Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfântul Nicodim de la Tismana (27 decembrie 2014)

 

Şi va naşte prunc şi se va chema numele lui Iisus (Matei 1, 21). Nu spune omul acest lucru, ci spune tocmai îngerul lui Dumnezeu. Mult-aşteptatul eveniment de întregul pământ avea să se şi întâmple, şi acolo unde omului nu îi păsa de ceea ce se aştepta, au completat toţi cei care erau treji, erau cu frică şi cu dragoste de Dumnezeu.

Nu aş dori nici unui om vreodată, inclusiv mie, să fii chemat şi tu din indolenţă să te scuzi. Atât ruşinea, cât şi demnitatea stăpâneşte în mintea ta după preţul celuia care te cheamă şi după refuzul de a da curs chemării. Dacă oamenii, în rânduiala lor omenească, când cheamă pe cineva cu demnitate, fără a-i întoarce preţul, se supără tare mult când sunt refuzaţi, cu atât mai mult ne dăm seama câtă supărare a făcut omul lui Dumnezeu când a fost chemat spre cele dumnezeieşti. Fiindcă Dumnezeu i-a dat raţiune, i-a dat minte omului şi l-a înnobilat cu chip şi asemănare a Sa, i s-a şi cerut pe măsura înnobilării. Dar omul caută să profite de aceste lucruri frumoase, plăcute, simţindu-se că Cel ce îi dă este dator lui, iar el nu are nici o datorie.

Dragi credincioşi, vedem cum omul, prins în ţesătura lumii acesteia materiale, este smuls din gândirea celor frumoase şi se coboară după cum a spus atâta de bine tocmit Sfântul Prooroc David: Omul în cinste fiind nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalmi 48, 12). Iată-l pe om cum este indolent la cele dumnezeieşti, iar Cel ce avea ca să-şi împlinească planul Său pentru dragostea omului nu s-a împiedicat de această indolenţă, de această ignoranţă. Omul care este prins în păcat este scos din dipticele gândirii omeneşti. El trăieşte într-o altă lume, el nu mai ţine pas cu realitatea, este transportat cu toată fiinţa lui într-o lume străină faţă de cea de atunci când era copil. Gândeşte evenimentul în care s-a dus, în care a căzut încetul cu încetul în robie.

Cea mai mare, cea mai sfântă şi cea mai completă carte care este Sfânta Scriptură, nu adusă de pe meridianele lumii, ci născută de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt în Palestina, dată oamenilor, şi nu oamenilor oarecărora, ci tocmai poporului mesianic. Cum spunea Apostolul Pavel, lor li s-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum omul întotdeauna atunci când îl ridici, când îl înnobilezi, el este primul care te jigneşte şi apoi te loveşte, aşa s-a întâmplat şi în Israilul de demult.

Sfânta Scriptură insuflată de Duhul Sfânt prin sfinţii prooroci – care erau ca nişte vase, ca nişte alabastre frumoase, împodobite în care Dumnezeu a vărsat darul Său – a spus cu lux de amănunte şi a arătat chiar faptic în paginile ei când şi cum va veni Hristos. Ne punem întrebarea: dacă acestea s-au descoperit prin venirea Mântuitorului, oare au scuze, au circumstanţe atenuante iudeii cărora li s-au dat aceste taine la Judecată ? Pot să spună vreodată: Doamne, nu am înţeles ceea ce spuneau proorocii ? Nicicum. De vreme ce poporul lui Israil era înnobilat cu minuni care au cutremurat din temelii lumea, de vreme ce lor li s-au dat darurile lui Dumnezeu şi litera învăţăturii, de vreme ce focul cu care ardea jertfele la altarul lor era venit din cer, lor le trebuia doar cât să-l întreţină, de vreme ce au fost, cum spunea Proorocul David, scoşi din robia egipteană cu mână tare şi cu braţ înalt (Psalmi 135, 12) şi duşi în Pământul Făgăduinţei, de vreme ce lor li s-au întâmplat atâtea minuni pentru care s-a cutremurat lumea, nu aveau cum să pună în incertitudine cuvintele dumnezeirii.

A venit Mântuitorul întrupat din Fecioara Maria împlinind toate proorociile până la întruparea Sa. S-a luat darul vechiului Israil şi s-a dat noului Israil. Oare cum vom răspunde noi, noul Israil, care citind cele vechi şi văzându-le împlinite în Hristos, suntem în aceeaşi indolenţă ? Mântuitorul a venit nu în palate, nu într-o trenă de osanale omeneşti, omul dormind, în Vitleemul Iudeei, atunci când venea pe lume acel gingaş prunc din înaltul cerului, Dumnezeu îmbrăcat în haină trupească, iată că i-a completat îngerii. I-au completat acele osanale în micimea lor păstorii, oameni simpli. Pentru aceasta Apostolul Pavel, corifeul, şi eu l-am numit noul Solomon, dar pentru mine, l-a completat în aşa de frumoase cuvinte pe Domnul Hristos. Omul a rămas în aceeaşi indolenţă. A grăit Dumnezeu prin prooroci, cum spune apostolul, şi în cele din urmă prin Însuşi Fiul Său. Omul a auzit cuvântul, a trecut prin urechile lui şi acelaşi a rămas.PC. Predici 101

A venit în acea peşteră fiindcă oamenii nu i-au deschis măcar din bunul simţ, din milă, [poarta] acelei Fecioare care purta pe Mântuitorul lumii în pântecele ei. S-a deschis peştera în Vitleem. Aceea a deschis porţile largi şi, dacă oamenii te-au refuzat, vino aici. Nimeni nu i-a aprins focul ca să încălzească acea micuţă peşteră, care aş putea să spun la propriu era un palat. Au suflat animalele, acel bou cu care a venit Iosif din Nazaret ca să-l vândă în Vitleem pentru cheltuiala şi osteneala căii şi acel asin pe care a venit acea Maică a lui Dumnezeu, aceea care a legat cerul cu pământul. Nările lor s-au făcut ca nişte turbine suflând aer cald peste acel prunc. Nu a avut pruncul moaşe cum sunt stilatele doamne şi mediatizate că va naşte o progenitură. Mama Lui L-a înfăşat cu ce a avut, L-a dat în custodia acelor nevinovate animale, să-L încălzească. Era bătrânul Iosif în companie. Ceilalţi oameni lipseau.

 

Naşterea lui Hristos, 1693
Mânăstirea Pantokrator, Muntele Athos

 

Au venit îngerii lui Dumnezeu la nişte păstori, care-şi păzeau în întunericul nopţii turmele. Au venit şi le-au vestit că S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Împăratul. S-a născut în peşteră. Ne punem întrebarea: cum dumnezeirea în frumuseţea, în absolutul a tot ce este frumos S-a coborât la acei oameni simpli ? O dovadă în plus, dragii mei, că Dumnezeu nu caută în cultura ta, nu caută în statutul tău social, nu caută în bogăţia ta. El caută în ceea ce majoritatea oamenilor nu pot să dea. Nu pot, nu că nu sunt dimensionaţi, nu vor. În bulgărele acela de carne neadormit, în inimă. Pentru aceasta şi Proorocul David avea să spună: Să-ţi dea Domnul după inima ta (Psalmi 19, 4). Atât buzele, cât şi limba nu are oase. Rosteşte cuvinte tare frumoase şi mângâietoare, împodobite şi cu un zâmbet în colţul gurii, dar de fapt sunt pline de otravă. Acea otravă este scoasă din lăuntricul tău, din fiinţa ta care te statorniceşte şi te caracterizează. Iarăşi Sfânta Scriptură avea să spună profetic către poporul iudeu: Cu buzele mă binecuvântau şi cu inima mă blestemau (Psalmi 61, 4). Îngroşăm de multe ori şi noi rândurile acelora, că atunci când facem o rugăciune mintea călătoreşte pe alte cărări, exact în ceea ce se uită Dumnezeu, nu la buzele tale, nu că răsfoieşti pagină după pagină, îţi cere în inimă, unde-ţi este mintea ta ?

Iată-i pe iudei cum Îl binecuvântau pe Dumnezeu, dar inima era departe. Aşa-i şi cu Naşterea Domnului. Au lipsit oamenii şi au venit cele necuvântătoare, cele nesimţitoare, cele neînsufleţite să completeze lipsa omului. Avea să se împlinească ceea ce a spus proorocul: Boul cunoscut-a pe stăpânul său şi asinul ieslea domnului său (Isaia 1, 3). Se referea la compania care va fi la venirea lui Hristos pe pământ. Ne punem întrebarea: de ce a venit în aşa smerenie Mântuitorul, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, noul Adam ? A venit fiindcă s-a împlinit în proorocia aceasta, a Sfântului Prooroc David, cuvântul omul nu a priceput, el în cinste fiind. Adică era aşa de căzut în mizeria păcatului, că era mai rău decât un animal. Asemănatu-s-a dobitoacelor şi s-a alăturat lor.

Cu alte cuvinte ne arată gravitatea păcatului, ne arată cât ne dezonorează pe noi păcatul. Iar păcatul îşi are sorgintea în acel mentor care este diavolul. Ne punem întrebarea: de ce are diavolul acces la noi ? El a cucerit prima redută trupul, cele cinci simţuri le-a cucerit. Urma să cucerească şi a doua redută, care era sufletul, şi în felul acesta nobleţea zidirilor lui Dumnezeu era căzută desăvârşit. Pentru aceasta, omul dacă nu are mintea luminată de poruncile lui Dumnezeu şi el să se ostenească s-o ţină în acea curăţie, el este ca o corabie în vâltoarea mărilor, fără cârmă. Este o frunză care, desprinsă din trupul copacului, nu mai are voinţă şi se duce unde o aşază vântul. Referitor la aceste lucruri şi apostolul avea să spună, îngrijindu-se duhovniceşte de oameni, spunându-le: Să nu vă faceţi robi oamenilor (I Corinteni 7, 23).

Ne punem întrebarea: de ce mulţi oameni cad în aşa culpe, în aşa mizerii de unde nu mai pot să iasă ? Au pierdut cârma cândva înainte de a li se închide uşa după ei. La vremea aceasta, multe organizaţii obscure, tenebroase, sataniste sunt, care-şi oferă serviciile ce constau într-un blid de linte cu care Isav şi-a pierdut mintea, şi-a pierdut cinstea de întâi născut (potrivit Facerea 25, 29-34). Oamenii au devenit din ce în ce mai materiali. Au devenit precum gârbova din Sfânta Scriptură; acea gârbovă de 18 ani privea numai spre pământ (potrivit Luca 13, 11). S-au aplecat mai mult spre părţile trupeşti decât spre cele duhovniceşti. Li se inoculează în minte că să-mi trăiesc viaţa cât sunt tânăr şi mă voi împăca cu Dumnezeu când voi fi bătrân. Ce inepţie în această gândire ! Ai vreo certitudine, nebune, că mâine vei mai fi ? Viaţa este în mâinile tale ? Nicicum !

Îmi spunea cineva că într-o lojă masonică era icoana Maicii Domnului. Stăteam şi mă gândeam, chiar în Bucureşti, stăteam şi mă gândeam, câtă perversitate la oameni ! Poate cei care au mai călătorit prin casele vrăjitoarelor au fost muşcaţi de acest venin: vedea icoană pe perete sau îi punea să zică un ‘Tatăl nostru’. Era acea minţire, acea înşelare, tu poate creştin fiind şi temându-te nu cumva să te duci spre diavol, văzând o icoană, imediat îi dai calificativul că este creştin.

Nu rămâneţi înşelaţi de ceea ce se vede. Aşa au rămas înşelaţi iudeii. Diavolul a urmărit întotdeauna porunca lui Dumnezeu care a dat-o omului prin poporul mesianic. I-a dat Dumnezeu încă lui Adam din începutul lumii, după ce a căzut din rai, i-a dat poruncă să aducă jertfă lui Dumnezeu animale. L-a urmărit satana pe Adam, nu s-a lăsat mai prejos şi, de-a lungul timpului, a făcut şi el acel jertfelnic. A împuiat mintea oamenilor cu idolatrie în care se aduceau jertfe de animale. Animalul era sub stăpânirea omului. Nu era nici o relevanţă că aducea diavolul aceste jertfe. A trebuit să vină Mântuitorul, Mielul originar, care se aducea pe altarele lui Dumnezeu. Era miel, îl aduceau preoţii prin Legea lui Moisi, neprihănit, se aducea jertfă. Dar aceea preînchipuia jertfa lui Iisus Hristos, Mielul acela care a dat Legea, adică Fiul lui Dumnezeu. Şi, într-adevăr, S-a jertfit pe crucea Golgotei. Ieşise o erezie în timpurile antice, care mai stăpâneşte şi acuma, că Maica Domnului nu a născut Dumnezeu şi om, ci numai om şi apoi a intrat dumnezeirea. Ceea ce este o aberaţie. În urma acestei erezii, Maica Domnului a fost numită prin Sinod Ecumenic Născătoare de Dumnezeu.

Poate mulţi ne punem întrebarea cum va apărea antihrist. Dacă L-a repetat pe Dumnezeu, dar el nu a intrat în focul acela, aşa va căuta să-L repete şi pe Hristos. Omului nu-i este dat ca să nască decât chip şi asemănarea lui Dumnezeu. El nu se va naşte din femeie, diavol şi om, se va naşte om, şi se va lipi diavolul de el după naştere. Dacă Maica Domnului a venit, nepoata, strănepoata Evei, cea mai curată femeie din lume, prin voinţa ei, ca o rază de soare şi s-a făcut sălaşul Domnului Hristos, cealaltă care-l va naşte pe antihrist va fi cea mai spurcată evreică. Maica Domnului a venit din seminţia lui Iuda care se tâlcuieşte în ebraică ‘mărturisire’, cel mai de cinste nume. Diavolul va veni dintr-o evreică din seminţia lui Dan, unul din cei 12 patriarhi ai lui Iacov, care nu a venit la binecuvântarea tatălui său, Iacov.

Aşa cum păstorii aceia la naşterea Mântuitorului privegheau şi păstoreau turmele, simbolizau pe apostolii de mai târziu care aveau să păstorească şi să vegheze la căpătâiul turmelor cuvântătoare, aşa şi antihrist va avea apostolii săi. Aceia nu gândeau cele materiale, aceştia vor fi plini de cele materiale. Aceia erau săraci şi cutremurau pământul cutreierându-l, spunând cuvântul Evangheliei şi de întoarcere a omului din păgânism spre cele dumnezeieşti, făcând minuni cu darul Duhului Sfânt. Apostolii lui antihrist vor face minuni cu bani, cu cele materiale. Va juca în faţa celor aplecaţi spre cele materiale aceste momeli. Mântuitorul a venit în simplitate, cum nimeni din lume nu a venit pe lume, aşa cum a venit El. Antihrist va veni în apogeul bogăţiei. Mântuitorul a venit din poporul mesianic, antihrist va veni din acelaşi popor, dar fără credinţă şi fără dar. Aşa cum apostolii şi cei de după ei au fost adunaţi din întreaga lume, aşa şi antihrist îşi va aduna acoliţii lui, acei oameni deşănţaţi, acei oameni plini de mofturi care vor juca precum ursul în faţa ţiganului când îi bate toba.

Dragi credincioşi, aceste lucruri ar trebui să le înţeleagă omul cât de momelnice sunt timpurile de astăzi. Dar dacă mintea este aplecată spre cele trupeşti, nu mai este loc pentru suflet, pentru cele luminate. Pentru aceasta a venit Mântuitorul în opusul a ceea ce caută omul. Când a vrut să-i facă omul templu lui Dumnezeu a spus proorocul: Ce casă îmi veţi zidi mie, având picioarele pe pământ şi scaun de heruvimi (Isaia 66, 1) ? Nu putea omul să-I facă casă lui Dumnezeu în care să încapă. S-a cucerit Dumnezeu şi a dat, ca un proiect, înţelepţindu-l pe împăratul Solomon să-i facă cea mai frumoasă casă lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu nu sunt pereţii. Aşa cum orice casă este făcută din bucăţi, aşezată după meşteşugul aceluia ce o zideşte, aşa şi biserica este făcută din fiecare creştin. Inima omului este biserica lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: Vom veni şi locaş în inima lui vom aşeza (Ioan 14, 23). Cu alte cuvinte, fiecare suntem biserica lui Dumnezeu. Rămâne în custodia minţii noastre cum grijim această biserică a lui Dumnezeu prin mintea noastră. Dacă atunci când eşti anunţat că-ţi vine cineva de preţ să te viziteze, cauţi ca toate să fie aşezate, dereticate, frumos puse după preţul aceluia ce te vizitează, aşa prin rugăciune şi prin statutul nostru de biserică, când vrem să-L primim pe Dumnezeu şi cum El este omniprezent, adică niciodată nu lipseşte din noi, să curăţim casa. Vine Domnul Hristos la noi, şi noi cu ce ne ocupăm ?

Nu vrea mult Dumnezeu, a încăput Neîncăputul într-o umilă peşteră. Ce-a căutat ? Acel bulgăre neadormit de unde izvorăsc sentimente. Nu i-au trebuit graşii cu ceafă groasă din Ierusalim, rabinii, sau din Vitleem, S-a dus la cei care puneau preţ, din seminţia lui David, la păstori. Ca să se îndrituiască că este Dumnezeu şi om, au venit îngerii şi au vestit oamenilor că Acesta este Ziditorul nostru şi al vostru. Noi veghem şi ne-am cutremurat de gestul care l-a făcut Dumnezeu pentru voi oamenii, şi voi ce faceţi ? Dormiţi, obosiţi de grijile lumii.

Ne-am coborât prin aceste cuvinte în fiecare din noi, nu lipseşte niciodată Dumnezeu de pe pământ, din univers, ci omul încetul cu încetul L-a scos din casa sufletului lui pe Dumnezeu. Ca impertinenţa să fie mai mare, papa şi-a permis ca să se numească vicarul lui Dumnezeu pe pământ, să-şi pună inel în deget, este cununat cu Biserica lui Hristos, zicându-I: Hristoase, Tu du-te acolo în cer, că aicea eu comand.

Şi totuşi Dumnezeu tace. Cât de bun este ! Dacă noi am fi în acest statut la o scară minusculă am scoate sabia, cât de răzbunători şi gâlcevitori suntem. Dar, El, absolut în înţelepciunea Sa şi în absolutul iubirii, nu face aşa. Vedeţi, frăţiile voastre, că de multe ori ne gândim în mintea noastră strâmtă, îngustă, pătimaşă, când auzim de câte unul care a făcut o faptă abominabilă, care stârneşte multă mânie, eşti cu mâna pe mânerul sabiei să-l omori. Şi Dumnezeu tace. Atâtea lifte ale pământului, care au înconjurat pământul de toate mizeriile nu-i omoară Dumnezeu. Demnitatea Lui de Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, Îl duce mereu în răbdare, aşteptându-te.

Cât l-a răbdat pe Sfântul Apostol Pavel care prigonea pe creştini ! Exulta de bucurie când îi vedea pe creştini atât de umiliţi şi duşi în închisori, omorâţi chiar de către soldaţi sau de către iudei. Ne punem întrebarea: Doamne, cum de nu iei viaţa acestuia care se bucură de răul ucenicilor Tăi ? L-a răbdat până în ziua când S-a arătat Domnul pe calea Damascului, zicându-i: Savle, Savle, pentru ce mă prigoneşti ? (Faptele Apostolilor 9, 4) Iată ce înseamnă răbdarea. Acea răbdare dumnezeiască în nădejdea că poate se va întoarce. Acel ‘poate’ îţi rămâne în custodia ta.

Dar şi când te întorci, îţi este ruşine de trecutul tău şi nu ai vrea pentru nimic să te mai întorci. Şi eşti tributar, tu te faci tributar, Doamne, de ce am pierdut atâta timpul degeaba, n-am rezolvat nimic, îngăduie-mă şi dă-mi zile să mă apropii de Tine. Aşa judecă Cel ce ne-a zidit. Aşa Îl înţelegem pe Cel ce a venit în acea umilă peşteră. Nu S-a răzbunat pe cei care dormeau. Ştia unde vine. Pentru aceasta n-a râs Mântuitorul. Ştia ce-L aşteaptă, că era Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Aşa şi noi, să nu ne înfricoşăm mărturisindu-L pe Cel ce ne-a dat viaţă şi a murit pentru noi. Orice greutate ar veni peste noi, care ar căuta să ne întoarcă din paşii noştri mântuitori, să nu vă podidească, să nu vă sperie. Luaţi-L în ajutor pe Acesta care S-a născut ieri seară, la miezul nopţii, în întunericul acela şi în iarna aceea a păcatelor oamenilor, şi la propriu şi la figurat vorbesc. Să-L iubim, că ne-a iubit şi ne-a iertat şi ne-a îngăduit. Lui să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.