat să curgă din cer hrănind în chip minunat, dumnezeiesc, pe tot acest popor al lui Israil.

Iată, iubiţilor credincioşi, minuni dumnezeieşti săvârşite cu aceşti oameni. Iată cum poporul lui Israil începe încetul cu încetul să-şi instaleze fiecare locuitor în pământul atât de mult promis de mii de ani părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov. Isus Navi de acum trebuia să cucerească acest ţinut. Mărturiseşte Sfânta Scriptură că prima cetate care era cea mai apropiată de tabăra lui Israil era ţinutul Ierihonului, cetatea Ierihonului care era una dintre cele mai puternice cetăţi ale timpului aceluia. Isus Navi trimite 3 iscoade în Ierihon să vadă cine locuieşte acolo; ei n-au mai umblat niciodată prin aceste locuri.

Şi mergând cei 3 bărbaţi, iată că sunt urmăriţi şi scapă prin a-i ocroti o curvă, Raav cu numele. Aceea era desfrânată rău în acel popor al Ierihonului, dar ea ştiind de poporul care a venit la zidurile Ierihonului că este adus de un Dumnezeu străin lor, s-a temut de acest Dumnezeu şi de acest popor şi a făcut bine şi i-a primit pe aceşti bărbaţi, salvându-i. Că urmărindu-i armata, acea femeie le-a spus că au plecat, nu sunt aici, dar ea ascunzându-i noaptea le-a dat drumul cu funia pe geam dincolo de zidurile Ierihonului. Şi a rămas legământ aşa între acea femeie desfrânată şi aceşti 3 bărbaţi: Voi în numele Dumnezeului vostru veţi cuceri cetatea, dar când veţi veni, atât vă rog, să nu mă ucideţi pe mine şi pe rudele mele. Şi ca semn pun o eşarfă roşie la geam (potrivit Isus Navi 2, 18).

Şi, într-adevăr, iată cum se cucereşte iarăşi cu minune dumnezeiască Ierihonul. Isus Navi primeşte glas de la Dumnezeu în felul acesta să cucerească Ierihonul. Nu cu braţ de om, ci cu minune dumnezeiască, şi se face aşa: se ia sicriul legii timp de 7 zile şi se înconjoară cetatea Ierihonului şi 7 bărbaţi din 7 seminţii, având trâmbiţe, la fiecare înconjur trâmbiţau cu toţii odată. Iar în a şaptea zi au înconjurat zidurile Ierihonului care erau zăvorâte, simţind moartea începând de la împărat şi până la ultima suflare din cetate. S-a suflat de 7 ori din trâmbiţe şi a şaptea oară au căzut zidurile Ierihonului. În felul acesta, toţi aproape că erau morţi de frică. Împăratul Ierihonului a fost prins şi, cum spune Sfânta Scriptură, spânzurat pe un lemn strâmb la poarta cetăţii, iar toţi ceilalţi au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei, prădând tot ce era în Ierihon. Iată cum această cetate puternică cade în mâinile acestui popor dumnezeiesc purtat de braţul lui Dumnezeu.

 

PC. Predici 95 3

Bătălia pentru cucerirea cetăţii Ierihonului

 

Ne punem întrebarea: Oare după dreptate a făcut Dumnezeu această cucerire a Ierihonului ? Evident că după dreptate, că la Dumnezeu nu există niciodată strâmbătate. De ce atunci a trecut prin ascuţişul sabiei de la om până la dobitoc, cum spune Sfânta Scriptură; cu ce erau vinovaţi copiii ? Nu mai bine îi lăsa în viaţă şi îi ţinea ca robi ? După cum am mai văzut de multe ori, era spurcat tot pământul acela, toţi erau spurcaţi, iar copiii lor, de-a lungul timpului, nu ieşeau decât ca nişte mlădiţe tot ca aceştia. Şi se închinau la aceiaşi idoli, domnindu-i aceleaşi patimi odioase, murdare, de care este cu greu să vorbim, să le închipuim în cuvinte de om. Toate acelea care le aveau acei oameni atât de întinaţi au căzut în mâna iudeilor.

Următoarea cetate era cetatea Ghei, cum spune Sfânta Scriptură. Acea cetate cade în acelaşi chip dumnezeiesc în mâinile iudeilor. Aici cetatea este bătută cu pietre de către Dumnezeu pentru acelaşi motiv că erau oameni stricaţi, cumplit de stricaţi, ca Sodoma şi Gomora. Nu se putea alege absolut nimic din ei.

Următoarea cetate era a Gavaonului. Aceia au aplicat oarecare înşelăciune la iudei şi şi-au salvat viaţa în felul acesta. Împăratul Gavaonului, simţindu-se slab în faţa acestui popor, simţind că poporul acesta este purtat de mâinile unui Dumnezeu necunoscut lor, a aplicat acest truc: a trimis o solie de câţiva bărbaţi gavaoniteni, purtând traiste învechite, sandale învechite şi în traiste merinde mucegăite, zicându-le aşa: Noi suntem bărbaţi dintr-o cetate îndepărtată de voi şi venim ca soli de pace de la împăratul nostru că ne supunem vouă, cu singura condiţie să vă juraţi pe Dumnezeul vostru că nu ne veţi omorî (potrivit Isus Navi 9, 4 şi următoarele). Şi mergând la bărbaţii înţelepţi care conduceau poporul lui Israil şi la Isus Navi, în numele Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, cum era de obicei atunci, se jură că atunci când va ajunge la zidurile cetăţii Gavaonului nu va omorî pe nici unul din acei oameni. Dar gavaonitenii erau imediat după cetatea Ghei, dar fiindcă s-au jurat, jurământul nu se mai putea întoarce. Şi în felul acesta s-a salvat cetatea de la moarte.

Cinci împăraţi ai Ierusalimului, ai Hevronului şi ai altor cetăţi, speriaţi de ceea ce s-a făcut în timpul acela cu acel popor, că în toţi intrase o frică cutremurător de mare, au făcut o coaliţie. Şi-au adunat armatele, şi au venit să bată război cu cetatea gavaonitenilor, pentru faptul că nu au stat cu război în faţa acestui popor. Gavaonitenii merg imediat la Isus Navi şi-i spun pericolul, iar Isus Navi, implorând pe Dumnezeu cum să facă, trimite şi el armata şi, în numele Dumnezeului părinţilor lor, îi învinge pe aceşti cinci împăraţi în felul acesta: bătând război cu ei, a curs o ploaie de pietre din înaltul cerului şi a trimis Dumnezeu nori de viespi, încât că toată armata a pierit şi care a scăpat cu fuga, iar cinci împăraţi s-au ascuns într-o peşteră. Prinşi, au fost spânzuraţi la poarta cetăţii Gavaonului.

Aceste lucruri s-au făcut în timpul acela tot cu acest sânge, cu crimă, fiindcă din aceleaşi motive în tot pământul Hanaanului nu găseai ceva curat. Fiind închinători de idoli, totul era spurcat – asemenea, repet, Sodomului şi Gomorului. În felul acesta, iubiţilor credincioşi, din aproape în aproape, bătrânul Isus Navi de acum îl vedem cum cucereşte în numele Dumnezeului părinţilor lor, al Făcătorului cerului şi al pământului, tot pământul Hanaanului, adică pământul făgăduinţei, care se întindea de la Eufrat până la Marea Mediterană, sau Marea Mare, cum se spunea în timpul acela.

Bătrânul Isus Navi împarte pământul celor 12 seminţii după porunca dumnezeiască dându-le, cum ulterior va spune Proorocul David, cu funie de împărţire celor 12 seminţii tot pământul Hanaanului. Şi iată că acest bărbat atât de virtuos şi plin de credinţă, aşezându-şi poporul lui Israil – cele 12 seminţii – parcă pentru veşnicie în acest pământ atât de mult promis de Dumnezeu, îşi apropie zilele lui de sfârşit. Evident că nu avea să închidă ochii până când să nu dea ultimele cuvinte, ultimele sfaturi acestui popor care el îl ştia destul de bine cine este, spunându-le în felul acesta: Poporul lui Israil, aveţi grijă – ca şi Moisi, evident – să nu vă amestecaţi cu popoarele care au rămas între voi. Să nu vă juraţi şi să nu vă închinaţi şi să nu chemaţi numele dumnezeilor acestor popoare. Să nu lepădaţi numele Dumnezeului celui Atotputernic în favoarea dumnezeilor popoarelor pe care le-a dat Dumnezeu în mâna voastră. Să nu uitaţi niciodată că legea care vi s-a dat, vi s-a dat nu pentru voi, şi minunile şi cuceririle care s-au făcut, nu s-au făcut pentru dreptăţile voastre, ci pentru minunea lui Dumnezeu şi bunătatea Lui (potrivit Isus Navi 24, 1 şi următoarele).

Aceste cuvinte le-a spus Isus Navi în ţinutul Sihemului, în faţa bărbaţilor celor 12 seminţii ale lui Israil, încheindu-şi cuvântul în felul acesta: Dacă vă veţi amesteca cu aceste popoare sălbatice, străine Dumnezeului celui Atotputernic şi dacă vă veţi încuscri cu ei şi ei cu voi, vi se va face vouă acestea spre laţ şi spre cursă şi spre sminteală şi spre cuie în călcâiele voastre şi spre ţepi în ochii voştri. Iar ca mărturie până la ziua cea de apoi, pun această piatră care a ascultat cuvintele spuse de Dumnezeu şi grăite vouă, să rămână deci mărturie că acestea s-au zis de Dumnezeu în faţa poporului lui Israil, a celor 12 seminţii, să nu lepede pe Dumnezeul cel Atotputernic.

Şi această piatră a îngropat-o Isus Navi la rădăcina stejarului aceluia care probabil că este stejarul Mamvri, care se pare că s-a uscat în zilele noastre. Această piatră a rămas ca mărturie, după cum spune Sfânta Scriptură, la judecata de apoi, când poporul lui Israil va minţi în faţa Domnului Dumnezeului lui că Dumnezeu nu i-a scos cu aşa putere din robie şi i-a călătorit până în pământul făgăduinţei.

Nu de mult am găsit într-un ziar, referitor la căderea cetăţii Ierihonului, cum evreii vor să scape de puterea lui Dumnezeu şi să pună minunile acestea în braţul lor, în puterea armelor lor şi a muşchilor şi a înţelepciunii lor, zicând că de fapt efectul goarnelor acelora, 7 la număr, nu au făcut decât să pună într-o rezonanţă zidurile Ierihonului şi să cadă, să se dărâme. Sau mai speculativ, că cine ştie ce armă acustică au avut, dar nu neagă dărâmarea Ierihonului prin acel înconjur al zidurilor cu sicriul legii şi prin trâmbiţarea de 7 ori în 7 zile asupra zidurilor Ierihonului. Aceştia de astăzi care sunt fiii acelora de atunci, care de fapt nu moştenesc decât aceeaşi îndărătnicie şi aceeaşi împietrire, la ştiinţa de astăzi caută ca să pună totul pe seama ştiinţei, eliminându-L pe Dumnezeu din minunile care Le-a făcut pentru bunătatea Sa asupra acestui popor mesianic. Lucruri cutremurătoare (lipseşte 1 minut, două).

Iubiţilor credincioşi, acele minuni – iarăşi spun cum a spus Apostolul Pavel: S-au făcut lor şi s-au scris spre învăţătura noastră, ca nu cumva şi noi, fiind ca aceia, să cădem mai rău decât ei. Ne punem o întrebare destul de firească: Oare Isus Navi nu putea să ia o bucată de lemn şi, prin minune, să o îngroape la stejarul Mamvri, zicând acelaşi lucru, că aceasta va mărturisi la judecată ? Nu, ci foloseşte o piatră care este atât de rece şi de insensibilă, simbolizând împietrirea acestor oameni de atunci. Şi nu putem să-i condamnăm numai pe ei, ci iată că a venit Hristos în lume, S-a revelat lumii Dumnezeu şi om şi noul Israil L-au lepădat pe Dumnezeul cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului. Şi mai mult decât atât, S-a arătat cum a pătimit pentru noi, iar noi Îl repudiem din conştiinţele noastre, minuni făcându-se în ochii noştri, ca şi ai acelora.

Închipuiţi-vă că în viaţa noastră cotidiană, când faci un sacrificiu mai mare sau mai mic pentru cineva, cât te doare în momentul când acela pentru care faci sacrificiul te blamează sau îţi leapădă acest sacrificiu. Dar Dumnezeu, cu câtă mânie va veni şi pentru aceia de atunci, dar şi pentru noul Israil, care sunt fiii noii sinagogi, pentru faptul că nu cred sau cred în dumnezei străini, tot sub acoperişul lui Iisus Hristos, adică de sectă. Că sectele de astăzi, care s-au abătut de la Dumnezeul cel adevărat, nu sunt decât idolii de atunci decât că sunt transpuşi de acum în patimi. Nu o să mai vedem idoli din piatră, din argint, din aur, ca ai acelora de atunci, ci idolii aceia de atunci au trecut în idoli dogmatici, adică în patimile care colcăie în lume şi care ţin închingată lumea în aceşti diavoli spurcaţi, ducând lumea în cea mai grea pierzare posibilă.

Iată, din aproape în aproape, cum poporul mesianic este dezvoltat în mărime de vreo 2 milioane oameni în robia egipteană, scoşi cu mari minuni şi revelaţii din robie şi aduşi, instalaţi în acest pământ al făgăduinţei. De acum, prin moartea lui Isus Navi, ei rămân în mâna judecătorilor să fie conduşi de acum încolo sute de ani. Spune Sfânta Scriptură că Isus Navi, murind în vârstă de 110 ani, i s-au pus în mormânt odată cu trupul lui şi cuţitele de piatră cu care a tăiat, la porunca lui Dumnezeu, împrejur pe cei ce s-au născut în acel pelerinaj al lor timp de 40 ani spre pământul făgăduinţei.

Iubiţilor credincioşi, să luăm seama nu cumva şi noi, împietrindu-ne ca aceia de atunci, să pătimim ca ei: să se deschidă pământul sau să fim întunecaţi la minte şi să nu mai pricepem nici cele mai elementare noţiuni de creştinism. Şi în felul acesta vom pieri dacă nu vom asculta de Legea şi de cuvântul Dumnezeului celui Atotputernic.

Dacă Dumnezeu ne va înţelepţi, vom merge mai departe să vedem cum s-a lepădat din aproape în aproape poporul lui Israil de Dumnezeul cel Atotputernic şi au îmbrăţişat patimile, au îmbrăţişat idolii care nu erau altceva decât căpeteniile dogmelor spurcate şi, în general, acelea nu erau altceva decât patimile trupeşti care le ştiţi destul de bine. Până atunci, să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dea minte înţeleaptă, sănătate şi pace în casele şi în sufletele fiecăruia, ca aşa împodobiţi să dăm slavă în vecii vecilor. Amin.