Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Intrării Domnului în Ierusalim, Bucureşti 2015

 

Deci Iisus, mai înainte de Paşti cu şase zile, au venit în Vitania, unde era Lazăr cel ce fusese mort, pre care l-au înviat din morţi. Şi i-au făcut lui acolo cină; şi Marta slujea; iar Lazăr era unul din cei ce şedeau împreună cu dânsul. Deci Maria luând o litră cu mir de nard de credinţă, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi a şters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci a zis unul din ucenicii lui, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care vrea să-l vânză pre el: pentru ce acest mir nu s-a vândut în trei sute de dinari, şi să se fi dat săracilor ? Iar aceasta o a zis, nu că pentru săraci îi era lui grijă; ci pentru că fur era, şi pungă avea, şi ce se punea într-însa, purta. Şi au zis Iisus: las-o pre dânsa; spre ziua îngropării mele l-a păzit pre acesta. Că pre săraci pururea îi aveţi cu voi; iar pre mine nu mă aveţi pururea.

Şi a înţeles norod mult din Iudei că acolo este; şi au venit nu pentru Iisus numai, ci ca să vază şi pre Lazăr, pre care l-au înviat din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pre Lazăr să-l omoare; căci pentru el mulţi din Iudei mergeau, şi credeau în Iisus. Iar a doua zi norod mult care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat stâlpări de finici, şi au ieşit întru întâmpinarea lui, şi strigau: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israil. Şi aflând Iisus un asin, a şezut pre el; precum este scris: nu te teme fiica Sionului; iată, Împăratul tău vine la tine, şezând pre mânzul asinei. Iar pre acestea nu le-au cunoscut ucenicii lui mai înainte; ci după ce s-au preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau pentru el scrise, şi acestea i-au făcut lui.

Deci mărturisea norodul, care era cu el, când pre Lazăr l-au strigat din mormânt, şi l-au sculat pre el din morţi. Pentru aceea l-a şi întâmpinat pre el norodul, căci a auzit că el au făcut această minune (Ioan 12, 1-18).

 

Nu te teme fiica Sionului că vine Împăratul tău la tine stând pe mânzul asinei (Zaharia 9, 9; Ioan 12, 15), a zis Proorocul Zaharia. Toate proorociile insuflate de Duhul Sfânt prin oameni aleşi de Dumnezeu cu viaţă curată, sfântă şi credinţa pe măsură, aveau să se împlinească în persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Acesta era noul Adam care trebuia să vină să repare defectul lui Adam care căzuse în gheara morţii. Acesta era Cel care avea să-l izbăvească pe om din gheara morţii, din pântecele iadului. Acesta trebuia să zdrobească porţile morţii şi cum s-a şi arătat prin sfintele Sale cuvinte: Eu sunt uşa (Ioan 10, 9), Eu sunt lumina (Ioan 8, 12), Eu sunt calea, Eu sunt adevărul (Ioan 14, 6), toate la singular. Toate acestea care le-a propovăduit Domnul Hristos în viaţa Sa pământească au fost proorocite de-a lungul miilor de ani în diferite chipuri pe înţelesul omului, numai a acelui om care îşi căuta identitatea sa duhovnicească, ca să se salveze din gheara păcatului şi din mocirla în care zăcea lumea.

Este foarte tainic acest cuvânt zis de Proorocul Zaharia: Nu te teme fiica Sionului. Cum Dumnezeu vorbeşte atâta de condensat, chintesenţa voinţei Sale, a rămas omului ca printr-o viaţă curată să discearnă ceea ce voia să spună dumnezeirea. S-a făcut însă ascuns tuturora că atât de simplu a rostit cuvântul, dacă tu nu eşti atent şi eşti preocupat cu altele din viaţa cotidiană care de obicei sunt trupeşti, trecătoare, care duc odată cu ciclul tău în nefiinţă, evident că nu vei pricepe absolut nimic.

De ce începe proorocul acela cu acest cuvânt: Nu te teme fiica Sionului ? Fiica Sionului era Biserica. În ea era Decalogul care s-a dat lui Moisi. Acolo erau toate preceptele de recâştigare a ceea ce am pierdut prin mocirla păcatului. Fiica Sionului, când este mângâiată prin acest frumos cuvânt, fără numai că o vedem îngrijorată, o vedem sub mare temere. Oare de ce ? Fără numai că cei ce o slujeau erau nişte lupi răpitori. Tremura ca o fecioară căzută între tâlhari. Pentru aceasta şi Mântuitorul vine – Împăratul tău, adică este Cel ce a dat Decalogul, este Cel ce a dat Legea, este untuldelemnul milostivirii, este acea mângâietoare mână care-ţi opreşte şi-ţi şterge lacrima, este tot ce-i mai frumos şi mai bun, mângâietor şi odihnitor pentru omul zdrobit sub călcâiul vieţii idolatre.

Deci fiica Sionului, nu te teme de data aceasta că vine Împăratul. Acesta nu mai este împăratul care te-a obidit mii de ani, nu mai este unul din cei care au adus idoli în tine, din cei care prin poftele trupeşti şi prin sceptrul puterii a dus poporul în moarte, nu mai este cel ce călca cele sfinte şi frumoase în picioare. Acesta este Cel ce te-a zidit, Acesta este Cel ce te-a împodobit. Vine Împăratul tău blând, nu vine ca ceilalţi cu porfiră şi vison, nu vine ca ceilalţi cu armată înconjurat cu săbii, nu vine cu putere de decizie hotărâtoare ca un om plin de putere, dar un mormânt văruit. Ca drept dovadă, Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, a acestui Adam desăvârşit, noului Adam, Îl vedem pe Împăratul cerului şi al pământului, Îl vedem venind în chip smerit şi nu precum veneau împăraţii pe ducipalii lor, înveşmântaţi în aur, cu săbii de aur, în trăsuri de aur, precum şi slugile care îi înconjurau veneau în aceeaşi purpură îmbrăcaţi.

Ce-i trebuia Mântuitorului, ce-i trebuia lui Dumnezeu de vreme ce toate sunt ale Lui ? El nu venea precum un împărat pământesc. Îl vedem venind din Fecioara Maria un Prunc lipsit de apărare în ostilitatea cum nimeni nu a mai fost primit în felul acesta. Îl vedem născut într-o peşteră şi încălzit de animale. Singurii care erau împrejurul Lui erau nişte oameni simpli, păstori. Dar acolo unde omul a adormit şi a dormit, datorită indolenţei şi a nepăsării, a completat Împăratul cerurilor. Până şi noaptea, cât este ea de grea, şi-a făcut loc conştientizându-L pe Dumnezeu, s-a dat la o parte cu acea pată de lumină în puterea nopţii. Pământul, cât este de rece şi neprimitor, şi-a pus jertfa sa de laudă că i-a dat sălaş o peşteră. Animalele, care nu sunt fiinţe raţionale, iată că l-au surclasat pe măria-sa omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, şi l-au încălzit în toiul iernii. Puteau să fieînnoptători (?), dar au lipsit că era frig şi noapte, lucruri omeneşti, efemere, şi au venit îngerii să-I cânte.

Iată, dragi credincioşi, pentru aceasta şi Mântuitorul nu-şi arată mărirea Sa în cele trupeşti, alege un asin. Lucrurile acestea, cum le mărturiseşte evanghelistul, aveau să fie înaintea morţii Sale pe cruce. Luna pe cer se umplea, Paştele iudeilor se apropia ceas de ceas, iar Domnul Hristos ştiind ce-L aşteaptă cu trupul nu S-a înfricoşat şi mergea spre moarte. I-a pregătit pe apostolii Săi, spunându-le de-a lungul timpului: Iată Fiul Omului va merge în Ierusalim şi se va da în mâinile oamenilor, îl vor batjocori arhiereii, cărturarii, saducheii (Matei 20, 18; Marcu 10, 33; Luca 18, 31). Erau prinţii iudeilor, erau iconomii tainelor lui Dumnezeu, erau încoronaţii lui Dumnezeu. Tocmai în mâinile acestora avea să Se dea Mântuitorul, nu putea să dea înapoi, alternativă avea, dar El a venit ca să-l mântuiască pe om. Pentru aceasta l-a şi certat pe Apostolul Petru când I-a spus: Doamne, să nu-ţi fie ţie una ca aceasta şi zice Domnul: înapoia mea, satano ! Mergi pe urma mea (Matei 16, 22-23). Dar nu să înţelegem satană cum spunem noi despre diavol, adică împotrivitor a ceea ce trebuia să săvârşească pentru mântuirea omului.

Toate aceste lucruri le vedem că aveau să se împlinească după marea minune care, ca un tunet, ca un cutremur, ca ceva care a scos pe tot omul, cât de indolent ar fi el, din somnolenţa lui – Învierea lui Lazăr. Trei morţi a înviat Mântuitorul în drumul Său de propovăduire 3 ani şi jumătate: fiica lui Iair, care a murit în casa tatălui său (Marcu 5, 22, 35-43), l-a înviat pe fiul văduvei din cetatea Nain, tocmai când ieşea din cetate dus spre mormânt (Luca 7, 11-15), după cum era obiceiul, şi ultimul avea să fie Lazăr.

Ne punem întrebarea: de ce la cei doi nu s-a făcut atâta zarvă cum s-a făcut pentru Lazăr. Atâta tunet care s-a dus în rândul iudeilor. Era tot înviere şi la fiica lui Iair, şi la fiul văduvei. Prin acestea se simbolizează puterea dumnezeirii asupra morţii şi totodată bunătatea Lui. Când este anunţată fiica mult iubită a lui Iair şi moare, a ajuns la casă şi i-a întins mâna: Tânăro, scoală-te, ridică-te, înviază. Aceasta arată, simbolizează de fapt pe omul care este păcătos doar la nivel de gând, cum ar fi tânărul care cloceşte în mintea lui zbuciumată toate fanteziile. Că după cum vedem orice faptă, ori bună, ori rea, trece întâi prin filtrul minţii. Deci prin fiica lui Iair, care era curată şi în casa tatălui său, atinsă de moarte, se simbolizează omul care greşeşte începând să crească cu vârsta şi să priceapă binele şi răul. De data aceasta, Mântuitorul îi întinde mâna şi îi dă duhul de viaţă, îi întoarce sufletul şi o redă tatălui său, părinţilor săi, vie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îl primeşte pe om chiar dacă are un Vavilon în mintea lui; nu le-a pus în practică, nu le-a născut încă faptic.

Prin tânărul văduvei din Nain, care deja s-a constatat că era mort de către ceilalţi după firescul lucrurilor şi-l ducea în groapă, simbolizează pe omul care deja zace în păcat, care a muşcat din roşcova păcatului, care deja are sufletul aproape spre moarte. La acesta nu Se mai atinge Domnul, ci doar îi spune: Tânărule, ridică-te. Ridică-te spre viaţă. Aici vedem cuvântul Domnului Hristos; cu alte cuvinte, când ajunge în urechile omului, cât de păcătos o fi, cuvântul Evangheliei, atunci se ridică dacă i-a mai rămas conştiinţa măcar cât de cât ca o scânteie vie şi lucrătoare.

La Lazăr vedem o altă problemă, destul de spinoasă. Îl iubea mult Domnul pe Lazăr, avea două surori, Maria şi Marta, erau din Betania, erau credincioşi cu toţii. Trăgea să moară. Domnul nu vine atunci când este anunţat, lasă încetul cu încetul să se stingă. Fiind Dumnezeu, ştia ce se întâmplă în casa lui Lazăr. Când ajunge Domnul, cu lacrimi este întâmpinat de către cele două surori, spunând: N-ai venit mai devreme, Lazăr a murit. Să mergem la el. L-am îngropat, Doamne. Nu mergem, Doamne, că pute. A spus în felul acesta evanghelistul, că omul în iscodirea lui poate să înţeleagă orice. Intrase în putrefacţie.

Merge la mormântul lui Lazăr, lăcrămează Domnul şi ridică mâinile către Tatăl ceresc, mulţumindu-I că L-a ascultat. Iată că îl strigă pe Lazăr: Lazăre, ieşi afară. Cum era obiceiul iudeilor, mortul se înfăşura şi se lega precum copilul, pruncul. Deasupra mormântului s-a pus şi o lespede; s-a dat lespedea la o parte, iar Lazăr a înviat şi, dezgropat fiind, a ieşit din mormânt. Prin acest Lazăr se simbolizează puterea lui Dumnezeu de a scoate pe omul închis în temniţa păcatului. Aşa cum era Lazăr înfăşurat, aşa este omul care zace în mocirla păcatului, închis în acea temniţă a patimilor şi de unde aproape că este cu neputinţă să mai evadeze. Legăturile acelea sunt legăturile faptelor omului. Aşa cum Lazăr nu se putea mişca că l-a prins moartea şi legat fiind, aşa şi păcătosul care este închis în temniţa păcatului. Şi aici vedem şi de multe ori ne-am rezumat la oamenii de genul acesta care sunt prinşi, închingaţi în temniţa păcatului.

Iar zilele acestea am avut ocazia să-i văd lacrimile şi durerea şoaptelor unei mame zdrobită de scumpa ei fiică de 17 ani intrată la satanişti. O invită să se roage lui Dumnezeu, ea ştiind cine este Dumnezeu: Nu mă mai ruga, că nu am nici o treabă cu Dumnezeu. Hai la biserică, nu merg, rebelă fiind în casă. Şi a ameninţat-o pe mamă că se va sinucide. Acesta este Lazăr. Sau un beţiv care ştie că va pieri cu necinste, un drogat, un desfrânat şi toţi ceilalţi oameni care devin şi măresc numărul acesta, doar Lazări sunt. Şi pe aceştia Mântuitorul iată că îi poate ridica cu darul Său. Îţi trebuie şi ţie un pic de voinţă.

Minunea aceasta săvârşindu-se, s-a dus în tot Ierusalimul. De data aceasta, Mântuitorul era foarte preţuit. El de multe ori a mers în Ierusalim. Mergea numai pe jos, dar acuma ia un asin. Întorcându-se de la casa lui Lazăr, trimite doi ucenici în Vitfaghi, într-un sat alăturat, zicându-le: Mergeţi în satul apropiat şi veţi găsi o asină cu mânzul ei, legaţi la poartă. Dezlegaţi-i şi aduceţi-i la mine. Iar de vă va întreba cineva pentru ce-i dezlegaţi, spuneţi că Domnului trebuieşte (Matei 21, 1-3). Cei doi ucenici nu erau altcineva decât Apostolii Petru şi Pavel. Şi vom vedea de ce. Acel asin care era încălecat de către Domnul şi-L ducea în Ierusalim simboliza popoarele păgâne. Nu a încălecat pe mama mânzului, ci pe mânz, adică să arate îndărătnicia omului care este prins în păcat şi în păgânism. S-a îmblânzit acel asin. Nu a venit Dumnezeu pe un cal, pe un frumos cal, cum veneau împăraţii; pe cel mai smerit, pe un asin, care în legea mozaică se socotea un animal necurat.

Îmblânzit fiind, când S-a aşezat Domnul pe el, vedem cum toţi oamenii strigau către Domnul: Osana, Fiul lui David (Matei 21, 9). Osana în ebraică înseamnă ‘ajută-ne Doamne’, ‘mântuieşte-ne Doamne’. Şi aici găsim mult tâlc, cuvântul acesta era proorocit de către Proorocul David. Era foarte des folosit în popor. Se aducea cu alte cuvinte laudă, sau cum strigăm noi în dicţia noastră ‘Întru mulţi ani’, dar aici era laudă celor dintru înălţime, lui Dumnezeu. Şi adresată fiind această zicere Domnului Hristos, care Scriptura 41-8venea cu atâta încărcătură duhovnicească şi cu atâta trenă de minuni, culminând cu învierea lui Lazăr, călare pe un smerit animal, iată cum oamenii Îl preţuiau: Osana, Fiul lui David !

L-au recunoscut oamenii cât de simpli erau, până şi copiii că Acesta este din rădăcina lui David. Iudeii la timpul acela, istoric vorbind, erau sub copita romană. Nu le era lor uşor jugul, iudeul întotdeauna a vrut să fie liber, dar atunci când a greşit împotriva Dumnezeului celui atotputernic, acel Dumnezeu care i-a înnobilat, care i-a scos din robia egipteană, L-au părăsit, atunci a trimis popoarele şi i-au pedepsit. Le-a ridicat jugul, dar acuma păcatele atât de mari erau, fiica Sionului atât de timorată era, de speriată de slujitorii ei, încât că parcă salvare nu mai era. Îşi vorbeau între ei: Nu vine cineva să ne izbăvească ? L-au văzut pe Domnul Hristos câte minuni a făcut şi de acum au început să se orienteze spre El, materialiceşte majoritatea, zicând că Acesta ne va salva din robia romană. Dar aceste cuvinte erau amestecate şi cu ceva dumnezeiesc. Au luat cuvântul Osana din scriptura lor şi iată Acesta, persoana Acestuia care vine călare pe un asin este Dumnezeu desăvârşit, este Cel care a făcut atâtea minuni cum oamenii nu pot să facă.

 

Intrarea Domnului în Ierusalim

Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Iată, dragi credincioşi, că să aducă o laudă şi o fineţe desăvârşită, o exultare de prietenie, de dragoste, au rupt stâlpări de finici. Ne punem întrebarea: de ce nu alte ramuri, ci de finic ? În finic cu greu te poţi urca din cauză că ramurile lui sunt foarte ascuţite şi tăioase. Finicul face floarea tocmai în vârf şi se folosea în tradiţia iudeilor că atunci când se întorceau de la război erau întâmpinaţi ostaşii cu ramuri de finic, semnul biruinţei. Pentru aceasta şi ei, bătrâni, copii, toţi ca într-un glas Îl întâmpinau pe Domnul cu stâlpări de finic, că Tu eşti biruitorul morţii, Tu ne poţi izbăvi. Şi din credinţă cântau cuvintele lui David: Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24).

Mai vedem un gest de mare valoare şi intensitate emoţională la cei care Îl întâmpinau pe Domnul la intrarea în Ierusalim. Îşi puneau hainele lor în faţa acelui măgăruş precum şi apostolii şi-au pus hainele lor, care erau de preţ, pe acel asin pe care a încălecat Domnul. Acele haine simbolizau trupul care este ca o îmbrăcăminte a sufletului. Aşa cum haina acoperă şi încălzeşte şi-l pune în valoare pe trup, aşa trupul îl ţine ascuns pe suflet. Cu alte cuvinte, aducându-şi acest obol de preţuire că şi-au lepădat hainele lor şi le-au pus Domnului, le-au aşternut să calce peste ele avea să simbolizeze că ne aşternem în faţa învăţăturii Tale, iar trupul îl vom pune sub stăpânirea minţii, a acelei minţi care este părticică din dumnezeire, să lucreze numai faptele bune, nu înainte de a lepăda păcatul şi poftele păcatului. Toţi într-un cor şi înaintea Domnului şi după Domnul cântau aceeaşi cântare. Cei de dinaintea Domnului simbolizau apostolii şi trena de apostoli care avea să cucerească lumea prin propovăduirea cuvântului Evangheliei. Iar cei din urmă erau trena proorocilor care au proorocit venirea Domnului şi au învăţat la timpul lor pe poporul lui Israil să-şi îndrepte cărările mântuirii.

A trimis Domnul să dezlege pe asin şi pe mama lui de la gard – simboliza cu alte cuvinte că popoarele erau legate, nu aveau o slobozenie, erau încuiate cum avea să spună mai târziu Apostolul Pavel în necredinţă (potrivit Romani 11, 32). Pentru aceasta şi Domnul trimite doi apostoli simbolizând că cei doi corifei ai sfinţilor apostoli vor merge unul la tăierea împrejur – Petru a propovăduit în poporul iudeu şi Pavel la neamuri. Totodată putem să înţelegem cele două căi în care subzistă mântuirea dacă te vei păzi: Evanghelia şi Apostolul.

Iubiţi credincioşi, Domnul avea să intre astăzi în Ierusalim. Auzind atâta laudă la adresa Domnului, cei care-L secondau mereu, dar disimulaţi printre acea mulţime, şi scrâşneau din dinţi şi cloceau cum să-L muşte pe Hristos erau corifeii sinagogii. Spunea Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa, când s-a apropiat Domnul de Ierusalim călare pe acest asin, a umezit ochii şi a lăcrimat spunând: Ierusalime, Ierusalime, nu va rămânea piatră pe piatră din tine. Am venit să te cercetez şi nu m-ai cunoscut (potrivit Luca 19, 41-44). Cu alte cuvinte, Domnul ştia că va veni spre moarte. Oare cum îi mai exultă sufletul în el, cine s-ar mai putea să schiţeze măcar un gest de bucurie când ştie că merge spre moarte ?

Domnul tăcea şi mergea cum a şi spus şi a proorocit Proorocul Isaia, ca un miel spre junghiere, fără de glas (Isaia 53, 7). Pentru aceasta a izbucnit omenirea din El, că a lăcrămat omul, şi totodată pentru Ierusalim. El nu venea trupeşte, nu muşca din acest moment cu care ne gâdilă pe noi oamenii, când ne laudă cineva, şi iată aceşti oameni care acuma Îl laudă zicându-I: Bine ai venit, mântuieşte-ne. Osana Fiul lui David ! peste câteva zile vor zice: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l pe el (Ioan 19, 15).

Proorocia aceasta care a spus-o Domnul când a văzut fastuoasa cetate a Ierusalimului unsă cu lacrima durerii avea să se împlinească la anul 70 după Domnul. Peste 35 de ani avea să vină împăratul Romei, generalul împăratului Romei, Tit, fiul lui Vespasian. A asediat cetatea şi a trecut-o prin sabie, prin moarte. A fost arat Ierusalimul, împlinindu-se proorocia Domnului. Cumplita moarte prin care au trecut a fost precedată de către ceea ce au făcut Domnului în Ierusalim. De la anul 70 iudeii au fost risipiţi în toată lumea până la anul 1948 când cu mult sânge, multă lacrimă şi-au reconstituit statul Israel, precedat fiind după toate războaiele şi convulsiile mondiale timp de câteva sute de ani.

Iată-L pe Domnul Hristos cum merge spre moarte. De acuma Domnul avea să stârnească în mânia iudeilor dosarul de moarte. Nu fiindcă voia Domnul, ci trebuia să scoată apogeul mâniei, al urii omului faţă de dumnezeire. El era persoana în care se împlineau proorociile, El era Cel mult aşteptat, care era în putere să-l scoată pe om din gheara morţii. Pentru aceasta vine la antipozi ca valoare – nonvaloare trupească: Se naşte în peşteră şi acuma intră în Ierusalim călare pe un asin, înconjurat de simplii Lui ucenici. Dar din acele piepturi curate iată cum izbucneau acele urale totuşi pline de căldură. Vestea minunilor şi a bunătăţii care era în trupul Domnului Hristos, trupeşte şi dumnezeieşte le-a făcut aceste minuni, avea să-i unească pe toţi oamenii şi ca dintr-o singură gură, ca dintr-un singur piept, împlineau ceea ce a spus Proorocul David cu mulţi ani în urmă: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana celuia dintru înălţime. Adică în persoana Ta este Mesia, în persoana Ta Îl vedem pe Dumnezeul Cel ce a făcut cerul şi pământul. Pentru ce peste câteva zile vor zice majoritatea: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l, rămâne iarăşi o taină. O taină care o vedem şi în zilele noastre dar cu altă conotaţie.

Iubiţi credincioşi, să ne alăturăm şi noi acelor nevinovaţi copii, acelui popor plin de simpatie, de dragoste, de căldură faţă de Domnul Hristos şi să-I zicem şi noi din nemernicia noastră, dar măcar pentru acum: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Lui să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.