Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

 

Partea a XXXIV-a
11 mai 1997
Duminica Orbului

 

Păzeşte-mă Doamne ca lumina ochilor, întru acoperământul aripilor tale (Psalmi 16, 8), mărturiseşte Proorocul David în ceea ce are nevoie omul din primejdiile care îl înconjoară în fiecare zi. Deci aşa cum noi ne păzim lumina ochiului, că ochiul este cel mai gingaş mădular după creier din corpul omului, aşa şi Dumnezeu să ne păzească pe noi, oamenii, care de fapt nu ştim primejdiile care ne înconjoară, de unde ne vin şi în ce măsură de putere vin să ne lovească.

Foloseşte această expresie Sfântul Prooroc David, să ne păzească Dumnezeu ca lumina ochiului, precum şi noi ne păzim ochiul; şi ştim în viaţa noastră că noi ne păzim cu mai mult preţ ceea ce este de preţ, că pentru un lucru sau o parte a trupului care este de mai puţină importanţă acordăm mai puţină atenţie, iar pentru cele care sunt destul de vitale în corpul nostru, ca şi cum ar fi ochiul sau mintea sau inima punem mai multă pază, mai multă atenţie, mai multă înţelepciune. Deci Dumnezeu ne-a croit trupul nostru cu multe mădulare şi ele nu se împerechează între ele, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel. Fiecare îşi are travaliul său în bunul mers al trupului, aducându-şi aportul în misiunea pentru care a fost croit.

Dar parcă dintre toate cele senzuale ochiul ar fi de neînlocuit, fiindcă prin ochi vedem atâta frumuseţe în jurul nostru. Bine, poate unii îmi veţi zice: sunt vieţuitoare care văd în întuneric sau nu văd deloc şi se descurcă. Bine, acele se descurcă că le-a înzestrat Dumnezeu doar cu simţuri pentru a-şi câştiga hrana, că ele nu au un discernământ al frumosului, iar ochiul l-a pus Dumnezeu înjugat cu mintea pentru a discerne ceea ce este frumos. Pentru aceasta a împodobit Dumnezeu cerul şi pământul în această paletă de culori îmbinate toate într-o frumuseţe, într-o armonie, ca atunci când sunt desfăşurate în faţa ochiului, din senzualitatea sa trimiţând la creier, mintea discerne că este frumos sau este mai puţin frumos.

Deci acest mădular cu care ne-a închegat Dumnezeu, el este îndoit în sens propriu al cuvântului, ca dacă vom pierde din neglijenţă un ochi să avem un altul cu care totuşi ne putem ajuta destul de bine. Şi în partea figurativă a cuvântului, ochii sunt îndoiţi prin faptul că ei sunt şi cei spirituali, deci această orbire a orbului din ziua de astăzi, din pilda de astăzi, de fapt ne transpune pe noi în acea orbire duhovnicească. Atâta de discret ne duce Hristos prin pilda Sa de astăzi, a orbului care trupeşte într-adevăr era orb, şi prin acel dialog purtat cu fariseii şi cărturarii timpului aceluia ne arată de fapt orbirea duhovnicească.

Îl vedem pe acest orb din naştere fără ochi, că din discuţia care o pricepem din Sfânta Evanghelie ne dăm seama că el nu avea ochii deschişi. Nu-i avea deschişi şi din aproape în aproape ne dăm seama că de fapt îi lipsea globul ocular, deci mădularul practic al ochiului era lipsă. Pentru aceasta lui Hristos, întâmpinându-l sâmbăta când iudeii îşi serbau ziua de odihnă, I Se face milă de acest orb şi scuipând în pământ face o tină, îl unge pe ochi şi apoi îi spune: mergi în Siloam şi te spală. Acesta, dorind atât de mult ca să-şi vindece această meteahnă a trupului său, ascultă de Acesta care numai cât Îl pricepe cu auzul, văzul nefiindu-i bun pentru aşa ceva, ascultă cuvântul, primeşte acea tină pe ochi, un lucru insignifiant de fapt, şi apoi mergând la Siloam şi spălându-se începe să vadă pentru prima dată în viaţa lui.

Un lucru pe care îl prindem în această pildă destul de discret şi care-l putem adapta vieţii noastre contemporane: sfinţii apostoli văzând această minune, chipul în care Mântuitorul îl vindecă pe acest orb, imediat, intrigaţi îi pun întrebarea Mântuitorului: Doamne, cine a greşit, el sau părinţii lui ? Aceasta în aparenţă este o întrebare destul de minoră, dar iată că Mântuitorul lasă ca să scoată la iveală căderea omenirii din timpul acela. Este destul de logic că, au greşit părinţii lui şi pentru aceasta Dumnezeu l-a pedepsit pe copil ? Nu, aceasta cade, din cauză că nu mai era în Legea Veche, când părinţii vor mânca aguridă şi se vor strepezi dinţii fiilor. Deci fiecare îşi vor trage păcatele lor asupra lor şi nu se va perpetua păcatul părinţilor asupra copiilor.

Dar atunci de ce spune: ori a greşit el, de îndată ce el s-a născut orb ? Oare în pântecele mamei lui poate să greşească sau imediat după naştere să mai greşească, de îndată ce acesta s-a născut orb ? Ci nu, aici avea să spună, prin acest dialog, ideea care bântuia lumea timpului aceluia: a reîncarnării. Încă din antichitate, această idee este destul de încetăţenită şi acum reapărută în atâta forţă pe plan mondial. Această idee a reîncarnării era o idee idolatră, o idee păgână precum că omul ar fi avut mai multe vieţi sau poate să aibă mai multe vieţi, ceea ce este aberant. Omul, să ştiţi, că este unic în construcţia lui şi spirituală, adică de suflet şi de trup. Iar viaţa ta pe pământ îţi este unică, fără să mai credem că ne-am mai întrupat cândva sau ne vom mai întrupa cândva. Şi această idee este atâta de păgubitoare sufleteşte pentru cel ce este prins în această chingă, deoarece zăcând în ea nu are şanse de mântuire. Şi aş vrea ca să explicitez cu amănuntul acest lucru care a cuprins pe foarte multă lume, această idee la timpul acesta, şi chiar dintre dvs. încă sunteţi care vă zbateţi în această idee a reîncarnării.

Deşi este atât de mult mediatizată, să ştiţi că ea este cea mai înaltă înşelăciune a veacului acestuia şi aceasta este cuprinsă în dogma credinţei lui antihrist, a new-age-ului. Şi de ce au lansat această idee păgânii de atunci şi perpetuată până în zilele noastre chiar şi printre creştini, chiar şi printre prelaţii Bisericii ? Ca să observaţi, când vrei să faci o faptă bună tot o îndelungi, dacă vrei să faci o faptă bună pentru Dumnezeu, o milostenie sau o rugăciune sau cine ştie de ce altă natură dar bună să fie, cu greu îţi este ţie ca s-o faci şi amânând-o, spui, voi face mâine şi apoi mâine, iar vei spune că vei face-o poimâine. Sau cum bântuie între tineretul de astăzi: ce să mă mântuiesc eu acum, mă voi pocăi la bătrâneţe. Şi mai nou, fiindcă a împuiat mintea cu această idee, mă voi mântui când mă voi reîncarna. Deci din aproape în aproape, omul care zace în plăcerile acestea trupeşti şi efemere se mulţumeşte cu această idee, amânându-şi din aproape în aproape acea împăcare cu Dumnezeu, conştient fiind de faptul că el Îl supără pe Dumnezeu prin faptele lui, şi atunci amână această împăcare prin reîncarnare – adică sufletul va intra într-un alt trup şi atunci, conştientizat de lucrul lui Dumnezeu, va face fapte bune. Este o aberaţie, este o nulitate în această gândire, o naivitate, nu mai ştim în ce cuvinte să o punem din cauză că multă lume lipsită de cuvântul lui Dumnezeu cade în aşa ceva.

Deci din pilda de astăzi vedem această idee, că încă de atunci bântuia chiar pe lumea de atunci. Şi iată că Mântuitorul zdrobeşte aceasta, spunând că nici el – deci nu este reîncarnare, că nu avea cum să greşească în pântecele maicii lui –, nici părinţii lui, ci aceasta s-a făcut spre slava lui Dumnezeu (Ioan 9, 3). Vindecându-se acest orb, să trecem la acea dogmatică orbire, a fariseilor şi a cărturarilor de atunci, toţi cunoscându-l pe acesta că era sărac şi cerşea, orb fiind, de la lumea care îl înconjura, şi acum văzându-l că este sănătos şi interogându-l fariseii care de fapt Îl urmăreau pe Mântuitorul să-I întocmească dosarul de moarte, iată că nu rămân stupefiaţi, nu rămân cutremuraţi de minunea care nimeni în lume nu a făcut-o până atunci şi nici de atunci încoace.

Deci ei încep într-o nebunie a răutăţii lor să investigheze cine este acesta care te-a vindecat, iar acesta, fostul orb, deşi nu L-a cunoscut, nu L-a văzut niciodată, le dă o replică atât de înţeleaptă, încât că toţi fariseii se intrigă la cuvintele lui. Şi vedem cum îi cheamă pe părinţii lui, interogându-i şi pe aceştia în nebunia lor. Voi spuneţi că acesta este copilul vostru şi s-a născut orb, aşa este ? Oare ei nu l-au văzut că a fost orb acesta şi acum l-au văzut că vede, iar părinţii lui de frica iudeilor, care erau atâta de mânioşi pe lucrurile lui Dumnezeu, ale lui Hristos, ca nu cumva să-i excomunice din sinagogă, foarte înţelept îi dau un răspuns, şi ei simpli în mintea lor fiind: Că este fiul nostru şi că l-am născut orb, adevăr este, iar cum s-a vindecat, vârstă are şi întrebaţi-l voi (potrivit Ioan 9, 21). Este o logică destul de înţeleaptă pentru nişte oameni atât de simpli. Aici vedem cum Dumnezeu îl înţelepţeşte pe om la timpul potrivit şi cu cuvintele potrivite să răspundă, cum spune şi Sfânta Scriptură, şi celor mai înţelepţi oameni şi sofistici în cuvinte şi în idei logice.

Iată, iubiţilor credincioşi, cum fariseii se aprind din ce în ce mai mult şi-l cheamă iarăşi, a doua oară pe acesta şi îi spun: Cum te-a vindecat, că Aceasta este păcătos ce spui tu (Ioan 9, 24). Iar el înţelepţit de Duhul Sfânt le dă replica: Nu v-am spus o dată, nu mă interesează că este păcătos sau nu, atâta ştiu că m-a vindecat. Au doară poate vreţi să vă faceţi şi voi ucenici ai lui ? (Ioan 9, 27). Aici deja mânia a prins roadă, s-a copt rodul mâniei şi în momentul acela l-a excomunicat pe acest fost orb. Iată că Mântuitorul, prin frumuseţea pildei de astăzi, nu face altceva decât să ne arate orbirea duhovnicească, orbirea sufletească a omului datorită păcatului.

De ce diavolul caută să-l bage pe om în cele mai grele păcate ? Păcatul închipuiţi-vă că nu este altceva decât un noroi pe o sticlă prin care vezi ce este lumea înconjurătoare. Păcatul întotdeauna umbreşte mintea, că ochii aceştia duhovniceşti sunt ai minţii cu care-L pricepem, Îl percepem pe Dumnezeu. Că Dumnezeu fiind duh nu cade sub cele senzuale, ci El se vede din lucrul mâinilor Lui, sau cum spune apostolul: Din cele nevăzute ale lumii se vede mărirea lui Dumnezeu (potrivit Romani 1, 20). Deci lucrurile care ne înconjoară nu fac altceva decât să-L expliciteze pe Meşterul acelor care le-a făcut. Când te uiţi la un tablou, imediat te duci cu mintea la cel ce l-a făcut, deşi poate el este putred de multe sute de ani. Când te uiţi la un copil şi-l vezi cât de bine crescut este, atunci te duci cu mintea la părinţii cei ce i-au dat creşterea, deşi ei nu sunt de faţă. Şi prin aceştia îi dai calificativ acelui ce le-a făcut.

Iată, iubiţilor credincioşi, că această orbire duhovnicească se face numai datorită păcatului, că diavolul, cunoscându-L pe Dumnezeu în toată frumuseţea şi atotputernicia Lui, caută să ne prindă pe noi prin cele senzuale în această gheară a păcatului şi trântindu-te în păcat, imediat mintea se umbreşte. Aceşti ochi duhovniceşti încep să orbească din ce în ce mai mult şi nu mai pricepi pe Făcătorul tău, pe Ziditorul tău, pe Cel ce-ţi diriguieşte cele ale vieţii tale. Ca să fiu mai pe înţeles, uitaţi-vă la copiii dvs. până ajung în pubertate cât de drăgălaşi sunt şi ascultători. În momentul când apare păcatul în inimile lor şi în trupurile lor, deja nu vă mai pricep pe dvs., cei ce aţi robit pentru ei o viaţă a lui. Şi începe din ce în ce să se depărteze de tine, ca mamă şi ca tată nemaiascultându-te, de ce ? Că mintea lui este din ce în ce mai adumbrită, mai distorsionată îi este lui vederea cea duhovnicească pentru frăţiile voastre ca părinţi.

Aşa să ni-L închipuim pe Dumnezeu, că păcatul cu cât se aşază, îşi face cuib mai mult şi mai mare şi mai bine înrădăcinat în inima şi în trupul omului, cu atât se distorsionează ideea de Dumnezeu, imaginea lui Dumnezeu, frumuseţea lui Dumnezeu, absolutul dumnezeirii. Deci această orbire a iudeilor timpului aceluia nu o explicităm decât datorită păcatelor care i-au prins pe iudeii aceia de atunci. Au văzut minunile cu ochii lor, deci era şi lucru palpabil, nu mai era scris, să zicem că cineva a inventat acestea. Ci l-au văzut pe acest orb şi acum îl văd că el vede şi totuşi nu rămân uimiţi la această minune; că nu era a medicinei această vindecare, ci era efectiv a unei minuni şi nu a omului, ci a lui Dumnezeu.

Dacă mergem în contemporaneitate, în zilele noastre, să nu credeţi că astăzi nu se mai fac minuni. Se fac minuni, dar lumea rămâne orbită. Iată că de 2000 de ani de zile vine lumina la Sfântul Mormânt, la Ierusalim; la Sfântul Mormânt în chip miraculos, dumnezeiesc se aprinde acea lumină înaintea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi această lumină vine de la Dumnezeu trimisă atunci când este Învierea Domnului Hristos, şi ne punem întrebarea: de ce iudeii nu cred în Hristos şi implicit în Învierea Lui ? De ce catolicii nu vin înapoi de unde s-au despărţit şi serbează Paştele înainte de Paştele ortodox ? Această orbire o vedem atât de pronunţată în oamenii timpurilor noastre, şi mai mult decât atât, o vedem în cei de pe stilul nou care ştiu adevărul şi au rămas în aceeaşi orbire.

Dar îi vedem pe fiii dvs., pe consoartele dvs., pe cei apropiaţi ai dvs., pe cei din jurul nostru care văd cu ochii lor minuni dumnezeieşti, cum sunt salvaţi din nişte necazuri numai prin pronie dumnezeiască şi rămân aceiaşi oameni orbi. Clopotele bisericilor care cheamă ca într-un glas pe toată lumea la biserică, să închine câteva ceasuri de pietate către Dumnezeu, pentru toţi oamenii se aud. Rămân aceiaşi oameni surzi şi orbi. Pentru aceasta şi Sfânta Scriptură spune: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud (Psalmi 113, 13).

I-am văzut pe iudeii timpului aceluia cu câte minuni au fost smulşi din robia egipteană şi aşezaţi prin mână dumnezeiască, prin pronie dumnezeiască în pământul dăgăduinţei; îi vedem în aceeaşi orbire. De ce ? Că cele senzuale care produceau o plăcere efemeră – un fel de roşcovă a fiului risipitor – erau parcă mai aproape şi se vindeau ca într-un târg acestea duhovniceşti. Cele veşnice se vând pentru acestea de acum. Cei care sunt prinşi în gheara tutunului, ei ştiu destul de bine că aceasta le pricinuieşte o moarte grabnică, totuşi nu se leapădă de ea. Cei care fug spre vânare de patimi curveşti ştiu, cândva li se vor împiedica paşii şi vor cădea, totuşi nu se întorc. Este o orbire duhovnicească, o orbire care nu face altceva decât să te depărteze de Dumnezeu.

Atât diavolul, cât şi iudeii în primul rând care s-au asociat cu diavolul în distrugerea creştinismului, nu au alt interes decât să te târâie cu aceste minciuni. Astăzi o reîncarnare, mâine o poftă împlinită, poimâine un necaz şi cum timpul este ireversibil, el curge într-un singur sens, te apropii încet-încet de moarte, că interesul este să te mintă prin aceste curse până în momentul când de fapt ţi-ai închis pentru totdeauna cursul vieţii tale.

Această orbire duhovnicească să o înţelegem, iubiţilor credincioşi, că nu este din alt motiv decât din păcate, şi cred că acest lucru îl puteţi conştientiza fiecare dintre dvs., că aţi văzut păcatul ce umbrire în minte şi în suflet aduce. Te cunoşti parcă faţă de Dumnezeu ruşinat, depărtat, din ce în ce mai greu parcă Îl pricepi pe Dumnezeu. Te simţi murdar şi atunci mai degrabă alegi calea depărtării de Dumnezeu decât să-ţi îndrepţi păcatul şi să te împaci din nou cu Dumnezeu. Oare iudeilor din timpul acela nu le era mai uşor să creadă în această minune şi în Cel ce a săvârşit această minune ? Dar fiindcă erau atât de închingaţi în plăcerile acestea trupeşti, evident că ei nu mai puteau conştientiza.

Şi, dragilor credincioşi, aşa cum viaţa întotdeauna curge înainte ca o roată, învârtindu-se mereu până în ziua sfârşitului nostru, să nu uităm niciodată că tot ce facem se scrie undeva pe un răboj care nu cade sub timp, deci este indestructibil, şi să nu uităm că plătim cândva, dacă ne mai mijloceşte Dumnezeu în viaţa aceasta să ne mai uşurăm de păcate pentru dincolo.

Fiindcă am ajuns cu iudeii intrând în pământul făgăduinţei, aşezaţi în aceste teritorii împărţite de Isus Navi, aş vrea ca să vă redau două întâmplări din timpul lor. Că atunci când ei mergeau şi cucereau pământul timpului aceluia, îi vedem imediat după moartea lui Isus Navi cum sub mesele judecătorilor mergeau nişte oameni în coate şi în genunchi, fără degete la mâini şi la picioare, culegând sfărâmiturile, ca un căţel de pe sub masă, şi săturându-şi pofta pântecelui. Ne punem întrebarea: oare atâta tiranie era ? Oare de ce ? Cum de aceşti oameni au ajuns fără degete la mâini şi fără degete la picioare, şi dacă ne uităm în trecutul lor, au fost şi împăraţi.

Iată explicarea care este. Aceşti oameni păgâni fiind, orbiţi la ochii sufletului, nevrând ca să priceapă minunile Dumnezeului celui Atotputernic, atunci când cucereau teritorii şi aveau prizonieri, le tăiau degetele la mâini şi la picioare şi îi lăsau un timp ca să mănânce din sfărâmiturile meselor lor. Iudeii care erau scoşi din Egipt cu mână tare şi cu braţ înalt, însuflaţi de Duhul Sfânt, fac acest lucru şi ei căzând prizonieri li s-au tăiat degetele şi la mâini şi la picioare arătându-le ce au făcut şi ei altora.

Iar Mântuitorul acest lucru îl spune tare frumos în învăţătura Sa divină: Ceea ce nu-ţi place, altuia să nu-i faci, sau ceea ce vreţi să vă facă oamenii vouă, faceţi şi voi lor (Matei 7, 12). Îl vedem pe Ghedeon, conducătorul poporului iudeu, având 70 fii legitimi şi unul dintr-o slujnică. După moartea lui Ghedeon, cel care era din slujnică, Avimeleh, incită poporul spre răzbunare şi chemând pe cei 70 fraţi vitregi ai lui, îi prinde pe toţi şi le sfărâmă capul pe o piatră. I-a omorât în felul acesta, crezând că el nu va muri. Şi dacă mergem înainte, Dumnezeu a tăcut, l-a lăsat să-şi săvârşească această faptă oribilă şi iată cum îi vine moartea. Uitând că este Dumnezeu, el însuşi fiind în poporul mesianic, în poporul căruia i s-au descoperit atâtea minuni, săvârşeşte această faptă oribilă şi, cucerind o cetate, când a trecut pe sub zidurile acelei cetăţi, o femeie neputincioasă aruncă un hârb de lut în capul lui. Şi atât de rău l-a lovit, încât că a căzut jos şi l-a rugat pe aghiotantul lui să bage sabia în pieptul lui, ca nu cumva în istorie să rămână că a fost omorât de o femeie neputincioasă şi în ce chip. Iată, a zdrobit capetele acelora, fraţilor lui, furând în felul acesta împărăţia şi i-a venit rândul şi lui (lipsesc un minut, două).

… sufletele şi trupurile noastre, ca nu cumva păcatul făcându-şi cuib în noi să ne orbească minţile noastre, şi în felul acesta nu-L mai putem pricepe pe Dumnezeu. Uitaţi-vă din timpul comunismului cum toată lumea se ducea ca o turmă de oi în ateism. Şi cum era momită lumea ? Cu scaune înalte şi cu perii de linguşiri. Şi atunci te contra pe tine care erai părintele lui şi i-ai dat viaţă şi poate i-ai dat o fărâmă de credinţă, te contra spunându-ţi: L-ai văzut tu pe Dumnezeu ? plin de orgoliu, parcă ar fi cucerit lumea. Şi din aceştia sunt şi astăzi.

Aşa să ne închipuim orbirea din pilda de astăzi, orbirea sufletească, care venind în trupul omului şi în sufletul omului nu face altceva decât să-L depărteze încetul cu încetul pe Dumnezeu. Oamenii care sunt prinşi de obicei în nişte patimi grele, să nu credeţi că ei nu conştientizează cândva o răsplată a lui Dumnezeu, să nu credeţi că nu au un discernământ că va veni o judecată, că sunt mereu într-un litigiu, într-un furt de cele sfinte faţă de Dumnezeu, şi ca să-şi odihnească patima lui şi această mustrare de conştiinţă, au născocit de-a lungul timpului aceste idei atât de puturoase, atât de otrăvitoare şi de putregăioase care, prinse într-un tot unitar, sunt sectele.

Că sectele sunt nişte credinţe cioplite, ciobite, nu poate să fie un întreg perfect, o sferă dacă vreţi să mă înţelegeţi geometric. Undeva are o discontinuitate. Dar în acea discontinuitate de fapt ce este ? Patima aceluia care, de fapt, îl domină pe om şi adunând în jurul lui pe alţii care sunt în aceeaşi conglăsuire sau în aceeaşi zăcere de patimă, evident că fac un tot unitar, fac o sectă, o comuniune între ei. Şi în felul acesta îi găsim pe toţi sceleraţii lumii care polarizează în jurul unei idei, lepădând credinţa cea adevărată, cum de fapt au făcut-o şi iudeii că, mergând în peregrinările lor spre pământul făgăduinţei printre popoarele păgâne, nu au făcut decât, datorită celor senzuale, să împărtăşească mofturile acelora, lepădând pe Dumnezeul cel Atotputernic.

Am spus duminica trecută, când a murit Isus Navi le-a spus: De veţi lepăda pe Dumnezeul cel adevărat, Israile, Dumnezeu nu va adauge a stârpi neamurile dinaintea noastră şi se vor face vouă spre sminteală, spre cuie în călcâie şi spre ţepuşe în ochi (Isus Navi 23, 13). Închipuiţi-vă două mădulare atât de sensibile, când ai un spin în călcâi şi mergi cât de groaznic este, şi numai un fir de păr sau de praf în ochi cât de incomod îţi este. Aceasta le-a spus-o Isus Navi că, lepădându-L pe Dumnezeu, atâta vor avea de suferit şi vor ajunge robi.

Iată creştine române, ţi-ai lepădat creştinismul datorită plăcerilor acestora, s-au deschis graniţele larg şi iată-i pe bieţii români care cândva erau croiţi într-o frumuseţe de credinţă ortodoxă, iată-i cum aleargă spre pofte, spre credinţe heterodoxe, credinţe care de fapt nu sunt mântuitoare. Acestea se fac românilor şi mă refer la naţiunea noastră, care este atât de înrobită şi robită totodată datorită faptului că românul nu a stat închegat în credinţa cea strămoşească, în care a fost de fapt zidit. Iată cum fiicele dvs. vă sunt furate de cei mai spurcaţi oameni care au căutat să cucerească ţara aceasta. Vi se trec copiii la mahomedani, la baptişti, datorită unor mariaje stricate sau datorită unor interese. Nu vreau să fiu condamnat că fac politică, ferească Dumnezeu, ci este o problemă de strictă actualitate că prin lepădarea Dumnezeului celui adevărat să ştiţi că nu se aduce decât o orbire a minţii prin care nu-L discerni pe Dumnezeu, şi apoi încet cu încet căderea în extrema credinţei ortodoxe.

Deci să fim foarte atenţi, iubiţilor credincioşi, nu cumva zăcând în patimi Dumnezeu să ne ia mintea cu care discernem lucrurile, frumuseţea lui Dumnezeu şi în felul acesta devii un nimeni şi un nimic, cum erau fariseii care L-au răstignit pe Hristos, cum a fost acest Avimeleh care nu a vrut ca să-L priceapă pe Dumnezeu şi cum au fost atâţia şi atâţia până la noi, sunt şi vor fi de după noi. Înţelepţiţi de pilda de astăzi şi de celelalte, doresc din tot sufletul ca Dumnezeu să ne sensibilizeze la timp să pricepem ispitele diavoleşti care vin şi nu numai diavoleşti, ci şi a celor din jurul nostru care caută să ne înrobească. Şi totodată să dea sănătate, pace în casele dvs., să aducem slavă şi laudă bunului Dumnezeu în veci. Amin.