Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfântul Mare Mucenic Panteleimon 2014

 

A ieşit din temniţă să împărăţească şi în temniţă fiind a sărăcit (Eclisiastul 4, 14), spune înţeleptul Solomon. Prin multe trece omul în viaţă, şi cu cât viaţa este mai lungă, cu atât este semănată cu bucurii şi cu tristeţe, dar ca o corabie virtuoasă trebuie să călătorească spre limanul liniştii, cu mare demnitate şi siguranţă totodată.

Marea învolburată nu este altceva decât viaţa noastră. Avem un singur ţel în lume, nu doar să trăim, să mâncăm şi să ne desfătăm de cele trupeşti care sunt trecătoare. Nobilul scop pentru care ne-a zidit Dumnezeu ca un pom roditor este să ne mântuim, că după cum şi Mântuitorul a spus că de-am câştiga lumea toată, iar sufletul l-am pierdut, ai trăit degeaba, nimic n-ai săvârşit pe pământ. Vedem, într-adevăr, în viaţa noastră cotidiană fără a umbla la discreţia filozofiilor oamenilor; cât de simpli am fi, găsim multă înţelepciune, multă filozofie în paşii vieţii noastre, dar toate trec pe lângă noi dacă noi nu stăm măcar cât de cât să le analizăm.

Iată o lecţie de viaţă, peste 1.600 ani, cum ne-o dă acest copil, cum iese din temniţa necunoştinţei de Dumnezeu şi împărăţeşte, iar alţii în împărăţie fiind flămânzesc, însetează şi se păgubesc. Copil fiind, îl vedem cum se apleacă spre sfaturile mamei sale care era creştină, iar pe tatăl îl asculta doar ca un tată biologic, dar în sfaturile idolatre în care credea nu-l asculta. De aşa natură a rânduit Dumnezeu viaţa acestui copil că a rămas prematur orfan de mamă; probabil că mama a trăit frumos după Dumnezeu, deşi soţul ei era idolatru, şi pentru aceasta şi Dumnezeu a rânduit în felul acesta să i se sfârşească zilele frumos, creştineşte, lăsând în urmă odrasla căruia i-a dat cu picătură acel lapte duhovnicesc în care a crescut trupul duhovnicesc.

Ca orice om trebuia să-şi dea şi un examen. Tatăl, rămas cu fiul şi de viţă nobilă fiind, l-a trimis la şcoli înalte şi mai ales la medicină. Acolo a dat peste un mare profesor cu numele de Eufrosin, dar idolatru, şi era sfătuit să înveţe după medicina idolilor. El, prunc fiind, copil necopt, încetul cu încetul a uitat sfaturile mamei, dar cum Dumnezeu nu lasă niciodată comoara ascunsă, l-a lăsat ca el să descopere filozofia creştină, să redescopere pe Acel Dumnezeu spus demult în urechile şi în inima lui de către mama sa. Trecea pe aceeaşi cărare către şcoală; un bătrân preot, cu numele Ermolae, îl vedea ca orice copii care treceau la şcoală, îl vedea şi pe el. Dar i s-a părut că este puţin deosebit. Odată l-a chemat la camera lui, că el stătea mai mult ascuns, că atunci erau prigoanele creştine groaznice; era printre ultimele prigoane ale lui Maximian.

[Maximian] a fost un zbir şi s-a răzbunat acel împărat groaznic asupra creştinilor. Nu demult, în Nicomidia, avea să se întâmple o lucrare groaznică, care a rămas în istorie una dintre cele mai mari grozăvii de crimă. Acest spurcat de împărat a dat ordin ca în Nicomidia să se ardă biserica împreună cu 20.000 creştini care erau adunaţi la Naşterea Domnului. Au adus lemne împrejurul bisericii şi le-au dat foc la toţi, atâta cruzime putea să aibă. Cruzimea lui a ajuns mai departe, că a dat ordin soldaţilor, care erau idolatri, pe tot care-l vedea că se duce la biserică şi se închină are voie – fără a da seama judecăţii omeneşti – să-l omoare. Îi găsea culpa că este creştin şi se duce la biserică. Atunci a căzut sub acest edict Sfânta Muceniţă Anisia, care mergea la biserică şi prinzând-o un soldat a omorât-o pe loc.

Iată că acest om împărăţind şi având acces la multe minuni s-a arătat în aceeaşi răutate. Sfântul Pantelimon, Pandoleon cum îl chema atunci din neamul părinţilor lui, din numirea părinţilor lui, a fost chemat de Sfântul Ermolae la chilia lui şi întrebându-l în ce crede, el ca un nevinovat a spus că crede în idoli, merge la şcoală şi învaţă medicina. Dar ai auzit tu de Hristos ? Şi atunci a început să reînvie acea scânteie care dădea să se stingă definitiv. Şi-a adus aminte de sfaturile mamei sale, şi-a adus aminte că nu idolii au făcut cerul şi pământul şi pe om, ci este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, care a murit pentru noi, oamenii, ca să ne mântuiască şi să ne scoată din gheara morţii.

Din momentul acela, acel sfat al părintelui Ermolae a început să se lipească ca o sămânţă în pământ bun şi creştea viguros, creştea repede, creştea sănătos, creştea parcă dând o speranţă de reînviere. Au început primii paşi de ieşire din temniţa idolatriei. N-a spus tatălui său unde se duce el, dar înainte de aceasta a întâmpinat în calea vieţii lui mergând la şcoală un copil mort datorită muşcăturii unei vipere. Vipera era lângă copil. S-a rugat la Dumnezeu, deşi nu ştia prea mult despre Hristos, să-L învie pe copil. Şi în nevinovăţia lui a făcut Dumnezeu minune, a înviat copilul, dar vipera a murit.

 

PC. Predici 96

Sfinţii Mucenici Ermolae şi Panteleimon
De-a stânga şi de-a dreapta, în primul registru Sfinţii Arhangheli,
în al doilea registru Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian,
în al treilea registru Sfinţii doctori fără de arginţi Chir şi Ioan
Relicvariu, sfârşitul secolului XVII
Mânăstirea Pantokrator, Muntele Athos

 

De acum începe un drum nou pentru el, Sfântul Ermolae îl botează şi începe să-i spună picătură cu picătură ceea ce i-a spus cândva mama lui într-o altă vorbă. Îl vedem pe copil cum era absorbit de noua învăţătură. După botez a lipsit de la şcoală 7 zile. A fost întrebat de profesor: de ce ai lipsit ? Iar el a spus frumos, minţind: tatăl meu a luat o moşie şi m-a oprit ca să nu mai merg la şcoală şi să mă duc s-o văd, că aceea este moştenirea mea. A minţit pentru Dumnezeu. Dar în felul lui, tâlcuind, frumos a minţit din cauză că tatăl lui de acum era cel care l-a încreştinat, era cel care l-a născut în noua viaţă, viaţa de creştin. Împărăţia care i-a luat-o tatăl lui şi s-a dus să o vadă era Împărăţia Cerurilor, şi după predania Sfinţilor Părinţi trebuia să stea în acea frumoasă hlamidă a botezului 7 zile.

A lipsit şi de acasă, iar acasă a adus a doua minciună. Când l-a întrebat tatăl: unde ai fost ? şi i-a spus că doctorul meu m-a dus în palatele imperiale ca să mă înveţe mai bine meşteşugul doctoricesc. Nici aici minciuna nu a fost ca minciunile oamenilor, păguboase, ci a fost binecuvântată. Că doctorul era acum tot părintele Ermolae, care i-a vindecat sufletul bolnav, dat în cangrenă, i-a arătat într-adevăr palatele imperiale prin ceea ce i-a spus despre Hristos şi despre moştenirea veşnică. A trecut şi lucrurile acestea frumos.

Avea acces cu doctorul Eufrosin până la împăratul Maximian şi toţi din palatele imperiale îl iubeau pentru înţelepciunea lui, pentru smerenia lui, bună-cuviinţa lui şi frumuseţea lui trupească, dar şi cea gânditoare. O dovadă în plus cum te poţi face frumos oamenilor; poţi să fii frumos rupt din soare, dar când începi să dai drumul la limbă sau la gesturi sau la fapte devii un monstru. Devii o cârpă în urechile şi în ochii şi în inimile acelora care te cunosc într-o altă faţă. Iată-l pe sfânt atât de frumos şi în faţa acelora care nu-L cunoşteau pe Hristos, dar şi în faţa acelora care stăteau prin catacombe ascunşi şi aduceau jertfă lui Dumnezeu.

El era la vedere, era tânăr în anii vârstei lui, era crud în ceea ce cunoştea dogmatismul, dar iată o sămânţă bună căzută în pământ bun. De acum intervine ceea ce la mulţi este mort: lucrarea seminţei. Toţi avem pământul nostru, pământul creştinesc, dar când vine sămânţa lui Hristos ca să germineze, să crească şi să înflorească şi să rodească, lucrătorul este mort sau aproape mort. Din acest motiv, şi aş vrea să lămuresc pentru totdeauna, nu ne putem bucura, deşi suntem cu rugăciunea tot timpul pe buze, deşi ne pricepem să dăm sfaturi atât de docte altora care le soarbe cu mare cuviinţă şi demnitate, iar noi suntem morţi şi putrezi pe dinăuntru.

Vorbele acelea – care este mâna semănătorului – aruncă sămânţa, iar pământul bun, cum a fost în acest copil, a prins roadă. Spun de el, că datorită conjuncturii lui Eufrosin doctorul a ajuns în palatele imperiale şi Maximian îl iubea foarte mult. A venit momentul decisiv al vieţii lui ca să mărturisească pe faţă pe Hristos. Un orb care era în cetatea Nicomidiei şi împăratul acolo avea palatele imperiale, în Nicomidia, acel orb n-avea nici o şansă de izbăvire, toată averea şi-a cheltuit-o la cei mai iscusiţi medici. Eufrosin îl cunoştea. Era un mare specialist, de vreme ce era doctorul împăratului. Auzind de Sfântul Pantelimon, Pandoleon, că în numele unui zeu sau într-o putere necunoscută de el face minuni, s-a dus la el şi i-a cerut să-l vindece. Iar sfântul a ridicat ochii către cer şi în nevinovăţia lui, de înger am putea să spunem, cu rugăciunea aceea fierbinte L-a chemat pe Hristos în ajutor şi orbul a câştigat vederea.

Odată cu câştigarea vederii, s-a adus pace în sufletul lui şi i s-au descoperit şi ochii sufleteşti. L-a văzut cu alte cuvinte cu ochii sufleteşti pe Hristos, Mântuitorul lumii, că a auzit cuvintele sfântului când L-a chemat pe Hristos şi acela este, prin curăţia vieţii lui, care i-a redat vederea. Pentru el a răsărit viaţa, a răsărit soarele, pentru el totul a înflorit, era primăvară. Exulta de bucurie. A împânzit în toată cetatea că iată cine mi-a făcut mie vindecarea de care toţi idolii s-au lepădat, neputincioşi fiind. A ajuns la urechile doctorului imperial, că acel orb care nu avea nici o şansă să se vindece acum este vindecat de către Pantelimon.

Tocmai doctorul lui, care ţinea mult la el, la Pantelimon, l-a denunţat împăratului. Acel orgoliu care-l stăpânea, acea temere că acesta va cuceri cetatea prin meşteşugul lui şi el va fi eliminat l-a determinat ca să devină o hidră, un monstru, să devină un criminal. Nu-l putea lichida el, s-a dus la împărat, împăratul care era predispus la aşa ceva şi setos de sânge creştinesc, interesul lui era să scape de el. L-a pârât împăratului că este creştin. Din momentul acela trebuia să intre în arena mărturisirii lui Hristos tânărul mărturisitor, acest apostol al antichităţii aş putea să spun, acest înger în trup. L-a determinat împăratul cu cuvinte frumoase în nădejdea că se va lepăda de Hristos. Promisiuni multe, toate materiale şi deşarte. Nu a reuşit.

Dar fac o mică paranteză să încheiem şi viaţa tatălui lui. Tatăl lui a rămas idolatru în continuare, până în ziua când a auzit că orbul pe care-l cunoştea s-a vindecat datorită credinţei lui Pantelimon. Din momentul acela a avut un cuvânt frumos Sfântul Pantelimon în convorbire, în urma căruia tatăl lui s-a încreştinat. Îi spune: fiul meu iubit, ştii că de mic te cresc şi am ţinut la tine să te plimb în şcoli înalte, ca să devii şi tu un om de statură înaltă, de poziţie înaltă în societate. De ce nu mi-ai spus că tu crezi în Hristos ? Tată, ştiam că mă iubeşti şi am văzut dragostea, care ţi-o port şi eu, dar n-am vrut ca să te ostenesc spunând că eu mă închin lui Hristos, şi nu idolilor. În schimb, m-am rugat neîncetat lui Dumnezeu ca tu să-ţi vii în cunoştinţa cea adevărată care a avut-o mama. Şi în felul acesta, conştientizându-L pe Dumnezeul cel adevărat, tu de bunăvoie să te lepezi.

În urma acestui cuvânt frumos şi blând, tatăl lui a făcut o groapă şi toţi idolii care i-a avut în casă i-a îngropat şi i-a aruncat. Şi din momentul acela, la sfatul copilului lui, a mers la părintele Ermolae şi s-a botezat. Cu alte cuvinte, tu tată mi-ai dat viaţă trupească, iar iată prin mine îţi vine viaţă veşnică, viaţă creştinească. La scurt timp, tatăl lui a murit, dar copilul a rămas în aceeaşi demnitate, în aceeaşi cinste, în aceeaşi slavă. Acelea nu erau cucerite, erau din lăuntricul lui, cum a spus Proorocul David despre Maica Domnului: Înconjurată cu lanţuri de aur împodobită (Psalmi 44, 15), toate din lăuntricul ei.

Iarăşi spun: nu vă împodobiţi în viaţă nici unul cu lucruri care nu vă aparţin. Nu vă împodobiţi cu zorzoane, nu vă împodobiţi cu cuvinte ritoriceşti excelând în înţelepciune, împodobeşte-te cu ceea ce izvorăşte din tine. Şi din tine izvorăşte acel caracter nobil, frumos, plăcut, care îl expui în primul rând prin limbă, că el este mădularul cuvintelor, mintea care cizelează şi împodobeşte cuvintele, şi apoi fapta. Degeaba suntem în lume cât de sus om fi puşi, dar în momentul când îţi dai drumul la interiorul tău, la ceea ce zace în tine, deja din piramida – cât de înaltă ar fi ea – te-ai dus sub ea. Că nu tu îţi pui nota. Multe femei se uită în oglindă ore în şir şi se schimonosesc şi-şi zic în mintea lor: cât de frumoasă sunt ! S-o crezi tu ! E cea mai mare minciună. Alt ochi şi altă minte trebuie să te pună în statutul tău, că noi întotdeauna, din instinctul nostru mai mult animalic, am putea să spunem, ne lăudăm. Alţii trebuie să ne laude, că asta este marfa ta, cu aceasta te arăţi în faţa acelora care te expui şi-ţi dă notă.

Aşa şi sfântul. Din lăuntricul lui răsăreau toate calităţile, podoabele acestea frumoase. Ca drept dovadă, statutul lui social, din părinţi cucernici, de fapt mama cucernică, din părinţi sus-puşi, nu l-au ajutat. Mulţi doreau să intre în faţa împăratului şi să discute cu el, el avea această facilitare, dar se vede că nu l-a atins acea mândrie, cum atinge de obicei pe oameni, oamenii trupeşti. Mult a insistat împăratul să se lepede de Hristos. N-a prins nici un cuvânt şi nici o promisiune. Şi cum, de obicei, oamenii sunt duali, şi îngeri şi diavoli, în fapte bineînţeles, a început să iasă monstrul din împărat.

A dat ordin să fie legat de un stâlp şi să fie ars cu făclii. Crunte chinuri. În numele lui Hristos, le-a răbdat pe toate şi în stupefacţia tuturor acelora ce căscau gura ca la teatru la acest supliciu. A fost bătut crunt, a reuşit şi la aceasta, şi în numele lui Hristos a mers în continuare mărturisindu-L pe Domnul. A fost aruncat în mare, dar a ieşit şi de acolo; piatra care i-a fost legată de gât s-a făcut ca o plută şi a ieşit din apă nevătămat. A fost aruncat la lei, la fiare sălbatice înfometate, cum de obicei se proceda în chinurile creştinilor. Şi animalele au sfidat legea firii: foamea îl determină să mănânce orice. Cu stomacurile goale, de zile înfometaţi şi însetaţi, în loc să-l sfâşie pe sfânt, s-au dus şi-i lingeau picioarele, iar el în nevinovăţia lui le dezmierda. Aşa de gingăşite se simţeau animalele, că se îmbrânceau una pe alta, ca să vină sub mâna lui caldă şi să le dezmierde. Animale sălbatice şi înfometate au sfidat legea firii. Nu datorită sfântului, datorită credinţei lui animalele fioroase L-au cunoscut pe Ziditorul său în persoana acestui prunc nevinovat. Iată, dacă izvorăşte din el acea comoară, îmblânzeşte şi fiara sălbatică în statutul ei sfâşietor.

Văzând împăratul aceste lucruri s-a cutremurat şi spunea: în ce nume faci tu, cu ce vrăji faci tu aceste lucruri ? I-a spus că nu cu vrăji, ci credinţa în Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul pe care tu Îl prigoneşti. L-a întins pe o roată colţuroasă şi să-i dea drumul la vale pe o râpă ca să-l omoare. Înainte de a-i da drumul la acea roată, ea s-a sfărâmat cu puterea lui Hristos. În cele din urmă, au venit sfătuitorii împăratului zicându-i: stăpâne, pe acesta nu-l poţi birui, decât să-i tai capul. Şi ca nu cumva să se întoarcă din rânduiala noastră păgânească, idolatră la creştinism, termină cu el. Ferocitatea împăratului şi a celor de o cugetare cu el a ajuns la atât de mare înălţime, mai degrabă josime, încât că văzând că animalele sălbatice lucrau împotriva firii lor, a spus ca să fie tăiate, sacrificate şi acele animale. Plus creştinii, plus cei care erau păgâni şi au asistat la aceste minuni, când s-au declarat că sunt creştini, să fie omorâţi cu toţii.

Iată în împărăţie fiind un om, având cunoştinţă de minunile lui Hristos, cum a flămânzit, a însetat şi a pierdut totul. Acest copil a dat o lecţie de viaţă acelora de atunci. Pentru aceasta a rămas spre pomenire în Biserica noastră până în zilele noastre. În cele din urmă, nemaisuferindu-i chipul şi mărturisirea lui Hristos, i-a dat sentinţa să fie scos afară din cetate şi decapitat. Soldaţii cărora le-a căzut sorţul ca să-l treacă în nefiinţă pe sfânt s-au cutremurat, s-au sfiit. Iar sfântul, dacă era senin, era curat ca un cleştar, ca raza soarelui, în gândirea lui, în trăirea lui, a spus: nu vă sfiiţi şi nu vă înfricoşaţi, împliniţi porunca împăratului şi faceţi ceea ce aveţi de făcut. Nu a ţipat, nu a fugit, nu s-a războit cu aceia. Ca un mieluşel de jertfă şi-a întins gâtul pe trunchi şi aşa s-a despărţit din această viaţă.

Tragem concluzia: ce suflet nobil a putut să aibă ! Gândiţi-vă câte facilităţi avea acest tânăr cu orizont deschis în viaţă. Frumos la chip, înţelept în cuvinte şi în fapte, statut social, iubit de împărat şi de toţi generalii lui, a trecut peste toate aceste momeli, nu s-a uitat la ele şi L-a mărturisit pe Hristos prin chinuri până la sfârşitul vieţii lui. Merită multă laudă, multă cinste.

Iubiţi credincioşi, cu adevărat, într-o bibliotecă întreagă dacă intrăm, în fărâmiturile acestea încondeiate în paginile istoriei; mai bine să fim ca hananeanca să ne săturăm din fărâmiturile domnilor la mesele lor decât din bucata de pâine. Am putea să spunem că la timpul acesta când Hristos este descoperit, este arătat prin atâta mulţime de minuni, Îl ştim destul de bine că El a făcut cerul şi pământul, avem pâinea întreagă, dar sătui fiind o aruncăm sau o lăsăm, că ne-am îngreţoşat de ea, să mucegăiască. Vin cei flămânzi şi o fură. Acum se îndrituieşte chiar în viaţa sfântului cuvântul Mântuitorului: Mulţi chemaţi, puţini aleşi (Matei 22, 14).

Totul rămâne în propriul nostru arbitru, în propria noastră latitudine. Tu ai cheia Împărăţiei. Acesta a evadat din osteneala lui, din închisoarea idolatriei, nu-L cunoştea pe Hristos, şi a plătit această evadare cu sânge mucenicesc, că L-a cunoscut pe Dumnezeu. Iar noi, în împărăţie fiind, flămânzim. Şi de ce flămânzim ? Datorită nouă. Îl avem pe Hristos în masa bogată, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în noaptea de Paşti: viţelul este gras, veniţi şi vă desfătaţi din acest ospăţ. Rămâne fiecăruia să se ducă la izvorul care crede el să se adape când este însetat, sau la masa de bucate după cum vrea el. Dar să ştiţi că una este masa şi una este izvorul acel dătător de viaţă, Iisus Hristos, căruia I Se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.