Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Pogorârii Sfântului Duh 2015

 

Iar în ziua cea de pre urmă, cea mare a praznicului, au stătut Iisus şi au strigat, zicând: de însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cela ce crede întru mine, precum a zis scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. (Iar aceasta au zis pentru Duhul, pre care erau să-l primească cei ce cred întru dânsul; că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus încă nu se preaslăvise). Deci mulţi din norod auzind cuvântul, ziceau: acesta este cu adevărat proorocul. Alţii ziceau: acesta este Hristosul. Iar alţii ziceau: au doar din Galileea va să vină Hristos ? Au nu a zis scriptura: că din sămânţa lui David şi din oraşul Vitleem, unde a fost David, va să vină Hristos ? Şi împerechere între norod s-a făcut pentru dânsul. Iar unii dintr-înşii voiau să-l prinză pre el, dar nimeni nu şi-a pus pre dânsul mâinile.

Deci au venit slugile către arhierei şi către farisei, şi au zis lor aceia: pentru ce nu l-aţi adus pre el ? Răspuns-au slugile: niciodată nu a grăit om, ca acest om. Şi au răspuns lor fariseii: au doar şi voi v-aţi amăgit ? Au doar cineva din boieri a crezut într-însul, sau din farisei ? Ci norodul acesta, care nu ştie legea, blestemat este. Zis-a Nicodim către ei, care venise noaptea la dânsul, unul fiind dintru ei. Au doar legea noastră judecă pre om, de nu va auzi de la el mai înainte, şi va cunoaşte ce face ? Răspuns-au şi i-au zis lui: au doar şi tu din Galileea eşti ? Cearcă şi vezi; că prooroc din Galileea nu s-a sculat. Şi a mers fiecare la casa sa.

Deci iarăşi au grăit lor Iisus, zicând: eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie, nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 7, 37-53; 8, 12).

 

Rămâneţi în Ierusalim până veţi primi făgăduinţa Tatălui Ceresc (potrivit Luca 24, 49), spune Mântuitorul sfinţilor Săi ucenici şi apostoli. Toată lucrarea dumnezeirii de mântuire a omului se desăvârşeşte astăzi. Dacă S-a născut Mântuitorul şi doar atâta rămânea nu rezolva nimic. Dacă a murit pe crucea Golgotei, dacă a înviat şi dacă nu Se înălţa la ceruri şi de acolo să trimită pe Sfântul Duh Mângâietorul nu era rezolvată problema omului, de mântuire a lui.

În toată această epopee a Mântuitorului pe pământ, în fire trupească, Dumnezeu şi om, vedem oglindită lucrarea de mântuire a omului şi cât de grea a fost. Totodată ne dăm seama cât de păgubos a fost păcatul neascultării lui Adam şi prin el a căzut toată omenirea, toţi descendenţii lui în moarte. Diavolul a vrut ca făptura omului, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să nu existe. A vrut să-l ucidă definitiv. Aşa cum o redută, o cetate este atacată şi dacă nu i se sparg porţile să intre înlăuntrul ei, nu poate să o cucerească, aşa şi diavolul. A câştigat un război – trupul, următorul trebuia ca să fie biruinţa desăvârşită – sufletul. Din acest motiv este excomunicat Adam şi Eva din rai, rămânând în robia morţii sub ceea ce a auzit de la Dumnezeu: Din pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19).

Iubiţi credincioşi, milă i-a fost lui Dumnezeu pentru făptura Sa, pentru om. Pentru aceasta a trimis mângâiere de-a lungul miilor de ani că va veni Mângâietorul. Nu după cum voia omul, ci după cum Cel ce ne cunoştea şi pe noi în neputincioşia noastră, precum şi puterea diavolului când, unde şi cum va lucra. Îl vedem pe Domnul Hristos cum Se întrupează din Fecioara Maria. Fiul lui Dumnezeu, deci dumnezeirea, Se întrupează din Fecioara Maria începând cu Buna Vestire când îngrechează cu Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului născut din ea, din Fecioara Maria. Îl vedem pe Domnul Hristos în felul Său dumnezeiesc şi în bunătatea Sa dumnezeiască şi omenească. Îl vedem cât de mult şi-a iubit pe fratele Său de acum, că noi suntem fraţii Lui, dar nu lumea toată, ci numai cei ce-L ascultă.

Cum am spus duminica trecută, că Eu nu pentru lume mă rog, ci numai pentru aceia care mi i-ai dat mie (Ioan 17, 9) şi aceia sunt care sunt ai lui Hristos, care ascultă de poruncile Lui. Lumea îşi are cursul ei, un curs păgubos, un curs defectuos după poftele ei. Iar aceia care îşi pun mintea, împărăteasa, deasupra trupului şi se cârmuieşte după fapte bune în numele lui Hristos, Cel ce a murit pentru noi, acela este al Lui. Acela este care moşteneşte Împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul Hristos la 40 de zile S-a înălţat la ceruri. Înainte de aceasta îi adună pe ucenici şi le spune ca să meargă în toată lumea, să propovăduiască Evanghelia, cine va crede şi se va boteza, se va mântui (potrivit Matei 28, 19-20). Rămâneţi în Ierusalim până când va veni făgăduinţa Tatălui ceresc, adică Duhul Sfânt. Şi veţi rămânea mărturie mie în Iudeea, în Samaria, în Galileea, până la marginile pământului (potrivit Faptele Apostolilor 1, 8).

Sfinţii Apostoli au aşteptat 10 zile făgăduinţa Duhului Sfânt. Nu puteau să priceapă ce înseamnă aceasta. Şi iată cum la Cincizecime, 50 de zile de la Învierea Domnului Hristos, stând într-un bordei, în casa unuia din apostoli, în chip de vifor, în chip de vânt puternic a venit acea taină şi fiecare au văzut chip de limbi de foc deasupra fiecăruia din apostoli. În momentul acela au început să grăiască în limbi străine, mintea lor era luminată ca raza soarelui. Acuma începeau ca să pună toate cap la cap ceea ce le-a spus Mântuitorul, acuma Sfintele Scripturi erau luminate pentru ei. Tot ce-a fost umbros până atunci, tot ce era de neînţeles, ceea ce spunea Mântuitorul, pentru ei era înţeles.

Iubiţi credincioşi, această sărbătoare o vedem cu o sorginte iudaică, dinainte de Mântuitorul. Trei sărbători aveau iudeii în rânduiala lor mozaică: Paştele, care în ebraică se tâlcuieşte ’trecere’, adică trecerea prin Marea Roşie; era acea zi festivă, luminată pentru tot poporul iudeu care a ieşit din robia lui Faraon. Nu au putut să se izbăvească spre libertate decât prin trecerea Mării Roşii, şi acea trecere nu s-a putut face decât cu darul lui Dumnezeu şi milostivirea Lui. Nu au trecut pe o punte, nu au trecut pe o luntre, ci au trecut, cum spunea Proorocul David, cu mână tare şi cu braţ înalt (Psalmi 135, 12), la porunca lui Dumnezeu şi prin toiagul lui Moisi, marea despicându-se. Oricine îşi dă seama de această minune, că un lac cât de mic ar fi, dacă este secat, este impracticabil să treci cu piciorul, dar Marea Roşie în acel moment despicându-se nu numai că s-a făcut cărare bună de trecut pentru tot poporul iudeu care era peste 2 milioane de oameni, ci era şi pajişte verde. Apă în stânga, apă în dreapta, perete de apă. După ce au trecut de partea cealaltă spre libertate, Faraon gonind să-i întoarcă înapoi în robie pe iudei, a ajuns în adâncul mării, iar Moisi de-a curmeziş însemnând marea, prin credinţa care-l şi stăpânea, s-a închis. Şi în felul acesta, atunci s-a împlinit această sărbătoare luminată pentru iudei, Paştele.

Iubiţi credincioşi, pentru ei a rămas o emblemă, dar numai pentru aceia care practicau cuvântul lui Dumnezeu, că ulterior s-au arătat cât de neînvoitori erau la poruncile lui Dumnezeu, cât de cârtitori.

A doua sărbătoare era la 50 de zile de la Paşti. În această sărbătoare simbolizau iudeii, care s-a aşezat a fi sărbătorită după ce au intrat în pământul făgăduinţei, aducerea aminte câtă osteneală, câtă suferinţă a fost în popor până au ajuns în pământul făgăduinţei, până au ajuns în pământul unde curge lapte şi miere, după cum a fost făgăduit de către Dumnezeu lui Avraam, începătorul poporului mesianic.

A treia sărbătoare era sărbătoarea corturilor care se serba în luna septembrie. Atuncea gustau din rodurile pământului. Era zi de sărbătoare, când se făceau corturi, aducându-şi aminte de pribegia care 40 de ani au avut-o în pustiul Sinai unde au păzit cărarea spre pământul făgăduinţei. La aceste 3 sărbători, una mai mare ca alta, se adunau iudeii din toată lumea. Ei, ca şi acum, erau un popor care s-a împânzit în toată lumea. Dar însetau de aceste sărbători şi de obicei se adunau în Ierusalim.

La 50 de zile de la Învierea Domnului Hristos când s-a predat şi nouă o sărbătoare, pentru Noul Israil, pentru poporul creştinesc, Paştele, care de acum înseamnă trecerea de la moarte la viaţă, s-au adunat iudeii în Ierusalim din multe părţi ale lumii, din Midia, din Capadochia, elamiteni din îndepărtata Mesopotamie, din Pont, romani, sau cum îi numea apostolul, nemernicii romani (Faptele Apostolilor 2, 10), toţi serbau într-un cor, în laude dumnezeieşti, pe Dumnezeu.

Iată că ceea ce a făgăduit Domnul Hristos, după înălţarea la ceruri, avea să se şi împlinească la 10 zile de la înălţare: venirea Duhului Sfânt peste apostoli în chip de limbi de foc. Au ieşit extaziaţi de ceea ce s-a întâmplat în fiinţa lor şi vorbeau pe străzile Ierusalimului ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim. Dacă înainte nu ştiau prea bine, cu toate că au fost lângă Mântuitorul şi I-au ascultat cuvintele, acele proorocii, de acum spuneau cu lux de amănunte tuturor iudeilor tâlcuirea Sfintelor Scripturi.

Toţi iudeii au rămas uimiţi şi ziceau: Cum stă treaba ? Ce să fie aceasta ? Au aceştia nu sunt galileenii care au fost cu Cel ce a fost răstignit ? Ce s-a întâmplat de grăieşte fiecare măririle lui Dumnezeu în limba noastră în care ne-am născut ? (Faptele Apostolilor 2, 7-8) Unii nu voiau să creadă şi cârteau, ziceau că sunt beţi de vin. Un om beat cu greu îl înţelegi, că împleticeşte cuvintele, asta ştim din experienţă. Dar ei explicau cuvintele cu lux de amănunte şi nici nu era vinul pe atunci, mustul, că era primăvară. Alţii spuneau că ceva s-a întâmplat de la Acela care a fost răstignit şi a intrat împerechere între iudei. Unii credeau că este într-adevăr pogorârea Duhului Sfânt, alţii contestau. Cei care L-au răstignit pe Mântuitorul au rămas într-o ură viscerală, că scrâşneau din dinţi de mânie: Cum s-a întâmplat aceasta ? Şi îi căutau pe aceştia care grăiau în limbi străine să-i omoare.

 

PC. Predici 105

Pogorârea Sfântului Duh

Frescă din Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

 

Iată, dragi credincioşi, că harul lui Dumnezeu a venit peste apostoli, şi peste toţi care auzeau cuvântul mântuirii venea Duhul Sfânt. Acestea fiind zise, să mergem să tâlcuim puţin de ce aşa şi nu altfel. Iată că Duhul Sfânt vine, a treia Faţă a Sfintei Treimi, nu înainte de a se săvârşi toate cele scrise în sfintele proorocii de către Mântuitorul. Firea trupească, firea omenească a Mântuitorului a plătit blestemul, a plătit pentru om. Atât de mult l-a iubit, încât că S-a lăsat ucis. Doi au concurat la uciderea Mântuitorului pe crucea Golgotei – o moarte urâtă, cea mai cumplită moarte care era la timpul acela: nobleţea chipului şi asemănării lui Dumnezeu, care era iudeul, şi nu orice iudeu, corifeii care erau iconomii tainelor lui Dumnezeu, arhiereii şi preoţii, şi diavolul care era în spate şi le şoptea ce să facă.

Dragi credincioşi, iată că Mântuitorul le spune sfinţilor apostoli: Trebuie să mă duc eu, să mă înalţ la cer şi apoi să trimit făgăduinţa Tatălui, Duhul Sfânt. Sfântul Apostol şi Mucenic Ştefan avea să fie prima mărturie de înălţare a firii trupeşti a omului la ceruri. Când a fost adus la sinedriu şi judecat, şi au văzut aceia ce-l judecau faţa lui ca de înger, iar el a spus: Iată, văd cerurile deschise, şi pre Fiul Omului şezând de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 56), i-au semnat sentinţa de moarte prin omorârea cu pietre, ceea ce s-a şi întâmplat.

Domnul Hristos a luat pârga omenească, Noul Adam a trecut prin poarta morţii. Iată că a trecut prin aceste chinuri ale morţii, iar diavolul s-a înşelat că nu L-a cunoscut că este Mesia. Ştia că trebuie să vină Mesia, dar nu a putut să priceapă că tocmai Acesta este. Iudeii L-au răstignit datorită răutăţii şi această răutate era izvorâtă din mocirla vieţii lor, că întotdeauna omul care este tăvălit în mocirla păcatului nu mai are identitatea lui. Este o corabie fără cârmă; nici chipul nu-l mai are. Mintea nu mai judecă ca atunci când era un om integru, un om cast şi mai ales un om luminat de poruncile lui Dumnezeu. Şi aceste lucruri le puteţi vedea în noi înşine când persistăm în mocirla păcatului sau în semenii noştri care deja au jugul pus în gât.

O mică paranteză fac. Aduceţi în paşii vieţii frăţiilor voastre aminte de cuvântul apostolului: Nu vă faceţi robi oamenilor (I Corinteni 7, 23). Omul profită de tine, te depersonalizează, în primul rând te descreştinează tăvălindu-te în păcat, oferindu-ţi tot ce este trupesc şi apoi devii un rob al lui. Eşti întemniţat în grădina lui, te tutelează, are putere, are stăpânire asupra ta. El îţi dă demnitatea, el ţi-o ia. Are stăpânire şi asupra vieţii tale. Nu mai spun de suflet. Darul Duhului Sfânt l-a eliberat pe om de această robie. De acum putem să pricepem ce înseamnă în extrema de valoare a darului Duhului Sfânt prin vieţile sfinţilor. Nu mai departe să ne ducem la Apostolul Pavel. Cum avea să se exprime mai târziu: Că eram cel mai râvnitor din contemporanii mei, din semenii mei, legii lui Moisi şi-mi este ruşine în contextul vieţii că am prigonit peste măsură Biserica lui Hristos (potrivit Faptele Apostolilor 22, 3-4). Dar când o spune ? După ce L-a cunoscut pe Domnul Hristos în calea Damascului. Din momentul acela, Duhul Sfânt S-a pogorât peste el şi a început să lucreze. A devenit un puternic, a devenit un om stăpân pe sineşi. Era ca un împărat peste firea lui omenească.

Vedem, iubiţi credincioşi, în lumea ambientală animală, animale care sunt bătrâne şi mor de bătrâneţe, dar au numai cicatrice, au trecut prin primejdia morţii. Dacă au fost înţelepte, au priceput ca să nu mai treacă pe acolo şi într-adevăr nu mai treceau, ştiau să se apere. Singurul care rămâne vulnerabil este fiinţa raţională, omul. Când se uită câteodată în oglinda conştiinţei sale şi vede cât de depersonalizat este, cât de deposedat de cele frumoase, plăcute care le avea prin fapte tot nu se înţelege şi se înfruptă din cele mocirloase.

Omul era certat cu Dumnezeu şi nu Dumnezeu cu omul. Să ne ducem la fiul risipitor. Câtă supărare, câtă osteneală a adus în inima tatălui fiul când, în puterea vieţii, în mândria lui de neegalat, şi-a cerut partea lui de moştenire fără să-l intereseze de tatăl lui şi a plecat departe unde a cheltuit-o toată. Acela suntem noi. Ne aduce Dumnezeu în viaţă frumoşi, ca nişte îngeri, iar cu momeala păcatului vine şi ne dă târcoale, te jefuieşte încetul cu încetul de cele frumoase şi ajungi doar un cadavru, jefuit de tot ce este sfânt.

Iată că acest om, pârga omului, Noul Adam, haina de carne, lut însufleţit, prin învierea Domnului Hristos, se duce la Tatăl ceresc. Cu alte cuvinte, omul în toată osteneala lui de mii de ani n-a putut să preîntâmpine pe Dumnezeu, decât Doamne, atât am putut să fac, ajută-mă. Proorocul David îl caracteriza pe om în dumnezeieştii săi psalmi: Rătăcit-am ca o oaie pierdută, caută-mă Dumnezeule şi mă mântuieşte (potrivit Psalmi 118, 176). O oaie când se rătăceşte din turmă se sperie, ştie că este vulnerabilă, zbiară, urlă într-un pustiu. Aşa era omul, a rătăcit cărarea, s-a desprins de Dumnezeu, trebuia să vină Mântuitorul, cum în altă pildă se explicitează (Luca 15, 3-7), lasă 99 de oi în staul şi vine şi o caută pe cea pierdută. A găsit-o prin munţi, acei munţi nu erau decât rătăcirile idoleşti, pacostele păcatelor. A plătit pentru noi cu moartea pe crucea Golgotei, ne-a luat pe umeri când ne-a găsit firea noastră trupească şi a dus-o la Tatăl ceresc. A aşezat-o nu oareunde aruncată firea noastră omenească în ceruri, a aşezat-o de-a dreapta Tatălui, în slavă, în cinstea de om.

De acum Tatăl ceresc trebuia să trimită făgăduinţa Sa, şi nu orice făgăduinţă, a Treia Faţă a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt. Firea omenească a Mântuitorului era de sorginte imperială, se trăgea din Împăratul David. Pe măsura a ceea ce a primit Tatăl ceresc, trebuia să trimită în valoare darul omenirii, fără de care nu era posibilă mântuirea – Duhul Sfânt, Împărat ceresc. Acela care-i Dătător de viaţă şi este Bun, Acela care ne luminează, Acela care Îl găsim dar în chip umbros şi în Vechiul Testament. El n-a lipsit niciodată din entitatea omului, din existenţa lui. Dar acum S-a arătat Duhul Sfânt în lucrativul Său. Cum spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, frumos, pe înţelesul omului: Să ne închipuim o candelă care este plină cu untdelemn, are totul pregătit, dar nu are lumină. Aşa era omul. Stătea în întuneric şi a venit lumina. De unde ? Domnul Hristos. Nu luminile, după ecumenism, nu căile, nu adevărurile, nu uşile, nu butaşii, ci a venit Unul Singur, această lumină care a aprins candela sufletelor noastre. Omul orbecăia în întuneric.

Vedeţi frăţiile voastre într-o gândire mică, după noi, când se ceartă doi oameni cu greu le este ca să se împace. Trebuie să vină a treia persoană, să fie jumătate din unul şi jumătate din altul; când s-au împăcat, îşi schimbă daruri şi rămân prieteni pentru totdeauna. Aşa a fost şi aici. S-au schimbat daruri între cele două părţi: chip şi asemănarea lui Dumnezeu cu firea omenească în Hristos, trecută prin poarta morţii, zdrobind capetele morţii, şi Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt începe cu dragostea, pacea, nădejdea, toate răsar, cele bune şi frumoase pentru odihna omului din venirea Duhului Sfânt. Greu este pentru om când pierde puterea Duhului Sfânt.

Cum au primit sfinţii apostoli Duhul Sfânt şi ceilalţi care ascultau cuvântul de învăţătură au început să facă minuni. Minunile atât de puternice erau că înviau morţii, alungau diavolii, vindecau orice vas, până şi umbra lor, a apostolilor, era vindecătoare. Ne punem o întrebare: de ce nu mai sunt aceste minuni astăzi ? Ele se mai fac, dar de multe ori în urechi surde, în ochi orbi, în oameni care sunt schilozi în cele lucrative pentru mântuire. Atunci, cum tâlcuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, era nevoie de aceste minuni, fiindcă omul evada din temniţa idolatriei, a acelor filozofii păguboase celei teologice mântuitoare şi aveau nevoie de ceva pragmatic, aveau nevoie de ceva palpabil, iar aceştia înnobilaţi cu puterea Duhului Sfânt au scos omenirea din chinga morţii veşnice, a idolatriei.

Ne punem o întrebare: de ce Duhul Sfânt vine în chip de limbi de foc ? Nu avea, era în chip de limbi de foc. Precum vedem la Botezul Domnului, nu era porumbel ceea ce s-a arătat, Duhul Sfânt, în chip de porumb (potrivit Matei 3, 16). Era Duhul Sfânt în chip de limbă, adică desfunda minţile acelora de care era nevoie de a duce cuvântul Evangheliei. Hristos a venit, Cuvântul Tatălui ceresc, şi era nevoie de a duce cuvântul în continuare, deci apostolii aveau nevoie de această armă, să devină prin puterea Duhului Sfânt nişte poligloţi. Orice om care ieşea în cale, indiferent în ce dialect vorbea, deja Sfântul Duh vorbea pe acea limbă a omului. Şi odată cu cuvântul transmitea şi puterea credinţei.

Lumea avea nevoie ca s-o scoată din robia idolatriei, unde era închingată de filozofiile păgâne de diavolul. După ce lumea s-a încreştinat nu mai avea nevoie, cum spunea Mântuitorul: Numai atât ai văzut şi ai crezut. Fericiţi cei ce nu văd şi cred (potrivit Ioan 20, 29). Aici îi găsim pe cei atei, pe acei oameni care sunt doar nişte legume, nişte saci de paie, oricine ar fi el sub cer. N-are nici o cârmă, nici o direcţie, este doar un bulgăre de carne care se naşte, trăieşte sub imperiu la extrema patimilor şi apoi piere. Valoarea omului nu este aceasta, că acest lucru îl vedem la animale, până şi animalele îl surclasează. Ele în graiul lor, în judecata lor, Îl cinstesc pe Ziditorul, precum s-a şi arătat de multe ori în vieţile sfinţilor.

Iubiţi credincioşi, întristător lucru este ce se întâmplă în ziua de astăzi. Îmi pare rău, poate foarte mulţi ştiţi, că lucrurile merg în sens invers, de a-L detrona pe Dumnezeu, începând cu Iisus Hristos. A fost un oarecare în istorie, pe timpul lui Avraam, primul care a ocupat pământul, Nimrod. După potop, atât de mult s-a răzbunat pe Dumnezeu, deşi nu vrea să-L cunoască, a zidit turnul în Babilon, în Irakul de astăzi, rămăşiţele mai sunt. A vrut să ajungă să-L ucidă pe Dumnezeu, n-a reuşit. A trimis multe semne Dumnezeu să înceteze cu această nebunie; în cele din urmă le-a amestecat limbile şi nu se mai înţelegeau lucrătorii turnului. De atunci au rămas limbile, acum trebuia în chip de limbi de foc să se adune toţi oamenii sub deviza Mântuitorului: Un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4, 5). Creştinii din toată lumea vorbeau aceeaşi limbă, nu dialectic vorbesc; adică, aveau aceeaşi credinţă, acelaşi Dumnezeu. Era suficient să-i stăpânească acelaşi Dumnezeu şi comunicau între ei, nu prin vorbărie multă, se simţeau. Este acel subliminal care uneşte pe om, unul cu altul, oriunde ar fi pe întregul mapamond.

În Comunitatea Europeană este un simbol tare dubios, un tablou făcut de un pictor catolic, Turnul lui Babel. Acolo este o macara, ceea ce n-are nimic comun cu turnul care a fost în istorie. Ne dăm seama că de fapt se zideşte turnul Babel, că acea macara simbolizează actualitatea, contemporaneitatea, iar tot ce se lucrează după perdea de fapt este turnul Babel. Oamenii să grăiască aceeaşi limbă, dar nu după Hristos, limba satanei. Dacă toate naţiile pământului ar veni la aceeaşi credinţă, prin filozofiile de astăzi, prin ecumenism, adună toate sectele şi ereziile lumii blestemate de sfinţii apostoli să grăiască o singură limbă confesională, a ecumenismului, new-age-ului. Peste această limbă va fi un domn, iar acel domn va fi antihrist. Este guvernul mondial instituit cu toţi trepăduşii, lipseşte şeful. Probabil că n-a venit timpul.

De aici ne putem da seama că ceea ce a zidit Mântuitorul, prin jertfa Lui de pe Golgota, şi s-a dat nouă: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu, beţi, acesta este sângele meu (Matei 26, 26, 28) fără de care nu este mântuirea omului. Şi prin pogorârea Sfântului Duh, cei de astăzi, apostolii de astăzi distrug totul, murdăresc tot ce este frumos. Păziţi-vă, păziţi-vă conştiinţa, atât de viclean este satana încât că oricât te-ai păzi, tot te muşcă, dar dacă n-ai să ai credinţa cea adevărată, dacă nu ai să fii ca acea fecioară care să ai untdelemn în candelă şi făclia aprinsă, făclia credinţei, aceea a Aceluia ce a murit pentru noi şi S-a înălţat la ceruri, cu greu îţi va veni să câştigi mântuirea.

Iubiţi credincioşi, acest dumnezeiesc praznic îl serbăm noi astăzi. Acum iudeii mâncau pâine nouă din noul an, acum iudeii atunci sărbătoreau la 50 de zile după Paşti în frumoase cântări Cincizecimea, iar noi am moştenit această sărbătoare, dar nu după mozaism, ci după Iisus Hristos, Pogorârea Sfântului Duh. Cum obişnuim în fiecare an, în tradiţia Bisericii, vom face şi vecernia şi apoi vom împărţi teiul sfinţit, care-l avem de la Sfinţii Părinţi ca o mângâiere, având frunza în chip de limbă.

Îl rog pe Dumnezeu, rog pe Sfânta Treime, a cărei onomastică va fi mâine, să ne dea minte întreagă şi să ne păzească la timp de cursele satanei care sunt din ce în ce mai discrete.

Bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.