Predica PS Flavian Ilfoveanul din 8 iunie 2015

 
Duminica a III-a după Cincizecime
(Împotriva iubirii de argint)
 
Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este întru tine, este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult ? Nimeni nu poate a sluji la doi domni, că sau pre unul va urî şi pre altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona. Pentru aceasta grăiesc vouă: nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Au nu sufletul mai mare este decât hrana şi trupul decât haina ? Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pre dânsele. Au nu aveţi voi mai multă osebire de acestea ? Şi cine din voi grijindu-se, poate să-şi adauge statului său un cot ? Şi de haină ce vă grijiţi ? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă, că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintr-aceştia. Deci, dacă pre iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, nu cu mult mai vârtos pre voi, puţin credincioşilor ? Deci, nu vă grijiţi zicând: ce vom mânca ? Sau ce vom bea ? Sau cu ce ne vom îmbrăca ? Că acestea toate neamurile le caută; că ştie Tatăl vostru cel ceresc, că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6, 22-33).

 

Luminătorul trupului este ochiul, iar luminătorul sufletului este mintea. Complicată şi filozofică pildă găsim astăzi, din gura Aceluia ce ne-a zidit, a Aceluia ce S-a ostenit pentru noi până la moarte ca să ne salveze. Să mergem pe firul acestei înţelepciuni şi să ne găsim pe noi în carenţele noastre, în discontinuităţile noastre, în slăbiciunea voită a noastră. Cel ce ne-a zidit, Cel ce a făcut cerul şi pământul, atunci când va fi judecata şi omul în impertinenţa lui se va certa cu Dumnezeu, nu va rămâne nici un cap de acuzare. Vedeţi, frăţiile voastre, dacă v-aţi lovit uneori, sau cei care v-aţi lovit să spuneţi şi celorlalţi de nişte situaţii cumplite în viaţa frăţiilor voastre. Copilul, când îţi ajunge într-o pasă neagră, într-o fundătură de unde cu greu este ca să mai iasă, din laşitatea lui aruncă vina spre tine zicându-ţi: de ce m-ai făcut ? Câtă nemernicie găsim la om.

Iubiţi credincioşi, Dumnezeu nu l-a lăsat pe om de izbelişte şi acest lucru îl vedem din zidirea Sa. Cinci zile a săvârşit tot ce este în jurul omului, a şasea zi l-a zidit pe el. Părinţilor, când faceţi un cadou acelora dragi, completezi totul ca să fie pe măsură cadoului. Putea să-l facă Dumnezeu pe om din prima zi; nu era frumos. L-a aşezat în palat, ca drept dovadă că tu eşti nobleţea zidirilor Mele, tu eşti moştenitorul a ceea ce sunt.

Să-l vedem pe om în ce limite poate pendula. Nu fiindcă el este făcut aşa de Dumnezeu, ci mintea lui. Prin ceea ce spune Mântuitorul că luminătorul trupului este ochiul, şi dacă ochiul tău este curat şi trupul îţi va fi curat, iar dacă este rău, întunecat, pe măsură îţi va fi şi întunericul din sufletul tău. Mai găsim un cuvinţel tare discret în pilda de astăzi. Dacă lumina dintru tine este întuneric, cu cât mai mult întunericul este mai dizgraţios. Iată-L pe Dumnezeu cum ne-a zidit pe noi, ne-a pus mintea ca o împărăteasă cu care să discernem ceea ce este în jurul nostru. Ne-a pus cele 5 simţuri cu care să ne desfătăm, să vedem toate cele din jurul nostru, şi ne-a pus poruncă, cât, şi prin măsură, ca nu cumva să te păgubeşti călcând măsura de cele frumoase, plăcute.

Deci un luminător cu care să discernem lumea este mintea, este raţiunea din noi care, punând-o la treabă, atunci ea îţi va arăta ceea ce este în jurul tău. Dar dacă ea este curată îţi va vedea, precum şi un om cu ochi sănătos, imaginea curată; dar dacă este bolnavă, are o infuzie de paraziţi în ea, ceea ce vede mintea şi transmite pentru tine va fi nu totul bun. Îţi va face o distorsionare a realităţii. Îl vedem pe evreu, căruia îi dă 2 ochi, cu alte cuvinte, îl înalţă de la stadiul de a avea un singur ochi, adică mintea, îi mai dă unul: Vechiul Testament. Se arată dumnezeirea în poporul iudeu, poporul mesianic, în frumuseţea lucrărilor Sale, Se arată în atotputernicia Sa, Se arată în frumuseţea şi iubirea Sa faţă de om. Creştinul care este noul Israil, pe lângă cei 2 ochi, cele două candele, cele două lumini, mai primeşte încă 3: mintea cu care ne naştem, Vechiul Testament care ne este descoperit, Noul Testament care începe cu Domnul Hristos, apoi Sfânta Biserică în sacralitatea ei şi Duhul Sfânt care a venit peste oameni, peste aceia care cred în Cel ce L-a trimis, în Cel ce a murit, în Cel ce S-a înălţat la ceruri cu tot cu trup.

Deci avem cele 5 candele ale celor 5 fecioare. Zece erau la număr. Au venit într-un tumult ca să-L vadă pe Mire şi să-L întâmpine. Cinci nu aveau untdelemn şi degeaba aveau candele, că nu candela în sine contează, lumina candelei. Iar celelalte 5, grijulii, aveau candele, le aveau aprinse, şi aveau şi untdelemn că nu ştiau când vine Mirele. Toate aceste pilde le-a lăsat Dumnezeu atât de frumoase, în care se poate delecta orice om care le citeşte, dacă în trenul vieţii lui stă puţin şi le cugetă în adâncimea lor.

 

PC. Predici 106

Pilda celor 10 fecioare

 

Iată, dragi credincioşi, că avea să vină Apostolul Pavel şi intrând mai în lăuntricul omului, el însuşi fiind om, avea să spună că omul trupesc nu poate înţelege cele duhovniceşti fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Noian de mărturii a făcut Dumnezeu oamenilor ca să-L înţeleagă pe Ziditorul, iar omul rămâne în aceeaşi labilitate, când mintea lui nu este la acel lucru frumos, plăcut, care de fapt îl aşază în statut de chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Când spune Proorocul Isaia că, iată, moartea urcă prin ferestre, se referă la cele 5 simţuri, cele 5 ferestre prin care vedem lumea înconjurătoare. Toate sunt bune, dar nu toate de folos. Iată că diavolul cunoscând aceste lucruri, cine este omul, a încercat ca să încurce paşii vieţii lui. Pe unii i-a lăsat şi i-a ţinut continuu, doar dacă a mijlocit Dumnezeu spre sfârşitul vieţii să evadeze din acest corset, din această temniţă.

Un ochi, adică mintea, care se rezumă la a discerne numai cele din jurul omului. Iudeului i-a dat Dumnezeu mult de tot; ei au trecut prin mare spaimă pentru toţi ceilalţi din jurul lor şi minunile care s-au făcut în rânduiala lor. În numele Dumnezeului lor, au străbătut ca un tunet tot pământul, erau de speriat aceşti oameni. Erau păgâni, se închinau la idoli, nu aveau acces la Dumnezeul iudeilor, fiindcă avea să arate Dumnezeu: Iată că m-am descoperit vouă şi veţi rămâne mărturie mie pentru cât va fi pământul, inclusiv la judecată, cine sunt. Cum le-a despărţit marea, cum i-a săturat 40 ani în pustie fără să se ostenească pentru ziua de mâine, până şi hainele de pe ei, nu era treaba lor să se îmbrace, creşteau odată cu ei şi în seminţiile lor bolnav nu a fost 40 ani. Câte minuni a făcut Dumnezeu poporului mesianic ! Au rămas în aceeaşi împietrire.

Ţie, creştine, ţi-a mai dat Dumnezeu 3 ochi cu care să discerni şi cerul, şi pământul, lumea înconjurătoare, şi te vei dovedi la judecata lui Iisus Hristos mai nemernic decât toţi nemernicii.

Dragi credincioşi, cu cutremur, din tot ce exist, mă uit la oamenii de astăzi cărora le-a dat Dumnezeu minte multă cum au rămas înţepeniţi în pământ, cum rămân stupefiaţi de ceea ce găsesc în materia înconjurătoare nouă, în lumea înconjurătoare, şi stupefiaţi până la uimire şi muţi de ceea ce găsesc în fiinţa vie care este omul. Dar rămân în aceeaşi temniţă, numai la ochii minţii, iar de aici nu numai că ar putea să tacă în uimirea lor, ci caută să se răzbune pe Ziditorul găsindu-şi un alt ziditor, undeva aruncat în haos. Acest nimic care a pus milioane de ani să se piardă în negurile vremurilor, că din haos a venit lumea. Cu alte cuvinte, este omul înţepenit ca acea gârbovă de 18 ani, numai la cer nu priveşte.

I-a dat Dumnezeu iudeului aceste minuni, şi-au bătut joc de ele. A venit Mântuitorul arătându-Se prin minunile Sale că El a făcut cerul şi pământul. Când l-a vindecat pe orb din tină ne-a arătat ca într-o carte vie: Uite cum v-am făcut pe voi, oamenilor ! Din pământ. Pământ umezit de Dumnezeu şi cu suflare de viaţă. Iar tu ce faci, mă răstigneşti ? Ne-a dat Dumnezeu Duhul Sfânt lucrativ printre noi, ne-a dat minunile deschise iarăşi ca într-o carte ale sfinţilor apostoli şi ale tuturor sfinţilor care până în ziua de astăzi încă lucrează. Şi tot degeaba. Să ne punem o întrebare, să-ţi pui ţie, omule, care mereu eşti cârtitor: Ce vrei să-ţi mai facă ţie Dumnezeu ca să crezi ? A venit pe pământ şi S-a dat altora şi L-au răstignit, s-au făcut atâtea minuni şi tu ce-ai făcut ?

Aşa cum ochiul ne redă după cât este el de bun, de sănătos imaginea reală a celor din jurul nostru, aşa putem să mergem în familii. Voi, părinţilor, sunteţi ochii copiilor, voi sunteţi lumina copiilor, că el vine dintr-un întuneric, el nu are acces deocamdată, când s-a născut, la cele înconjurătoare lui, nici nu-i sunt de folos. Singurul acces care-l are este să se hrănească, şi el ştie, ştie cum să se hrănească, nu are nici o lecţie preventivă; pentru aceasta şi proorocul a spus: Cel ce înveţi pe prunci să sugă. Nevinovăţia. Şi dacă ne coborâm la celelalte din jurul nostru, rămânem stupefiaţi câtă înţelepciune găsim şi cine ne poartă de grijă.

Ia tu, ingratule, tu, arogantule, ia o pasăre a cerului şi du-o în colivie. Ia un peşte din adâncul mării sau dintr-un pârâu cât de mic şi du-l în casă la tine şi vezi câtă osteneală ca să-l ai de companie, ţie. Iar cele care nu le mai ştim noi, nici nu ne încape în mintea noastră să le putem înţelege, cine le poartă de grijă, arogantule ? Tu orbule, care ai doar mintea, că celelalte le-ai eliminat din viaţa ta ? Cine-ţi poartă soarele dătător de viaţă ? L-ai pus tu acolo, să se învârtă în rânduiala lui ? Norul şi celelalte ? Şi tu, o fărâmă din univers minusculă, dar înnobilat de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, ce faci tu din tine, din entitatea ta cu atâta nobleţe ?

Profesorul, la şcoală, care-i educă pe cei ce vor să se înţelepţească este iarăşi o lumină; dacă profesorul este bun, silitor şi-şi pune tot sufletul ca să înveţe pe acel care-l are în custodie are reuşită, dar dacă el este o lumină pală, tinzând spre orbire, un rău famat, implicit găsim că şi cei care-l ascultă vor fi pe măsură. Preotul în biserică aşijderea, precum şi un conducător de ţară sau de imperiu, trebuie să fie ca o lumină, trebuie să fie un exemplu pentru toţi ceilalţi, supuşii lui, că toţi ochii se uită la el. De ce împărăţiile putrede au născut numai putregai ? Fiindcă ochii care au văzut, labili fiind, au repetat papagaliceşte ceea ce au făcut aceia.

Iubiţi credincioşi, peste toate acestea îl găsim mentor pe cel ce L-a urât pe Dumnezeu şi-l urăşte pe om: diavolul. El n-are nici o treabă alta ca să-şi ocupe timpul decât să-i împletească năvod omului. Fiindcă toate sunt supuse timpului, el caută să-ţi ia timpul, timpul liber, ca tu îndeletnicindu-te cu altele în afară de cele ziditoare şi mântuitoare, soarele a apus iar tu începi să orbeşti. Mintea ta nu poate evada din cele pământeşti şi iarăşi s-a mai scurs o zi peste umerii tăi, peste tâmplele tale, iar tu eşti tinzând spre nulitate.

Să dăm paginile în urmă în antichitate şi să ne ducem la robia iudeului în Egipt. A cerut iudeul prin Moisi de la Faraon ca să sloboadă poporul şi să-I slujească lui Dumnezeu. Unde ? În pustie, nu la casele lor. Fiindcă iudeii erau mulţi şi erau harnici atunci, că erau în robie, ce s-a gândit Faraon ? Să fac ceva ca să nu se mai gândească la Dumnezeul lor, ei, egiptenii, închinători de idoli fiind. Norma care o aveau în robia lor le-a mărit-o. Făceau cărămizi. Unii adunau paie şi le aduceau la cei care făceau cărămizi. Alţii zideau. Şi a pus încă un jug peste ei: să adune cel ce face cărămidă şi paie. Dar mentalitatea lui Faraon care a fost ? Să-l robesc din noapte până în noapte ca să nu mai gândească la Dumnezeul lor şi să mă obosească tot cerând să-i slobod să slujească lui Dumnezeu, să-I facă praznic lui Dumnezeu, să-I serbeze lui Dumnezeul lor. Atât de greu a fost jugul robiei, încât că S-a milostivit Dumnezeu pentru aceasta şi i-a scos cu mână tare şi cu braţ înalt (Ieşirea 6, 1; A Doua Lege 4, 34 şi altele), cum spunea proorocul.

Să dăm paginile înapoi şi să vedem în sistemul comunist. Acelaşi percept. Dacă vrei să-l faci pe om să nu se mai gândească la Dumnezeu, ia-i timpul liber. Şi cei care aţi dus acea robie, bine ştiţi ce jug era. Oameni satanici. Practic, nu era munca până la istovire, era furarea timpului tău ca să nu te mai gândeşti la Dumnezeul în care ei nu credeau, ci-L umileau prin fel de fel de tratate de materialism dialectic, ştiinţifice.

Să mai dăm câteva pagini şi să venim la zilele noastre. Iată timpul liber care-l aveţi acum. S-a schimbat stăpânul vechi şi a venit fiul său, ca să nu spun altfel. V-a furat mintea prin mass-media, toate nebuniile care se dau, fabricile de filme, de telenovele, de porno, case de toleranţă – acestea sunt capcanele întinse la intersecţiile vieţilor voastre. Scopul care este ? Să-ţi fure timpul. Iertaţi-mi expresiile, dar cu greaţă mă uit la mulţi care stau pe o bancă, într-un parc, în maşină dacă n-are altă treabă, acasă şi butonează. Mintea lui este numai acolo. Iată cum ţi-a venit robia lui Faraon. Legându-le ca într-un şirag peste istorie, că sigur este acelaşi mentor, decât că actorii s-au schimbat, este satana prin oameni să-ţi fure timpul.

Dragi credincioşi, nu în zadar a spus Apostolul Pavel că omul trupesc nu poate să înţeleagă cele duhovniceşti, că ele duhovniceşte se judecă. Ne-a înnobilat Dumnezeu cu putere, ne-a dat tinereţea, nu ne-am născut zbârciţi cum arătăm, mai şpanchi la un ochi, mai şchiopi, mai gârbovi. Ne-am născut veniţi pe lume în frumuseţe, care a decis El s-o facă, Ziditorul nostru. Ningând anii peste noi, aceste daruri fug. Uneori chiar noi decidem că să se sfârşească, mai ales un bătrân, sau chiar un tânăr care este prins în obida morţii, ajunge la o paritate: Doamne, să se termine. Iarăşi îl înţelegem pe Proorocul David: Spune-mi, Doamne, numărul zilelor mele ca să ştiu de ce mă lipsesc (Psalmi 38, 5-6).

Este vinovat Dumnezeu că ne dă necazuri ? Nicicum. Necazul, omule, întotdeauna te oţeleşte, necazul te aşază într-un statut de puternic, dacă-l treci. Dar să-l treci conştient, ca să te păzeşti altădată. Prin fiecare necaz ar trebui ca ceaţa care se interpune între creier şi ochi cu care discernem lumea înconjurătoare să se şteargă, să se risipească. Spune Mântuitorul: Nimeni nu poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui mamona (potrivit Matei 6, 24). Oamenii din zilele astea vor să slujească la doi domni: şi la mamona, şi la Dumnezeu.

Câţi din cei căsătoriţi stau şi vorbesc cu fiinţa iubită cândva, dar mintea-i dusă în altă parte, şi apoi întreabă: Ce-ai zis ? Dar unde ţi-era mintea ? Fiindcă gândul nu este ca într-o carte, se scuză: Mă gândeam la serviciu, sau cine ştie unde. Aşa să-L înţelegem şi pe Dumnezeu. Îi spune: Israile, eu sunt Domnul Dumnezeul tău cel ce te-am scos din Egipt. Să nu-ţi faci ţie alţi dumnezei (Ieşirea 20, 2-3). Oare este gelos Dumnezeu, este posesiv ? Nicicum. Cine-ţi poate fi mai bun decât Ziditorul tău ?

Copile, care faci primii paşi în viaţă, în trotuar, cine îţi vrea mai mult binele decât tatăl tău şi mama ta ? De ce eşti rebel ? De ce vrei ca fiul risipitor să pleci de sub tutelă ? Îţi este o obidă ? Nu. Ci tu eşti un rebel şi toate darurile începi să le arunci, până când ? Până când vei sfârşi lamentabil, undeva într-un ungher al vieţii, unde nimeni nu te va mai cunoaşte. De ce lumea nu se mai gândeşte astăzi la Dumnezeu ? Slujeşte celuilalt dumnezeu, lui mamona. Este mai plăcut trupul decât mintea. Ţin minte în timpul comunismului câţi oameni deştepţi, aceştia mai de pe urmă, că ceilalţi erau bătuţi în cap pe timpul lui Pauker sau al lui Dej sau ceilalţi, scuturau Scripturile din scoarţă în scoarţă ca să-L contrazică pe Dumnezeu. Câţi eretici astăzi cercetează Patristica ortodoxă în care subzistă mântuirea ? Nu ca să se documenteze şi să se mântuiască, ci ca să se contrazică cu sofisme în urechile celor slabi.

Cursa nu se întinde decât pe măsura slăbiciunii tale, iar slăbiciunea, omule, nu ţi-o dă Dumnezeu. Tu te cancerizezi, tu te îmbolnăveşti, tu te umpli de toţi viermii pământului prin conştientizarea ta. Fiindcă ochiul tău este tinzând spre orbire, că tu ai vrut, nu mai poţi discerne cele duhovniceşti, ci te aduce precum gârbova. Aşa că nu ne mai mirăm de ce vă sunt fetele furate, de ce băieţii, şi de ce toate legile care se dau la timpul acesta sunt date pe seama slăbiciunii şi a nudităţii oamenilor.

Dragi credincioşi, nu socotiţi acest cuvânt ieşit din dipticele clericale, din dipticele patristice. Ne-am rezumat, prin retina ochiului, la ceea ce este ochiul. Una este gura, buzele cu care comunicăm cu cei din jurul nostru, şi altul este ceea ce ne patronează în inima noastră. Mulţi vin la biserică ca să se împace cu Dumnezeu, dar ce fac ? Îi ia diavolul sau cei care nu slujesc cele frumoase, mântuitoare şi îi ţin ca să piardă timpul. Impactul groaznic care se face la timpul acesta, şi este o industrie întreagă de pornografie, este special ca să distrugă ceea ce este frumos în om. Şi fiindcă tehnica de astăzi ţi le serveşte fără mari osteneli din partea ta, omul acolo se duce.

Te-aş întreba pe tine, acela care te uiţi la acelea: după ce-ai închis, unde-ţi este mintea ? Nu le gândeşti pe toate pe urmă ? Îmi este ruşine să spun, dar patronează lumea începând de la tineret. Staţi ca un ochi critic undeva, într-un sistem de coordonate, şi vă uitaţi la toată lumea şi puneţi-vă mintea: oare sunt şi eu ca acela ? Se mai gândeşte vreunul la Dumnezeu ? Ştiţi când se gândeşte ? Când începe şi îi dă avertisment boala în el, când vede câte un accident grav schimonoseşte o cruce: mulţumesc Ţie, Doamne, că nu sunt eu în locul aceluia. Şi alte lucruri care se întâmplă în vieţile noastre, urâte, şi atunci mulţumeşti Aceluia ce te-a zidit şi te-a păzit. Dar cât ţine ? O clipă şi te întorci tot la ale tale.

Aşa că lumina care este în noi este dumnezeirea care Se arată încă de când suntem zămisliţi în pântecele mamei. Este acea lumină care este conştientizată în orice fire vie, până şi cele nesimţitoare ne ruşinează că L-au recunoscut, la moartea Domnului, pe Ziditorul lor. Şi dacă acea lumină, adică cunoştinţa lui Dumnezeu se face întuneric în tine, cu cât mai mult este întunericul satanei.

Iubiţi credincioşi, fără scrupule, fără pază, fără nimic. Tot ce se întâmplă în lume este atentatul la Biserica lui Hristos. Războaie, chipurile nişte nevinovăţii care fac în faţa omului, toată mediatizarea mizeriilor au un singur scop – de a te zdruncina din Biserica lui Hristos, îţi pune jugul în gât şi te duce undeva într-un ungher unde trece repede timpul peste tine şi atunci când este prea târziu îţi dai seama că ai trăit degeaba. Acesta este ochiul de care spune evanghelistul.

Nu poţi sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi lui mamona. Mamona este un cuvânt fenician; aveau un zeu în antichitate cu numele de Mamona şi se tâlcuia avuţie. Adică, toţi cei care alergau după înavuţire slujeau lui Mamona, iar omul din zorii vieţii şi până când sucombă, terminând cursa vieţii, aleargă închinător al lui Mamona. Eşti tânăr şi puternic, îţi foloseşti tinereţea în toate mizeriile, eşti om de afaceri, eşti om sus pus sau chiar şi unul din marginea societăţii care te lupţi pentru o fărâmă de pâine: totul este supus timpului, furându-ţi mintea, deja ţi l-a furat pe Dumnezeu, ţi-a furat identitatea. Cu alte cuvinte, lumina din tine s-a făcut întuneric.

Nu-l poţi condamna niciodată pe diavol, el este mentor, el vine şi se disculpă: eu nu te-am forţat, ţi-am dat în minte, eu sunt cel de după perdea, îţi şoptesc, dar nu mă poţi incrimina că am pus mâna pe tine, că am făcut ceva. Aşa că totul se rezumă la acel ochi cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om: doamna minte, raţiunea aceea frumoasă, împărăteasa care ne-a pus-o Dumnezeu pe umeri, un terminal al frumosului edificiu, omul, ca să gândească cele înalte şi de slavă.

Mulţumesc sfinţilor apostoli, evanghelistului care a dat această evanghelie, dar mai ales bunului Dumnezeu de care nu aş vrea să ne despărţim niciodată. Cât de bun este şi cât de incomensurabil în tot ce este frumos ! Merită orice supliciu, orice greutate, să ne ţinem de veşmântul Lui dumnezeiesc. Şi să-I dăm slavă şi cinste, în veci. Amin.