Cine e online?

Avem 68 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul şi Dionisie Gălăţeanul de Înălţarea Sfintei Cruci 2015

 

Iar dacă l-au văzut pre el arhiereii şi slugile, au strigat, zicând: răstigneşte-l, răstigneşte-l, pre el. Zis-a lor Pilat: luaţi-l pre el voi, şi-l răstigniţi; căci eu nu aflu întru el vină. Răspuns-au lui Iudeii: noi lege avem, şi după legea noastră dator este să moară, căci pre sine Fiu al lui Dumnezeu s-au făcut. Iar dacă a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat în divan iarăşi, şi a zis lui Iisus: de unde eşti tu ? Iar Iisus răspuns nu i-au dat lui. Deci a zis Pilat lui: mie nu-mi grăieşti ? Au nu ştii că putere am să te răstignesc, şi putere am să te slobozesc ? Răspuns-au Iisus: nu ai avea nici o putere asupra mea, de nu ar fi fost dat ţie de sus; pentru aceasta cel ce m-a dat ţie, mai mare păcat are.

Deci Pilat auzind cuvântul acesta, a scos afară pre Iisus, şi a şezut pre scaun la judecată în locul ce se cheamă, pardosit cu pietre, iar evreieşte, Gavvata. Şi era vinerea Paştilor, şi ceasul ca la al şaselea; şi a zis Iudeilor: iată Împăratul vostru ! Iar ei au strigat: ia-l, ia-l, răstigneşte-l pre el. Zis-a lor Pilat: pre Împăratul vostru să-l răstignesc ? Răspuns-au arhiereii: nu avem împărat fără numai pre chesarul. Deci atunci l-a dat pre el lor ca să se răstignească. Şi au luat pre Iisus, şi l-au dus ca să-l răstignească. Şi ducându-şi Crucea sa, au ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care se zice evreieşte Golgota; unde l-au răstignit pre el, şi împreună cu el alţi doi, de o parte şi de alta, şi în mijloc pre Iisus. Şi a scris şi titlu Pilat, şi l-a pus pre Cruce. Şi era scris: Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor. Şi pre acest titlu mulţi din Iudei l-au citit, căci aproape era de cetate locul unde s-au răstignit Iisus; şi era scris: evreieşte, elineşte şi râmleneşte.

Şi sta lângă Crucea lui Iisus mama lui, şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalina. Deci Iisus văzând pre Maica sa şi pre ucenicul pre care iubea, stând, au zis Maicii sale: femeie, iată fiul tău ! După aceea au zis ucenicului: iată mama ta ! Şi dintr-acel ceas o a luat pre dânsa ucenicul întru ale sale. După aceea ştiind Iisus că toate s-au săvârşit, ca să se plinească scriptura, au zis: mi-e sete.

Deci dacă au luat oţetul Iisus, au zis: săvârşitu-s-a; şi plecându-şi capul, şi-au dat duhul. Iar Iudeii, ca să nu rămână pre Cruce trupurile Sâmbăta, de vreme ce vineri era, (că era mare ziua Sâmbetei aceleia), au rugat pre Pilat ca să le zdrobească lor fluierele, şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii, şi celui dintâi i-au zdrobit fluierele, şi celuilalt ce s-a răstignit împreună cu el. Iar la Iisus venind, dacă l-au văzut pre el că atunci murise, nu i-au zdrobit lui fluierele; ci unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns, şi îndată au ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut, a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui; şi acela ştie că adevărate zice, ca şi voi să credeţi (Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-28, 30-35).

 

Dat-ai semn celor ce se tem de numele tău, ca să fugă de la faţa arcului (Psalmi 59, 4). Iubiţi credincioşi, poate mulţi îşi pun întrebarea de ce creştinii s-au înconjurat cu lucruri sfinte şi care au fost de mare folos. Având în vedere că Dumnezeu este cel care sfinţeşte şi nu omul, El este dătătorul darului, El este dătătorul vieţii şi întreţinătorul vieţii, El este comoara tuturor darurilor, El dă după credinţa omului ceea ce este plăcut Lui, frumos, liniştitor. Pentru noi, creştinii, aş putea să spun că suntem cei mai binecuvântaţi şi mai mângâiaţi din istorie.

Dacă mergem în trecut, vedem în poporul iudeu câte daruri a lăsat Dumnezeu acestui popor. L-a înnobilat cum toate popoarele pământului tânjeau după nobleţea lor. Minuni cutremurătoare care s-au făcut în rânduiala acestui popor mesianic au zguduit lumea din temelii. După ce poporul iudeu s-a salvat cu mână tare şi cu braţ înalt (Psalmi 135, 12), cum spune Proorocul David, din crunta şi nemiloasă robie a egiptenilor, vestea s-a dus în toată lumea ce a făcut acest Dumnezeu necunoscut lor, Dumnezeul lui Israil poporului egiptean. Mergând spre pământul făgăduinţei, au trimis soli zicând împăraţilor până în Palestina: Daţi-ne un culoar liber, că noi venim din Egipt în numele Dumnezeului nostru, al părinţilor noştri, că trebuie să plecăm, să ajungem în pământul făgăduinţei care este dat nouă. Vă promitem în numele Dumnezeului nostru că nu ne vom atinge de absolut nimic din al vostru şi rău nimic nu vă vom face (Numerii 21, 21-22). Cei care nu au vrut să se supună, că era porunca lui Dumnezeu şi nu a omului, au avut de suferit, că până la urmă, ei tot au fost în pământul făgăduinţei în Palestina.

Iubiţi credincioşi, i-a înnobilat Dumnezeu cu altarul de jertfe, le-a spus cum să facă jertfa, i-a învăţat ca pe nişte copii, le-a arătat curăţia vieţii, le-a dat porunci cum să nu se spurce, să se spele atunci când mănâncă, dacă li se întâmplă ceva nupţial să se spele şi seara la apusul soarelui să intre în cort. Să aducă jertfă numai ce este curat şi neprihănit lui Dumnezeu pe altarul de jertfă, care şi acela era făcut după rânduiala Ziditorului. Preoţii trebuiau să fie curaţi şi îmbrăcaţi în veşminte. Incantaţiile de jertfă trebuiau aduse în numele Aceluia ce i-a înnobilat.

Semnul sfintei cruci s-a arătat în puterea sa lucrativă, dar în chip umbros încă de la izbăvirea robiei din Egipt, atunci când Moisi a despărţit marea făcând semn cu toiagul cu care a făcut minunile la curtea lui Faraon, de-a lungul mării, şi apoi a închis-o de-a curmezişul (Ieşirea cap. 14). Îl vedem pe Proorocul Iona cum primeşte de la Dumnezeu poruncă, el având un handicap, gângav fiind, să meargă în Ninive, în acea cetate fastuoasă a lumii, dar pe măsură atât de dezastruoasă în imoralităţi. Fiindcă s-a îndoit, s-a tulburat marea, a venit o fiară a mării, l-a înghiţit, dar nu l-a digerat. Frica morţii l-a stăpânit încât că trei zile şi trei nopţi cât a călătorit fiara cu el până la malul Ninivei, el a stat cu braţele întinse în semnul sfintei cruci, rugându-se lui Dumnezeu.

Când poporul iudeu se bătea cu popoarele păgâne, Moisi a ridicat mâinile în semnul sfintei cruci şi se ruga lui Dumnezeu ca să poată să le dea putere şi să-i lovească crunt pe aceia care le stăteau împotrivă. Atunci când nu mai putea să ţină mâinile întinse, au venit doi generali de-ai lui şi împreună cu el în cugetul rugăciunii îi ţineau mâinile întinse şi au biruit (Ieşirea 17, 8, 13).

Vedem, am spus şi duminică, când primeşte Moisi poruncă de la Dumnezeu ca să salveze poporul de la veninoasele muşcături ale viperelor, să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în pustiu. Cine era muşcat trebuia să privească spre acel şarpe de aramă, dar şi credinţă să aibă şi veninul era anihilat (Numerii cap. 21).

Îl vedem pe Domnul Hristos venind întrupat din Fecioara Maria şi dus la curtea lui Pilat ca să fie răstignit. Motivul era cel invocat de iudei, fiindcă S-a numit Fiul lui Dumnezeu. Întotdeauna când cineva îţi vrea un rău şi nu te poate suferi, chiar din nimic poate să scoată o culpă, o acuzare. Cei care aţi trăit în timpul comunismului, că şi zilele acestea nu sunt departe de cele de demult apuse decât că au îmbrăcat o altă formă, nu era chip să scapi un cuvânt sau o glumă, injuria era prea mult, şi-ţi găsea culpă şi ajungeai în închisoare.

Ce vină i-au găsit Mântuitorului ? Că blasfemia de sinagogă şi spune că după legea noastră, El trebuie să fie omorât (Ioan 19, 7). Iată-L pe Domnul Hristos condamnat. Este deferit spre justiţie – ca să rămână ei cu mâinile curate – lui Pilat. Pilat era un om care nu avea credinţă absolut deloc. Era un om de cârpă, scaunul era totul la el, tronul de stăpânire, şi făcea orice – ca şi cei dinaintea lui – ca să stăpânească acel tron de stăpânire, să-i fie bine pentru cărnurile lui. Până şi această liftă, atât de declasată şi gârbovă aş putea să spun, privind ca animalele spre cele trupeşti, s-a cutremurat de demnitatea Mântuitorului şi de curăţia Lui. I-a întrebat pe cei ce-L acuzau: Ce să fac cu omul acesta, că eu n-am găsit absolut nici o vină ? N-au mai intrat în discuţii şi au spus: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L (Ioan 19, 15). Din această discuţie şi ultimele ne dăm seama că Mântuitorul de când a început propovăduirea cuvântului evangheliei, soarta era pecetluită, partea trupească trebuia să vină spre jertfă.

Vedeţi frăţiile voastre când omul ia o decizie, mintea fiindu-i întunecată, el deja maşinal, robotic, zombic aş putea să spun, execută acel lucru fără să-şi mai dea seama. După ce face lucrul, atunci îşi dă seama, dar este tardivă durerea, scârba, suferinţa. Îl vedem pe Domnul Hristos deferit justiţiei şi condamnat la răstignire. Ei nu şi-au mai putut da seama că de fapt împlinesc o lege a răutăţii; probabil că au căutat în scripte cea mai grea pedeapsă, şi această pedeapsă exista în rânduiala poporului roman, răstignirea pe cruce. Pornind din Roma era o şosea care se chema, dacă nu mă înşel, Via Appia şi acolo erau numai cruci unde erau răstigniţi cei sortiţi morţii. Era o pedeapsă cruntă, nu-l omora, ci doar îl imobiliza pe acea cruce în aer şi veneau corbii, îi mâncau ochii, păsările se înfruptau din trupurile acelor muribunzi, însetaţi, înfometaţi, istoviţi de gheara morţii.

Nu şi-au putut da seama că acest lucru pe care l-au făcut ei, că L-au răstignit pe Domnul Hristos, este vineri şi mâine, sâmbătă, ei trebuiau să serbeze Paştile. Toate acestea au fost cu rânduială dumnezeiască, mintea lor întunecându-se. L-au adus pe Mântuitorul spre jertfă tocmai atunci. Acum avea să se schimbe mielul de jertfă, avea să se schimbe şi altarul de jertfă. Acel miel de jertfă, care era neprihănit, curat, nu avea voie să i se frângă oasele. Aşa s-a întâmplat cu Mântuitorul, era Mielul de jertfă original, iar altarul de jertfă din 12 pietre în numele celor 12 seminţii avea să ia o altă formă, sfânta cruce.

 

PC. Predici 109 1

Suirea pe cruce a Domnului
Frescă din Biserica Staro Nagorica, Macedonia

 

Iată-L pe Domnul răstignit pe cruce cu cei fără de lege, nici măcar în cetate, ci în afara cetăţii. Şi aici au fost întunecaţi şi nu şi-au dat seama de ce acest lucru. L-au scos în afara cetăţii, cu alte cuvinte, tu, Ierusalime, nobila cetate unde s-au întâmplat atâtea lucruri demne de laudă, cu rânduiala dumnezeiască, M-ai scos de aici din pacea sfântă şi M-ai dat popoarelor. L-au dus să-L vadă lumea pe Muntele Golgota. Acel munte este un munte artificial făcut de către Solomon când a pus osemintele lui Adam. A îngrămădit acolo ca un sarcofag pietre multe, iar ei L-au urcat pe Domnul Hristos pe crucea Golgotei. Ne punem o întrebare: De ce, Doamne, ai mijlocit acest lucru ? Ca să-şi împlinească ei răutatea şi întunecarea minţii, dar de fapt Domnul Hristos era răstignit deasupra căpăţânii lui Adam. Sângele lui Hristos avea să spele păcatul strămoşesc.

Sfânta Scriptură este cea mai sfântă carte care a lăsat-o Dumnezeu şi nu omul. A scris-o Moisi, dar cu insuflarea Duhului Sfânt. Ea era sfinţită şi a rămas sfântă cu cuvântul lui Dumnezeu; cu atât mai mult ne dăm seama că sfânta cruce este mai sfântă din cauză că este mânjită, şi nu greşesc cuvântul, de sângele lui Hristos, a trupului lui Hristos.

Iubiţi credincioşi, în rânduiala iudaică, era sfânt altarul de jertfă, nu se atingea oricine. Şi sfinţenia şi mai mare o avea chivotul legii în care se păstra mana cerească cu care au fost hrăniţi 40 ani în pustie iudeii, toiagul lui Aaron şi cădelniţa. Acele odoare erau de speriat pentru toate popoarele păgâne. Când ieşeau la luptă, ieşeau cu chivotul legii şi biruiau. Odată cu acel chivot şi cu altarul de jertfă se împletea credinţa din om. Iată că acel altar de jertfă schimbat, cum s-a schimbat şi mielul de jertfă, în sfânta cruce a rămas de nobleţe pentru noi, creştinii.

Vedeţi cum spune înţeleptul Pavel, acest Solomon al Noului Testament, întrucât lumea întru înţelepciunea lui Dumnezeu nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, a mijlocit Dumnezeu ca înţelepciunea lumii să fie nebună (I Corinteni 1, 21). Şi a luat Dumnezeu pe cel slab ca să ruşineze pe cei tari, pe cele simple, să ruşineze pe cei înţelepţi, pe cei de neam din joasă spiţă să ruşineze pe boierii lumii (I Corinteni 1, 27-28). Deci dacă tu om fiind şi dotat cu raţiune, cu înţelepciune după care tânjesc toate zidirile lui Dumnezeu, n-ai vrut să-L cunoşti pe Dumnezeu, atunci ţi s-a luat înţelepciunea şi este nebunie. Pentru aceasta i-a ales şi Mântuitorul pe apostoli din neam de jos, dar oameni plini de credinţă, că după ce a venit Duhul Sfânt peste ei s-au transformat în cei mai înţelepţi. Cum am mai spus o dată, şi ar fi bine ca isteţii lumii de astăzi, care lucrează la dărâmarea Bisericii lui Hristos, să ia aminte, chiar psihologic: Ce-i stăpânea pe acei oameni care în numele sfintei cruci şi în numele lui Hristos mergeau la moarte ? Aici se împlinea ce a spus Mântuitorul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8). Când a fost bătut crunt de curgea sângele din trupurile Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan de către rabini fiindcă Îl mărturiseau pe Hristos, săltau de bucurie zicând: Nu mai putem de bucurie că am primit răni pentru Hristos (potrivit Faptele Apostolilor 5, 41).

Iubiţi credincioşi, a sluji lui Dumnezeu, Adevărului, este o demnitate, mai ales a muri pentru El şi pentru sfânta cruce. Când Apostolul Andrei a primit osânda, sentinţa de moarte, răstignit pe cruce, s-a bucurat şi a spus: Mă bucur de sentinţa de moarte, că mor pentru Hristos, dar vă rog, n-aş vrea să mor în demnitatea Domnului şi Stăpânului meu, şi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iată o altă pildă de a muri pentru Dumnezeu, acel Dumnezeu adevărat.

De aici ne dăm seama de curăţia sentimentului de nobleţe, de preţuire pentru Stăpânul lumii, iar Dumnezeu nu l-a lăsat pe om deşert. După atâta sânge curs pe pământ din trupurile inocente ale creştinilor, ale mărturisitorilor lui Hristos în pofida idolilor, S-a milostivit Dumnezeu spre tot pământul şi atunci l-a ridicat pe Împăratul Constantin, nu fără voia lui, că nu a fost predestinat, cum cred cei din Occident, sectele, ereziile, a fost voia lui. Era un om blând, a văzut suferinţele creştinilor, cântărea din casa tatălui său ce înseamnă idolatria şi ce înseamnă Dumnezeul creştinilor. Pentru această credinţă, a mijlocit Dumnezeu că atunci când a eliberat Roma de tiranul Maxenţiu, în amiaza mare, a avut vedenia o sfântă cruce din stele şi scria: ,,În acest semn vei birui”. De trei ori a avut acest semn Sfântul Împărat Constantin şi în acest semn, într-adevăr, a eliberat de tirania lui Maxenţiu omenirea.

Avea să mai fie acest lucru mai târziu. Fiul lui care se clătina şi era la tronul împărăţiei, Constanţiu, în 351, a văzut Crucea Domnului pe cer în acelaşi fel cum a văzut tatăl lui. Pentru ce a mijlocit Dumnezeu aceasta ? Pentru faptul că groaznica erezie a arienilor cuprindea pământul şi atunci, dându-i acel semn, a căutat să se întoarcă. Mama împăratului Constantin fiind foarte evlavioasă s-a dus la Ierusalim şi a căutat sfânta cruce, pricina pentru care este şi astăzi acest praznic împărătesc. Era ascunsă de către ucigaşii lui Hristos, îngropată. Din aproape în aproape a fost trimisă la un evreu bătrân, parcă uitat de zile, să spună dacă ştie cumva de crucea Domnului.

Cei care au trimis-o pe împărăteasă la acela ştiau că acesta a primit de la părinţii lui vestea unde este îngropată sfânta cruce. N-a vrut să spună şi doar ameninţat, că era poliţia imperială, a spus şi a arătat aşa în greaţă, acolo s-ar putea să fie. Săpând pământul, au găsit cele trei cruci, dar nu se ştia care este a Mântuitorului. Patriarhul Ierusalimului, cu numele de Macarie, având tocmai în zilele acelea o fiică de creştin, de boier, moartă, s-a gândit ca să scoată în evidenţă sfânta cruce a Domnului Hristos cu rugăciune, să facă Dumnezeu un semn. Şi a adus moarta şi atingându-se de crucea Domnului a înviat. Atunci a ridicat sfânta cruce care nu era putredă în faţa tuturor creştinilor adunaţi, că au auzit cu toţii de această veste, şi toţi cutremurându-se şi cu lacrimi strigau: Doamne miluieşte !

 

PC. Predici 109 2

Înălţarea Sfintei Cruci
Icoană cu două feţe, atribuită lui Ambrosios Emboros, cca 1600
Sfânta Mânăstire Pantokrator, Muntele Athos

 

Acest odor l-a lăsat dumnezeirea pentru noi, creştinii, ca armă. Creştinii au început să se însemneze cu sfânta cruce la frunte, jos, care înseamnă, după cum este tâlcuit de către Sfinţii Părinţi, braţul vertical – Tatăl, în partea dreaptă înseamnă Fiul şi în stânga înseamnă Duhul Sfânt. Pentru aceasta sfânta cruce se face corect, nu schimonosită, cum îi vedem pe majoritatea oamenilor, pârâţi creştini. Sunt unii parcă cântă la chitară. Şi să vă uitaţi fiecare şi să vedeţi şi ar fi bine să vă corectaţi. Sfânta cruce se face dreaptă, că ea nu este strâmbă. Simbolizează pământul din cele 4 colţuri.

Iubiţi credincioşi, sfânta cruce a căzut în obida robiei la anul 600, când perşii au jefuit Ierusalimul. Împăratul Bizanţului s-a dus cu război asupra perşilor, Heraclie, şi a cerut sfânta cruce şi a adus-o înapoi în Ierusalim şi a rămas spre închinare din nou creştinilor, apoi mutată în capitala Bizanţului, în Constantinopol. Ea este risipită în toată lumea, dar această risipire care a fost luată ca un odor şi cu siguranţă nu s-a risipit nici o aşchie, căzând putreziciunii, simbolizează fărâmiţarea credinţei. Mântuitorul anunţă că, la Judecată când va veni, întâi se va vedea pe cer semnul Fiului Omului (potrivit Matei 24, 30). Iudeii ştiu acest lucru, ştiu că judecata când vine, vine cu semn şi-şi zic unul către altul: Dacă vine steaua lui David, în care cred ei, avem speranţă, dar dacă vine crucea Fiului Mariei, atunci vai de noi. Acesta va fi semnul din cauză că este jertfelnicul, altarul de jertfă unde Domnul Hristos S-a lăsat omorât de către ucigaşii Lui, poporul mesianic, nobilii, prinţii sinagogii.

Avea să mângâie Dumnezeu poporul în era noastră; în 1925, astăzi se împlinesc 90 ani de când în Grecia, după schimbarea calendarului, la privegherea din noaptea spre serbarea sfintei cruci, 14 septembrie, s-a arătat sfânta cruce pe cer. Nu a fost o cometă, o cometă apare o dâră, dar a fost şi de-a curmezişul. Iată că Dumnezeu a binecuvântat atunci şi nu altădată, lucru care nu poate fi infirmat de către papistaşi; n-a fost nici pe 10 septembrie, nici pe 20, a fost pe 14 septembrie, atunci când era serbarea acestui praznic. Ne-a întărit Dumnezeu tocmai atunci când trebuia. Ştiu multe lucruri aceşti oameni care ne urăsc de moarte, dar le tac precum părinţii lor care L-au răstignit pe Hristos.

Vreau un mic amănunt să vă pun în temă. Cu câteva zile înainte de căderea Constantinopolului, fastuoasa metropolă a lumii, eleganta, înţeleapta şi mult stilata metropolă, un oarecare călugăr cu viaţă sfântă a visat cum din afara cetăţii veneau semiluni, săltau pe străzile Constantinopolului şi în acea învălmăşeală cădea crucea şi se aşeza semiluna, era simbolul islamicilor. Şi nu a durat mult, puţin de tot, câteva zile şi aşa s-a întâmplat. Mă gândesc, oare nu cumva ceea ce se întâmplă astăzi în lume, că bine ştim că totul e dirijat şi nu este haotic, este un semn ca acela la căderea Constantinopolului ? Oare nu cumva crucile vor fi date jos şi se va înălţa semiluna ? Avem dreptul să ne gândim. Şi cum spunea fostul preşedinte al Poloniei, Lech Walesa, într-un ziar, într-un interviu, un om destul de înţelept, spunea: Şi noi am avut exod în timpul comunismului, dar ne-am dus la rudele noastre şi când am avut posibilitatea, ne-am întors. Aceştia că vin, oare se vor creştina, sau vin cu islamul lor ? Şi putem să ne gândim, îl citez: Pe când vor apărea decapitări cu acel iatagan şi în Europa ? Nu este un cuvânt tendenţios ceea ce spun, sfânta cruce, iubiţi credincioşi, datorită păcatelor omului, este posibil să o ia Dumnezeu.

Aşadar, fiindcă nimic nu se întâmplă fără Dumnezeu, bine şi înţelept este să ne luăm mijloacele de precauţie şi să-L iubim din tot ce există, cum ne-a şi spus Sfânta Scriptură, din tot cugetul, din tot sufletul, din toată inima noastră (A Doua Lege 6, 5; Matei 22, 37). Mulţumesc Prea Sfinţitului Dionisie, celorlalţi slujitori, mulţumesc bunului Dumnezeu că ne-a întărit şi am adus această jertfă de laudă. Astăzi este zi de post, nu post negru; se mănâncă cu ulei, se bea şi un pic de vin, dar este spre serbarea acestui jertfelnic de jertfă, în felul acesta să preţuim.

Iubiţi credincioşi, vă mulţumesc şi frăţiilor voastre, şi fiindcă Prea Sfinţitul Dionisie a amintit de un necaz, că i-a ars în Valea Jiului un schit, vă cere un pic de ajutor, dar îl las pe prea sfinţia sa să vă spună câteva cuvinte. Eu vă mulţumesc tuturora din toată fiinţa mea, şi mai ales bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.

Duminica viitoare o să facem sfinţirea pietrei fundamentale la Ploieşti, unde am început biserică nouă acolo.

 

 

Iubiţilor credincioşi, ştiu, vă merge vestea că sunteţi un popor credincios, răbdător, care aşteptaţi comparativ cu cei de pe la alte biserici până la ultimul amin şi la ultimul cuvinţel al prea sfinţitului sau al părinţilor din această sfântă mânăstire. De aceea, am mare rugăminte să mă ascultaţi şi pe mine măcar 5 minute. Suntem într-o zi importantă din decursul anului bisericesc, 14 septembrie stilul vechi, zi în care Biserica prăznuieşte Înălţarea sfintei de viaţă făcătoarei cruci a Domnului nostru Iisus Hristos. Aţi văzut, care cunoaşteţi un pic de rânduială bisericească, începând cu privegherea de aseară şi continuând cu slujba de astăzi, nimic din ale Învierii, fiindcă este zi de duminică, nimic din slujba Învierii nu s-a pus şi toată rânduiala a fost a praznicului Înălţării Sfintei Cruci. De ce acest lucru ?

Ne dăm foarte simplu seama că este un mare praznic împărătesc fără de care un creştin nu se poate numi creştin ortodox, fără sfânta cruce. Totdeauna la acest praznic se citeşte Evanghelia de la Ioan, care a văzut cu ochii săi şi a mărturisit, şi adevărată este mărturisirea lui (Ioan 21, 24), evanghelie care ne duce cu mintea, şi mai ales cu inima trebuie să ne ducă, în acele zile cumplite de pătimire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi am auzit cum a fost condamnat la răstignire pe cruce. Despre acel moment v-a vorbit Prea Sfinţitul Flavian foarte frumos.

Eu vreau să vă vorbesc despre un moment dinainte de a ajunge pe Dealul Golgotei, momentul acela al mergerii Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu crucea în spate pe Via Dolorosa, pe Drumul Crucii. Ştim, creştinii care merg la Sfintele Locuri fac acel drum al crucii, închinându-se şi oprindu-se la 12 staţii, opriri pe care le-a făcut Însuşi Mântuitorul sub povara crucii. Dar două dintre ele ne atrag atenţia şi trebuie să fim cu mare luare aminte că sunt valabile şi pentru noi creştinii dintotdeauna şi de pretutindeni. În parcursul Mântuitorului pe Drumul Crucii vedem pomenindu-se doi oameni, Isaac Lachedem şi Simon din Cirene, Simon Cirineanul. Cine a fost primul şi cine a fost al doilea ne spun scriitorii bisericeşti.

Atunci când Mântuitorul mergea cu crucea în spate spre Dealul Golgotei, spre răstignire, ca om adevărat, nu numai Dumnezeu adevărat, a obosit sub povara crucii şi a căutat să Se odihnească, să Se oprească un pic, să-Şi tragă sufletul Său ca om. Era acel Isaac Lachedem la poartă, cum vedem adeseori când merge un cortegiu funerar, oamenii ies la poartă mai ales la ţară, sau dacă este la oraş, acum nu mai este acest obicei, îl pune în maşină de la biserică şi-l duce direct la cimitir. Dar înainte vreme mergea chiar în oraşele noastre cortegiul funerar, procesiune care se face astăzi. Sunt curioşi. Aşa şi atunci, erau mulţi curioşi să vadă ce se întâmplă cu acel Iisus din Nazaretul Galileei, şi acel Isaac Lachedem stătea la poarta casei sale şi privea.

Mântuitorul Iisus Hristos a poposit pe bancă lângă el, trăgându-Şi sufletul şi rugându-l să-L lase un pic să Se odihnească. Iar el L-a ridicat, L-a înfruntat Isaac Lachedem şi i-a spus: Mergi, Nazarinene, mergi în drumul care Îţi este încredinţat. Iar Mântuitorul, şi trebuie să fim foarte atenţi, i-a spus nişte cuvinte de blestem. Greu cuvânt. Cum Mântuitorul, cum de a blestemat pe cineva ? Ştim că a blestemat smochinul cel neroditor şi îndată s-a uscat. Iată şi pe acest Isaac Lachedem l-a blestemat şi i-a spus: Să mergi şi tu până la a doua Venire. Şi cu adevărat, cuvintele lui Iisus Hristos s-au împlinit îndată, că acel om care, nu ştiţi sau poate mulţi dintre frăţiile voastre ştiţi, trăieşte şi astăzi şi va trăi până la a doua Venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Iată cum Dumnezeu a mers mai departe, Iisus Hristos omul adevărat a mers, transpirat şi plin de răni din bătăile acelea dresate pe trupul Său. Şi văzându-L ostaşii romani că iarăşi a obosit, a silit pe al doilea om, Simon din Cirene, un oarecare din mulţime, să-I ducă crucea Lui. Şi acela s-a supus poruncii ostaşilor romani, şi a îndeplinit acea misiune şi a dus o porţiune din Via Dolorosa, din Drumul Crucii, însăşi Crucea Mântuitorului Iisus Hristos.

De ce v-am adus aminte aici în faţa frăţiilor voastre de aceste momente ? Trebuie să ne dăm bine seama că dacă Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, cum mărturisim la Simbolul de credinţă, a avut nevoie de ajutorul oamenilor, şi a obosit şi a avut nevoie ca altul să-I ducă crucea Lui, iată că vedem pe unul care L-a refuzat şi pe altul care L-a ajutat, chiar silit fiind, Simon din Cirene. Aşa, cu atât mai mult noi oamenii plini de păcate; v-a spus Prea Sfinţitul Flavian despre necazul prin care trecem şi trec eu ca episcop şi peste acel schit de la Târgu Jiu. Niciodată Dumnezeu n-a lăsat construcţia bisericilor în mâna lui Dumnezeu sau în mâna îngerilor. Nu putea oare Dumnezeu să poruncească îngerilor Săi să-I ducă crucea ? A avut nevoie să poposească la poarta acelui om, Isaac Lachedem, sau să-I ducă Simon Cirineanul crucea Lui ? Putea să poruncească îngerilor Săi să facă aceste lucruri, dar ne-a lăsat exemple ca noi oamenii, ajutându-ne între noi, vom construi cetăţi care vor fi de nezdruncinat, şi cea mai mare cetate a Ortodoxiei va rămâne Biserica, pe care porţile iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18).

De aceea, ştiindu-vă creştini adevăraţi, care aţi iubit Biserica şi aţi iubit rugăciunea şi fapta bună a milosteniei, am venit în acest praznic de Înălţarea Sfintei Cruci şi am slujit alături de Prea Sfinţitul Flavian, după cum bine aţi văzut şi aseară şi astăzi, şi vin cu rugămintea să daţi o mână de ajutor pentru reconstrucţia acelui schit, unde sunt câţiva călugări, nu mulţi la număr, dar care dacă Dumnezeu a hotărât să ardă totul din temelii, iată noi am pus noi temelii şi am reconstruit din cărămidă bisericuţa şi câteva chilii care încă sunt în construcţie. Este o zonă de munte, greu accesibilă, cine are dragoste şi plăcere şi posibilitate să vadă, să se convingă unde este acel loc închinat Sfântului Ioan Botezătorul, să vină să o vadă şi vă veţi convinge că dacă aţi dat o mână de ajutor, nu aţi dat-o în zadar.

Iubiţii mei, trebuie să ştim, este un paradox. Din tot ce ne-a dat Dumnezeu pe acest pământ, că ne-a dat sănătate, ne-a dat minte, isteţime la minte, ne-a dat bani, mai mult decât altora, cu nimic nu rămâi, nici cu casă, nici cu avere, nici cu sănătate, nici cu înţelepciune, decât cu ceea ce dai; nu vei rămâne în viaţa veşnică nici cu palate, nici cu servicii, nici cu funcţii, ci cu ceea ce ai dat, cu aceea rămâi şi mergi înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, vă mulţumesc în numele Sfântului Ioan Botezătorul, mă fac un purtător de cuvânt al Sfântului Ioan Botezătorul şi vă spun: Îndrăzniţi şi faceţi această faptă bună a milosteniei, cum v-a spus şi prea sfinţitul, duminica viitoare se pune piatră de temelie la biserica din Ploieşti. Toate bisericile care s-au construit sau s-au consolidat din cadrul mitropoliei noastre nu s-au făcut cu alţi bani, cu alt ajutor decât cu banul şi cu munca şi cu sudoarea şi cu dragostea frăţiilor voastre.

Credinţa de care trebuie să dăm dovadă trebuie motivată, trebuie demonstrată prin fapte. Sfântul Iacov, fratele Domnului, primul ierarh din Ierusalim, a spus: Credinţa fără fapte moartă este (Iacov 2, 17). Eram un copil şi venea prin părţile noastre un părinte Calistrat. Şi venea şi pe la creştinii noştri şi cerea milostenie şi dacă unii din creştini nu-l primeau motivând: părintele este cam dus cu capul; nu ştiu cât era dus cu capul, dar spunea cuvinte dumnezeieşti. Fraţilor, credinţa fără fapte moartă este, şi pleca la altă casă unde-l primea.

Aşa şi eu, demonstraţi-o astăzi, poate n-aţi fost pregătiţi, n-aţi ştiut că vin astăzi în mijlocul frăţiilor voastre. Unii dintre frăţiile voastre, creştinii din Bucureşti, chiar au făcut pasul acesta spre milostenie spre acel schit, dar părintele Nifon va rămâne în această mânăstire, cine are dragoste şi în alte zile să facă o donaţie doar ajunge acolo unde trebuie.

Vă mulţumesc şi mulţumesc prea sfinţitului că a acceptat ca eu să fac acest apel în faţa frăţiilor voastre. Prea sfinţitul nu prea apela, după cum bine ştiu, prea mult la aceste lucruri. Dumnezeu i-a rânduit alte venituri, tot prin rânduială dumnezeiască, şi vedem ce casă şi ce case închinate lui Dumnezeu şi sfinţilor lui Dumnezeu şi Maicii Domnului a construit cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul frăţiilor voastre. Vă mulţumesc şi Dumnezeu, cu ajutorul sfintei cruci, să vă duceţi crucea în continuare, să ne ducem toţi crucea aceasta a vieţii, a necazurilor.

Să trăiţi întru mulţi ani !