Cine e online?

Avem 62 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul din 13 iulie 2015

 
Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic
Duminica a VIII-a după Cincizecime
(Înmulţirea pâinilor)
 

Şi ieşind Iisus, a văzut norod mult, şi i s-au făcut milă de ei şi au tămăduit pre bolnavii lor. Iar făcându-se seară, au venit la dânsul ucenicii lui, zicând: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; slobozeşte norodul ca să se ducă prin sate să-şi cumpere bucate loruşi. Iar Iisus le-au zis lor: nu trebuieşte să meargă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei au zis lui: nu avem aici fără numai cinci pâini şi doi peşti. Şi el au zis: aduceţi-le pre ele aici la mine. Şi au poruncit norodului să şază pre iarbă, şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi căutând la cer, au binecuvântat, şi frângând au dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii noroadelor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat, şi au luat rămăşiţele de sfărâmături douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau bărbaţi ca cinci mii, afară de muieri şi de copii, şi îndată au silit Iisus pre ucenicii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de ceea parte, până ce va slobozi noroadele(Matei 14, 14-22).

 

Cheamă-mă în ziua necazului şi te voi scoate şi mă voi proslăvi (Psalmi 49, 16), spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Sau, în alt context, cum spune Domnul că mai degrabă uită mama pe fiul ei decât te voi uita eu pe tine, ne îndeamnă aceste percepte frumoase, dumnezeieşti, împreună cu altele, la nădejdea în Cel ce ne-a zidit, acea nădejde că nu ne va lăsa în orice ceas al vieţii noastre. Totul se rezumă doar la credinţa de care dai dovadă.

Când spune Proorocul David: Ca să te îndreptezi întru cuvintele tale când vei judeca tu (Psalmi 50, 5), îl arată pe om în nimicnicia lui şi în dreptatea Sa fiind Dumnezeu. Aşteptăm cu toţii un sfârşit, care este inevitabil pentru toată fiinţa vie, că aşa este croită zidirea lui Dumnezeu. Pricepem oricine din noi că trebuie să fie un moment crucial când trebuie să ne înfăţişăm în faţa acelui Judecător şi să dăm seama de tot ce am făcut. Spun aceste lucruri nu ca să ne înfricoşăm, ci să fim precauţi în paşii vieţii noastre. Să fim cu mintea cât mai atentă, unde mă mai poate lovi trupul, diavolul sau lumea, ca din loviturile primite, eu fiind neatent, să-mi pricinuiesc atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

Singurul popor de sub soare care ştie şi conştientizează că va veni judecata este poporul mesianic, vechiul Israil, şi după el noul Israil care este poporul creştinesc. Când va judeca Dumnezeu lumea, va fi atât de blând încât că tu te vei mustra pe sineţi. Mintea ta va discerne absolut tot cu lux de amănunte ce-ai făcut în viaţă şi, cum a spus Apostolul Pavel, ai stat împotriva păcatului până la sânge (potrivit Evrei 12, 4) ? Nu va putea omul niciodată să-L sfideze pe Dumnezeu oricât de isteţ ar fi, zicându-I: Doamne, n-am ştiut sau n-am putut.

Iată-l pe poporul lui Israil cum este scos de către Dumnezeu cu mână tare şi cu braţ înalt (Ieşirea 6, 1; A Doua Lege 4, 34 şi altele), cum a spus proorocul, din cea mai cruntă robie care a putut-o cunoaşte: robia egipteană. Au plecat în pustie efectiv să serbeze Paştele lui Dumnezeu şi, fără a avea o ţintă, s-au dus să iasă din acel Vavilon, dacă-l putem numi aşa, în pustie unde au văzut cu ochii. Au vrut ca să plece din acea robie şi au ajuns la Marea Roşie, în spate gonea Faraon cu armata, erau în primejdia morţii, sabia era pe gâtul lor. Şi ştim cu toţii când eşti faţă în faţă cu o primejdie şi nimeni nu te poate ajuta. Instinctivul din tine ridică ochii spre cer. Cât de ateu ai fi, de lepădat de Dumnezeu, strigă, urlă din tine parte de Dumnezeu, sufletul din noi către Cel ce ne-a zidit. Unde puteau să alerge ca să sePC. Predici 107 salveze ? În faţă era moartea prin înec, în spate era moartea prin sabia lui Faraon. A strigat Moisi către cer şi atunci prin minune s-a făcut despărţirea apelor, cărare netedă, practicabilă prin care s-au salvat.

 

Moisi scoţând poporul din Egipt
Frescă descoperită în 1932 în Dura Europos, Siria

 

Au ieşit în pustie. Nu mai aveau apă, proviziile se terminase. Cel ce i-a scos din acea robie cu minune, iată că ei rămânând fără apă şi o sete cumplită, parcă anormală în trupul lor, iarăşi strigau. Şi către cine ? Către cer. A lovit Moisi acea stâncă seacă din care este imposibil să se stoarcă apa cu acelaşi toiag cu care a făcut minunile la Faraon şi la Marea Roşie, şi a izvorât apă. Acea apă atât de bună şi de dătătoare de viaţă ! Cât a durat binefacerea lui Dumnezeu ? Iarăşi au fost încercaţi iudeii, prin foame. Le-a dat Dumnezeu mană cerească. În fiecare noapte curgea din cer ca nişte boabe albe, bune de mâncat, dar au primit poruncă de la Dumnezeu să nu ia omul mai mult decât îi trebuie pentru familia lui. Cei care erau lacomi şi au cules mai mult în blidele lor se împuţea când asfinţea soarele. Mana cerească atât de binecuvântată era că numai cât gândeau, luând în gură boabele, şi gândeau ce vor să mănânce deja le umplea fiinţa de saţiul acela care-l doreau. Acea mană nu răsărea de pe pământ, ci venea din cer. Patruzeci de ani au fost hrăniţi iudeii în pustie. N-au purtat grijă de haine, fiindcă hainele creşteau odată cu ei.

Îi vedem cum pleacă spre pământul făgăduinţei cu aceeaşi mână a lui Dumnezeu şi cu aceeaşi ocrotire. Unde mai pui că în soarele torid al Pustiului Sinai peste 2 milioane de oameni care călătoreau, dacă ar fi fost văzuţi de sus, în semnul sfintei cruci împărţiţi cele douăsprezece seminţii, se topeau dacă nu era Dumnezeu grijuliu de arşiţa soarelui. S-a interpus nor între soare şi poporul lui Israil, iar noaptea, la întunericul nopţii, nu cumva să pătimească iubitul popor mesianic le făcea stâlp de foc şi îi lumina. Eu am găsit într-o carte de istorie, Alfred Hârlăoanu îl cheamă, un evreu din Botoşani, care a scris istoria evreilor, şi cred că unii o aveţi. Căutaţi la mersul lor în Pustiul Sinai şi să vedeţi cum contestă mana cerească. Spunea acel evreu că erau nişte păstăi care noaptea săreau, se desfăceau, şi acele boabe erau de fapt mana cerească. Iată omul, dacă nu are credinţă în el, oricât S-ar arăta Dumnezeu în bineţea Lui, rămâne aceeaşi stâncă de piatră, insensibilă.

Îi vedem pe apostoli întrebându-L pe Domnul: Doamne, este către seară, sunt atâţia oameni aicea şi n-au mâncat toată ziua ascultându-Te. Sloboade-i să se ducă în cetate ca să-şi cumpere pâine. Iar Domnul îi contestă şi le spune: Voi nu aveţi de mâncare ? N-avem, am căutat în toată tabăra. Cinci pâini şi doi peşti am găsit. Aduceţi-le aicea, le-a binecuvântat, s-au aşezat toţi oamenii aceia jos, au mâncat, s-au săturat, şi spre ruşinea apostolilor, ruşinea iudeilor şi ruşinea tuturora care nu are nădejde în Dumnezeu şi-şi pune nădejdea în om, au cules 12 coşuri de resturi. De ce 12 coşuri şi nu mai puţin sau mai mult ? A avut parte de coşuri de resturi şi Iuda care mai târziu martorul acestei minuni fiind, prin care se arăta că în persoana lui Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, mai târziu avea să-L vândă. Cât de bun a fost El şi cât de bun este !

Le-a purtat de grijă acelor oameni, dar întrebarea este cum de acei oameni au uitat de neputinţele lor când Îl ascultau pe Domnul ? Este o întrebare care nu mai cade sub nici un discernământ omenesc. Că vedem cum spune evanghelistul, sunt 5.000 bărbaţi afară de femei şi de copii. Copilul ştim că este cel mai neputincios la foame şi la sete, dar şi pentru aceia legile firii parcă au fost altele. Numai din acest lucru ne putem da seama că în persoana lui Iisus Hristos se împlinesc proorociile. Ne dăm seama cât de frumos le vorbea, cât de blând, se confunda fiinţa lor cu fiinţa dumnezeiască din Iisus Hristos. Nu degeaba spune Mântuitorul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8), şi la propriu şi la figurat. A-L gusta pe Domnul sunt sfintele taine, a-L vedea din minunile Lui Îl vedem cât este de bun.

Să ne ducem cu mintea la noi înşine, să ne vedem cât de nemulţumitori suntem. Vedem lucrurile înfăptuite de către dumnezeire în faţa noastră, iar noi rămânem aceiaşi iudei cârtitori. S-a întâmplat în 40 ani de peregrinare în Pustiul Sinai un lucru care rămâne de temelie în neamul jidovesc: au pierit toţi acei care au ieşit din robia egipteană, le-au căzut oasele în pustie. Din cauză că la câteva zile când Moisi era în Muntele Sinai să ia tablele legii aceştia au cerut şi au forţat pe Aaron, fratele lui Moisi, să adune aur şi argint şi să-l toarne în foc şi să-şi facă idoli. L-au uitat pe Dumnezeu. L-au uitat pe acel Dumnezeu care i-a salvat şi din robie şi din moarte, voiau să-şi toarne viţel. Că au aruncat aceste podoabe în foc şi a ieşit un viţel. Şi a spus: acesta este dumnezeul nostru.

Cât de labil este omul, cât de repede se întoarce, cât de repede uită pe Cel care i-a făcut bine şi care i-a purtat de grijă. Din acest motiv, şi Sfântul Prooroc David, înnobilat cu Duhul Sfânt, a spus aceste cuvinte: Ca să te îndreptezi întru cuvintele tale când vei judeca tu. Atunci când va fi judecata, Se va arăta Dumnezeu în bineţea Lui: Cu ce mă poţi contesta ? Iată, am făcut la nivel de popor atâtea minuni şi ce-au făcut din mine ? M-au răstignit pe crucea Golgotei. Măcar dacă-L defereau morţii, nu era de ocară. Dacă şi aceasta s-a întâmplat, măcar să nu mai întreţină acele urale de fiară sălbatică: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l ! (Ioan 19, 15) Cine răsare soarele şi apune ? Cine înnobilează cerul cu stele noaptea ? Cine oare suflă vântul, cine răcoreşte pământul ? Cine dă de mâncare atâtor vietăţi din lumea aceasta ? Le dai tu, omule ?

Să facem un mic artificiu şi să ne smerim înainte de a fi smeriţi de doamna viaţă: te apuci să iei o pasăre de pe cer şi să ţi-o aduci ţie, în colivie, să te desfăteze. Sau un peşte din adâncul mării şi ţi-l aduci în acvariu, sau cine ştie ce. Trebuie să-i fii slugă, şi cât de greu îţi este, cu cheltuială şi cu mare grijă, dar ea în libertatea ei nu-i porţi tu grijă, măria ta, omul. Nici haosul nu este cel care le-a zidit şi le întreţine viaţa. Sau cum ne spune Mântuitorul atât de frumos: Luaţi aminte la păsările cerului, care nici nu ară, nici nu adună, dar nici de foame nu mor (potrivit Matei 6, 26).

Se duc oamenii la cele mai selecte spitale să nască. Du-te la animal şi-l vezi, n-are nevoie de domnul doctor şi cheltuieli de bani. Iese o bubuşoară cât de mică pe trupul nostru, aşa ne mai impacientăm şi începem să cheltuim averi, parcă am moşteni pietrele şi pământul. Du-te la cele necuvântătoare şi uită-te la ele, nu se duc în centre medicale sau în alte părţi. Numai din artificiul acesta ne putem da seama că este o minte care are grijă de toate.

În pântecele mamei creşte pruncul, cine-i poartă de grijă ? Sau cum Îl caracterizează pe Dumnezeu, tot ca un nume atât de frumos în Sfânta Scriptură: Cel ce înveţi pe prunc să sugă. El n-are nici o cultură, atâta glas are, să plângă, iar mama ştie ce să-i dea. Cine l-a învăţat ? A făcut educaţie înainte de a se naşte ? Nicicum. De aici putem multiplica artificiile acestea şi ne putem da seama cât de inepţi am fi în gândire, cât de necredincioşi că este Cineva, este Cineva pe care noi Îl neglijăm.

Când spunem la sfânta liturghie: Ale Tale dintru ale Tale, ce aducem noi, omul, lui Dumnezeu ? Pâinea care o aducem ca jertfă şi prin incantările rugăciunilor şi a credinţei se transformă, prin darul Duhului Sfânt, în Trup şi Sânge al Domnului; pâinea şi apa şi toate celelalte sunt tot ale Tale, Doamne. Ţi le aduc Ţie, ale Tale dintru ale Tale. Ce rămâne mie ? Credinţa. Cât de bun este Cel ce ne-a zidit şi cât de inepţi suntem şi cât de reci cu Cel care ne încălzeşte precum mama pruncul său iubit la pieptul ei !

Iată-i pe apostoli gândind trupeşte: Doamne, ce vor mânca ? Şi i-a mustrat Domnul. Şi iată binecuvântarea lui Dumnezeu peste cele 5 pâini şi 2 peşti. Cele 5 pâini, într-o înţelegere mai înaltă, sunt cele 5 cărţi ale lui Moisi, Vechiul Testament, iar cei 2 peşti sunt cele 2 cărţi ale Noului Testament, Evanghelia şi Apostolul. Apostolii iau bucăţile de pâine din mâna Domnului Hristos şi împart oamenilor, iar Domnul i-a trimis pe apostoli să împartă hrana duhovnicească care a ajuns şi la noi, după 2.000 de ani, şi acea bucată de pâine dumnezeiască s-o dăm cinstită şi curată celor de după noi. Nu doar din cuvinte, ci faptic, iar faptic este credinţa.

Iubiţi credincioşi, dacă vreţi să vă învăţaţi copiii, învăţaţi-vă în primul rând pe frăţiile voastre să înţelegeţi ce este credinţa. Credinţa nu vine aiurea, credinţa se munceşte, se trudeşte, fiindcă sunt atâţia potrivnici care-ţi stau împotriva drumului tău spre mântuire, să-ţi distragă atenţia şi odată cu atenţia să-ţi distragă mintea, că timpul este ireversibil. El curge ca un fluviu fără a se mai întoarce, şi odată cât a curs ai pierdut; vine clipa viitoare, iar sufletul cum spunea apostolul strigă cu suspine negrăite şi neauzite către Tatăl ceresc. Să ne punem nădejdea în Cel ce a îmbrăcat cerul cu nori, în Cel ce – cum spune iar proorocul – Cel ce pui hotarele tale pace (Psalmi 147, 3), Cel ce locuieşti în soare (Psalmi 18, 5), Cel ce ai poruncit stelelor să răsară şi să apună. Să fim nişte oameni mai cu picioarele pe pământ, nu numai cu capul în nori, şi să ne gândim măcar o centimă din existenţa noastră că nu este al nostru ceea ce este în noi, ceea ce facem, este binecuvântarea lui Dumnezeu.

Nu ştiu dacă aţi găsit în viaţă momente când ai de toate, dar n-ai nimic. Ce lipseşte ? Binecuvântarea lui Dumnezeu. Eu personal am cunoscut oameni cărora nu le lipsea absolut nimic din cele materiale, banii stăteau aruncaţi prin casă spre mustrarea celor care aleargă bezmetici după bani. Aurul nu mai ştia de el, puteai să-i furi cu carul, nu mai ştia, haine şi celelalte. Şi totuşi lipsea ceva. Binecuvântarea lui Dumnezeu. Degeaba ai masa plină, mai trebuie ceva, să ai poftă. Şi chiar dacă ai şi poftă, lacrima îţi brăzdează obrazul, nu-ţi mai trebuie nimic. Aceasta este binecuvântarea lui Dumnezeu.

De ce mereu, mereu spune preotul: Pace vouă ? Împrumutând cuvântul de la Domnul Hristos, când a venit la apostoli şi le-a dat acest frumos cuvânt: Pace vouă (Luca 24, 36). Iar la Înălţare: Pacea mea o las vouă (Ioan 14, 27). Nu S-a certat Domnul cu omul nici în momentul critic de pe crucea Golgotei, a tăcut. Acea tăcere mută, acel suspin, acel zbierăt care nu s-a auzit de către nimeni, doar Tatăl ceresc. Iar noi atât de insensibili rămânem la sensibilitatea supremă de iubire a lui Dumnezeu. Iată ce face omul.

Ştiţi că se trag sforile în lume de a se monopoliza pânza freatică. Apa care a scos-o Domnul iudeului însetat din piatră seacă omul caută s-o monopolizeze. Şi nu cred că greşesc, că am fost loviţi de acest lucru; ştiţi că avem izvorul acesta, fântână, şi dădeam apă la oamenii care veneau, nu ne interesa cine era. Că n-am pus pe nimeni acolo să interogheze: eşti creştin, eşti păgân, eşti comunist, eşti pesedist sau ce-oi fi. Veneau şi luau apă. Eu sincer, că a fost ideea mea, tare mult m-am bucurat. Veneau cu portbagajul, cu bidoane mari şi luau apă. Nimeni nu-i întreba nimic. Şi a venit doamna – dacă o pot numi aşa – Apanova şi ne-a oprit, ne-a şantajat spunând: dacă nu opriţi apa, să nu mai daţi populaţiei, vă oprim canalizarea. Iată situaţie penibilă. Ce-aş putea să fac eu ?

Iubiţi credincioşi, iată omul când îşi întrece limita, cât de fiară sălbatică poate să fie ! Oare cât durează să se monopolizeze şi un râu, un izvor de munte din care vei fi monitorizat că n-ai voie să iei ? Să iei apă de la robinet, de la furtun. V-am dat aceste argumente ca să vedeţi în ce toleranţă lucrează Dumnezeu şi în ce toleranţă lucrează omul. Iată pericolul, dragi credincioşi. Ce diferenţă este între omul Iisus Hristos, cât de bun a venit şi nu ne-a cerut nimic; nu l-a lăsat tributar pe şchiopul care a fost vindecat de către Domnul, orbul căruia i-a făcut ochiul, globul ocular; nu i-a rămas tributar sutaşul, hananeanca şi nenumăraţii oameni peste care a răsărit soarele din bineţea lui Dumnezeu. Iar tu, omule, ce faci ?

Iată ce înseamnă milostenia lui Dumnezeu, iar omul îţi ia cu dobândă totul. Şi ce cere El de la noi ? Oare a spus apostolilor sau celor ce s-au săturat să-mi aduceţi înapoi ? Măcar 5 pâini şi 2 peşti ? Nimic. Din contra, i-a silit pe apostoli: urcaţi în corabie şi plecaţi şi mă aşteptaţi în locul cutare, că eu mai vorbesc cu popoarele. Anume i-a trimis Domnul, că pesemne – deşi erau apostoli şi prezenţi la toate minunile Domnului – erau stăpâniţi de puţină necredinţă.

Dragi credincioşi, să fim nişte oameni raţionali, să nu-L scoateţi pe Cel ce ne-a zidit şi a murit pentru noi din existenţa frăţiilor voastre. Oriunde veţi fi în lume, cu preţ de sânge de va fi, să-L mărturisiţi că Acesta este Mesia, Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi cu preţul iubirii care ne-a purtat-o şi ne-o poartă. Iar noi, din micimea noastră, din puţinul nostru, dar bun, curat, să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.