Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfânta Cuvioasă Parascheva 2014

 

Şi va fi ca un pom răsădit la izvoarele apelor care rodul său îl va da la vremea sa şi frunza sa nu va cădea (Psalmi 1, 3), spune Proorocul David. Nu se referă aicea la un pom sau la cine ştie ce cultură, ci pomul acela este omul însuşi, zidirea lui Dumnezeu şi asemănarea Lui. Ce este mai frumos decât înfometat să fii, să găseşti un fruct, să te îndulceşti din el ? Ce este mai frumos decât însetat fiind, să găseşti un izvor şi să-ţi potoleşti acea neputinţă care cu greu este de trecut ? Din aproape în aproape ne dăm seama ce este frumos în viaţa unui om şi ce este urât.

Omul prin natura lui este făcut, de către Dumnezeu zidit, şi cu posibilităţi aş putea să spun incomensurabile, neştiute de noi, ca să rodească acea vie în toamna vieţii. Mulţi oameni s-au perindat pe pământ în întreaga istorie, dar numai Cel ce ne-a dat viaţă ştie ce să culeagă precum albina din florile pământului. Ochiul lui Dumnezeu, care este de neegalat, se plimbă printre toţi oamenii căutând să culeagă ceva bun. Vedem la noi înşine, în viaţa cotidiană, când ne alegem un prieten, după cât ne ţine mintea noastră şi după ochiul critic al nostru, îl putem alege să fie de confidenţă nouă sau nu. Chiar dacă l-ai ales, poate mai târziu când te-a înşelat, nu de prima dată, a doua sau a multa oară, îl lepezi.

Aşa înţelegem şi pe Dumnezeu cum Îşi alege oamenii Săi. Să nu credeţi că oamenii sunt predestinaţi, cum sunt nişte erezii în occident şi întinse în tot pământul. Omul are liberul arbitru; prin natura sa, prin mintea sa luminată de poruncile lui Dumnezeu poate să dea rod bun. Depinde de cum el este receptiv la cuvântul lui Dumnezeu şi cum primeşte acea sămânţă semănată de Semănător în pământul lui.

Iată sămânţa ajunsă în pământul fertil al unei copile, o copilă care a trăit după anul 1000 de creştinism, cam în perioada despărţirii definitive dintre Apus şi Răsărit. O copilă născută din părinţi creştini. Luând precum pruncul laptele mamei, aşa ea adăpându-se, hrănindu-se la laptele Bisericii, deşi mintea ei era de copil a priceput ce să aleagă. Multe auzim în viaţa noastră, dar noi nu ştim să discernem; PC. Predici 99şi nu ştim că nu ştim; nu ştim că nu putem. Nu vrem. Şi este o mare diferenţă în a nu putea, care este pardonabil la Dumnezeu, şi alta în a nu vrea. Este o diferenţă de la cer la pământ. Şi diavolul vede pe Dumnezeu, L-a văzut, înger a fost cândva, dar nu a vrut ca să fie smerit. Vedem oameni de diferite coloraturi în viaţă, aud, le plac cuvintele, înţeleg, dar nu vor. Mai aproape este trupul, fierbinţeala Vavilonului, a trupului, decât acea boare mângâietoare a cuvântului lui Dumnezeu şi a săvârşirii faptelor în numele lui Dumnezeu.

 

Sfânta Cuvioasă Parascheva, cu mucenice şi cuvioase. Icoană românească, aflată astăzi la Mânăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ. Sfârşitul secolului XVI - începutul secolului XVII

 

Iată că această copilă a ştiut ce să aleagă din cuvântul Evangheliei şi probabil din cuvântul preotului, sau poate mai citea şi ea ceva, sau prindea precum pasărea din zbor câte un cuvinţel, şi nu l-a aruncat. Era un copil cuminte, un copil care punea preţ mai mult pe cele sufleteşti decât pe celelalte, trupeşti. Iată-L pe Dumnezeu cum cu ochiul Său blând, mângâietor a văzut-o că poate să rodească mult. Deşi făcea multă milostenie, ea nu înceta, fiind uneori admonestată de către părinţii ei pentru gesturile care le făcea. Văzând că este oprită de la milosteniile care le făcea în numele lui Dumnezeu, a plecat de acasă. A plecat nu precum pleacă fiii frăţiilor voastre în zilele acestea, aceşti fii risipitori care vă părăsesc căminele calde, mângâietoare şi pleacă în ţări străine. Acolo caută să se mângâie prin altceva mai mult trupeşte decât duhovniceşte.

Iat-o pe această copilă cum ia calea pribegiei în numele lui Hristos, în numele sufletului şi nu a trupului. A ajuns prin Constantinopol, a ajuns la Ierusalim, s-a închinoviat într-o mânăstire. Numai Dumnezeu ştie viaţa ei şi osteneala ei în numele Aceluia ce a murit pentru noi ca să ne mântuiască. Vârsta creştea, trupul cum bine ştim are fierbinţelile lui, dar ea a pus mai presus decât acestea împărăteasa mintea. Acea minte frumoasă, luminată de poruncile Domnului Hristos care niciodată nu te înşală, nu te mint şi nu te duc în părăginire. Totul este să le păstrezi, totul este să te lupţi ca şi cu o fiară cu propriul tău trup, cu lumea înconjurătoare şi, bineînţeles, cu mentorul, acela care stă după perdea, care este diavolul. Culcări pe jos, nopţi nedormite, rugăciune continuă, un trup smerit şi un suflet pe măsură, aceasta i-a fost viaţa acestei copile care nu şi-a pervertit castitatea, frumuseţea ei, integritatea ei cu care a fost înzestrată şi am fost cu toţii înzestraţi la naştere.

Nu i-a fost uşor, dacă stăm şi ne gândim că timpurile nu au fost altfel decât acestea de astăzi. Poate mulţi de vârsta ei, de teapa ei, se perverteau în cursele satanice, mânjindu-şi trupul cu toate poftele şi mizeriile. Dar totuşi a ştiut, deşi firea slabă, a ştiut cum să navigheze pe această mare învolburată care, eu aş spune, este tinereţea. De acuma vedem pe Dumnezeu cum o protejează, fiindcă-L cerea în ajutor. Nu o părtinea Dumnezeu, se lupta ca şi cu un Goliat, cum era David. Acestea i-au fost toate potrivnice spre mântuire, şi totuşi a biruit. S-a învrednicit ca la vârsta frumoasă de 25 ani să vină sfântul înger şi să-i spună: Retrage-te în locurile natale, fiindcă Dumnezeu îţi va cere sufletul tău. S-a întors încetul cu încetul spre locurile natale, unde la o vârstă aş putea spune fragedă, la 27 ani, a murit.

A murit după cum a şi lucrat. Pentru ea moartea a fost, bănuiesc, doar un somn. Dacă a ştiut cum să-şi precupeţească clipele vieţii, faptele ei să fie cât mai frumoase, a fost asemenea unui meşter care, precaut şi ţinând la suflet, a ştiut cum să-şi zidească acel palat frumos care este veşnic şi nu cade sub rugină. Ca orice om şi necunoscut, neştiut de nimeni, s-a dat pământului. Dumnezeu, care îl ştie pe fiecare din aleşii Săi, la vremea cuvenită avea să scoată şi viaţa ei ca o carte de învăţătură pentru acei de atunci, când s-au descoperit sfintele moaşte, şi rămânând până în zilele noastre care vrem să ne îmbogăţim sufleteşte din frumoasa ei viaţă şi virtutea ei.

Nimeni nu ştia de ea, de moaştele ei în măruntaiele pământului. A venit vremea când, murind un corăbier, a împuţit locul acolo unde a fost lepădat de către colegii lui, pe malul mării. Un pustnic care stătea acolo a cerut de la locuitori să vină să-l ducă şi să-l îngroape, că îi tulbura liniştea. Aşa s-a făcut că l-a îngropat şi l-a pus peste acest mormânt, mormânt uitat de vreme, de sute de ani, în care era Sfânta Parascheva. S-a arătat unui preot cuvios şi unui creştin ca o împărăteasă, zicându-le: Luaţi de pe mine, de aici din mormântul meu, din locaşul meu, acest cadavru, această împuţiciune. Aşa s-au descoperit sfintele moaşte. Cu o procesiune frumoasă, cum se obişnuieşte în Biserica Ortodoxă, sfintele moaşte au fost scoase din măruntaiele pământului şi duse spre închinare în mai multe locuri, prima dată în Târnovo, apoi în Belgrad, în Constantinopol, mult timp fiind de mare folos pentru cei ce veneau şi se închinau cu dragoste şi cu credinţă în Dumnezeu, în care ea a crezut şi a săvârşit faptele ei frumoase.

În cele din urmă avea să fie şi ţara noastră binecuvântată de aceste sfinte moaşte. Vasile Lupu, zidind o biserică la Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, au fost aduse sfintele moaşte cu o sumă destul de mare, cumpărate de la turci. De atunci, sfintele moaşte au rămas la Iaşi spre închinarea tuturor credincioşilor. Multe minuni a săvârşit Sfânta Parascheva, acolo în racla ei, cum au pus-o Sfinţii Părinţi de demult. O minune cutremurătoare s-a întâmplat la anul o mie opt sute şi ceva când făcând, renovând biserica şi dusă racla cu sfintele moaşte în paraclis a luat peste noapte foc. A ars totul în jur, iar catafalcul Sfintei Parascheva nu a fost atins de foc. S-a socotit o minune destul de puternică atunci, la timpul acela, şi i-a crescut Dumnezeu valoarea, puterea şi cu alte minuni în faţa credincioşilor.

Iată pomul sădit la izvoarele apelor; acea apă, acel izvor care nu seacă niciodată este Mântuitorul; pomul este omul însuşi. Mulţi pomi stau lângă apă, dar nu dau rod; ei din fire pot să dea rod, dar se părăginesc. Într-adevăr în această fiinţă gingaşă s-a împlinit cuvântul proorocului, că a dat roada sa la vremea sa, iar frunzele nu vor cădea niciodată acestui pom. Adică pomenirea ei rămâne în veac pentru aceia, spun, care cred cu adevărat şi nu blasfemiază.

Poate mulţi vă puneţi întrebarea: cum de Sfânta Parascheva rămâne acolo şi nu se duce în altă parte ? Ştiţi procesiunile care au început să se facă la Iaşi. Garnituri întregi de tren, autocare numai de lângă Bucureşti şi nu spun de unde, peste o sută de autocare s-au pus de către primari ca să meargă să se închine la Sfânta Parascheva. Un gest frumos, aş putea să spun, pentru acei ce mergeau cu credinţă. Dar mulţi ce-au făcut ? Au făcut un bussiness, o afacere din Cuvioasa Parascheva. O afacere destul de puternică, fiind în preajma alegerilor evident că se fac aceste – cum să le numesc eu – ajutoare. Aceşti oameni filantropi care cred că nici nu cred în sfintele [moaşte]. Nu mai spun parlamentarii şi senatorii, câtă credinţă în ei ! Şi se duceau şi puneau mâna, ca să nu se spurce, pe sfintele moaşte. Ceva chiar ilar.

Mai degrabă să ne întrebăm: cum de Sfânta Parascheva rabdă ? Am toată stima, tot respectul pentru aceia care nopţi, poate, au stat în vitregiile vremilor, de-a lungul anilor, ca să ajungă pentru o clipă la sfintele moaşte. Chiar în ajunul Sfintei Parascheva, când era ţinută această sărbătoare papistaşă aş putea să spun, cu 13 zile în urmă, eu am văzut la televizor cum un oarecarele trepăduş, că nu pot să-i spun altfel, atât de urât putea să vorbească despre Sfânta Parascheva. Credeţi-mă, m-am cutremurat cum o cârpă de om, că nu pot să-l numesc altfel, care nu crede în nimic, putea să vorbească despre o sfântă. Şi aşa de convingător clămpănea acolo pe sticlă, că pentru oamenii care erau slabi în credinţă le deturna şi fărâma aceea, picătura aceea de credinţă. Ţineţi minte că acum câţiva ani a mai fost un deştept ca acesta, care-şi bătea joc de nobleţea, de viaţa Sfintei Parascheva, tot pe sticlă. L-a răbdat până când a ajuns o cârpă, după cum şi merita, marcat pentru tot restul vieţii pentru morţii pe care i-a făcut din neglijenţă.

Cred că mai înţelept este dacă nu crezi, nu te atinge. Dacă vei crede, atunci după credinţa ta, Dumnezeu sau sfântul respectiv te va binecuvânta. Nu judecăm pe aceştia, Dumnezeu are măsura Lui de blândeţe, dar intră direct în litigiu cu sfinţii lui Dumnezeu şi cu El Însuşi.

Iubiţi credincioşi, sfat vă dau: iubiţi-i pe toţi sfinţii lui Dumnezeu, că ei nu sunt puşi într-o panoplie acolo de către oameni, cum este la modă acum. Vedeţi oamenii, în naivitatea lor, în relativitatea credinţei lor, când moare cineva imediat îl trimite în cer, că l-a vrut Dumnezeu să fie acolo. Şi din toate profesiile, sport, actori şi cine ştie ce bezmetici au mai fost prin viaţă. Aceste lucruri care cad numai şi numai sub stăpânirea dumnezeirii, nu a omului, sunt de cea mai înaltă factură spirituală, şi nu trupească.

Poate ne punem întrebarea: de ce a lăsat Dumnezeu pe unii sfinţi printre noi ? Acela care-şi caută identitatea sufletească mergând cu smerenie şi cu credinţă se poate adăpa precum cerbii la izvoarele apelor (potrivit Psalmi 41, 1). Nimeni nu poate să spună vreodată că în viaţa aceasta, mai ales la timpurile acestea, să se eschiveze că n-am putut Doamne, trupul meu este zvelt şi tânăr, cursele sunt puternice. Va veni Sfânta Parascheva şi împreună cu ea vor veni atâţia şi atâţia care mult mai greu le-a fost şi au biruit. Iar tu din laşitate, tu din transparenţa care o ai în gândirea ta faţă de Dumnezeu capotezi, o victimă chipurile inocentă, dar propria ta faptă te aduce în acest statut.

Iată fecioarele nebune (potrivit Matei 25, 1-13) cum împlinesc partea din oameni care cred, sunt căldicei precum apa călduţă, care nu este bună de băut. Au impresia că au candela pregătită pentru venirea Mirelui, dar şi-au adus aminte că nu au untdelemn. Cinci erau înţelepte, erau mereu cu untdelemnul, adică cu fapta bună care aprinde acea făclie frumoasă, plăcută, cu care să-L întâmpini pe Hristos. Cu alte cuvinte ne arată Mântuitorul că nimeni nu ştie când vine ceasul, când îţi vine ceasul despărţirii de aici de pe pământ. Cum mai auzim pe la mulţi şi chiar fiii frăţiilor voastre prinşi în gheara trupului astăzi, unde se desfătează fără nici o măsură în tot dezmăţul mârşav de astăzi: mă voi pocăi şi mă voi împăca cu Dumnezeu la bătrâneţe. Nemernic ce eşti ! Poţi să ştii că mâine mai eşti ? Uită-te la cei de lângă tine, doar i-auzi un pic ca un tunet că a murit şi nu mai este. A rămas ca un zumzet de diapazon amintirea lui care se stinge odată cu ei.

Aşa că ar trebui, precum această fecioară, acest pom roditor, nu a fost leneşă, ci precaută tot timpul la clipa vieţii care este unică şi ireversibil trece, să învăţăm şi noi să punem preţ pe ce este mai scump: timpul. Refuz să cred că este om care nu poate să facă o faptă bună. A nu vrea, aceasta cred. Dar că nu poţi este imposibil şi atunci te arăţi virtuos trecând precum o corabie peste valurile înspumate, printre stânci, şi chiar dacă eşti puţin aplecat în paşii vieţii de fel de fel de necazuri sau căderi, mergi totuşi cu fruntea sus şi înainte, acolo unde ne aşteaptă Domnul Iisus Hristos cu braţele deschise. Încă o dată ar trebui să ne dăm seama că totul se rezumă la a vrea. Iar dacă nu vrei, nici Dumnezeu n-are ce-ţi face. Din cauză că forţat nu te poate lua, chiar în rai dacă te duce, faci mult zgomot şi te întorci exact ca satana, ca Lucifer.

Dragi credincioşi, aici este frumuseţea omului, în a gândi cele frumoase. Să ne uităm peste umăr la trecut şi fă-ţi un total, o recenzie a vieţii, ce-ai ales din toate acestea prin care ai trecut, sau cât de frumos mustra Sfântul Apostol Pavel pe corinteni, corintenii care erau dedaţi la toate mârşăviile lumii de care şi diavolul se cutremura în ce cădeau. Le zicea: ce faptă, ce plată aţi avut în acelea de care acum vă ruşinaţi ? Le-a spus în această epistolă, mustrându-i după ce ei L-au cunoscut pe Dumnezeu, şi cunoscându-L din toată fiinţa lor, oprind păcatul, au devenit smeriţi din mândrii de altădată, fanfaroni; priveau în jos, sub povara amintirilor care i-au dezonorat şi trupeşte şi sufleteşte.

Prea cuvioasă Maică Parascheva, să fii martoră cu noi în ceasul judecăţii că nu ne-am pervertit prin aceste curse duhovniceşti şi astăzi, ca şi în cer, ţi-am făcut onomastica dumnezeiască. O rog pe sfânta, împreună cu ceilalţi sfinţi care s-au ostenit să-şi facă rod frumos către Dumnezeu, să fie martori în ceasul judecăţii, iar lui Dumnezeu şi lor, sfinţilor, să le dăm slavă în veci. Amin.